Ultima zi din viața Karinei Ivanov (partea 1/3)(timp de citire: 20 minute)

într-un lume distopică, în care spectacolul suprem constă dintr-o loterie cu efecte nefaste, Ivanov, un cetățean ca oricare altul, este pus în fața unei alegeri: până unde poate merge răzbunarea?

1.

Ivanov deschise nerăbdător televizorul. Era vineri seara, aproape de ora cinei, iar la televiziunea națională urma să se anunțe câștigătorul Loteriei, care se desfășura de câțiva ani încoace în preajma Crăciunului. Venise de la lucru în mașina lui mică și veche, forțând câteva semafoare. Aproape că provocase un accident atunci când intrase în depășire fără să se asigure, trecând razant prin fața unei alte mașini care gonea din sens opus. Parcase neglijent pe trotuarul din fața blocului și urcase în viteză scările blocului, bocănind pe cimentul lucios. Alunecase la etajul doi lovindu-se la gleznă, apoi schiopătase până sus în mansardă, în apartamentul modest în care locuia singur. Nici nu se mai descălțase, intrase în sufragerie cu geaca pe el și se așezase pe canapeaua din fața televizorului.

Îl interesa câștigătorul. Și-ar fi dorit să fie el, normal că spera asta, dar știa că șansele sunt infime, așa că își punea speranțele într-o femeie, și mamă dacă se putea. Erau mai imprevizibile, mai sensibile, iar deznodământul infinit mai interesant. Ultima oară când câștigase o femeie, o blondă, vânzătoare la un magazin de cartier, mamă a doi copii, spectacolul fusese incredibil. Ea plânsese. Cei din platou plânseseră. Ivanov plânsese și el. Toți vărsaseră câteva lacrimi.

Ecranul televizorului fâșâi, încărcat static, apoi porni. Imaginea era ștearsă, în afară de colțuri, unde transmisia înghețase în câteva pete verzulii – aparatul era unul vechi, butucănos, cu carcasă neagră. Ivanov plesni cutia de plastic, o dată în stânga, a doua oară în dreapta, apoi, furios, cu ambele palme. Difuzoarele țiuiră un pic, iar prezentatorul, un bărbat îngrijit, cu un chip prietenos, îmbrăcat într-un costum albastru închis și cu o insingă aurită la rever, prinse glas:

– Cred că ediția aceasta va fi, mai ales dacă ați urmărit știrile, una dintre cele mai interesante de până acum.

Înfierbântat, Ivanov își trase haina de pe el fără să își mute privirea de la ecran. Se căută prin buzunarele interioare după pachetul de Lucky, apoi aruncă neglijent geaca pe canapea. Își vârî o țigară în gură, o aprinse cu bricheta, trase prelung și suflă fumul într-o parte. Se șterse cu dosul palmei pe fruntea transpirată.

Bărbatul de la televizor continuă, încurajat de aplauzele spectatorilor de pe platou. Vorbea clar și calm, sigur pe el. Din când în când făcea câte-o pauză, așteptând câte o reacție, care nu întârzia să apară.

– Din statisticile oficiale, pe care le-am primit acum câteva zile, media de participare la concurs a crescut la aproape 95% dintre cei cu drept de vot, aflați pe listele permanente. Asta înseamnă, dragi spectatori, că mai bine de 18 milioane dintre voi (gesticulă de parcă și el ar fi fost surprins), ați completat declarația de înscriere. Prin urmare, procesul de selecție este legal. Noi vă mulțumim! Vă mulțumim pentru determinarea și seriozitatea de care ați dat dovadă. Vă mulțumim că v-ați făcut datoria și vă urăm succes.

Ivanov era ochi și urechi. Nimic nu era mai interesant decât Loteria. Nimic. Nici măcar finala Campionatului Mondial, sau finalele de la concursurile de talent. Nici măcar deschiderea Jocurilor Olimpice. „Nici măcar un futai bun” gândi Ivanov. „Mai ales că sportul, dar și futaiul, nu erau lucruri care interesau pe toată lumea.” Spre deosebire de Loterie.

