Partea a doua a nuvelei poate fi citiă aici: Ultima zi din viața Karinei Ivanov (partea 2/3)
8.
Atât îi mai rămăsese, avatarurile unui copil absolut normal și deznădejdea unei misiuni ratate: Karina plângăcioasă, Karina curioasă, Karina iubitoare, Karina drăgălașă, Karina răzvrătită, Karina, care dispăruse fără urmă, Karina, care fusese luată.
Lacrimile i se întăriseră și îi strângeau pielea de sub ochi și de pe obraji. O pierduse pentru totdeauna, iar omul care o răpise în acea după-amiaza, individul care îi furase copila pe care el o ținuse în brațe de când era doar un boț învelit în pături și pe care o alinase și o crescuse și o educase și în urma căreia obosise timp aproape 18 ani, era liber.
Ivanov zbieră prin somn ca un lup turbat, gata să sfâșie pe cineva, pe oricine, doar ca să se lecuiască de furie, de amărăciune și de disperarea răzbunării. Și totuși, nu putea să se dezică de fluturii cu aripi frînte, de pisicile abandonate și găzduite în cutii prin baie, nu putea să ignore faptul că Loteria urma să îi pervertească și ultimele amintiri pe care le mai prețuia, ale zilelor în care Karina trăise cu nesațul celui care a primit în dar viața altcuiva și care, într-un moment pe care nici ea și nici el, dar mai ales el, nu l-ar fi putut anticipa, se risipise pentru totdeauna.
9.
– Crezi că o să o facă?
– Nu știu, cred că de data asta am făcut o alegere proastă.
– Ce e de făcut? Ce crezi că îl oprește?
– Eu știu? Poate ține partea DSS-ului.
– Rahat. E mai confuz decât credeam. Mai sunt și alți proști ca el. Pe unii poți să îi sperii cu orice, poți să îi freci cu tot soiul de teorii, să le spui de atacuri teroriste, ei tot pe-a lor o țin. Să mai zici că nu le facem un serviciu.
– Eu știu ce spui, dar acum trebuie să găsim o soluție. Nu ține de noi doi să înțelegem macro-cauzele pentru care tâmpitul ăsta se trage pe cur. Nu acum în orice caz.
– Macro-cauze… hihi! De unde le scoți?
– Din cur! Îți arde de râs. Zi, cum îl băgăm mâine în platou? Poate face vreo trăznaie și ne-am dat cu tesla-n coaie.
– Păi nu e prima dată. Facem ca anul trecut. Adică ce dovadă mai clară că nu are de ales. Mai ții minte că aia plângea. Plângeam și noi, plângeau și ei. A fost haios. În fine, cred că e cazul să trecem de etapa asta, a selecțiilor din sânul populației. E deja a doua oară când lucrurile merg prost. Presupun că a venit vremea să îi punem pe-ai noștri.
– Nu e decizia mea și a ta. Nici măcar a Magisterului.
– Mda. Știu…
– Zi, ești sigur că o să meargă? Ăsta e singur, nu mai are pe nimeni. Nu îi pasă de alternative și alte prostii.
– Și ce pizda-măsii să fac, că nu eu l-am ales. Ăia de sus l-au scos din pălărie… Idioți. Ce să zic… și mie mi s-a părut sigură treaba.
– Atunci facem așa și pe urmă ne rugăm să nu ne ajungă pielea-n băț?
– Da.
– Bine, să fie cum zici.
– O să fie.
10.
Ivanov deschise ochii, amețit de greutatea coșmarului și se ridică în fund, speriat. Lângă el, în picioare, privindu-l încruntat, stătea Valeriu Tudorache.
– Nu te speria, dar trebuie să discutăm, îi șopti bărbatul.
Ivanov se dădu jos din pat, nedumerit. Se uită întrebător, neînțelegând motivul pentru care angajatul Ministerului intrase peste el în cameră. Căută vreun indiciu, dar încăperea era la fel cum o lăsase.
– Pot să vă ajut cu ceva? întrebă timid.
