Prima parte a nuvelei poate fi citiă aici: Ultima zi din viața Karinei Ivanov (partea 1/3)
4.
Străbătură un coridor îngust cu pereți albi, imaculați, care i se păru străin și rece. O luară la stânga, apoi la dreapta, și ajunseră la un lift. Mihăilescu apăsă pe buton.
– Unde mergem acum? întrebă încet Ivanov, clipind rapid și insistent, deranjat de strălucirea curată din jurul său.
– Să ne întâlnim cu Membrii Consiliului, în prezența cărora trebuie să semnezi câteva acte și să repetăm procedura pe care e necesar să o înveți. Totul trebuie să decurgă ca la carte, dar și constituțional. Așa e normal. Nu e indicat să comitem vreo eroare, cred că poți să înțelegi cât de gravă ar fi, mai ales că audiența este atât de mare.
– Ce fel de eroare? întrebă Ivanov, care nu reușea să scape de senzația de claustrare pe care i-o stârnea holul strâmt.
– Ați urmărit și celelalte Loterii? Adică ați participat la toate extragerile?
– Da, firește, murmură Ivanov.
– Ei bine, acela este standardul. Asta vrem să vedem. Și noi, dar și cei care vă vor urmări la televizor.
Ușile liftului se deschiseră, iar cei trei pășiră în cabina destul de mică, poate prea mică, așa i se păru lui Ivanov, acoperită cu panouri de aluminiu, care le strâmba și le cocârja reflecțiile. Mihăilescu apăsă pe 30, ultimul etaj, iar liftul țâșni cu viteză.
Senzația de micime, de irelevanță pe care o simțea Ivanov deveni și mai puternică. Nu putea nicicum să se scuture de ea, iar bucuria de mai devreme, care îl însoțise de acasă și până în parcarea Ministerului, se risipi într-un noian de griji. Se întrebă, așa, într-o doară, fără să o creadă cu adevărat, dacă ar putea să refuze premiul. Era din ce în ce mai convins, în baza unor reflexe mai vechi, ale căror garanție le purta Karina, că nu putea să fie responsabil pentru ce avea să urmeze. Își dorea să poată. Cu ardoare! Simțea că era singura cale de a se elibera, cel puțin parțial, de frustrarea acumulată în ultimii ani, dar un gând îl tot sâcâia, acela al nepotrivirii dintre ceea ce jinduia și ceea ce era corect față de ea.
Chibzui. Oare putea să refuze? Nu o mai făcuse nimeni până acum și nici nu scria pe undeva că era vreo cale prin care puteai să o faci. Probabil că se găseau soluții, dar el nu cercetase niciodată biletul pe care îl primea, și nici foaia pe care o semna la Agenție atunci când se înregistra. Pentru că pe atunci nu îi păsa. Sigur, nu era un gest gol de orice semnificație, din contră, era cea mai autentică metodă prin care putea să își găsească alinare, măcar pe moment, dar nu se gândise niciodată că ar putea să câștige și, prin urmare, să schimbe rolurile.
Măcar el avea motive să se înscrie, își zise, spre deosebire de majoritatea pe care nu o suspecta de același lucru. Poate că marea plăcere a tuturor era difuzarea galei. Exact ca atunci când echipa ta preferată câștiga vreun trofeu. Firește că jucătorii erau mai fericiți, premiul era al lor, dar era, într-un fel, și al tău, pentru că fără public, fără cumpărători de bilete, fără mulțimile de oameni care îi susțineau și care le validau alergătura, rostul oricărei competiții și al oricărui câștig era nul. Iar acum, câștigul era al tuturor. Așa li se spunea. Și apoi mai era atracția față de un eveniment de felul acesta, ca un magnet pe care nu aveai cum să îl ignori. Pentru că așa erau oamenii.
Se încurajă. „Nu o faci doar pentru tine”, își spuse în timp ce stomacul îi coborâse undeva prin vintre de la viteza cu care urcau, „o faci pentru cei cărora, câți o fi, un asemenea eveniment le aduce alinare. Cum îți va aduce și ție.”. Cabina se zgudui un pic, de parcă lovise un gol de aer. „Sau poate o faci pentru tine. Doar pentru tine.”
