Ultimul cântec al cocoșului din Morgana(timp de citire: 30 minute)

Vestea decesului renumitului etnolog Vlad Petrescu, supranumit Strigoiul, zgudui întreaga opinie publică din țară. Strigoiul fusese un personaj îndrăgit, iar munca sa de conservare a patrimoniului folcloric era de neprețuit. Împătimit al traseelor montane și al cătunelor părăsite, Vlad își petrecea majoritatea timpului bântuind munții. Etnologul fusese găsit cu capul spart și un țăruș înfipt în inimă, în avansată stare de putrefacție, într-un sat transilvănean. Misterul crimei se adâncise cu atât mai mult cu cât, după eforturi susținute, organele de anchetă nu reușiseră să descopere niciun indiciu care să ducă la prinderea autorului oribilei crime.

*          *          *

Așezată pe malul unui râu cristalin ce șerpuia la poalele Munților Carpați și înconjurată de păduri seculare, Morgana părea un sat desprins din basme. Și poate chiar așa era, doar că toți, sau aproape toți, uitaseră de existența sa. În realitate, numele fabulosului tărâm era altul, dar unicul său locuitor, inspirat de un articol despre miraje citit într-o revistă veche, îl botezase astfel.

Morgana nu fusese dintotdeauna un sat fantomă. Exodul morganienilor începu la câțiva ani după evenimentele din decembrie ’89. Tinerii plecaseră care-ncotro, unii pe la școli, alții în țări străine în căutarea unui trai mai bun. Rămaseră bătrânii, legați cu lanțuri invizibile de peticele de pământ reintrate în posesia lor la destrămarea CAP-ului. În pofida faptului că foarte curând își dădură seama că duceau o luptă sortită eșecului, nu se putură retrage de pe câmpurile de bătălie. Fură atinși, fără măcar a bănui, de blestemul pământului – o vrajă cruntă aruncată asupra lor drept răzbunare de zeii ancestrali pe care, în ignoranța lor, îi lăsară de izbeliște.

Nelu era ultimul supraviețuitor al legiunii damnaților morganieni. Asta deoarece fusese singurul dintre cei tineri care, deși în putere în anii de după Revoluție, refuzase să-și părăsească meleagurile natale.

– Unde să mă duc? Aici e locul meu – animalele, pământul… mormintele din Dealul Crucii, se justifica în fața prietenilor care se căzneau să-l convingă să-i însoțească. N-am nevoie de bani. Ce să fac eu cu ei? Am tot ce-mi trebuie.

*          *          *

Cât era ziulica de lungă, Nelu ședea pe prispă, sub nucul din curte sau pe lavița din fața casei, privind, precum gânditorul de la Hamangia, pustietatea din jurul său. Renunțase cu ceva vreme în urmă să-și lucreze tarlalele, doar grădina din spatele casei o mai îngrijea, iar ea îi acoperea necesitățile de zi cu zi.

Adesea se plimba pe ulițele pustii, acompaniat uneori de vântul ce alerga bezmetic, ridicând rotocoale de colb și trântind ușile ori obloanele vreunei paragini. Nici măcar câini și pisici nu mai erau în Morgana.

Vizavi de casa lui Nelu era casa boierului Kiș. O clădire impunătoare, cu geamuri înalte, construită după model austro-ungar, îi spuse odată Sile, bunicul său matern. Comuniștii o naționalizaseră, transformând-o în unitate militară, apoi, când armata a plecat, casa a devenit depozit de mobilă. Câteva camere fură păstrate pentru cadrele didactice, inginerii agronomi sau milițienii care primiră repartiție în comună și prin împrejurimi. După Revoluție trecu la cele veșnice și ultimul chiriaș al casei Kiș, nevasta fostului șef de post, căreia morganienii îi spuneau baba Dochia.

Alături de casa boierească, în contrast cu aceasta, se chircise o bojdeucă, ca o bătrânică pipernicită, străduindu-se ca nu cumva să-l deranjeze pe domnul prezentabil lângă care se aciuase. Pe fațada coșcovită a bojdeucii se distingeau, dacă priveai cu atenție, două litere – A și J, inițialele proprietarului, conform obiceiului indigen. Pe partea vestică a acoperișului, de unde, de regulă, bătea vântul, țiglele lipseau aproape în totalitate, iar prin ferestrele sparte, ale căror obloane stăteau într-o rână, gata-gata să cadă, se zăreau, înălțându-se semeț, noii stăpâni – ciulinii.