– Tocmai de aia am venit, îi răspunse Tudorache. Trebuie să vorbim. Lucrurile nu mai pot continua așa.
– Nu înțeleg, zise Ivanov.
Făcu un pas în spate, către ușă, aruncând un ochi să vadă dacă era deschisă. Nu era. Tudorache își ținea mâna dreaptă în buzunarul paltonului și părea că strânge ceva în pumn. Liniștit, se aplecă spre Ivanov și întrebă conspirativ:
– V-ați gândit bine la ce anume v-ați angajat, domnule Ivanov? Sunteți capabil să urcați mâine pe platoul de filmare? Așa, fără absolut nicio remușcare?
– Da, răspuse Ivanov, stârnit de frică, deși nu știa dacă fusese destul de convingător. Bravă, deși se simțea cu musca pe căciulă.
– Absolut!
–Vreau doar să vă spun, îi replică Tudorache, că nu sunteți obligat să o faceți, să participați.
– În ce sens?
– Nu e normal și nici moral ca cineva să fie constrâns să facă ceva, orice, împotriva voinței sale, îi spuse bărbatul apăsat. Am venit să îți spun că ai posibilitatea unei alegeri. Poți refuza, chiar acum, iar eu te pot ajuta.
– Domnule, chiar nu știu despre ce vorbiți.
– Ba da, sigur că știi. E vorba despre moartea unui om. Cred că o știi foarte bine.
Ivanov nădușea vizibil, iar transpirația îi curgea pe frunte și pe obraji în stropi lungi. Dădu să se îndrepte spre ieșire, dar Tudorache se apropie rapid de el și îl apucă de braț. Era mai puternic decât lăsase să se înțeleagă, într-atât încât reuși să îl prindă ca într-o chingă. Ivanov mormăi speriat și privi roată prin apartament, căutând ceva cu care să se apere.
– Nu înțeleg ce anume doriți de la mine și…
– Mâine va fi prea târziu, îl întrerupse Tudorache, agitat. Da, chiar așa, prea târziu.
– Prea târziu pentru ce? întrebă Ivanov, înmuiat.
– Ascultă-mă, trebuie să mă lași să te ajut.
– Vă rog să plecați, se ofuscă Ivanov, smucindu-se.
– Poate vă gândiți că nimeni nu are dreptul să ia viața altcuiva, chiar și în numele unor idealuri de pace și de bunăstare. Și poate aveți dreptate. Dar sistemul funcționează, oamenii își doresc asta. Noi doar ne supunem voinței majorității. Iar dumneavoastră sunteți pe cale să vă puneți de-a curmezișul a tot ceea ce s-a înfăptuit în ultimii ani de către Minister. Nu pot să vă las să faceți asta.
– Nu, nu am de gând să fac asta, zise Ivanov, moale.
– Ba da, domnule Ivanov. Ba da. Vi se citește în priviri.
– Ați venit să mă asasinați?
– Din contră, doar să vă eliberez de povara unei alegeri pe care nu aveți cum să o faceți.
Bărbatul scoase un cuțit din buzunar, care luci rece în lumina neoanelor. Ivanov, disperat se smulse din prinsoare și se răsuci pe călcâie, gata să o ia la fugă, dar nu calculase faptul că celălalt, la fel de agil, se mișcase deodată cu el. Tudorache îl prinse de haină și îl trase lângă el.
Se îmbrățișară strâns, încercând să se trântească unul pe celălalt. Ivanov reuși să îl prindă de mână și să îl tragă în jos. Tudorache zvâcni brusc, și se desprinse din strânsoare, dar Ivanov îl izbi peste braț. Cuțitul căzu pe podea și ricoșă undeva sub pat. Tudorache, fără să ezite, se aruncă peste el și-l trânti la pământ. I se propti cu genunchii în piept și îl apucă de gât cu ambele mâini, strângând cu putere. Ivanov horcăi, sufocat. Dădu din mâni ca o morișcă, încercând să prindă ceva, orice, cu care să se salveze. Nu găsi nimic. Aerul din plămâni i se împuținase. Răsufla întrerupt, din ce în ce mai risipit, apoi închise ochii. Tudorache îi scrâșni în ureche:
– Te pot ajuta, trebuie doar să mă lași. Putem pune pe altcineva în locul tău. Oricând.