Râse de unul singur și scrumă în ceașca de cafea lăsată cu zaț de dimineață. Apăsă pe butonul de volum al telecomandei. Difuzoarele țiuiră. Bărbatul mai trase un fum și suflă pe nas, entuziasmat, apoi se lăsă cu coatele pe genunchi și se apropie de televizor. Își aminti de un reflex mai vechi, sfatul pe care i-l oferea Karinei, de care se ruga blând, alteori exasperat, să nu se apropie de ecran pentru că putea să își strice ochii. Nu era un îndemn la care s-ar fi gândit de capul lui, ci îl moștenise, ca mai toate sfaturile pe care le oferea cu dragoste fiicei sale.

Ivanov se scutură de gândul și de amintirea ei. Într-o altă seară poate că ar fi putut suporta asemenea drăgălășenii, chiar dacă erau dureroase, dar nu și acum. Acum, promisiunea spectacolului era irezistibilă, iar el simțea că trebuie să cuprindă și să soarbă cu privirea fiecare punct colorat, fiecare pâlpâire a ecranului vechi, fiecare cadru din cele 24 care se derulau secundă de secundă, și să se bucure de fărâma de răzbunare care venea odată cu anunțarea câștigătorului.

– Dar înainte să începem, dragi prieteni, aș dori să vă prezint sponsorii din seara aceasta. În primul și în primul rând­ – Ministerul Justiției, fără de care nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla…

Telefonul zbârnăi de undeva din bucătărie.

– Las-o naibii de treabă, gemu Ivanov. Chiar acum v-ați găsit?

Flutură palma în direcția din care se auzea țârâitul și mări volumul televizorului.

– Apoi, la această ediție, continuă prezentatorul, neîntrerupt de mormăielile agasate ale bărbatului, nu avem cum să uităm de ElectRO, compania națională de furnizare a energiei electrice…

Telefonul amuți câteva secunde, apoi sună iarăși. Ivanov se ridică în picioare, nervos, ocoli canapeau și ridică receptorul prins în perete.

– Alo? strigă iritat. Sper că ai un motiv foarte bun pentru care suni.

– Domnul Ivanov? De pe strada Albert Camus, numărul 57?

Vocea de la capătul liniei era hârâită, de tabagist, și părea că încearcă să își înfrâneze un acces de tusă. Printre horcăieli, Ivanov prinse o urmă de îngrijorare, de parcă interlocutorul se hotărâse cu greu să sune și acum se grăbea să închidă.

– Eu! răspunse Ivanov nedumerit, prinzând receptorul între ureche și umăr. Se căută prin buzunare după țigări. Își aminti că lăsase pachetul pe masă.

– Există solidaritate chiar și în aberație și eroare, îi spuse misterios bătrânul, gâlgâind în aparat. Țineți minte asta, e poate cel mai important lucru pe care trebuie să îl știți. Unii vă vor amenința, ceilalți vă vor manipula

– Poftim? se răsti Ivanov. Ce mama dracului vrea să însemne asta? Domnule, nu știu cine sunteți, dar v-aș ruga să nu mă mai deranjați. E Loteria la televizor și nu am vreme de prostii. Ne-am înțeles?

–Vor veni în curând la dumneavoastră, domnule Ivanov, dar să nu îi credeți, să nu îi lăsați să vă manipuleze. V-am urmărit de ceva vreme și știu durerea pe care o ascundeți. Și-au dat mâna, înțelegeți, unii cu alții, și acum nu mai are cine să li se opună. Vă mint la televizor, vă vor minți și în față. Unii au acceptat doar ca să primească dreptul de a privi. Le place spectacolul. Înțelegeți cât de mișelește acționează?

– Am să închid acum, domnule, pentru că habar nu am despre ce vorbiți, se revoltă Ivanov.

