Marea strălucea orbitor în lumina soarelui cocoțat peste vârfurile ciufulite ale mandarinilor sălbatici.
Davros își forța ochii să stea deschiși, cu neclintită voință, încât să primească invazia dureroasă de lumină a soarelui încins ca niciodată.
Când simți că este pe cale să lăcrimeze, închise ochii și strânse puternic din pleoape. În întunericul lăsat, retina supraexcitată percepu un cerc strălucitor, apoi câteva linii, ca un desen abstract și valuri albe, nedefinite, care se plimbau nestingherite de colo-colo.
Era un joc absurd născut din plictiseala care îi bântuia singurătatea de atâta amar de vreme încât nici nu îi mai ținea socoteala. Recunoștea onest, în sinea sa, nefirescul acestui comportament. De aceea zâmbi în colțul gurii și își așeză fruntea pe genunchi, apoi încrucișă brațele deasupra capului ca și cum ar fi ascuns în poală ceva prețios, ceva atât de drag lui încât îi simțea prezența organic… De fapt îmbrățișa întunericul de sub pleoape și îl ascundea astfel de atingerea arzătoare a soarelui. Lumina care atinge și ucide. Doar el mai trăia și nu înțelegea, de ce? Poate nici acest lucru nu era firesc dar soarele ucidea și din acest motiv iubea mai mult umbra, noaptea, întunericul.
Se smulse din îmbrățișarea sa imaginară și miji ochii străpunși de săgețile dureroase de lumină. Simțea că urăște tot mai mult realitatea care îl înconjoară cu toate că el era singurul rămas, Cel Ales. Chiar și așa, nu merita pedeapsa singurătății doar pentru că moartea, Dumnezeu sau destinul nu-l voiseră dat pieirii, ca pe toți ceilalți.
Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma și Gomora
pucioasă și foc de la Domnul, din cer;
a nimicit cetățile acestea și toată câmpia și pe toți locuitorii cetăților.
Puse mâna streașină la ochi și privi în depărtare. Nici o mișcare, în afară de vegetația foșnind ușor în adierea vântului. Era încă un gest irațional, ca un tic, un nărav de care nu putea scăpa. N-avea pe cine să aștepte. Normal. Mersese sute de kilometri de-a lungul coastei, iar oamenii dispăruseră peste tot loviți de lumina soarelui plină de radiații mortale aruncate cu dărnicie peste întreaga lume.
Doar plantele se adaptaseră la strălucirea ucigătoare ce învăluia Pământul. Cerul căpătase nuanțe de purpură în absența ozonului protector, dar părea să revină încet spre albastrul protector de altă dată. Davros știa însă că acest moment era încă departe.
Se ridică și se grăbi să intre în casă, după ce închise obloanele și le verifică bine. Le deschidea preț de trei ceasuri în fiecare zi, niciodată în miezul zilei. Precauția nu era pentru el, ci pentru micul său secret, de fapt, unicul său secret, fiindcă nu putea să-l împărtășească nimănui. N-avea cui.
Intră cât putu de iute și închise ușa cu un pocnet scurt. Înaintă pe bâjbâite până în colțul odăii și se așeză ușor pe fotoliul impregnat cu miros stătut de transpirație. Nu voia să-i sperie… Rămase într-o scurtă așteptare pentru ca ochii să i se obișnuiască de o părere cu semiîntunericul din jur. La un pas în fața sa, un acvariu dezvăluia, prin transparența apei, mișcările domoale ale unor peștișori argintii. Cinci femele cu burțile strălucitoare și dungi negre laterale urcau și coborau în volute grațioase ca cinci degete umblătoare pe o piele fină.
Nu înțelegea cum de găsea atâta senzualitate în mișcările lor. Probabil pentru că erau femele și grația lor o asocia obligatoriu cu feminitatea…
„Un bărbat și cinci peștișori femele”, gândi cu amărăciune. Ciudată compensație pentru singurătatea sau, mai bine spus, pentru solitudinea lui de supraviețuitor al speciei umane. Acvariul era, probabil, singurul lucru care îl mai ținea departe de nebunia singurătății, de gândurile sinucigaşe care îi dădeau târcoale ca o haită de fiare hămesite… În fiecare zi avea parte de un mic spectacol acvatic gratuit, mereu altul, savurat pe îndelete, din fotoliul său, după un ritual îndeplinit aproape fără să își dea seama.
