Era trecut de zece atunci când a intrat în crâșmă, iar eu eram deja beat. Nu părea o prostituată, mai degrabă o drogată în sevraj. Altfel, destul de frumușică, atât cât am putut zări din bezna separeului și prin aburii alcoolului.
O șatenă subțirică, cu ochii verzi și câțiva stropi de pistrui pe nas. Avea pe ea doar o rochie grena, destul de subțire ca să realizez că pe dedesubt nu purta nimic. Și-a rotit o privire febrilă prin local și a venit întins la mine:
– Pot să stau?
– Te rog! am mormăit, dar sunt cam beat și-aș mai bea, însă nu mai am bani.
– Asta se poate rezolva, și și-a ridicat fără pudoare rochia încât parc-am întrezărit câteva fire cârlionțate.
Pe pulpă avea un fel de jartea, o borsetă mică ce părea dintr-o piele translucidă, iar de-acolo a scos câteva bancnote:
– Să bem!
*
– Sunt foarte noi, știi, i-am spus. Ca fluturii aceia care apar noaptea pe copacii negri. Din cauza prafului de cărbune și a fumului. Molii. Oricum. Așa că s-au întunecat ei înșiși.
Nici nu știu cum de-am ajuns acolo. Probabil că alcoolul mă dezinhibase complet.
– Vorbești despre camuflaj? M-a întrebat. Mimetism?
– Corect. Nu-mi venea cuvântul. Mimetism. Toate fabricile goale și depozitele abandonate… Moștenirea noastră industrială glorioasă, am strâmbat din nas. Pentru alții înseamnă noi teritorii. Am dat din cap căutând paharul: Noile teritorii sunt întotdeauna colonizate mai întâi de generaliști precum șobolani, și gândaci, și apoi de organisme specializate.
– S-au întunecat ca moliile?
Chiar beat fiind, îmi devenise evident că mă trăgea de limbă, dar nici că-mi păsa. Găsisem pe cineva care chiar era interesat de ce spuneam și nu puteam rata asta:
– Colecționez povești ciudate și mituri urbane din motive personale. Aceasta ar putea fi ceea ce căutam.
– Spune-mi mai multe. Ce fel de organisme specializate? Chipmunks care mănâncă cărămidă? Fluturi cu aripi de oțel inoxidabil?
– Faci mișto de mine. Dar, nu, acele noi teritorii sunt în mod clar făcute pentru oameni, așa că ar trebui să arate ca oameni în care să se camufleze. Se pot topi în umbră ca orice criptidă inteligentă – știi… nu trebuie să fie supranaturale, mitice, sau chiar atât de ciudate – deși multe creaturi populare dobândesc aceste caracteristici pe măsură ce legendele lor cresc, dar o fac ceva mai bine. Mergând de-a lungul unui zid de cărămidă pielea lor arată același model, la fel cum face un cameleon, sau un calamar.
Mi-am scos iPhone-ul, și-am petrecut degetele pe ecran. Uite!
– Un zid de cărămidă? m-a întrebat. Îmi arăţi un zid de cărămidă?
– Uită-te la umbre, iubire. E o umbră slabă pe perete, fără nimic care să o producă.
– Nu-i tocmai o dovadă care să zguduie lumea.
Vocea-i părea indiferentă, dar privirea scana avid ecranul telefonului.
– Mi-am pus camera să pozeze în rafală, am făcut douăzeci, treizeci de fotografii. Am un program pentru a le stivui. Știi cum se stivuiește? Curăță tot balastul și conturează ce rămâne. Uite!
Noua imagine arăta un contur clar. Era încă un zid de cărămidă și nici o piatră nu era distorsionată, dar puteai să vezi brațe și picioare mai zvelte decât au oamenii, un cap pe un gât lung, aproape ca de lebădă.
– Cred că sunt un fel de elfi, i-am spus. Schimbările fiziologice și arealul în care se manifestă… Ar umple astfel golul din ecosistem.
– Trebuie să fii un fel de profesor, mi-a zis cu ochi strălucitori.
Mirosea a linguşeală și iar mă pierd prin aburii alcoolului.
– Nu am un curs, oficial predau Biologia Nevertebratelor, doar un atelier de Criptozoologie, sunt eu și câțiva studenți pe care-i pot ademeni în vizuina mea. Știi, Criptozoologia este știința animalelor ascunse.
Aici cred că m-am umflat în pene.
– Ca Bigfoot, a dat din cap… Nessie.
Am tresărit:
– Nu sunt cele mai bune exemple. Acestea sunt chiar reale. Prospătură, nu vreo șopârlă jurasică rămasă într-un lac african, ci chiar aici, printre noi.
Și-a îndreptat umerii, iar privirea ei a devenit de-a dreptul… scormonitoare:
– Tu ești expertul. Ce poți să-mi spui despre ele?
– Ei bine, trebuie să fie destul de jos pe lanțul trofic. Ierbivori, dacă simt nevoia să se camufleze.
– Asta nu ar fi din cauza oamenilor? Pentru că ei nu vor să fie văzuți de noi?
– Și asta. Oamenii sunt prădătorii de vârf acum. Dar cred că există o altă ecologie paralelă acolo, acum. Am văzut ciuperci spectrale crescând pe cazane, iarba fantomă răsărind din asfaltul spart.
– Toate nevăzute de noi?
– Nu neapărat. Există o aplicație pentru orice. Am folosit una care vede în infraroșu. Toate lucrurile fantomatice sunt mai reci decât temperatura ambientală, așa că apar clar.