– Nimeni nu știe tot adevărul, zbieră bătrânul. Unii știu doar ce văd, doar ce au primit la schimb pentru fițuica aia pe care o semnează și care este, de fapt, un contract al Diavolului. Și-au vândut sufletul! Asta au făcut. Oamenii și-au vândut sufletul! Moartea invită moarte, chiar nu înțelegi asta? Că am deschis cutia Pandorei și că ne-am bătut joc de tot ce aveam mai sfânt, dragostea pentru viață și ura față de moarte, față de trecerea în neființă, față de sfârșitul pentru care am inventat și câteva religii, doar, doar vom scăpa de el? Nu uitați, există solidaritate chiar și în aberație și eroare.

Se auzi un clic și apoi țiuitul lung al apelului care se întrerupsese. Ivanov ridică din umeri. Cineva își bătea joc de el. Ce însemna prostia asta? Traversă sufrageria, intră în bucătărie și deschise frigiderul. Apucă o sticlă, bucuros că mai avea vin și că nu trebuia să coboare chiar acum. Scoase dopul și își turnă zeama ieftină, cumpărată de la alimentara blocului, într-un pahar murdar pe care îl ridică, așa nespălat, din chiuveta ticsită. Apoi se întoarse la televizor. Se afundă în canapea și își aprinse o altă țigară fără să clipească. Totuși, ceva din starea bătrânului, din spaima sa, se lipise și de el, mai ales că sunase în seara Loteriei.

– …în câteva minute vom afla fericitul câștigător. Am aici calculatorul care va face extragerea. După cum știți, toată procedura este automată, iar, potrivit unor algoritmi pe care îi puteți verifica, programul va alege absolut aleatoriu.

Prezentatorul se apropie de monitorul uriaș în fața căruia era un buton mare din plastic roșu, lucios. Așteptă o clipă, privind cu atenție în cameră, apoi îl apăsă cu toată palma. Pe ecranul mare se repeziră sute și mii de nume, amestecate în cascadă. Ivanov goli paharul dintr-o sorbitură și își turnă restul din sticlă. Popești, Ionești, Dumitri, Marini, Mocani și Tomești se rostogoleau, acompaniați de un sunet ca de ruletă.

Țac-țac-țac-țac.

Bărbatul tremura de emoție. Încordat, își prinse genunchii cu palmele, simțind că altfel o să sară ca un arc de pe canapea. „Dă-i doamne să fie o femeie, dă-i doamne să fie o femeie, dă-i doamne să fiu eu…”

Vâltoarea prinse a se potoli. Numele se derulau câte unul, gata-gata să se oprească. Virgil Dumitrescu. Țac. Ionel Badea. Țac. Maria Novac. Țac. Vasile Seftiuc. Țac. Ioana Diaconu.

Ivanov chiui ca un apucat. Ce bine! Ce bine! Țopăi pe canapea, agitându-și paharul și flendurând țigara în cercuri largi și dezordonate. O femeie, o altă femeie, poate la fel ca cea de data trecută, era bine. Era chiar foarte bine.

Țac. Fix și precis, ca o rotiță zimțată dintr-un mecanism bine uns, Ioana Diaconu dispăru, iar în locul ei apăru, cu litere albe pe fond albastru, numele său – Alexandru Ivanov. Nemișcat. Final. Confirmarea sosi și în colțurile ecranului, unde izbuncniră focuri de artificii colorate, steluțe albastre, galbene și roșii. Un țiuit ca de trompetă se vântură într-un marș triumfal.

Bărbatul se prăbuși peste pernele îngălbenite de vreme. Privi uluit la televizorul care îl consimțea drept câștigător al Loteriei. Marele câștigător, ales dintre cei aproape 18 milioane de înscriși. Șanse mici, infinitezimale. Șanse pe care nimeni nu le putea calcula. O aliniere imposibilă a astrelor, a împărțelii matematice.

Poate totuși nu era el. Se gândi că nu avea cum să fie singurul Alexandru Ivanov. Sigur era un altul. Se aplecă peste masă și căută pachetul de țigări. Trebuia să fumeze. Și să mai bea un pic de vin. Sticla era goală. O trânti înapoi.