Închidea ferestrele, se așeza în fotoliul său, întindea mâna după cutia de chibrituri și scăpăra un băț care sfârâia scurt, uscat. Întotdeauna peștișorii reacționau imprevizibil la acest gest și începeau să se agite dar se linișteau repede, iar licăririle de diamant aruncate de solzii micuți prin apa acvariului erau uluitor de frumoase. Apoi făcea mai multă lumină cu ajutorul unei lumânări, încropită din parafină, care scotea mult fum și mirosea înțepător. După ce încăperea primea binecuvântarea luminii pâlpâitoare, peștișorii începeau o mișcare dezordonată, apoi se învârteau în spirale argintii care urcau sau coborau prin apa acvariului.
De data aceasta, ceva îi spunea că spectacolul era diferit, dar nu își dădea încă seama prin ce. Mișcarea lor? Lumina? Strălucirea? Nu. Poate culoarea. Da, culoarea… Una dintre femele arunca licăriri colorate. Arăta altfel. Dungile negre erau înconjurate de irizații ambigue de verde și albastru, iar pântecele, alb cu numai o zi în urmă, bătea în roșu. Era Patricia și o recunoștea după franjurii cozii.
Ridică din sprâncene a mirare dar și a admirație, apoi găsi de cuviință că trebuia să-i urmărească evoluția cu și mai multă atenție. Patricia se mișca energic, cu mișcări scurte, urmate de traiectorii imprevizibile. Se străduia să găsească o logică în evoluția peștișorului colorat care urca până la suprafața apei, apoi brusc începea să coboare, perfect vertical, ca și cum ar fi vrut să penetreze fundul acvariului, să se înfigă cu tot trupul în nisip. Făcea asta în mod repetitiv fără să ostenească.
Bărbatul găsea un oarecare erotism în aceste mișcări bruște, de o violență sexuală care îi dădea frisoane… Numai că ele păreau ceva neterminat, care se sleia de energie înainte de vreme, ca o cădere în gol fără final și asta fiindcă Patricia schimba fulgerător direcția când ajungea la numai două degete de nisipul alb-cenușiu de pe fund, evitând în ultimul moment un deznodământ tragic… Apoi reîncepea acest ciclu ciudat mai ales prin energia și liniștea transmise, în același timp. Peștișorul se comporta de parcă țipa cu tot trupul său mic și agil că se schimbaseră unele lucruri și voia din răsputeri să atragă atenția suratelor care înotau cu calm și nepăsare.
Deodată, Patricia începu să îndepărteze o femelă de restul grupului, învârtindu-se agresiv în jurul ei, împingând-o astfel către unul dintre colțurile acvariului. Acolo o constrânse să coboare, după un dans precis, până pe fundul nisipos împănat de pietricele și plante unduitoare.
Davros simți nevoia să se apropie de geamul cutiei de sticlă acoperit de o mâzgă subțire dar destul de transparentă și observă, printre alge, un cuibușor, ca un manșon pufos, verde, mucilaginos, care o aștepta pe femela îndărătnică.
În cele din urmă pricepu. Patricia devenise, de fapt… Patric. O schimbare care, în ciuda evidențelor, i se părea neverosimilă, cu toate că citise cândva că astfel de lucruri sunt posibile. Natura își manifestase și de această dată puterea stranie de evoluție. Mai întâi el, și inexplicabila sa rezistență la pârjolul solar de afară, apoi Patricia care se metamorfozase, peste noapte, într-un mascul de toată frumusețea, pentru a putea duce mai departe moștenirea speciei sale.
* * *
Braus murise în chinuri groaznice. Arsurile cauzate de radiațiile cosmice îi săpaseră în trup răni vii și dureroase. De la moartea lui, Marisia stătea închisă în modulul de odihnă, ca o penitență tardivă fiindcă nu-l împiedicase să iasă afară.