– Mușchi ectoplasmatic care se întinde pe macaralele ruginite?
– Ai înțeles perfect.
Era ceva aici, ceva incomprehensibil încă. Eu sunt genul care duc la băutură, am băgat mulți pe sub mese, dar asta…
– Arată-mi faimosul tău zid de cărămidă.
– La ora asta, doar un taxi care să mă ducă acasă îmi mai trebuie, mă eschivez, și fac o încercare de-a mă extrage din scaun. Sunt prea beat.
A întins o mână diafană pe deasupra mesei și mi-a atins nasul:
– Nu, nu ești.
Efluvii energetice au pornit din vârful nasului, rostogolindu-se prin întreg organismul, până-n picioare.
– E un truc grozav, i-am răspuns, cu fiori pe șira spinării.
Era doar angoasa, spaima de necunoscut, înfiorarea nervilor, adrenalina care curge valuri și-ți ordonă să ataci, sau să fugi, iar eu am bâiguit:
– Tu! Ești unul dintre ei!
– Nu tocmai. Vino! Arată-mi zidul de cărămidă!
*
Crâșma lui Vasile e tocmai în capătul CUG-ului. Cândva înfloritoare, a rămas doar fieful unor nostalgici. Am traversat strada și, de pe coasta dealului, se putea vedea ruina fostului Combinat de Utilaj Greu, patru hectare de splendoare decrepită. Am trecut pe lângă un câmp cu mașini ruginite, un depozit în paragină acoperit cu graffitti-uri obscene. Trei camioane cu numere de Moldova au trecut spre Albița înfășurându-ne în fumul grețos al motorinei arse și-apoi, când am intrat în combinat, s-a simțit acel miros amețitor de metal cuprins de rugină, care se prăbușește, grăsimea străveche transformându-se în ceva prețios și ciudat, precum scheletul unei balene steampunk.
Mă ținea de mână și nu exista nici cea mai mică îndoială că aș fi fost altceva decât prizonierul ei, căci voința mi se topise de tot. Cadavrul combinatului se profila sub lumina unei luni umflate ca o gogoașă abia scoasă din ulei, care picura totul cu stropi de argint.
– Am văzut prea multe…
Ar fi trebuit să-mi țin gura. Am privit-o drept în ochi:
– O să mă omori? Mă duci într-un loc unde nimeni să nu mă audă țipând?
Mi-a zâmbit:
– Ăsta ar fi ultimul lucru pe care mi-l doresc.
Mi-a strâns mâna.
– Du-mă doar la perete ăla.
*
Mi-am pornit telefonul, am setat aplicația și mi-am întors privirea către ea:
– Tu vezi?
– Ooo, da! Sunt toate aici: ierburi fantomatice fluturând în briza care suflă dintr-un univers paralel, pereții acoperiți de ciuperci spectrale, păstori cu gât lung și păsări de celofan, camuflate inteligent, ca niște pungi suflate de vânt. Simt că-mi plouă în gură. Locul acesta e o sălbăticie curată, un teren de vânătoare excelent. Întotdeauna există un preț de plătit când te schimbi prea repede, mi-a spus. Bărbații noștri sunt sterpi. Sărută-mă!
M-am conformat aproape febril. Era rece, dar mirosea atât de bine… Și-a ridicat rochia și m-am rătăcit în ea. Apoi sămânța mea fierbinte a țâșnit parcă într-un congelator.
Gâfâiam ușor, realizând că presiunea psihică asupra mea slăbise, atunci aș fi putut să evadez, să fug mâncând pământul, dar curiozitatea era prea mare.
– Elfii au fost adesea numiți reci, dar asta nu i-a împiedicat niciodată pe muritori să ne dorească. Feromonii ajută. O revelație: am fost chiar prima criptidă pe care ai ținut-o în brațe, împlinirea tuturor viselor tale.
A făcut o pauză, așteptând să conștientizez, apoi a continuat:
– Elfii nu sunt construiți atât de diferit de oameni, chiar dacă ne-am despărțit acum o jumătate de milion de ani. Nu v-am furat niciodată copiii, asta-i o minciună. Dar încă avem nevoie de sămânța voastră.
– Înțeleg!
Și-o priveam așa cum se uită un bărbat la o femeie, nu ca omul de știință la specimenul lui de studiu.
– În cât timp îmi vei naște o fiică?
– Suntem o rasă mai veche, mai evoluată. Treizeci de luni.
– Te voi mai vedea vreodată, îmi voi vedea fiica??
– Ar fi preferabil să nu, dar…
A căutat în borseta de pe șold și mi-a pus pe mâna dreaptă o brățară translucidă. În contact cu pielea a devenit invizibilă. A zâmbit:
– Consideră-l un cadou de nuntă. Dacă vreodată vei fi într-un mare pericol, strânge cu mâna stângă brățara. Iar eu voi veni!
Își trecea mâna prin părul meu:
– E timpul să pleci, căci trebuie să vânez acum. Mai bine să privești în altă parte. E o treabă cam urâtă.
– Nu, vreau să văd!
*
Ei bine, chiar nu am țipat când unghiile i s-au transformat în gheare negre și colții otrăviți s-au curbat peste buzele ei. Mai târziu a împărțit chiar și o bucată de ficat fantomatic cu mine, ectoplasma picurându-ne din mâini.
Era foarte rece, dar atât de bun!