– Dragii mei, avem un câștigător, anunță tinerelul. Să-l felicităm acum, în numele nostru, al tuturor. Colegii mei vor lua imediat legătura cu domnul Ivanov pentru a stabili detaliile, deși putem să ghicim că le știe deja. Transmisiunea noastră va continua mâine, adică sâmbătă seara, de la aceeași oră, de data aceasta în prezența câștigătorului, dar și a premiului său. Felicitări Alexandru. Iar vouă, doamnelor și domnilor, o seară frumoasă! Noapte bună!

Locul prezentatorului binevoitor fu luat de un calup de reclame. Ivanov se scărpină pe tâmple și în creștet. Clipi de câteva ori ca trezit din somn, apoi se îndreptă spre ușa la care bocănea cineva insistent.

2.

Ioan Vasile Dragomir fusese prins într-o joi, la trei zile după ce Adina Vătămănescu, o adolescentă de 16 ani, fusese ucisă. Poliția, alertată de părinții fetei, îl găsiseră pe bărbat la el acasă, în apartamentul 8 din vechiul bloc comunist, în timp ce aștepta lângă aragazul pe a cărui ochi mic fierbeau, într-un ibric, câteva ouă.

Potrivit rechizitoriilor, bărbatul de aproape 70 de ani o violase pe fată de mai multe ori și apoi o strangulase. Era muncitor cu ziua și avea mâini mari, bătucite, și brațe groase. Palmele bătătorite frământaseră îndelung gâtul tinerei, îl striviseră cu răbdarea și preocuparea migăloasă a omului hotărât să ducă lucrurile până la capăt.

Era colțuros și masiv, dar, în ciuda umerilor mari și a picioarelor butucănoase, era iute și se deplasa, observaseră polițiștii, mereu pe vârfuri, cu genunchii un pic îndoiți, de parcă se strecura printre oameni încercând să treacă nevăzut. Dacă te uitai fix la el, te ochea cu o alură de animal încolțit, gata să riposteze.

Într-o după-masă, după ce terminase lucru la atelier, oprise la ocazie în mașina lui veche. Nu așteptase prea mult. Din partea dreaptă a drumului, dinspre casele cu grădini care mărgineau orașul, chiar pe lângă unde se parcase, apăruse o tânără. Avea un ghiozdan cu flori colorate, și blugi tăiați în genunchi, la modă. Își prinsese părul în două codițe ștrengărești, de școlăriță, cu elastice cu fluturi albaștri, lucru care îl ațâțase și mai tare pe Dragomir, căruia îi plăceau treburile astea.

Fata se apropiase de geam și îl întrebase dacă are drum înspre sat, și, dacă poate să o ducă și pe ea acolo, spre capăt. El o privise cercetător și îi ceruse 15 lei. Tânăra îi oferise 10 lei. El o refuzase. Prea puțin. Mai ales că trebuia să o lase taman în partea cealaltă, spre ieșire. Ea s-a rugat de el. Bărbatul a chibzuit și până l-a urmă, mărinimos, i-a spus că o duce, dar data viitoare să aibă la ea bani mai mulți. Că nu e obligat să facă acte de caritate. Exact așa: „Nu sunt obligat să fac acte de caritate, înțelegi?”

Au găsit-o pe câmp, cu hainele aruncate la câțiva metri, zgâriată pe spate și pe pulpe – acolo unde pietrele și bulgării de pământ o agățaseră în timp cel el se împingea între picioarele ei. Avea fața teumefiată și ochii închiși sub umflăturile obrajilor pocniți. Gâtul, constataseră legiștii, fusese strivit de apucătura lui strânsă. Părul, desfăcut din cozi, larg ca o perdea, era agățat în lujerii uscați de floarea soarelui.