Pentru o clipă, Ivanov se gândi că moartea nu ar fi fost chiar atât de rea. Pentru ce mai trăia? Doar că să navigheze prin singurătatea propriului eșec? Pentru cât timp? Un an? Doi? Toată viața? O povară mult prea mare. Apoi, chiar când se hotărî să se relaxeze și să îl lase pe Tudorache să își termine treaba, un gând îl izbi cu forța unui val. Odată cu el va muri și Karina, a cărui amintire va dispărea de îndată ce el își va da ultima suflare. Nu, nu putea să facă asta, era o trădare mai mare ca oricare alta. Nu putea să o piardă în felul acesta, și nici să permită ca ea să se fărâmițeze odată cu el. Promisese că va trăi pentru ea, ba nu, chiar jurase. Cu ultimele forțe spuse:
– Te rog, șopti Ivanov, te rog, dă-mi drumul. Am să o fac. E singura cale, așa că am să o fac.
Tudorache se opri.
11.
– Bună seara, dragii mei, și bine ați venit la o nouă ediție a Loteriei. Înainte să începem cu prezentarea invitatului și a câștigătorului din acesta an, vreau să vă spun, și o fac cu mare bucurie, că avem un record de audiență, care merită toate aplauzele noastre, ale tuturor celor adunați aici.
APLAUZE, CHIUITURI ȘI FLUIERĂTURI
– Mai mult, aș vrea să vă informez că ediția de anul acesta marchează un moment important, poate chiar istoric. Din statisticile pe care le-am primit de la reprezentanții Ministerului Justiției, de la instituirea acestui concurs infracțiunile săvârșite prin violență au scăzut cu aproape 80%. Prin urmare, larga voastră participare înseamnă, de fapt, o societate sănătoasă, curată, sigură.
APLAUZE ȘI CHIUITURI
– Pentru a ne vorbi mai pe larg despre aceste aspecte, îl voi chema alături de noi pe Radu Mihăilescu, procuror pe lângă Ministerul Justiției, poate omul cel mai potrivit pentru a ne oferi detaliile acestea.
APLAUZE ȘI CHIUITURI
– Bună seara, dragi prieteni. Așa este, statisticile nu mint, în ultimul trimestru al acestui an s-au înregistrat o scădere a ratei criminalității pe toate palierele, lucru pe care psihologii și sociologii, abilitați să traseze concluziile cele mai pertinente, spun că nu ar fi fost posibilă fără Loterie, deci fără largul vostru concurs. Previziunile lor, în care ar trebui să ne încredem cu toții, spun că în 2-3 ani evenimente ca cele înfăptuite de Ioan Vasile Dragomir vor fi doar o amintire neplăcută, pentru simplul fapt că ele nu se vor mai întâmpla. Prin urmare, noi sperăm că nu va mai fie nevoie să organizăm acest concurs.
APLAUZE MODERATE, SCURTE
– Mulțumim, domnule Mihăilescu! Așadar, fără să mai întârziem, haideți să deschidem ediția din acest an. Ioan Vasile Dragomir a ucis o biată fată și a nenorocit o familie onestă și muncitoare, care s-a străduit ani de zile să investească bani și timp, dar și dragoste și afecțiune, în creșterea fiicei lor, Adina Vătămănescu, rodul unei iubiri și al unei căsnicii de aproape două decenii.
SUSPINE, MICI INTERJECȚII AFECTIVE
– Viața familiei Vătămănescu s-a schimbat dramatic în primăvara acestui an, atunci când fiica lor nu a mai ajuns acasă de la școală. Cel care le-a distrus viața este acest bărbat, deși mi-e greu să îl numesc astfel, această bestie cu chip de om, acest monstru, acest animal, care a abuzat-o în cele mai perfide feluri, apoi a ucis-o cu cruzime.