Vecinul lui Nelu din vale era Călin Nebunu’, zis și Aușviț. Sile îi spusese că erau ceva neamuri îndepărtate și „ar fi creștinește, barem de Crăciun și de Paște, să-i purtăm de grijă. Că, de!, sângele apă nu se face“.

Aflase peste ani că Aușviț era copilul din flori al bunicului său cu vecina Trandafira. Fata rămăsese însărcinată, vorba lui Camil Petrescu, chiar în ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, când Sile fusese mobilizat să lupte împotriva rușilor în campania din est. Revenit de pe front în ’45, decorat și rănit într-o luptă cu naziștii prin Munții Tatra, nu-și mai găsise mireasa, ci doar pruncul. Se zvonise că Trandafira ar fi fugit în lume cu un soldat al Armatei Roșii, dar adevărul nu-l descoperi niciodată. Mai auzise de ea o singură dată, prin șaizeci și ceva, când un fost coleg de școală, devenit marinar între timp, se jurase, la nunta unui prieten comun, că ar fi întâlnit-o într-un bordel din Odesa.

În fine, Călin Nebunu’ se prăpădise toamna trecută și de atunci Nelu deveni cel din urmă locuitor al Morganei. La înmormântarea unchiului nelegitim nu venise nimeni. Numai el și calul de la căruță îl petrecură în sus pe Dealul Crucii, în ceea ce fusese probabil cel mai scurt prohod oficiat vreodată, căci popa se grăbea la un parastas la el în parohie.

Rămas singur, după ce ceilalți consăteni plecaseră în lume, ori în… cealaltă lume, Nelu își asumase, mai mult din plictiseală, o misiune măreață, și anume salvarea Morganei de la pieire. Ca să-și îndeplinească scopul, zilnic străbătea ulițele și coclaurii din jur, notându-și sârguincios, într-un caiet dictando, tot ce-și amintea despre oamenii și locurile respective.

Umpluse câteva maculatoare cu memorii, până ce într-o seară, înainte de culcare, avu o revelație. Înțelese că se înșelase, dorința și talentul său nu erau suficiente ca să extragă de sub giulgiul uitării acea lume fantastică. Cuprins de furie, se îmbătă și-și azvârli manuscrisele în foc.

*          *          *

Uneori, în periplul său, ajungea la vechea clădire a școlii. Cea mai frumoasă perioadă a vieții sale se consumase aici. Aici învățase să scrie și să socotească, ascultase primele povești cu eroii din basme și cei din cărțile de istorie și câte și mai câte. La școală se îndrăgostise de două ori, de Elisaveta, o fată mai mare cu doi ani, care ulterior îi devenise soție, și de citit.

Prima dragoste îi adusese suferință, a doua alinare. Datorită pasiunii pentru cărți, chiar dacă nu prea călătorise, avea să cunoască mai multe despre universul de dincolo de hotarele Morganei decât oricare dintre consătenii săi.

Pe vremea comuniștilor, în școala din Morgana învățau în jur de două sute de copii, întrucât veneau și din localitățile limitrofe. În cadrul ei funcționa o bibliotecă destinată, în special, elevilor, dar de serviciile căreia puteau beneficia și ceilalți săteni. Uimitor de mulți morganieni vizitau instituția, unii veneau să ia cărți, alții pentru „Scânteia“ sau „România Liberă“, însă erau și câțiva pasionați de poveștile lui Fane Aragaz, un tip cu o imaginație exuberantă care, dacă și-ar fi terminat liceul, cu siguranță ar fi ajuns măcar gazetar la foaia județeană de partid.

După Revoluție, când școala s-a închis, rămânând fără elevi, primarul îl rugase pe Nelu să aibă grijă de clădire. Acceptase propunerea în ideea că astfel va avea acces neîngrădit la bibliotecă. La drept vorbind, termenul de bibliotecă era un eufemism pretențios pentru încăperea cu patru rafturi. Totuși, dacă se excludeau cuvântările și omagiile tovarășului Nicolae Ceaușescu, rămâneau niscai titluri demne de luat în seamă. Într-un anumit fel, Nelu le era recunoscător comuniștilor. În ciuda faptului că înainte de ’89 făcea pe disidentul, acum considera că, printre sumedenii de rele, făcuseră (din greșeală!, puncta el) și câte ceva bun.