Liftul se opri cu un vâjâit scurt, iar Ivanov păși într-o încăpere largă și aerisită, în mijlocul căreia se afla o masă lungă și neagră, la care erau așezate, pe o parte, mai multe persoane. Din mijlocul lor, un bărbat îi făcu semn să se apropie. Ivanov se așeză stingher pe singurul scaun liber. Cel care îl chemase era trecut de vârsta a doua, ghici Ivanov. Era bine aranjat, într-un costum croit pe măsură, care i se așeza fără cute pe umerii lați. Prin părul des, pieptănat cu grijă, se zăreau, răzlețe, câteva fire de păr alb. Obrazul îi era pătat de umbra întunecată a unei bărbi rase de curând. Probabil de dimineață, se gîndi aiurea Ivanov.
– Mă numesc George Vasilescu și sunt Magister în cadrul Ministerului Justiției. Știi ce implică funcția mea?
Vorbea oficial, cu pauze egale, iar tonul grav îi conferea o alură serioasă, de om care nu se răzgândește niciodată și care vorbește doar în funcție de câteva trasee de dinainte stabilite și bătătorite. Ivanov tăcu.
– Sunt responsabil, printre altele, de buna desfășurare, dar și de transmisiunea oficială a Loteriei, continuă neabătut. Sunteți bucuros, sper. Și încrezător? Foarte bine.
Bărbatul împinse câteva hârtii sub nasul lui Ivanov, care le privi atent. Magisterul continuă:
– Aici sunt actele pe care trebuie să le semnați. Una este cea a răspunsurilor oficiale pe care le puteți oferi presei, care trebuie să fie în concordanță cu politica Ministerului Justiției. Apoi aceasta, care ține de calitatea oficială și statală a evenimentului, și deci cuprinde toate amănuntele pe care le puteți dezvălui prietenilor. Bun! A treia este că acceptul de a fi plasat sub paza Ministerului Justiției – e doar o măsură de precauție, nu putem fi siguri că DSS-ul nu va încerca ceva, vreo revanșă sau vreo răzbunare. Ultima este o declarație prin care veți urma procedurile de desfășurare ale evenimentului de mâine exact așa cum au fost ele stabilite prin Referendumul Anual, stabilit prin baloturile primite de la Instituția Loteriei. Cam atât. Nimic complicat.
Magisterul zâmbi și scoase un pix din buzunar. Il oferi lui Ivanov, care ezită. Neputința de mai devreme i se cuibărise în piept și îl apucase de mâini, țintuindu-l. Vasilescu se uită atent la el și clipi de câteva ori, înțelegător.
– Aveți nelămuriri. Vă ascult.
– Știți, zise Ivanov răzând nervos, eu nu mă așteptam să câștig. Șansele sunt chiar mici, foarte mici.
– Eh, nimeni nu se așteaptă să câștige, domnule Ivanov, dar oamenii participă pentru că așa doresc. Este felul lor prin care arată că sunt dispuși să își slujească societatea. E ceea ce vă doriți și dumneavoastră, nu? Cum altfel dacă nu așa?
– Păi nu știu, îngăimă bărbatul, sunt de acord cu ce spuneți. Doar că am nevoie de un timp de gândire. Credeți că aș putea beneficia de el?
– Presupuneam că vi l-ați acordat înainte să participați la extragere. Altfel de ce ați mai fi completat formularul? Până la urmă, repet, este dorința poporului, exprimată democratic, cu care ne-a însărcinat pe noi, Ministerul Justiției. E bine că cetățenii se implică. Anual. Ei sunt arbitrii. Nici nu ne-am putea dori altceva. Deci, semnăm?
– Există vreo cale, totuși, prin care aș putea să refuz? Nu cred că sunt capabil de așa ceva. Nu puteți să găsiți pe altcineva?
– Nu. Și dacă vă uitați pe foaia pe care ați completat-o săptămâna trecută la Agenție– bărbatul mai împinse un document sub nasul lui Ivanov – actul acesta, uitați, scrie chiar aici, capătă caracterul legal al unui contract. Orice împotrivire atrage după sine consecințe.
– Ce consecințe? gânguri Ivanov
– Articolul 3 din Codul Penal, cel la care face referire acest aliniat –Vasilescu îl arătă cu degetul – spune așa, citez: „în caz de refuz, semnatarul acestui act se face vinovat de prejudiciere a activității statului și de subminare a puterii judecătorești, stabilită prin referendum popular și se pedepsește cu închisoare între 7 la 15 ani”. Închei citatul. Și cu o amendă substanțială, aș mai adăuga.
Ivanov începu să tremure. Zise aproape plângând:
– Și sunteți sigur că e vinovat? Dacă nu e așa?