HUIDUIELI PUTERNICE ȘI FLUIERĂTURI
– Faptele sunt de netăgăduit, am în mână raportul poliției și rechizitoriul, dar și o mărturie smulsă chiar de la făptaș. Pe care am să vi le citesc. Astfel, în data de…
Ivanov nu mai asculta. Lumina puternică a reflectoarelor de pe platou îl deranjau, mai ales că nu reușise să doarmă toată noaptea. Stătea pe un scaun, în spatele camerelor de filmat și tresărea atunci când difuzoarele din gradena goală aplaudau, fluierau, sau chiuiau. Din când în când strângea din pumni, emoționat. Un nod îi urcase în gât și se chinuia să îl înghită. Se chinuia să respire, umflându-și pieptul fără folos. Se forțase atât de mult să se liniștească, încât acum simțea un junghi între coaste de fiecare dată când expira.
„Hai odată! Hai odată! Hai odată!” repeta, ca o mantră, obsesiv, de parcă surescitarea lui ar fi putut să grăbească spectacolul. Prezentatorul citea absorbit de pe foile pe care și le prinsese frumos într-un dosar negru, cu clapetă. „E un actor bun” își spuse Ivanov. Alterna recitarea suferindă cu cea ultragiată, și cea războinică cu cea sentimentală. Boxele reacționau pe măsură.
Ar fi vrut să fumeze o țigară și să bea un pahar de tărie. Ceva ascuțit, care să îl înmoaie și să îi ofere o preocupare cât timp aștepta, care să îl binedispună sau cel puțin să îl relaxeze într-atâta încât să nu îi mai pese. De când intrase pe platou, încercase, fără succes, să-și lunge din amintirea Karinei. Nu era locul potrivit pentru ea, aici, printre oamenii ăștia, care citeau sentințe și se indignau în funcție de indicațiile unui regizor. Cu cât încercase să o blocheze însă, cu atât chipul ei se scurgea ca nisipul printre zăbrele minții sale.
Zâmbi amar și aruncă un ochi la scaunul de lemn din spatele prezentatorului, de care atârnau câteva cabluri cu electrozi care se uneau într-un buchet gros de fire ce șarpuia pe podeaua lucioasă și intra în spatele unui panou metalic. Numără pașii până acolo. Nouă sau zece. Cam cinci-șase secunde, dacă mergea încet. Apoi declarația – vreun minut: „Da, sunt bucuros că pot să particip, să îmi slujesc, să ajut, responsabilitate, siguranță etc.”, apoi alte două minute țac-pac, și gata.
Presupunea că după aia prezentatorul va mai zice câteva cuvinte, transmisiunea se va încheia, iar lumina puternică se va stinge și va rămâne doar una de veghe, ca tehnicienii să poată strânge tot calabalâcul. Dar asta nu îl mai privea, pe el îl interesau doar alea trei minute, lungi cât trei ore.
Trase aer în piept. Doi bărbați solizi, îmbrăcați în costume negre, cu pistoale atârnate la șolduri, îl aduceau pe Dragomir. Bătrânul fusese prins în chingi de o targă pe roți. Se uita de jur împrejur, liniștit, de parcă nu înțelegea ce urma să i se întâmple. Sau de parcă nu îi păsa. Ivanov înclină spre a doua variantă. Cei doi hăndrălăi îl desfăcură pe bărbat din curele și îl așezară neceremonios pe scaunul de lemn, de care îl legară bine. Apoi lipiră electrozii de el, de umeri, de pulpe și pe piept, iar un altul mai mare, oval, il prinseră pe creștet. Dragomir îi privea liniștit, nepăsător, aproape împăcat. Își așezase palmele mari și butucănoase pe brațele lăcuite, într-un gest pedant.
Boxele de pe platou se zguduiau de huiduielile, fluierăturile și înjurăturile înregistrate din timp. Ivanov își închipui că la televizor, acolo unde acum priveau, buluciți, milioane de spectatori, probabil că apăreau grupuri de oameni ce fuseseră înregistrați cu câteva zile înainte, care îl spurcau pe criminal, dădeau din mâini, făceau gesturi nepoliticoase și se agitau de parcă ar fi fost gata să îl sfâșie acolo, pe loc, prin ecran.