În Epoca de Aur, Morgana forfotea de viață – oamenii munceau la Cooperativa Agricolă de Producție, sau Colectiv, cum îi spuneau, la ferma viticolă, ori la SMA-ul care le deservea pe cele două.  La sfârșitul zilei, țăranii, inginerii, profesorii, tractoriștii se înghesuiau, cot la cot, să-și trateze gâturile uscate la bodega Spânului, amplasată strategic în centru, lângă biserică.

Secretarul PCR de la județ era din zonă, așa că făcuse în Morgana dispensar, cabinet veterinar, magazin, post de miliție și un cămin cultural. În cămin, de obicei, se țineau ședințele Sfatului Popular și nunțile, dar, pe când Nelu era prin clasa a IV-a, găzduise un spectacol de circ susținut de o trupă de artiști ambulanți. Cu acea ocazie, morganienii văzuseră prima oară, mulți și singura, o maimuță în carne și oase. Bine, maimuța nu era dresată, nu știa să facă niciun giumbușluc, doar se învârtea pe masă timorată de mulțimea gălăgioasă adunată să vadă minunea. Ceea ce-l marcase pe Nelu însă nu se întâmplase pe scenă, ci în public. Pe atunci nu înțelesese mare lucru, însă peste ani pricepu ce s-a petrecut în acea fatidică seară de 13 decembrie.

Cineva din public, la apariția maimucii, strigase: „Salută-ți văru’, Căline!“, iar întreaga sală izbucni în râs.

– Ba nu-i al meu, din profil seamănă cu Tovarășu’, răspunse Nebunu’, și după nu l-au mai văzut jumate de an. Când s-a întors, părea sărit cu totul de pe fix, era slab ca un schelet ambulant, chel și cu ochii afundați în orbite de parcă tocmai scăpase de la Auschwitz. Și astfel s-a ales cu cea de a doua poreclă.

*          *          *

De regulă, peregrinarea lui Nelu se oprea în Dealul Crucii, la cimitir. Locul în care, deși morți, găseai singurii oameni din Morgana. Deseori, îndeosebi în nopțile toride de vară, dormea aici, în cavoul familiei. Îi plăceau răcoarea grea pe care i-o oferea, dar mai ales faptul că aici dogoarea dorului pentru Ana, unica sa fiică, era mai suportabilă. Fata fu răpusă, când încă nu împlinise cinci primăveri, de leucemie, iar odată cu ea, murise și o parte din sufletul său. Din acea zi se simțise pe jumătate viu, un cadavru umblător, un moroi, dar n-avu puterea să-și pună capăt zilelor. Elisaveta, nevastă-sa, în schimb, nu stătu mult pe gânduri, și la nici o săptămână de la tragicul eveniment, se atârnă în ștreang de grinda din pod.

De fiecare dată la plecare, Nelu săruta crucea fetei, apoi se ducea la mormântul soției de la marginea cimitirului, locul unde erau îngropați sinucigaşii. Înainte de a ieşi pe portiţă, mai arunca o uitătură pierdută în direcția cavoului familiei și o lua agale către sat pe cărarea străjuită de tufele de măceși.

*          *          *

Prima casă, chiar la intersecția potecii de la cimitir cu ulița principală, era a lui Moș Straiță. În seara asta, Nelu își aminti cum bătrânul îl asmuțise pe Pricolici, dulăul negru ca dracu’, când îl prinsese la furat cireșe. Rememorarea întâmplării îl făcu să-și ducă mâna, într-un gest subconștient, la cicatricea de pe antebraț unde se înfipseseră colții fiarei. Un cuget enigmatic i se insinua printre circumvoluțiuni: cine oare era Moș Straiță? Știa despre el doar că era un morocănos bătrân, din aceia care par nemuritori, însoțit permanent de aceeași potaie. Firește, timpul curge altfel în copilărie, și probabil că jigodia nu era aceeași, ci numai una asemănătoare, dar i se păru interesantă observația. Ambii, și Moș Straiță, și Pricolici, dispăruseră discret din peisaj, așa cum trăiseră. Acum Nelu regreta că nu încercase să-l cunoască mai bine pe moșneagul ursuz. Nici măcar numele adevărat nu i-l știa, Moș Straiță era o poreclă, de fapt, toți din sat se știau între ei după porecle, nu după numele din documentele oficiale. Oricum, nici lui nu-i zicea nimeni Ion Verdeț, lui însuși îi suna străin numele, morganienii îl știau de Nelu lu’ Păcală, iar el nu putea și nici nu dorea să schimbe asta.