Presa națională – unde vuiau complementar bestialitate-bestie, ferocitate-fiară, cruzime-crud, sălbăticie-sălbatic, nemernic–nemernicul–nemernicia – și opinia publică se arătaseră oripilate. Era și firesc, mai ales că nu era nici urmă de îndoială că bătrânul fusese făptașul. Se vedea pe figura lui, în ochii mici și porcini, injectați, care străluceau de o vigoare criminală, în chirceala de prădător, întotdeauna pregătit să înhațe pe cineva, pe altcineva (dacă nu o făcuse deja); în felul cum rămânea fixat minute în șir, fără să clipească, țintit în vreun ungher, ori după cum se rotea prin celulă, disperat, cuprins de nebunie.

Interogatoriile nu dezvăluiseră mare lucru. Nici testul poligraf și nici cel ADN. Pentru o vreme, prin noiembrie, toată lumea crezuse că o să scape. Apoi, într-o zi, procurorii au scos la iveală o mărturisire completă, scrisă pe mai multe pagini, cu detalii pe care doar Dragomir avea de unde să le știe: da, fata venise la el; da, el se codise, tocmai ca să îi înlăture orice suspiciune; da, îi luase cei 10 lei; da, îi reproșase că nu are destui bani; da, o dusese pe câmp, la câțiva kilometri de oraș, o bătuse cu pumnii peste față, doar peste față; da, o dezbrăcase; da, îi dăduse jos blugii rupți în genunchi și chiloții simpli, albaștri; da, întreținuse cu ea relații sexuale acolo, pe loc, de mai multe ori; da, o strangulase încet, migălos, ca un profesionist; da, îi furase elasticele cu fluturi albaștri și le băgase în buzunar, apoi, mai târziu, le arătase polițiștilor în care tomberon să le caute. Da.

Avocații apărării propuseseră închisoare pe viață. Dragomir nu trebuia să ajungă într-o celulă capitonată. Asta o știau toți. Nici nu au insistat. În schimb, procurorii ceruseră pedeapsa capitală. La fel și mulțimea strânsă în jurul clădirii tribunalului. Judecătorul, fără să clipească, așa se văzuse la televizor, hotărâse ca data execuției să fie 13 decembrie, ca să nu se încalece cu sărbătorile.

Când l-au luat să îl ducă la izolator, bărbatul se uitase la ei, prin ei, fără nicio urmă de remușcare. Probabil că nu simțea nimic. Păcat, își spuseseră câțiva. Neîndoielnic, pedeapsa era prea mică pentru un asemenea monstru-monstruozitate.

Ivanov deschise ușa de la intrare și zări, în lumina slabă a becului de pe coridorul îngust al scării de bloc, doi bărbați înalți, solizi, îmbrăcați la patru ace. Veniseră să îl ia cu ei și să îl ducă la sediu. Făcuseră cunoștință. Pe primul îl chema Radu Mihăilescu, iar pe al doilea, mai puțin jovial și mai tăcut, Valeriu Tudorache. De la Minister. Îl invitaseră cu ei.

Coborâseră toți trei și se suiseră într-un Mercedes negru, parcat lângă bordură, care îi aștepase cu motorul pornit. Șoferul demară în trombă și ieși pe străzile goale ale orașului. Lumina puternică a felinarelor lucea rece pe capota neagră a limuzinei. Ivanov se uită pe geam. Pe peretele unui bloc, cineva scrisese cu un spray roșu: Dum Spiro, Spero.

Mihăilescu, așezat în dreapta șoferului, se întoarse către el.

– Vă e teamă de DSS? întrebă în treacăt

– Nu, nicidecum, răspunse Ivanov. Au ajuns o minoritate.

– Da, dar sunt destul de agresivi. Nu mai fac însă mulți pureci.

Tudorache, care stătea pe bancheta din spate, alături de Ivanov, râse. Mihăilescu zâmbi și el. Adăugă:

– Să nu vă fie frică. Erau mai mulți înainte, dar ai noștri și-au făcut treaba. Nu v-au contactat, nu? Nu v-a căutat nimeni? Noi am încercat să ajungem la dumneavoastră pe cât de repede am putut.

Ivanov tresări.

Există solidaritate chiar și în aberație și eroare.

Dădu din umeri, destins.