Fire de neamț, Braus dorise ca totul să meargă ceas pe Laboratorul Spațial Internațional și, cu determinarea unui automat indestructibil, nu pregetase să riște.
„Puternic dar inflexibil ca un robot, veşnic atent numai la funcțiunile pentru care fusese programat”, gândi Marisia aproape cu răutate. „Bună imagine i-am găsit…”. Era, de fapt, furioasă pe el fiindcă o lăsase singură, departe de Pământ, la 340 kilometri altitudine. Cu toate că trupul lui mort plutea în derivă pe vreo orbită joasă, îi simţea încă prezenţa şi nu încetase să îl iubească dar simțea cum vidul cosmic îi cuprindea și ei sufletul, de fiecare dată când se gândea la el.
Cuvântul „puternic” suna în capul femeii ca o hlizeală de demon. Știa că Braus cedase după ce amuțise Centrul Spațial Kennedy de lângă Cape Canaveral. Înaintea americanilor E.S.A., poarta Europei către stele, devenise inoperabilă. Da, era tot mai convinsă că Braus pierduse pariul cu echilibrul, cu răceala sa germană. „De ce nu mi-ai spus niciodată ce simți? De ce mi-ai ascuns asta?” îl dojenea în nopțile fără somn de la bordul stației.
Braus încercase mereu să își țină mintea ocupată, dar ea nu observase asta. Faptul că unul dintre panourile solare se blocase a devenit, deodată, un motiv suficient de presant încât să iasă în spațiu. De unde să știe ea că bărbatul dorea să scape de claustrare, de cochilia în care destinul îi zăvorâse? Poate că voia să simtă apropierea de Pământ chiar din imensitatea vidului din jurul stației. Nu-i putea ierta, însă, egoismul și indiferența față de ea, femeia ce-i stătea alături. O Evă imperfectă, poate, dar singura. Cui o lăsase?
Ochii negri i se umplură de lacrimi. Poate că și ea fusese de vină, dar știa bine că, atunci când bărbații au de ales, mai mereu aleg calea cea mai grea. Așa procedase și Braus. Nici un instinct de conservare, nici un regret, nimic.
Era o revoltă fără vlagă, iar în sinea sa știa că moartea lui Braus o rănise irecuperabil. De aceea stătea chircită, firavă și încercănată, lipită de peretele interior al stației, acolo unde gravitația falsă creată de rotația spacelab-ului îi dădea o oarecare siguranță, un reper insignifiant în dezolarea ce îi stăpânea creierul.
Plânsese mult, istovitor pentru sufletul ei și așa încărcat de povara evenimentelor. Văzuse cum cromosfera solară o luase razna scuipând în spațiu spicule strălucitoare de gaze ionizate fierbinţi, apoi cum stratul de ozon al planetei mamă, subțiat de poluare, fusese spulberat în spațiu de valurile repetate de plasmă solară. Asistase neputincioasă la eforturile oamenilor de a se feri din calea pârjolului, fără vreun succes vizibil. Apoi panica, mizeria, cancerele galopante, moartea milioanelor de oameni și a tuturor animalelor, toate mediatizate cu insistență pe canalele televiziunilor, până în ultima clipă; la fel și acuzele inutile ale ecologiștilor, mesajele contradictorii și ordinele lipsite de consistență care le cereau lor, singurilor oameni din spațiu, date, măsurători și prognoze, spre a fi mai târziu uitate, poate, în sertarele vreunui cercetător dezorientat sau prin cine știe ce servere prăfuite.
Uneori, de acolo, din spațiu, aveau senzația că văd Pământul ca pe un măr viermuit măcinat de o zbatere ce creștea în lipsa ei de sens dar care distrugea iremediabil planeta. Ce puteau face mai mult? Stăteau suspendați între cer și pământ, țintuiți într-un punct de librație mort, trăind în fiecare zi un apogeu al neputinței. „Cinste ție sfânt Nimic, tu, țelul final al existenței noastre”, spusese la un moment dat Braus, privind prin hublourile stației cum Pământul moare. O pierzanie care își revendica dreptul printr-o expansiune lentă și implacabilă.