Tot zăbovind ba la o casă, ba la alta, ba pe o bancă, ba la o poartă, îl prinse noaptea. Pe cer, printre nori, se ivi o lună plină, mare și sângerie cum nu-și aminti să fi zărit vreodată. Mergea pe mijlocul străzii când din depărtare, de undeva dindărătul său, se auziră un zăngănit metalic și un tropot ca de cal. Se întoarse, dar era prea întuneric să deslușească ceva. Decise să aștepte să vadă despre ce e vorba. Așa că se retrase la marginea drumului și se așeză sub un tei. Numaidecât o siluetă înaltă, ce putea fi un om călare, se profilă în dreptul bisericii. În lumina palidă a lunii, Nelu nu era foarte convins că ceea ce vede era real. Părea mai degrabă o nălucă. Arătarea parcurse jumătatea distanței dintre ei și se opri. Suficient de departe încât să nu se poată distinge prea multe detalii. Totuși, Nelu își dădu seama că nu era vorba de un călăreț, ci doar de o persoană extrem de înaltă, care pesemne avea în picioare bocanci sau încălțări cu talpă tare. Deși se știa ascuns bine la umbra teiului în bezna nopții, avu senzația că misteriosul vizitator se uita în direcția sa. Ulterior, străinul, cu un mers deșirat de acrobat pe catalige, intră în curtea fostului CAP.

Îmboldit de curiozitate, Nelu hotărî să se apropie. Poarta Colectivului era larg deschisă, însă înăuntru nu era nimeni. Clădirea ce găzduise cândva birourile era în stânga curții, lângă prispă se aflau un butoi plin cu apă de ploaie și o covată răsturnată cu gura în jos. O căruță fără roțile din spate, împresurată de buruieni, ocupa mijlocul bătăturii, iar în fundul curții, rezemate de șura unde mai demult funcționa potcovăria lui Sâmedru, erau un plug și un jug rupt. Nelu nu întrezări niciun semn că cineva ar fi intrat în curte, așa că, obosit fiind, se duse acasă.

*          *          *

Îl trezi Socrate, cocoșul, pe la 9 dimineața. Nelu medită la trecerea timpului și rolul cocoșilor în această ecuație, trăgând concluzia că în Morgana și orologiile înaripate bat în ritmul lui Blaga.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. (Murmură Nelu.)
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.

Da, un lucru e cert, inimile din Morgana nu mai zvâcnesc în piepturi, ci în pământul de pe Dealul Crucii. Toate sunt acolo, mai puțin a sa, care, nădăjduia el, va ajunge acolo cât de curând. Se duse la fântână, scoase o găleată de apă, o turnă în lighean și se spălă pe față și la subraț. Apoi merse în coteț, luă trei ouă și-și pregăti o omletă cu ceapă și brânză la micul dejun. Pentru prânz se gândi să-și facă o ciorbă de porumbel, așa că folosi ligheanul și un băț legat cu ață să facă o cursă. Azvârli un pumn de grăunțe sub rudimentarul mecanism, își legă un capăt al firului de degetul mare de la picior și se retrase la umbra nucului cu o carte. Într-o oră, doi porumbei fierbeau în oală. Nu aveau cine știe câtă carne, dar lui îi era suficient. Când păsările fură gata, puse de o mămăligă, prepară un mujdei și-și puse burta la cale. După ce isprăvi prânzul, băgă bucățica de mămăligă rămasă într-o cutie, intenționând ca mâine, dacă Socrate îl va trezi devreme, să tragă o fugă până la baltă să prindă niște pește. Sătul, reveni sub nuc, citi ultimul capitol al romanului Ion, pe urmă trase un pui de somn. Se trezi pe înserate și hotărî să facă o vizită la bibliotecă, să împrumute o altă carte.

Își luă legătura de chei și se îndreptă către centrul satului. În drum se gândi că la întoarcere ar putea să treacă și pe la biserică. Trecuseră patru luni, sau poate jumătate de an, cine știe?, de când nu deschisese ușa casei Domnului. Cei de la episcopie îi lăsaseră lui în seamă lăcașul de cult, deoarece după moartea părintelui Silvestru nu se arătă nimeni interesat să preia parohia. Nelu consimți, deși nu fusese niciodată un mare credincios, nici măcar nu fusese botezat. Din contră, crescut și educat în comunism, trăia cu convingerea că religia e opiul maselor, citise chestia asta undeva și îi plăcuse.

