I. Eroul știa că nu era primul. Mulți alții plecaseră în pelerinaj înaintea sa și niciunul nu se mai întorsese. Dar legea naturii astfel dictează, iar oamenii se supun. Traversase pădurea timp de trei zile și trei nopți, iar acum se afla în fața valurilor neobosite, pe plaja mult temută de săteni. Printre ape, ca o dungă neagră ce se pierdea în ceața din depărtare, digul de piatră promitea drumul către Insulele de Smarald, ale căror strălucire verziue se vedea în zare ca prin fum.
Tânărul își scoase ghetele și păși printre crabi, dar nu simți mângâierea nisipului, iar când făcu focul și se întinse la lumina sa, căldura nu îi aduse alinare. Degetele de la picioare le avea țepene, strâmbe și tari ca piatra, imobile și lipsite de simțire. Își scoase sabia și se apucă să o ascută de pielea sa împietrită, dând naștere la mici scântei ce se pierdeau în noapte. Era obosit, iar singurele lucruri ce-i mai aduceau alinare erau strălucirea nepământească a Insulelor din depărtare și visul salvării care îl aștepta acolo.
Împietrirea degetelor urcase în timp, până aproape de genunchi, iar când se prezentase în fața Bătrânilor din sat, unghiile de la mâna stângă deja începuseră să cadă și ele. Tânărul băgă sabia la loc în teacă, puse la fript o bucată de carne și mângâie corzile chitarei în timp ce mâncarea sfârâia pe foc, apoi, când fu gata, o savură cu poftă și se culcă. Visă:
– Când împietreala începe dinainte ca barba să se fi întregit sau ca prima sângerare femeiască să fi curs, acela moare prefăcut în stâncă înainte de jumătatea vieții, îi spuse Primul Vorbitor, un moșneag de opt veacuri, căruia blestemul îi transformase ambii ochi în mici pietricele acoperite de pleoape, lăsându-l pentru totdeauna în întuneric.
Ceilalți Bătrâni îi inspectară pe rând carnea rece și aspră, bătând-o cu degetele, măsurând cu diverse instrumente matematice, iar unii, experimentați în ale doctorimii, puseră chiar limba și gustară pielea nisipoasă, ca apoi să aprobe la unison. Al Doilea Vorbitor, o femeie cu nasul împietrit, ce respira adânc pe gură după fiecare vorbă, preluă cuvântul:
– Legea străbunilor îți dictează viitorul. Împietrești de tânăr, așa că la noi în sat nu vei fi de ajutor multă vreme. Picioarele țepene te vor țintui la pat, departe de plug și ogoare, iar mâinile slăbite nu vor mai fi în stare nici să peticească haine. Drumul tău va fi către Insulele de Smarald, iar de Domnul va decide, vei aduce înapoi leacul.
Ceilalți înclinară aprobator din capete și se puseră pe șușotit într-o zarvă ce acoperi treptat întreaga piață. Al Treilea Vorbitor, cu pielea crăpată la încheieturi, readuse tăcerea în rândul oamenilor.
– Ia-ți nevasta și săptămâna asta petrece-ți-o în așternuturi cu ea, rugându-te ca blestemul să fie mai blând cu urmașii tăi, iar apoi întoarce-te la noi pentru riturile de purificare. După aceea, vei pleca spre mare.
Tânărul se supuse voinței strămoșești. Merse la târg și cumpără vin și prăjituri cu nuci, apoi curăță toată casa și o parfumă cu flori de liliac. Se spălă, se unse cu mir pe trup, iar când femeia sa intră pe ușă, o conduse către camera lor și o întinse pe așternuturile proaspete. O săptămână mai târziu, după Ziua Recoltei, se prezentă la vatră, iar Bătrânii îl încoronară cu flori și începură ceremonia.
Satul era mărginit doar la sud, de către pădure, în rest întinzându-se câmpii nesfârșite cu pământ fertil, ce oferea două recolte în anii călduroși. Cum tradiția dicta, cei care împietreau bătrâni erau îmbrăcați în straie alese și presărați pe câmpuri, asemenea unor statuete cioplite în chip uman. Mușchiul copacilor îi acoperea ca o pătură, dorind parcă să-i protejeze de frigul iernilor, iar păsările își făceau cuib în poalele lor și le cântau în limbi necunoscute. Florile și iarba le creșteau la picioare asemenea unui covor, iar furnicile treceau peste mâinile lor țepene în drum spre mușuroaie. Natura însăși încerca să înfrumusețeze realitatea cenușie a blestemului.