După ce au început să vină cifrele alarmante despre zeci şi sute de mii de oameni care mureau în fiecare zi, apoi să curgă valuri de știri contradictorii care împrăștiau speranțe fără acoperire, mesajele de la sol au devenit din ce în ce mai rare, apoi au căzut peste tot. Liniștea absolută a eterului s-a așternut și la bordul stației, semn că societatea se spărsese în mii de cioburi precum o oglindă aducătoare de ghinion. Pământul, odată clocotitor de viață, murise și devenise un cazan încins, plin de radiații. Cu toate acestea, Marisia încă îi mai spunea „acasă”.
* * *
Davros stătea în fața oglinzii despuiat până la brâu. Trecuseră zece, poate douăzeci de minute de când își tot privea trupul. În acest răstimp rememorase lucruri trăite demult, dar balansul dintre trecut și prezent îi adâncise senzația unei anormalități în care se zbătea neputincios. Realiza foarte bine cât de fragilă era granița cu normalitatea și cât de labil era centrul ei de referință.
Anormalul avea însă o putere incredibilă dar și o anumită tragedia lui, fiindcă năștea mereu comparații hidoase prin consecințe: „Nu sunt ca ei” sau cum ar fi spus ceilalți: „Nu este ca noi”. Doar că ceilalți nu mai existau. Muriseră. Davros îmbrăţişa o idee cu tot mai multa convingere că nu cei diferiţi şi tolerați se folosiseră de societate pentru a supravieţui, ci invers. Societatea își găsise mereu echilibrul, comparându-se cu anormalul, sub orice formă ar fi fost el.
Datorită acestui gând, Davros simțea mai puțin povara supraviețuirii sale ca pe o excepție greu de îndurat. Începuse să se considere privilegiat și mândru. Din acest motiv zăbovea tot mai mult timp în fața oglinzii, contemplându-se cu ochi lacomi. Uneori chiar îi plăcea să coabiteze cu ideea că este ultimul supraviețuitor al speciei umane și îl încânta răspunderea de a reprezenta proiecția a mii de ani de istorie și evoluție. În mintea sa își făcea loc o logică nouă, un raționament întortocheat ale cărui fire subțiri duceau către ideea că avea datoria de a duce mai departe moștenirea sa, un privilegiu care trebuia apărat cu orice preț.
Nu mai ieșise din casă de mai multe zile și meditase profund la destinul său, în căutarea desăvârșirii. Cei cinci peștișori argintii îi arătaseră o cale surprinzătoare, iar în mintea lui Davros coexistau două imagini diferite ale ființei umane: prima a omului creat ca ființă duală – bărbat și femeie, yin și yang, plus și minus – apoi imaginea idealizată a unei ființe unice, inseparabile, care nu mai avea nevoie să își caute jumătatea pentru a se putea împlini.
…Zeus îi tăie pe oameni în două, așa cum se despică peștii puși la uscat
sau cum se taie ouăle cu firul de păr… fiecare jumătate tânjind după cealaltă
jumătate… Astfel a fost sădită în om dragostea pe care o are el pentru
semenul său… dragostea care năzuie să facă, din două ființe, una singură…
În scurt timp, oglinda deveni indispensabilă pentru Davros. Era locul unde imaginea de sine ??? prindea o nouă viață. Încerca folosindu-se de ochii minții să vadă diferențele față de plăsmuirile minții sale. La început ridica brațele și își privea trupul din toate unghiurile, dar nu era pe deplin mulțumit fiindcă se mai vedea încă pe sine, pe vechiul Davros. Apoi încet, cu timpul, oglinda începu să îi arate adevărul dorit de el. O imensă dragoste de sine i se revărsa în ochi, iar această baie zilnică de admirație îl făcea să se simtă împlinit, să își găsească liniștea și să nu mai sufere de singurătate fiindcă în el coexistau, de fapt, două ființe sublime.