*          *          *

Ajunse la școală pe întuneric. Deschise ușa și-și aprinse opaițul, luminând holul lung. Satul fusese deconectat de la rețeaua electrică acum trei ierni, însă lui îi era totuna, căci oricum se culca odată cu găinile. Păși sfios în bezna groasă cu iz de mucegai. În stânga și-n dreapta erau clasele primare; undeva pe la mijloc era cancelaria directorului. Pregetă câteva clipe în dreptul ușii clasei sale, apoi intră. Se așeză în banca a doua de la geam, iar amintirile îl năpădiră. Prima zi de școală: ghiozdanul în spinare, uniforma albastră cu matricolă pe braț, pantofi noi cu două numere mai mari și vată îndesată în vârf, ca să-i poată folosi și când îi va crește piciorul. Și-o aminti pe tovarășa Sânziana, învățătoarea sa, deși trecută de prima tinerețe și grăsuță, avea un fel aparte de a se face plăcută. În prima zi copiii îi dăruiseră flori, dar el îi oferise un măr mare roșu din pomul din spatele casei.

Petrecu vreo jumate de oră în clasă, apoi reluă drumul spre bibliotecă. Pe zidurile igrasioase ale școlii erau încă atârnate tablouri sau diverse lucrări ale elevilor. Zăbovi preț de o clipă asupra unui portret cu Vlad Țepeș. Exista o forță, o magie ce-l atrăgea la acel chip ascuțit cu nasul subțire și căutătură tăioasă, pe care o resimțea întotdeauna când îl admira. Printr-o stranie coincidență, sau nu, portretul domnitorului valah era flancat de două măști populare. Obiectele artizanale erau de-a dreptul hidoase, cu dinți mari și coarne, aidoma unor demoni ce prinseră viața sub flăcăra trepidantă a opaițului. Brusc, una dintre măști se desprinse și căzu la podea, sfărâmându-se. Nelu tresări speriat, dar dându-și sema ce s-a petrecut (cedase cuiul în care fusese agățată masca), se calmă îndată și-și continuă deplasarea.

După câțiva metri, coridorul o cotea în unghi drept la stânga. Imediat pe dreapta, marcat cu un panou mare sub care scria Etnogeneza Poporului Român, era cabinetul de istorie. Lucrarea era un colaj ce aduna de-a valma, într-un haos primordial, fotografii decupate din cărți și reviste și desene ale elevilor: Columna lui Traian, legiuni romane, dacii cu căciulile lor cu vârful aplecat în față, personaje îmbrăcate în costume populare prinse într-o horă. În partea superioară a panoului, din ramă în ramă, trona steagul de luptă al dacilor, capul de lup cu corp de șarpe. Sub el, o imagine cu bustul împăratului Traian suprapusă pe o fotografie cu Ulpia Traiana Sarmizegetusa și o reprezentare grafică a lui Decebal, regele dac, în incinta cetății Sarmizegetusa Regia. Între cei doi, un desen cu podul arcuit peste Dunăre al lui Apolodor din Damasc, iar în subsolul colajului, cu caractere verzale, era inscripționat DECEBALVS PER SCORILO. Toată lucrarea era flancată de două nume, care parcă fuseseră adăugate ulterior, ca și când cineva și-ar fi adus aminte de ele după definitivarea operei. În stânga, de sus până jos, cu literele dispuse una sub alta, scria Zamolxis, iar în dreapta, Burebista.

Într-un final, ajunse la destinație. Primul lucru care-i sărea în ochi vizitatorului ce trecea pragul bibliotecii era un dreptunghi de nuanță mai deschisă pe partea opusă intrării, la două palme sub plafon, care indica locul în care înainte de ’89 era agățat portretul Marelui Cârmaci, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Pe peretele dinspre răsărit, deasupra raftului cu cărți, erau atârnate și-n prezent trei tablouri: Ion Creangă, Petre Ispirescu și Mihai Eminescu. Nimeni nu aflase vreodată motivul alegerii lui Aragaz, poate că nu avea altele, ori, pur și simplu, erau autorii săi preferați.