Bine legat, Dragomir înfrunta de unul singur reflectorul puternic ce îl izbea de undeva din tavan. Sub lumina puternica, părul alb și des, pieptănat peste cap, îi strălucea și îl făcea să arate aproape venerabil. Ochii mici, albaștri, căutau ceva în spatele camerelor de filmat, poate o amintire mai veche, gândi Ivanov, una care-l incrimina și mai tare. Căuta să se ducă pe lumea cealaltă la fel cum trăise.
Prezentatorul vorbea pe lângă el, din când în când îl arăta cu degetul, îi dădea târcoale, gesticula spre el de parcă era un exponat de muzeu, sau vreun animal de la grădina zoologică. Ivanov nu îl asculta, prea fascinat de bătrânul care acum afișa o mină plictisită, aproape exasperată. De parcă trebuia să fie în curând altundeva și toată trăncăneala îl ținea pe loc. „E nebun” gândi, fascinat de nepăsarea cu care Dragomir își înfrunta sfârșitul. „Dacă ar fi avut ceas la mână, probabil că l-ar fi privit ostentativ, cu subînțeles.”
– Domnule Ivanov, haideți aici, vă rog!
Ivanov tresări. Sări în picioare, teleghidat și păși în fața camerelor „nouă sau zece pași; cinci-șase secunde” Ameți și pentru o clipă îi crezu că avea să leșine. Se scutură și reuși să se liniștească într-atât cât să pășească în fața camerelor.
APLAUZE ȘI CHIUITURI
– Ați vrea să împărtășiți ceva publicului înainte să începem?
Bărbatul trase aer în piept. Zâmbi subțire, pe cât de natural putea, și spuse:
– Este o mare onoare pentru mine că pot fi azi aici, în platou, și că pot fi parte a solidarității…
în eroare și aberație
….care ne-a ajutat să construim această nouă societate, caracterizată prin siguranță…
cruzime
…responsabilitate…
sălbăticie
…și curajul…
nemernicia
de a face ceea ce este necesar pentru a putea trăi în pace și bunăstare.
APLAUZE ȘI CHIUITURI
– Și noi vă mulțumim, domnule Ivanov, pentru puterea de a face pasul în față și de a participa la Loteria organizată anual de către Ministerul Justiției. Și vă mulțumim și vouă, dragi telespectatori pentru faptul că ați validat acest concurs, necesar pentru o țară mai sigură, mai liniștită, mai bună. A sosit momentul mult așteptat.
Ivanov se apropie de panou. Se uită în jur, căutând o ultimă cale scăpare. Nu găsi niciuna. Putea să încerce să o ia la fugă, dar cei doi paznici îl priveau atent, gata să sară pe el. Dragomir închisese ochii, iar Ivanov se întrebă dacă nu cumva adormise. O voce lăuntrică, a Karinei, îi șopti :
„fă-o, fă-o acum, salvează-mă”
Ivanov prinse maneta rece de fier care ieșea din panoul metalic și o strânse cu putere. Același glas delicat, subțire ca un fir invizibil, gata să se rupă sub presiunea momentului, îi spuse iarăși:
„dar nu e bine, tu nu ești așa, noi nu suntem așa, nu am fost niciodată”
„și ce ai vrea să fac?”