– Este. Ai văzut și dumneata procesul. Un monstru. Sentința s-a dat, de-acum e o formalitate la care ați aplicat și pe care vă obligați să o duceți până la capăt, potrivit acestui contract. Înțeleg că ceea ce urmează poate fi intimidant, dar trebuie să înțelegeți că totul este perfect legal. Nu aveți de ce să vă fie frică, nici măcar de repercursiunile morale. Individul acela este o bestie, și-a pierdut orice calitate umană, prin urmare nimic nu vă poate incrimina… sufletește, dacă asta vă îngrijorează cel mai tare.
Ivanov dădu să apuce pixul, dar se opri din nou. Visase la momentul ăsta de acum 5 ani, jinduise după el, își imaginase cum ar fi să o facă, iar acum ceva, nici el nu știa ce anume, îl reținea. Vasilescu se aplecă spre el, conspirativ:
– Văd că ați mai participat și anii trecuți. Nu cred că ați făcut-o doar ca să primiți acces la difuzare, doar pentru că aveți o curiozitate morbidă. Știți, tocmai de asta am instituit acest sistem de responsabilizare. Participi, privești, îți asumi.
– Nu, nu de asta am făcut-o, se îngrozi Ivanov la gândul că putea fi suspectat de voyerism. Din contră…
– Din contră! îl întrerupse magisterul, ascuțit. Este vorba despre Karina, nu-i așa? O faceți ca să vă răzbunați. Chiar dacă nu pe EL, cel responsabil, pentru că pe EL nu l-au prins nici până azi. Dar e bine și așa, nu? Cu el, celălalt. Același aluat, nu? Ei bine, sunt de părere că asta e o ocazie numai bună pentru dumneavoastră. Eu… noi – arătă către ceilalți, care stateau înțepeniți în scaune, privindu-l rece, credem că așa e.
Ivanov îl privi pe Magister, împietrit. Întrebă, răgușit, anvoios:
– Dar ce legătură are…
– Are, domnule Ivanov. Doar nu credeați că lăsăm chiar totul pe seama șansei. Sunteți candidatul perfect, aveți profilul necesar. Ne dorim să ne ajutați să împlinim, nu azi, nici mâine, și nu singur, ci alături de ceilalți, ceea ce poporul a stabilit democratic că nu este o barbarie, ci o nevoie. Doar așa putem face societatea un loc mai sigur. Mai ales pentru copiii noștri. Așa că vă rog să semnați aici. E târziu și avem multe lucruri de făcut.
5.
Prima dată vor fi 2000 de volți, sub forma unui arc luminos (dacă stingi lumina chiar poți să îl vezi cum șerpuiește) ce îți vor porni din creștetul capului și îți va străbate tot corpul, cuprinzându-ți mâinile și picioarele. Nu te îngrijora, ți le vom lega bine de brațele de lemn ale scaunului, tocmai ca să nu ți le scuture, să nu te zbenguie încoace și încolo precum o păpușă de lână, deși poate sunt unii cărora le-ar face plăcere să te vadă așa. Din punctul ăsta de vedere ești în siguranță.
După cum ziceam, curentul va trece prin tine cu viteză uriașă, aproape instantaneu și îți va ceda, îți va oferi toată energia pe care o are, pe care noi i-o oferim, pe care noi ți-o oferim. Celulele pe care le întâlnește, și fi sigur, fratele meu, că le va întâlni pe toate, vor absorbi, precum bureții, fiecare strop din puterea lui. O vor bea precum însetații, o vor strânge la piept și se vor topi una într-alta, precum doi îndrăgostiți care jinduiesc unul după celălalt.
Și dacă tot ți-am zis de piept, când vom trage maneta a doua oară, fulgerul care vine din electrozii cu care te vom acoperi, care de data asta va avea 2500 de volți, ți se va cuibări în piept. E totuși parșiv, să știi, aici trebuie să te avertizez. Are o minte a lui, proprie, nu atacă fatal. Prima dată se lipește de rinichi, apoi de ficat, de aici se agață de plămâni, moment în care, pe lângă durerea fără seamăn, vei începe să te sufoci. De abia atunci îți țâșnește în inimă, pe care nu o oprește, cel puțin nu din prima. Nu, fratele meu, prima dată o scutură bine, o aleargă, o obosește, o obligă să bată repede, repede, repede.