Nelu căuta eticheta cu litera R și depuse romanul în spațiul liber dintre Pădurea spânzuraților și Răscoala lui Liviu Rebreanu, de unde îl luase la ultima sa vizită. Pe urmă, căută un alt titlu. Răsfoi trei-patru cărți, contenind asupra unui volum mai consistent cu coperți albe cartonate: Dicționar de mitologie generală, de Victor Kernbach. Îl puse la subraț mulțumit și porni spre ieșire.

Încuie școala și traversă la biserică. Ușa lăcașului de cult, din lemn de stejar, era imensă și grea. Cândva era galbenă, acum doar murdară și scorojită. Introduse cheia mare în broască și răsuci cu putere. Se auzi un declic metalic. Nelu apăsă clanța de alamă, iar ușa alunecă lin, eliberând un tânguit fin din balamale. Oare de ce se spune despre oamenii care uneori calcă strâmb că nu-s ușă de biserică? se întrebă în timp ce se îndreptă către catapeteasmă. Făcu o cruce, mai mult fiindcă așa credea că se cuvine decât că simțea vreun impuls lăuntric, apoi dădu un ocol prin naos, admirând icoanele de pe pereți. Nu era foarte familiar cu personajele din tablouri, religia era unul dintre puținele subiecte care nu-l pasionau, însă pe unul îl recunoscu. Era Sfântul Gheorghe călare pe un bidiviu alb, ținând în mână o suliță cu care străpungea gâtul unui balaur. „Interesant“, își zise, „deci așa au dispărut zmeii. Îmi place“. Dădu icoana jos și o luă cu el.

Când ajunse în dreptul CAP-ului avu senzația că aude dinspre potcovărie lovitura ciocanului în fierul înroșit. Rămase surprins de cât de vii pot fi amintirile. Zâmbi în colțul gurii și-și văzu de drum.

*          *          *

Ziua de pescuit fusese una morganiană, monotonă, fără palpitații. Nelu prinse doi carași cât palma și citi 250 de pagini din volumul cu coperte cartonate luat deunăzi de la bibliotecă. Pe la prânz, adună câteva vreascuri și aprinse focul. Găsi două bețe, le ascuți la un capăt cu brișca, apoi evisceră peștii și-i înfipse în țepușe deasupra flăcării. Până ce carașii aveau să fie gata, hotărî să facă o baie. După-masă i se făcu poftă de niște fructe, așa că dădu o raită pe la livada parohială. Pe urmă, culese două buchete de flori de câmp – cicori, romanițe, maci – și luă drumul cimitirului.

*          *          *

Discul solar se ascunse în spatele vârfurilor domoale ale munților de la apus, când Nelu păși pe poteca măceșilor de pe Dealul Crucii, coborând către sat. Trecu pe lângă casa lui Moș Straiță și ajunse în dreptul Colectivului. Bătaia ciocanului pe nicovală se auzi din nou, numai că de data aceasta surprinzător de limpede. Intră în curte și privi spre potcovărie. Printr-o crăpătură din ușă sclipi o lumină roșiatică, de parcă cineva s-ar căzni să aprindă focul. Se duse, în vârful degetelor, să arunce o privire pe fereastră. Totuși, din pricina întunerciului și parțial din cauza prafului depus pe geam, nu desluși mare lucru. Șterse cu mâneca sticla și se holbă din nou în interior. Îl zări pe Lunganul din urmă cu două seri, sau cel puțin bănuia că ar putea fi el. Individul era aplecat asupra cuptorului, aranjând lemnele pentru foc. Apoi își vârî mâna în buzunarul mantiei lungi și scoase de acolo o pisică fără blană și ochi scăpărători, care lui Nelu îi păru extrem de urâtă.

– Aprinde-l, Samca! îi ceru tipul animalului, așezându-l în fața grămăjoarei de surcele.

Pisica scuipă pe lemne, iar focul izbucni. De îndată ce Lunganul o puse jos, aceasta o zbughi într-un colț întunecat. Din direcția în care fugi răzbătură zgomote bizare – un mieunat, un lătrat, un guițat și, în sfârșit, un sunet ce aducea cu croncănitul unei ciori.

– Nu fă atâta gălăgie, se răsti Lunganul, poate nu suntem singuri pe aici!

Străinul înteți focul, apăsând foalele din apropiere. Dansul umbrelor însuflețite de vâlvătaie cuprinse pereții îmbâcsiți de fum ai fierăriei. Nelu avu impresia că vede în ele tot felul de jivine și ființe antropomorfe fabuloase supuse unui proces continuu de preschimbare.