Într-o zi așeză palma pe oglindă. Era rece, dar simțea asta ca și cum ar fi fost un prim contact cu un alter ego ce îl stăpânea organic cu aripi de dragoste. Desprinse palma și o așeză pe pântece, înfiorându-se la atingerea răcoroasă. Își îmbrățișă pântecele și se chirci ca și cum acolo era ceva fragil, esențial lui, creierul, inima, gândurile sale cele mai intime, totul, contopite într-o căldură care îi inunda viscerele.
Am fost cândva sferici, întregi și perfecți ca niște astre.
Unii, numai bărbați, țineam de soare, alții, numai femei,
țineam de pământ, iar unii dintre noi, ținând de lună, eram
androgini. Așa fiind, eram împliniți și puternici ca
vechii giganți și, ca și ei, eram violenți și agresivi. Din preaplinul
forței noastre am vrut să ne năpustim asupra Olimpului
și a zeilor săi. Și am fost pedepsiți.
* * *
Femeia cânta și se învârtea de colo-colo, căutând cu privirea vreun indiciu de dezordine. Așezase lucrurile din jur de sute de ori în ultima săptămână și tot i se păreau răvăşite. Doar grețurile matinale îi dădeau de furcă. Se admonesta însă pentru frivolitatea ei. „Am un comportament de gospodină”, gândea ironic, deși își amintea cu exactitate cum absolvise Stanford University, cât de onorat fusese decanul să îi ofere distincția de absolvire Magna cum laudae în astrofizică.
Probabil că, în alte condiții și în alte timpuri, s-ar fi privit în oglindă rușinată, însă acum se simţea fericită. Testele arătau că era însărcinată. Braus nu luase chiar totul cu el. De altfel, rămăsese gravidă fără ca bărbatul să fi știut că ea renunțase la contracepția impusă de regulamentul intern al Laboratorului Orbital. Murise fără măcar să bănuiască. Nu era drept, recunoștea asta, dar ce sens ar fi avut să aibă scrupule când Braus se dovedise mereu îndărătnic și îngrozit că la bordul stației s-ar putea naște un copil. Al lor. Femeia din ea știuse însă mai bine ce trebuia făcut.
În mod curios, sarcina îi schimbase percepția Marisiei asupra vieții. Dispariția lui Braus părea să fie tot mai îndepărtată, iar tristețea singurătății fusese înlocuită de un pragmatism exacerbat care o făcea să găsească noi utilități lucrurilor din jur. Făcea planuri, făcea aranjamente, schimbări, toate încărcate de o anumită nehotărâre venită, poate, din schimbările hormonale care îi bombardau întregul organism. Colo, în colțul acela avea să pună un pătuc, apoi se răzgândea și-l muta cu gândul în colțul celălalt, dincolo dorea să-i facă țarcul de joacă sau poate că era mai bine în altă parte și o ținea tot așa, într-o tevatură nesfârșită, zi de zi, cu o energie căreia nu-i cunoștea izvorul.
Căpătase însă și un simț repulsiv al dezordinii, iar curățenia o subordonase aceluiași pragmatism inteligent explorat. Aduna cutii goale, bucățele din plastic, obiecte fără importanță până nu cu mult timp în urmă, toate fără muchii ori colțuri ascuțite, alese cu grijă pentru a-i face copilului jucării sau lucruri de uz curent, gândind totul pentru condiţii de imponderabilitate. Responsabilitatea o făcuse să ajungă mult mai des în modulul de comandă, să calculeze, să ia măsuri și să corecteze abaterile.
Agitația ei se curma uneori după cinci-șase ceasuri de muncă intensă și când oboseala se instala dureros în muşchii atrofiaţi de lunile petrecute în spaţiu, se întindea în hamacul cu chingi. Înainte să adoarmă își mângâia cu afecțiune pântecele, încă insuficient de evident pentru a observa, de la prima privire, că în interiorul ei se înfiripa o nouă viață. Aștepta cu nerăbdare să simtă prima tresărire, prima mișcare, probabil ca un fâlfâit delicat de aripi sau măcar o pulsație perceptibilă care să-i spună că fătul este acolo și că trăiește suspendat atemporal pe calea devenirii, între starea de embrion și condiția sublimă de ființă umană.