Cu timpul, pe măsură ce satul crescuse peste câmpii, oamenii împietriți ajunseseră să se odihnească pe străzile principale, printre case, în piețe și pe lângă fântâni,iar, treptat, deveniseră lăcașuri de venerare.
Tânărul fu plimbat de la o statuie la alta, până își vizită întregul arbore strămoșesc. Cu o cârpă umedă le șterse trupurile aspre, apoi îi unse din cap până în picioare cu mir sfințit și zeamă de copac. Fiecăruia îi găti și așeză în poale câte o prăjitură din fructe și ierburi, cerând în rugăciune binecuvântarea celor adormiți și protecție în pelerinaj. Nimeni nu se mai mințea singur că avea să se întoarcă, dar conversația cu străbunii cei neclintiți mângâia inima cu un dulce strop de speranță.
Când termină, fu dus la vatra satului și dezbrăcat sub lumina clară a lunii, pentru a fi privit de toți sătenii. Bătrânii îi spălară trupul și îl unseră cu mir, îl acoperiră în haine noi, pregătite pentru pelerinaj și îi înmânară sabia și chitara, iar apoi, după o lungă cufundare în rugăciune, dădură drumul festivităților.
Țambalele, viorile și lirele începură să răsune în noapte, acompaniate de chiote și tropăituri. Hore se încinseră în întreg satul, printre case, în jurul puțurilor și pe sub ghirlandele cu flori, păstrându-l întotdeauna pe tânăr în centrul lor, transformându-l pentru o singură noapte în stâlpul de bază al lumii – legătură a cerului cu trupul, iar când oboseala și băuturile fermentate își spuseră cuvântul asupra fiecărui dănțuitor, înșiși străbunii se alăturară horelor. Viii și morții se luară mână de mână și chefuiră până în zori, răzând și plângând alături de tânărul ce împietrea.
Pe măsură ce orele trecură, una câte una, familiile rupseră horele și plecară la casele lor, până mai rămase în frigul dimineții doar tânărul și cu nevasta sa. Tăcută, împăcată cu destinul, aceasta îl sărută pentru ultima oară, atingându-i fața cu obrajii ei umezi. Tânărul îi mângâie pântecele și simți sufletul care se zbătea să treacă spre ființă. Îi șopti la ureche numele ce avea să-l poarte pruncul, apoi își întoarse privirea de la ea, pentru a-și ascunde propriile lacrimi. Femeia se mai uită o ultimă dată asupra celui care o părăsea, apoi îl lăsă singur, în mijlocul horelor ce se stinseseră de mult.
Tânărul așteptă nemișcat răsăritul soarelui și, odată cu prima rază ce pică asupra sa, porni în pelerinaj, destinat să nu se mai întoarcă niciodată.
II. Eroul se trezi. Valurile urcaseră pe nisip și îi stinseseră focul iar crabii îi furaseră ce mai rămăsese din friptură. În spate, pădurea stătea ca un zid între el și fosta viață din sat, amintindu-i fără pic de emoție că drumul mergea doar înainte, printre valuri, către Insulele de Smarald, unde aștepta leacul blestemului strămoșesc.
Își trase ghetele peste picioarele amorțite, care nu mai simțeau nici frig, nici cald, îmbrăcă anevoios cămașa peste mâna stângă și se plimbă pierdut pe nisipul umed, traversând plaja dintr-un capăt în celălalt, neputincios în fața datoriei sale de a porni către ceața atotcuprinzătoare.
Se gândi la toți ceilalți pe care îi văzuse cu ochii săi plecând în pelerinaj – cu toții tineri, cărora blestemul le retezase drumul către bătrânețe, mușcând din mâini și din picioare, împietrind plămâni sau rinichi și făcând sângele să se oprească în vene. Niciunul dintre ei nu se mai întorsese la semeni – care nu se opreau din așteptat, care îmbătrâneau și se alăturau statuilor pe străzi și ogoare, închizând ochii pentru totdeauna, cu imaginea fiilor și fiicelor pentru eternitate întipărită în minte.