– Gata, Tiranda, poți să vii! transmise Lunganul cuiva pitit în negura ce stăpânea ungherele încăperii.

– Îți faci prea multe griji, Strigoiule. Ultimele trei sate vizitate erau complet pustii, zise o voce suavă de femeie.

– Hai să mâncăm ceva!

Din obscuritate își făcu apariția o tânără complet dezbrăcată. Era de o frumusețe răpitoare. Părul lung de culoarea tăciunelui i se revărsa pe umeri, iar chipul blând de fecioară neprihănită radia vioiciune. Pășea grațios ca o felină, în vreme ce sânii mari și fermi se legănau voluptuos în unduirea lascivă a coapselor suple. Trecând pe lângă Lungan, îi mângâie creștetul și se așeză pe un butuc alăturat.

– Îmi fac, cum să nu-mi fac? spuse Strigoiul, străduindu-se, cu un vătrai improvizat, să ațâțe focul pe cale să se stingă. Tocmai fiindcă ne sunt pustii satele. Fără oameni, fără poporul nostru, ne vom duce pe apa sâmbetei.

– Sunt convinsă că Solomonar are o soluție. Bătrânul vrăjitor știe mereu ce e de făcut.

– Asta dacă mai trăiește.

– Să nu disperăm. Vom rămâne câteva zile aici, să ne întremăm, apoi o luăm către apus, spre Țara de Piatră.

– Unde naiba s-a ascuns Samca? Tot timpul o tulește când ai nevoie de ea, făcu iritat Strigoiul, uitându-se împrejur în căutarea unei soluții să reaprindă focul ce se stinsese. Nu vreau să fiu prăpăstios, dar nici dacă-l găsim pe Solomonar nu cred că avem vreo șansă de salvare. De când n-ai întâlnit un moroi, un vârcolac, un pricolici, de zmei nici să nu pomenim? Oricum, cred că suntem printre ultimii dintre ai noștri. Poate n-ar fi rău să fim incluși în programele speciale dedicate speciilor pe cale de dispariție.

O bufnitură din exterior le atrase atenția. După un schimb scurt de priviri, Tiranda se repezi afară din șură, secondată de aproape de Strigoi.

– Tu verifică casa, șopti femeia, eu cercetez curtea.

*          *          *

Nelu alergă spre casă, mâncând pământul. Cum ajunse, trânti ușa în urma sa, trase zăvorul și, pentru siguranță, propti sub clanță spătarul unui scaun. Trecând pe lângă oglinda din hol, tresări de spaimă când își văzu reflexia. Era alb ca varul. O stafie în toată regula. Nu avu curajul să aprindă lampa. Bâjbâi până în dormitor, înșfăcă icoana Sfântului Gheorghe și simți subit cum devine extrem de credincios. Își făcu de trei ori semnul crucii, apoi se chinui să îngaime „Tatăl nostru“, dar se poticni după „…care ești în ceruri“. Scăpă o înjurătură printre dinți și se duse în bucătărie. Se așeză pe vine, pipăind după mânerul chepengului de sub masă. Îi păru o veșnicie până îl găsi, dar, într-un final, ridică ușa pivniței și coborî în grabă, ascunzându-se între butoiul de vin și putina cu murături. Tremura ca varga cu icoana ridicată peste cap.

În bucătărie se auzi zdrăngănitul oalelor, ca și cum cineva ar fi cotrobăit prin dulapuri. Nelu își ținu respirația. Fruntea i se îmbrobonă de picături mari de sudoare, iar pe șira spinării simți un fior rece. Pe moment, zornăiala vaselor încetă, dar imediat se auzi râcâitul unor gheare pe dușumeaua deasupra beciului. „Gata, asta e, sunt terminat! Veto, așteaptă-mă că vin!“ își zise în gând.

Un lătrat gros străbătu din depărtare, iar bestia infernului cu gheare de fier o șterse din casă, mieunând terifiant.

– Ce dracu’, Doamne, iartă-mă!, a fost asta? făcu Nelu, scuipându-și în sân. Ori și-a vârât Ucigă-l toaca coada, ori m-am damblagit rău de tot la creier.

Nu se încumetă să iasă din ascunzătoare să verifice, iar după câteva ceasuri în care își ciulise urechile, cuprins de somn, adormi. Nu fu niciodată mai fericit decât în acea dimineață când auzi cucurigul vesel al lui Socrate.