– Nu. Nu m-a căutat nimeni, doar dumneavoastră, zise, încercând să-și alunge din minte conversația cu bătrânul acela, care i se strecurase în minte de când plecase de acasă.

– Foarte bine, spuse Mihăilescu, mulțumit. Ar fi fost complicat altfel. Știm din experiență că pot fi deosebit de… convingători. Te cam scutură, dacă nu ești pe fază. Ne-au dat mari bătăi de cap. Sunt foarte vocali, foarte activi. Știți că unii îi numesc teroriști?

– Cred că au dreptate, nu-i așa? întrebă Ivanov

– Păi da, insistă Mihăilescu. De acum doi ani, de când au pus bomba aia la Minister, nu mai încape îndoiala. Ăla a fost, într-adevăr, un act de terorism. De teroare, da. Să nu credeți minciunile care au apărut atunci, cum că nu ei ar fi fost responsabili. Eu tot nu pot să îi înțeleg. Dacă asta e voința majorității, de ce se pun de-a curmezișul?

– Eu știu… chibzui Ivanov, mentalitățile se schimbă mai greu. Totuși, de atunci lucrurile s-au schimbat.

– Eh, mentalitățile! se lansă jovial Mihăilescu. Oamenii sunt reticenți la schimbare. Dar, asemenea oricărui lucru folositor, mai ales susținut de atâția cetățeni de bună credință, nu are cum să nu învingă! Dacă la prima ediție a Loteriei abia am fost 50% din cetățenii cu drept de vot, deci o majoritate relativă, acum suntem o majoritate absolută. Au sărit procentele după acțiunea lor mișelească. Și-au pierdut credibilitatea. Aș putea zice că ne-au făcut un serviciu. Desigur, nu și pentru oamenii care au pierit atunci. Ei sunt martiri. Și-au dat viața pentru o lume mai bună.  Au aflat cu toții cine e DSS-ul, o forță așa zis progresistă, dar care nu e altceva decât un grup radicalizat.

– Participați și dumneavoastră la Loterie? întrebă Ivanov.

– Nu, din păcate nu am cum. Nu îmi permite poziția oficială. Doar poporul, el a ales, iar noi suntem în slujba lor. Nu putem să ne amestecăm, doar să ne supunem. Nu asta înseamnă și minister în latină? Servitori! Dar poate după ce voi ieși la pensie. Cine știe? Nu mi-am pierdut speranța.

Mașina viră brusc. Clădirea ministerială, pătrățoasă, luminată puternic, se înălța peste bulevardul închis, dominându-l dintr-un capăt în celălalt. Era înconjurată de garduri înalte și groase, pe care se roteau, prinse în cadre solide de fier, reflectoare uriașe, care măturau strada și geamurile blocurilor din jur. Din loc în loc, înșurubați în asfaltul trotuarului, stăteau soldați, înțepeniți în gardă, înarmați cu mitraliere, care priveau cercetător în toate direcțiile.

Pe acoperișul plat scria colțuros cu litere mari și egale din neon: MINISTERUL JUSTIȚIEI. Limuzina trecu prin poarta înaltă și solidă, din oțel, care se deschisese larg, și opri aproape de intrare. Doi gardieni veniră să îi întâmpine. Unul dintre ei deschise portiera din spate, iar Ivanov coborî.

În lumina rece a reflectoarelor care se țintiseră peste el, apăsat de zidurile înalte cu geamuri multe și egale, bărbatul se simți, pe moment, covârșit de șansa pe care o primise. Avu senzația că se micșorează dintr-o dată și devine prea puțin stăpân pe propriul destin. De parcă o forță nevăzută, pe care nu avea cum să o controleze, îl ghidase înspre momentul acesta.

O pală de vânt îl scutură din toți rărunchii. Se făcuse frig. Iarna, care fusese destul de blândă până atunci, plouase doar puțin prin noiembrie, se învârteji peste el și îl împinse înăuntru,  zgribulit, pe ușa glisantă din sticlă pe care scria cu litere negre Fiat justitia, pereat mundus.

Sfârșitul primei părți