Nimeni nu găsise vreodată animale împietrite. La tăiere, porcii și vacile aveau organele din carne și sânge, cartilagiile moi și mușchii încă puternici. Nici păsările de pe cer nu cădeau ca bolovanii, iar până și insectele care nu trăiau mai mult de o săptămână își duceau viețile până la capăt, neatinse de blestem. Doar sătenii îi sufereau furia, fără a ști de ce, fără a atinge vreodată binecuvântarea Insulelor, care să îi elibereze din ghearele necruțătoarei existențe, iar numai speranța acestei salvări și îndârjirea omenească în fața împotrivirilor lumești îi făceau să prospere în acele câmpii, în loc să plece ca nomazi, precum sosiseră acolo cu veacuri în urmă.
III. Eroul își puse sabia la curea, își scoase ghetele și păși cu picioarele goale pe dig – piatră rece călcând peste piatră rece. Valurile se spărgeau și îl împroșcau cu apa lor spumoasă, iar câțiva pești săreau dintr-o parte în alta, cu aripioarele zbătându-se în aerul dimineții. Deasupra, păsările zburau în cerc pe firmament, urmărindu-i, parcă, fiecare pas care îl aducea mai aproape de țelul său. În zare, Insulele de Smarald străluceau ispititor, acoperite vederii de o ceață groasă, iar în aceeași ceață apăru, încetul cu încetul, o umbră titanică de forma unui om.
Ca desprins din îmbrățișarea fumului, uriașul se puse în calea tânărului pelerin, cu câte un picior aproape de fiecare margine a digului. Era complet dezbrăcat, cu excepția unei pânze pământii care îi acoperea părțile rușinoase. Pielea îi era aspră ca a unui animal, iar pletele sale până la pământ, negre ca nămolul, fluturau violent în bătaia curenților marini.Cu mâna dreaptă strângea un ciocan de fier cu mânerul lung, iar cu stânga își ținea părul din fața ochilor pentru a privi la piticul ce dorea să îl înfrunte.
Tânărul se uită la chipul uriașului. O bărbie grosolană se înălța la zece metri deasupra digului. Niște obraji acoperiți de barbă țepoasă încadrau o gură strâmbă, cu buze ce lăsau la vedere două rânduri de dinți lați și tociți de vreme. Deasupra trona un nas ca cioplit în stâncă, iar doi ochi sălbatici îl fixau necruțători, acoperiți de sprâncene dese ca niște păduri. Fruntea o avea scurtă și îngustă, nu ca cea înaltă a filosofului, ci mai apropiată de figura schimonosită a santinelei, în mintea căreia se învârte un singur gând.
– Vreau să ajung la Insulele de Smarald și să iau cu mine secretul care îmi va salva oamenii de la blestem! strigă tânărul către titanul din fața sa, dar acesta rămase neclintit la vorbele sale.
Piticul făcu un pas, iar sunetul pietrei se plimbă prin aer până la urechile căscate ale uriașului. Acesta scrâșni din dinți și eliberă din gât un mârâit înrudit cu al dulăilor turbați, dar de zeci de ori mai feroce. Tânărul mai făcu un pas, iar uriașul își pierdu orice urmă de cumpătare. Zbieră către văzduh din străfundul plămânilor săi, apoi ridică ciocanul deasupra capului și îl izbi de dig atât de violent încât pelerinul se cutremură și căzu la pământ. Picioarele sale ca niște buturugi se puseră încet în mișcare, deplasând trupul păros în direcția tânărului, cu ciocanul târșâind în urma sa.
Pelerinul scoase din teacă sabia și o îndreptă în direcția demonului. Uriașul zbieră din nou, fluturând ciocanul în aer cu atâta forță că schimbă vânturile de la cursul lor natural și le abătu către trupul firav al tânărului, care se prăvăli din nou pe piatra dură. Înfricoșat de silueta care se apropia nestingherită, pornită să-l zdrobească sub fierul ciocanului, tânărul se ridică și fugi către plajă cât îl țineau picioarele. Uriașul se opri în loc și începu să se bată cu pumnul în piept, hohotind satisfăcut de victoria sa.
Întors înapoi de unde plecase, pelerinul plânse și își plimbă degetele împietrite pe coardele chitarei, privind cu ochi triști la strălucirea de smarald din zare. În spatele său, vântul foșnea printre frunzele copacilor, purtându-l cu gândul înapoi în sat, la semenii săi, la nevasta și copilul pe care nu avea să-i însoțească în bătrânețe, la statuile care îi oferiseră toate binecuvântările din lume – binecuvântări care acum nu aveau nicio putere în fața colosului de pe dig.