Cum se trezi, știu ce are de făcut. Trase o dușcă de pălincă, apoi încă una și încă una. Puse sticla cu băutură în buzunar, să o aibă pe drum dacă-l părăsește vitejia, își legă o funie de usturoi la gât și, înhățând din mers toporul, porni apăsat spre potcovărie.

Numai ce pătrunse în curtea Colectivului că și zări creatura cheală întinsă la soare pe covata de sub prispă. Cum îl sesiză, animalul ridică capul, scrutându-l mirat, apoi țâșni pe ușa întredeschisă a fierăriei.

Nelu se duse după el, însă când ajunse la câțiva pași de șură, în prag apăru Lunganul.

– Cauți pe cineva, bade? întrebă, sfredelindu-l cu o privire întunecată.

– Pe voi, adică pe tine și… și pe mâță. E a ta? împunse Nelu cu toporul în direcția în care se tirase pisica.

– Da, e a mea. Ce-ai cu ea?

– Ce faceți aici?

– Suntem în trecere. Facem drumeții prin codrii patriei. N-am auzit să fie interzis.

– Păi, nu e, dar de ce vă ascundeți?

– Cine zice că ne ascundem?

– Atunci de ce nu treceți să dați binețe, așa cum se cade?

– Auzi, neică, de ce nu-ți vezi tu de ale tale?

Strigoiul făcu un pas în față, adoptând o atitudine dârză.

Nelu strânse coada toporului, ridicându-l amenințător.

– Cine ești tu să-mi zici ce să fac? Satul ăsta e al meu și aici eu pun întrebările.

– Lasă-ne, domne, în pace, îi aruncă din vârful buzelor Lunganul. Ne tragem și noi puțin sufletul și mâine plecăm. Hai, du-te în treaba ta, omule, îl îndemnă și se întoarse cu spatele, dând să intre în șură.

„Ți-e frică să mă înfrunți pe zi, a?“ cugetă Nelu. „Aștepți seara să mă mătrășești? Las’ că-ți arăt eu ție!“

– Ia zi, ce căutați azi-noapte la mine în casă? întrebă răspicat.

Strigoiul se opri, întorcându-se lent, aidoma cuiva care încerca să tergiverseze până găsește o scuză.

– La tine acasă? Ești nebun! Nici măcar nu știu unde stai.

– Nu mă lua cu șmecherii d-astea ieftine, că io nu-s prostu’ tău. Ai priceput? Zi-mi ce cauți aici, că-ți crăp capu’! urlă Nelu, agitând nervos toporul.

– Liniștește-te, omule! Lasă jos securea aia, că rănești pe cineva. Ce te-a apucat? spuse Lunganul ridicând mâinile cu palmele deschise. Dar Nelu nu se lăsă dus cu preșul, se prinse că Strigoiul se pregătea să arunce o vrajă groaznică asupra sa, așa că, fără a șovăi, îl izbi cu toată puterea cu toporul în cap. Demonul se prăbuși fără suflare.

Nelu găsi un par, îl ascuți la un capăt, și bătu țărușul în inima Lunganului, desăvârșind lucrarea. Apoi intră în potcovărie, dar acolo nu era nimeni, nici măcar mâța, care, pesemne, se strecurase afară în vreme ce-i făcea felul Strigoiului. Mulțumit de isprava sa, trase o ultimă dușcă de răchie, azvârli în lături sticla goală și plecă acasă.

*          *          *

Zorii stacojii mijeau la orizont. Socrate, răscolit de foame și intrigat de absența lui Nelu, porni să-l caute. Dădu de el în dormitor, tolănit în pat, despuiat și cu ochii larg deschiși ațintiți în tavan. Fâlfâi din aripi și se așeză pe abdomenul dezgolit al stăpânului. Fâșii de carne și piele smulse de gheare ascuțite atârnau de o parte și alta a trupului bărbatului. Orătania îi scurmă pieptul cu picioarele. Printre coastele descărnate, prin răni adânci precum mormintele, întrezări inima bătând încet, din ce în ce mai rar: ta-dam, ta-dam… ta-dam… ta… dam… ta…

Cocoșul ridică ciocul și-și răsfiră aripile pregătindu-se să cânte. Însă înțepeni în acea poziție aidoma unei păsări împăiate, ca și cum ar fi fost supus unei magii de pietrificare sau de parcă timpul ar fi înghețat. Din gâtlej nu-i ieși niciun sunet. Rămase ferecat în eterna așteptare a cuiva care ar putea să-l audă.