În acel moment, nici mai devreme, nici mai târziu, tragem a treia oară maneta. Nici noi nu mai știm cu câți volți. Sângele, împins de inima care zvâcnește nebună, îți va fierbe. Până la 100 ̊ celsius. Nu te mint și nici nu exagerez. E științific. Toată carnea ți se va topi, toate organele, zgârciurile, măduva din oase, albul ochilor, saliva. Totul va clocoti. Și atunci, când nu vei mai putea suporta durerea, nu înainte, nici gând să se întâmple înainte, exact atunci, când vei urla pe cea mai înaltă octavă de care ești capabil, (vei fi și tu surprins că poți să țipi așa de tare, ba chiar pentru o clipă vei uita de durere, iar urechile îți vor țiui) ei bine, chiar atunci ți se va opri inima.
Fratele meu, vom chema medicul, el te va consulta, va zice că ești gata, va glumi, va zice: „e gata, l-ați prăjit”, dar noi, ca să fim siguri, îți mai dăm curent de vreo două ori. Și deși ești mort, mușchii tăi se vor încorda mecanic și se vor rupe sub greutatea pedepsei pe care ți-am ales-o. Pentru că o meriți.
Apoi vom chema preotul. O să îți citească din cărticelele lui, mai degrabă va mormăi ceva, în grabă, pentru că nici lui nu îi pasă cu adevărat, pentru că știe că vei ajunge în iad și, deci, nu are rost să își bată prea tare capul. Vrea doar să plece acasă, sau la biserică, sau unde i-o fi voia. Poate a lui Dumnezeu. Nici că mai contează. La fel cum nu a contat nici pentru tine. Și nici pentru cei care vor veni după tine.
Iar noi te vom urca pe o targă și te vom duce de acolo și te vom lăsa la morgă până ce vine cineva care să te îmbălsămeze, iar după el vor apărea și cioclii, care trebuie să te care la groapă, deși nici ei nu au mai mult chef decât au avut medicul sau preotul. Iar noi ne vom uita după tine peste umăr, dar doar o singură dată, pentru că treaba asta pe care ți-am făcut-o e foarte urâtă, dar nu avem ce să facem, astea sunt regulile jocului. Iar noi jucăm așa cum ni se cântă. Așa că îți vom spune „La revedere, fratele meu” și vom merge acasă și vom mânca bine, și vom face dragoste cu soțiile noastre, și vom urmări știrile, unde nu se mai petrece nimic rău, sau aproape nimic rău, apoi ne vom culca, și probabil că te vom visa, iar în vis îți vom spune „La revedere, fratele meu! La revedere, fratele meu!”
La revedere, fratele meu!
6.
Ivanov nu mai fusese de multă vreme fericit. Poate de la Crăciunul de acum cinci ani, ultimul pe care îl petrecuse alături de fiica sa. Bucuria de a fi alături de ea era însoțită întotdeauna de nerăbdarea de a primi ceea își dorise de la bun început, ceea ce jinduise, adică o fărâmă din fericirea ei, care să se revărsa asupra lui precum un ecou, mult mai puternic, al propriei sale bucurii. Acum, după câțiva ani, fericirea lui Ivanov se preschimbase în altceva, mai degrabă o nevoie pe care nu o mai putea controla, care îi cobora în stomac și care îi producea o senzație de vomă.
Încercă să se consoleze că a doua zi se va întoarce acasă liniștit. Singurul lucru pe care îl mai dorea. Să fie liniștit. Se va duce mâine dimineață să le spună că, totuși, nu era de el treaba asta și că cel mai bine ar fi să dea premiul altcuiva, poate femeii a cărui nume fusese afișat chiar înaintea să fie ales el câștigător. Sau altcuiva, dacă tot alegeau să ignore sorții și norocul ruletei. Și apoi i-ar fi rugat să îl lase să plece acasă. S-ar fi întors în apartamentul micuț de la mansardă în care toate lucrurile zăceau aruncate în harababură, dar în care se simțea destul de bine. Nu, nu era un cuvânt potrivit. Nu se simțea bine. S-ar fi întors în apartamentul în care era, mai degrabă, stăpân pe propriile sale alegeri. Ar fi putut, în sfârșit, să facă ordine printre haine, să spele vasele, să dea cu aspiratorul, să cumpere mâncare proaspătă și multe fructe, să plătească facturile la timp, treburi pe care le ignorase de atâta vreme.