Se înfipse cu furie într-o bucată de carne rece și înjură cu poftă când dinții îi crăpară la atingerea osului tare. Câteva picături de sânge pătară nisipul. Tânărul lăsă mâncarea și se întinse înlăcrimat lângă cenușa focului de peste noapte.
În vis i se arătară Insulele de Smarald. Se văzu plimbându-se prin arhipelag, înconjurat din toate părțile de aceeași ceață groasă care îl ascundea de privirile străinilor. Temple de sticlă se ridicau cu mândrie către cer, legate între ele prin poduri de argint, ce pășeau peste ocean și uneau insulele între ele. Pești aurii și cu ochi ca diamantele se strecurau printre labirinturile de coral, iar pe turlele caselor se așezau păsări cu câte patru aripi, ce cântau precum sirenele.
În visul său, soarele apuse, iar edificiile impunătoare ale insulelor străluceau acum ca niște smaralde vii, în culori pe care doar și le imaginase când privise de pe plajă. Timpul stătea în loc. Începu să viziteze mândrele orașe despărțite de mare. Trecu prin săli de dans pustii, bântuite cu muzica unor petreceri antice, de mult încheiate. Traversă străzile placate cu marmură, plimbându-se printre ecouri de râsete și veselie. Se minună la coloanele pictate ale templelor și ascultă slujbe lipsite de preoți, iar din vârful turlelor privi asupra întregului arhipelag, minunându-se de spectacolul caleidoscopic ce umplea aerul.
Atunci înțelese că acel paradis era adevărata salvare de la împietrirea trupului, că destinul său era să învingă demonul de pe pod și să elibereze drumul către Insulele de Smarald, unde oamenii din sat să locuiască pentru veșnicie, feriți de atingerea blestemului. Își jură să răzbune toți pelerinii căzuți pradă uriașului, din cele mai vechi timpuri cunoscute de om, și, îmbărbătat de o nouă determinare, se trezi din somn.
IV. Eroul se ridică de pe nisip și își scutură hainele. Se îndreptă către pădure și culese surcele, iar din ele împleti un bol pentru mâncare. Se cățără până în vârful copacilor și le culese fructele cele mai dulci, apoi se târî pe pământul rece și întoarse fiecare buștean, căutând după rădăcini. Băgă mâna sănătoasă în adâncul scorburilor și scoase de acolo viermi suculenți, apoi se ascunse în tufe și pândi sosirea prăzii. Se năpusti asupra unui iepure cu blana cenușie, pe care îl jupui rapid și îl tăie în bucățele.
În bolul din surcele pregăti din toate o gustare regească, pe care o puse pe foc la fiert. Aburii îmbietori se strecurară printre copaci și aduseră cu ei animale curioase, care începură să dea târcoale micii bucătării. Tânărul le izgoni cu pietre și se pregăti să adauge ultimul ingredient. Scoase din teacă sabia și o ținu în flacără până ce tăișul se înroși precum soarele, apoi, strângând din dinți și lăcrimând de furie, își reteză de la cot mâna împietrită, care căzu la pământ asemenea unui bolovan inert. O puse întreagă în supa ce fierbea, iar aceasta se scufundă la fundul bolului, făcându-se nevăzută printre fructele tăiate și bucățelele de iepure. Zbieră de durere, ridicând la cer păsările care se odihneau în cuiburile lor, apoi se întoarse pe plajă, la dig.
Uriașul își făcu din nou apariția din ceață, gata să înfrunte pe oricine voia să traverseze. De data aceasta, însă, îl găsi pe tânăr îngenuncheat, cu privirea în pământ și cu o ofrandă ridicată deasupra capului.Titanul digului se apropie de el zguduind pământul și privi mulțumit către sacrificiul ce i se oferea. Pufni abur fierbinte pe nări, apoi așeză ciocanul pe piatra netedă. Luă bolul și îl vărsă pe tot în gură dintr-o singură mișcare, iar când mestecă lacom zeama dulce, dinții i se fărâmară în mii de pietricele.
Uriașul zbieră, împroșcând cu sânge spre cerul limpede. Își puse mâinile la gură și căzu în genunchi cu lacrimi în ochi, cu tot corpul tremurându-i de durere.Tânărul nu așteptă nicio clipă în plus. Cu o mișcare iute, ca de dans, trecu tăișul sabiei prin gâtul uriașului, despărțindu-l de lumea viilor.