„să te prefaci îmbufnat, iar eu să râd de tine și de tristețea ta de câine ud și abandonat, apoi să stăm de povești, iar eu să îți spun tot ce am pe suflet”
Ivanov apăsă maneta cu toată puterea. Panoul electric făcu clic!, apoi începu să bâzâie. Dragomir scoase un urlet de animal rănit și prinse a se zgâlțâi atât de tare, încât pentru o clipă scaunul de sub el păru că se va rupe în două. Mușchii, prinși în chingile de piele, îi zvâcneau cu putere, genunchii i se izbeau unul de celălalt cu un sunet înfundat, iar tendoanele gâtului se contorsionau, gata să pleznească. După câteva secunde, Ivanov ridică maneta, apoi, la un semn discret al prezentatorului, o apăsă din nou. Bătrânul se înmuiase ca o cârpă, iar acum trupul îi tremura puternic în timp ce curentul de 2500 de volți circula liber prin el, din călcâie și până în creștet. De data asta, Dragomir nu mai urlă. Capul îi căzuse într-o parte, lipsit de viață. Din gură îi picura o dâră de salivă. Ivanov ridică maneta și o apăsă iarăși. Și iarăși. Și iarăși. După o vreme, nici el nu știa cât timp trecuse, poate două sau trei minute, se opri și începu să plângă în hohote.
Dragomir era mort.
APLAUZE ȘI CHIUITURI
12
Ivanov se așeză pe canapea și își aprinse o țigară. Trase lung din ea și suflă fumul spre tavan. Goli paharul cu vin dintr-o singură înghițitură și se lăsă pe spate. Închise ochii. Era liniște. Se terminase, în sfârșit. Nu îi mai rămânea altceva de făcut decât șă își cheltuie banii. Încă nu știa pe ce, dar nici nu prea îi păsa. Ar fi vrut să doarmă și să o viseze pe Karina, dar știa de pe acum că fata pe care o păstrase atâta vreme în amintirile sale dispăruse odată cu moartea lui Dragomir. O alta, mult diferită era încă acolo, închisă undeva într-un cotlon al minții sale, dar Ivanov refuza să o mai cheme, chiar dacă ea se zbătea să vină la el. Nu mai era Karina lui, cea pe care și-o amintea de pe când era mică, nu, era o alta, care se schimbase odată cu el.
Fusese adus acasă de către șoferul Ministerului. Tot drumul chibzuise la discuția pe care o avusese cu Mihăilescu:
– Aici aveți cecul, îi spusese jovial procurorul. Trebuie să vă spun că a fost excelent. Mult mai bine decât ne așteptam. Ne pare rău că a trebuit să recurgem la amenințări, dar cred că ați înțeles deja că trebuie făcute anumite sacrificii.
– Da, mormăise Ivanov, obosit. Acum pot să plec?
– Sigur că da, zâmbise Mihăilescu. Înainte, însă, aș vrea să vă amintesc că ați semnat un document prin care nu aveți dreptul să dezvăluiți absolut nimic din evenimentele de ieri și de azi. Rămâne doar ce s-a văzut la televizor.
– Înțeleg. Nu aveți de ce să vă faceți griji, îi răspunsese bărbatul, înfrânt.
– Nu, domnule Ivanov, nu avem.
Și așa era. Nu aveau. Ivanov știa sigur că îl urmăreau, îi ascultau telefoanele, îl așteptau să meargă la magazin, unde, printre rafturi, atunci când nu era atent, i se vor uita în coșul de cumpărături. „E în regulă, are doar o sticlă de vin și un pachet de țigări”. Apoi îl vor băte pe umăr, liniștiți că nu urma să facă vreo prostie, că nimic nu avea să se schimbe. Iar asta era bine. Oamenii sunt reticenți la schimbare. Probabil îl vor îndemna să își mai deschidă televizorul și îl vor întreba de ce nu și-a luat unul nou, mai mare, mai plat, cu o imagine perfect clară, mai ales acum când avea bani. Iar el va da din umeri, nepăsător. Nepăsător la îndemnurile Ministerului Justiției, la atentatele DSS-ului, la viitoarele ediții ale Loteriei, care se vor repeta punctual, an de an, până când își vor pierde cu totul excepționalitatea și vor deveni la fel de banale ca orice alt eveniment televizat.
Există solidaritate chiar și în aberație și eroare.
„Și ce dacă?”
Ivanov mai trase un fum din țigară, apoi o lăsă neglijent, așa aprinsă, pe marginea scrumierei. Adormi, un somn fără vise, întunecat, sterp de orice speranță. Odihnitor.
Sfârșitul ultimei părți