Dacă totuși cineva îi întinsese o mână, poate chiar destinul. Se mai întâmpla, deși nu foarte des. Era ca atunci când te hotărai să te întorci de la lucru pe alt drum decât pe cel cu care te-ai obișnuit și chiar în ziua aia să găsești pe trotuar bani, o mulțime de bani pierduți de cineva care nici măcar nu își va da seama că lipsesc. Sau poate era ca atunci când pierdeai trenul, iar mai târziu aflai că undeva pe drum avusese loc un accident, iar dacă te-ai fi suit acum erai ferfenițe printre fiarele încâlcite ale vagonului. O șansă cosmică, pe care viața ți-o oferă după ce ai răbdat cuminte și ai așteptat pe brânci, încrezător că îți va veni și ție rândul. Sau poate erau doar coincidențe, iar destinul nu există decât în forma în care cineva ți-l croiește pe măsura a ceea ce el crede că e bine pentru tine, adică exact pe dos.
Dacă stătea bine și se gândea, nimeni întreg la minte nu ar fi avut de ce să încurajeze o asemenea barbarie. Argumentul celor 18 milioane nu putea funcționa decât într-un sistem a cărui logică se fracturase, iar leucoplastul care mai ținea totul legat era spectacolul mediatic și nevoia oamenilor pentru senzațional. Voyerism. În timp ce el spera (sau sperase) doar la răzbunare, singurul fel prin care își putea găsi alinare după tot ce se întâmplase, să își ierte toate lucrurile pentru care se învinovățise atâția ani. Greutatea care îl apăsa pe umeri, care îl împingea la pământ, care îi sfărâma gândurile.
Obosit, se întinse pe pat.
Se gemui lângă pernă și închise ochii.
Visă.
7.
Karina striga după el. Din toți rărunchii. Îl chema cu mâinile întinse, disperată, de parcă urma să o înghită pământul. Nici nu reușea să tragă aer, că urla iarăși, în sughițuri, roșie la față, cu muci la nas și cu ochii strânși de lacrimile care i se lipiseră de gene. Se zguduia atâta de tare încât scândurile de sub ea gemeau. Din când în când apuca gratiile de lemn și le strângea cu putere, de parcă ar fi putut să le dea la o parte și să iasă printre ele. Degeaba. Erau solide. Țipă iarăși, poate-poate o auzea cineva.
De ficare dată când se întâmpla asta, și se întâmpla destul de des, cel puțin de câteva ori pe noapte, Ivanov sărea din pat și fugea în camera ei, o ridica în brațe din pătuț și o strângea la piept. O legăna blând și încerca să o liniștească. Îi dădea lapte cu biberonul, o ajuta să râgâie și îi cânta, iar după o vreme fetița adormea. El o punea grijului înapoi, învelind-o bine cu pătura până sub gât, chiar acolo unde fetița avea un semn din naștere cât un sâmbure de zmeură. Apoi se întorcea în dormitor, unde se trântea în pat și încerca să mai prindă câteva ore de somn. Ca să aibă puterea să o ia de la capăt. Zile și luni și ani întregi. Cât va fi nevoie până ce Karina va fi suficient de mare încât să se descurce singură, iar el să poată sta mulțumit și să o supravegheze doar cu jumătate de ochi, nu în fiecare zi, ci doar când ea o sa îi mai scrie, sau o să îl sune, sau o să vină acasă cu vreun hăndrălău la braț și cu un copil la sân. Iar el se va tolăni pe canapea, împăcat, și își va spune că, de fapt, nu fusese chiar atât de complicat, ci doar obositor. Pentru că un copil se crește în echipă, iar el era absolut singur pe toate turele.
Dar în noaptea asta ceva era diferit. Ivanov nu găsea ușa. Uitase să aprindă lumina și orbecăia pe lângă perete, pipăind și apăsând din loc în loc.
„Unde pizda-măsii e?” sudui, buimac.
Se lipi de zid și continuă să meargă într-o parte. Inima îi bubuia în urechi. De cât timp se plimba așa? Ar fi trebuit să găsească biroul, rafturile cu cărți, să se împiedice de vreun scaun, să își dea cu umărul de colțul camerei. Se opri și făcu un pas în spate. Țipetele și zbuciumarea Karinei îl agitau tot mai tare. Trebuia să ajungă la ea, să o ține lângă el și să o hâțâne până ce se liniștea.