Trupul colosal se prăbuși în apă și se topi în spuma mării, iar tânărului i se păru că întreg oceanul se preschimba în sângele titanului ucis. Valuri furioase se izbeau acum de dig și îi pătau hainele în rubiniu, iar norii se spărgeau în furtuni asurzitoare, pregătite parcă să crape cerul deasupra sa. Într-o clipită viziunea trecu, iar când deschise ochii, nu mai văzu niciun semn că uriașul ar fi fost vreodată acolo. Până și ciocanul ruginise și se pierduse în vânt, iar lemnul mânerului putrezise până nu mai rămăsese decât aerul.
V. Eroul trecu mai departe, iar pe măsură ce mergea către Insule, marea devenea tot mai neliniștită, cu vârtejuri uriașe, în putere să rupă o corabie în două. Razele soarelui se ascundeau tot mai mult în spatele pâclei fumurii, iar digul de sub picioarele sale își pierdea netezimea, devenind asemenea stâncilor colțuroase. Când intră, într-un sfârșit, pe teritoriul ceții, se trezi izolat de toate simțirile, doar vântul șuierător și zgomotul valurilor turbate stând martori că se afla încă în lumea viilor. Pășea prudent pe piatra rece, iar strălucirea de la orizont era singura care îl menținea pe direcția potrivită, căci nu își găsea nici tălpile în acea negură atotcuprinzătoare. Putea vedea clar în minte orașele de smarald care aveau să fie căminul oamenilor săi, cu opulența și farmecul lor drept compensare pentru veacurile de chin îndurate sub tirania blestemului.
Picioarele i se mișcau din ce în ce mai voios, aproape alergau, iar digul își pierduse orice armonie, devenind un amalgam de forme care se întortocheau, de colțuri drepte și lespezi alunecoase. Își lovea picioarele la fiecare pas, dar nu simțea nicio durere. Se împiedica și cădea, rănindu-și coatele și genunchii, dar se ridica și alerga mai departe. Avântul său era cel al animalului în sălbăticie, iar fuga fără de astâmpăr nu îi fu întreruptă decât de sentimentul brusc al morții iminente.
Își opri corpul în loc, privi atent prin ceață și aproape țipă de spaimă când văzu cât de aproape fusese de pieire. Până și un pas de ar mai fi făcut, s-ar fi prăvălit în adâncurile mării, căci digul se termina abrupt, deși strălucirea Insulelor de Smarald era încă în depărtare. Se trezi singur la capătul lumii, secat de speranță; visul binecuvântării rămânea la fel de neatins ca atunci când plecase din sat.
Se așeză la marginea prăpastiei, pregătit să se arunce în gol, și atunci simți pentru prima oară adevărata fire a digului.
Formele întortocheate pe care pășise atâta timp nu erau altceva decât contururile trupului uman. Se plimbă cu mâna pe ele și desluși mâinile și picioarele, sânii femeiești și bărbățiile eroilor care veniseră înaintea sa. Le atinse cu degetele chipurile împietrite și se apropie cu obrazul de ei. În ochii nemișcați se citea pace și împăcare. Cuprinși cu toții într-o îmbrățișare eternă, bărbați și femei clădeau calea către Insulele de Smarald.
Inspiră adânc ceața groasă și simți cum propriul trup era părăsit de căldură, mișcările devenind încete ca ale unui bătrân și limpezimea ochilor apunând precum soarele. Își înțelese propriul destin și îl primi cu inima împăcată. Se apucă strâns de eroii împietriți și se alătură lor, în locul care îi fusese predestinat și pentru care îndurase chinul vieții. Respirația sa caldă se abătu asupra unui chip de piatră și, pentru o secundă, i se păru că acesta îi răspunde la fel. Se strânse mai aproape de ei și închise ochii pentru totdeauna, cu imaginea familiei sale pentru eternitate întipărită în minte.
VI. Eroul se prefăcu în piatră. Timpul urma să se scurgă tot înainte, la nesfârșit. Nenumărați fii și fiice aveau să ajungă pe plajă și tot de nenumărate ori avea să renască din spuma mării uriașul, până când, la un moment dat, dinastia omului avea să învingă blestemul, digul urma să atingă regatul Insulelor de Smarald, iar omenirea avea să își recucerească tărâmul cuvenit.