Zbieretele deveniseră insuportabile. Vaietele ei erau ca două fierăstrarie care tăiau din carnea lui Ivanov. Bărbatul strânse din dinți și se avântă înspre perete. Se izbi în el cu forță, iar șocul impactului îi goli aerul din plămâni. Căzu în genunchi. Fetița urla încontinuu, fără să respire, de parcă era o sirenă care putea să țiuie la nesfârșit.
Ivanov se ridică în picioare și își mai luă odată avânt. Se izbi la fel de tare, la fel de dureros, dar parcă de data aceasta betonul se zguduise un pic. Se aruncă iarăși în el, cu și mai multă forță. Din nou și din nou, până ce peretele cedă cu totul. Bărbatul trecu prin gaură, acoperit de moloz, asfixiat de la praful care îi acoperise nasul și gura.
– Karina! Unde ești? țipă, încercând să se șteargă la ochi. Orbecăi mai departe până ce, într-un târziu simți sub degete, izbăvitor, înterupătorul. Îl apăsă. Candelabrul pâlpâi și se aprinse, luminând pătuțul gol.
Ivanov trase pătura la o parte, apoi salteaua. Nu era acolo. Se uită sub cadrul de lemn. Nimic. Scormoni în toate colțurile, pregătindu-se să smulgă parchetul din podea. Cineva o luase pe Karina, intrase peste ea în cameră și o răpise. Cine știe pe unde era, departe de el, la pieptul altcuiva, care nu avea cum să o iubească la fel de mult,
sălbatic-sălbăticie
pentru că el se chinuise ani de zile, nu dormise de grija ei, o dusese în prima zi la școală, de mânuță, participase la toate serbările, o ajutase cu temele, îi împletise părul, îi gătise micul dejun, îi cumpărase papuci cu scai, alteori cu șiret, după cum avea ea chef,
nemernic-nemernicie
iar de fiecare dată când era supărată, el o alina și o trăgea de limbă, și se prefăcea îmbufnat dacă ea nu îi zicea ce anume o sâcâie, iar Karina râdea de el și de tristețea lui de câine ud și abandonat, iar atunci îi spunea tot,
crud-cruzime
și deseori nu era nimic grav, doar vreo pisică abandonată, vreun fluture cu aripi rupte, vreun copac ce fusese tăiat ca să se asfalteze un drum, sau vreun țânțar pe care Ivanov îl pleznise cu paleta de muște, drept pentru care, pe urmă era obligat să stea toată vara cu roiul în casă, pentru că ea iubea viața în toate formele ei, ceea ce era natural și instinctiv pentru un copil a cărui naștere consemnase moartea altcuiva; a cărui venire în lume se făcuse într-o baltă de sânge, printre suspine tot mai sleite; sub neonul orbitor, înconjurată de doctori care cercetau și împungeau cu degetul o femeie care își dăduse ultima suflare fără ca măcar să își audă copilul plângând, și care, cu ultima suflare îl obligase pe Ivanov să promit, ba nu, să jure că va fi un tată bun și că el va trăi pentru ea;
monstru-monstruos
iar el se ținuse de cuvânt, chiar și atunci când Karina s-a dus la liceu și s-a îndrăgostit de un înăltoc ce cânta la chitară și fuma țigări pe ascuns, iar el, Ivanov, îngrijorat, la fel ca orice tată, încerca să o avertizeze că băieții sunt toți la fel și că vor același lucru, în timp ce ea îi spunea că nu e treaba lui și că nu ar trebui să se amestece în treburile ei personale, deși, pe urmă, cobora la masă și mâncau împreună, discutând despre tot felul de trăznăi, de parcă nu s-ar fi shimbat nimic, în timp ce el știa că se apropia momentul când ea urma să plece de acasă, la facultate, de unde o va vedea tot mai rar, lucru care îl îngrijora, dar pe care nu îl putea nici întârzia și nici opri, pentru că asta e firea lucrurilor,
animal-animalic
dar, înainte ca ea să facă 18 ani, într-o zi, parcă era tot așa, într-o vineri, ea nu mai venise acasă, iar el o căutase peste tot, pe la școală, pe la prieteni, prin tramvaie și autobuze, pe la spital și pe la poliție, prin anunțuri de escorte, după fotografii cu fete care s-ar fi putut să arate ca ea, deși tinerele acelea nu-și dezvăluiau chipurile, iar el încerca să o ghicească din poze, după constituție și după semnul de naștere de pe gât în formă de zmeură.
Sfârșitul celei de-a doua părți