Embrionul de aur a crescut dintru începuturi: născându-se, el a fost
singurul stăpân al lucrurilor. El păstrează Pământul și Cerul, care sunt aici.
Cine este zeul acesta pe care prin jertfa noastră se cuvine să-l slujim?
* * *
Căldurile apăreau de obicei la apusul soarelui. Senzația arzătoare care venea din interior îl făcea pe Davros să se așeze într-o parte, pe pat, cu genunchii strânși sub pântecele proeminent. Astfel îmbrățișat cu sine, privea la peștișorii care se învârteau în acvariu. Acum erau mai mulți, iar agitația lor părea mai energică, în special din partea puilor, puncte negre, browniene, mișcându-se cu iuțeală dintr-un colț în altul al cutiei de sticlă. Chiar dacă peisajul său acvatic nu mai era la fel ca la început, peștișorii rămăseseră același subiect de încântare. Erau liniștea lui Davros, dar și modelul său de echilibru, grație și frumusețe.
Urma încă o noapte de somn agitat, de neliniște și frământări, ca urmare a transformărilor profunde din trupul, din carnea sa. În miez de noapte se trezea asudat, înconjurat doar de întunericul spintecat de razele lunii care pătrundeau prin fereastra deschisă. Atunci simțea o teamă inexplicabilă pentru ființa care prindea viață în el, iar frica îl alunga într-un colț al patului, loc unde îl găseau și zorii zilei, înainte ca soarele să sape coridoare adânci de lumină prin acoperișul găurit al terasei din fața casei.
Teama avea însă putere asupra sa și îl ținea închis în casă, iar vizitele sale în împrejurimi deveniseră tot mai rare. Își spunea de fiecare dată că frica era un lucru irațional. N-avea de cine să se teamă fiindcă era singur, iar lumea îi aparținea în întregime. Avea o explicație plauzibilă fiindcă știa că frica funcționa ca un mecanism de supraviețuire însă fusese cultivat sistematic de oameni. Un copil ar fi mers oricând, fără teamă, în fața unui pericol fiindcă nu ar fi știut că acela era un pericol. Însă oamenii, în încercarea de a-și proteja progeniturile, au ales să le cultive frica și au făcut acest lucru atât de bine încât au transformat-o, dintr-un mecanism de apărare, într-un afect colectiv care avea puterea să contamineze și să se transmită de la un individ la altul, ca un virus.
În dimineața următoare Davros se hotărî să lupte împotriva fricii și să nu se mai lase dominat de experiențele sale de viață, prezente sau trecute. Va merge din nou afară și se va bucura de imensitatea lumii din jurul său. Își trase pantalonii care nu-i mai cuprindeau mijlocul și îi legă în față cu o sfoară. Ieși din casă și, în pragul ușii, își acoperi ochii cu palma, răsfirând ușor degetele, până când se obișnui din nou cu strălucirea soarelui. Cu mers greoi, o apucă pe drumul prăfuit către întinderea de arbuști, verde cenușie, din vârful unei coline din apropiere, de unde putea să privească marea, cerul și pământul peste care se simțea îndreptățit să stăpânească.
* * *
Ținea cu grijă două cutii din carton, de formă tronconică, încercând să le lipească gură la gură. În viziunea Marisiei ele urmau să alcătuiască trupul geometrizat al unui roboțel jucărie. Le apropie ușor, urmărind atent ca ele să se îmbine perfect. Brusc, un sunet strident, repetitiv, pulsă odată cu timpanele femeii, obișnuite prea mult cu liniștea de la bordul stației pentru a-l putea accepta. Marisia tresări violent, scăpă cutiile din mâini şi îşi acoperi repede urechile. După mai multe momente de panică ridică privirea iscodind speriată în jur.
„Semnal de avarie”, gândi instantaneu. Se îndreptă, parcă înotând prin aer către modulul de comandă care semăna… De fapt nu mai semăna cu nimic. Era un haos tehnologic, de lumini care clipeau aleator, display-uri care arătau succesiuni nesfârșite de cifre și mesaje de avertisment, monitoare moarte sau, dimpotrivă, supraîncărcate nebunește cu informații… Priveliștea o făcu pe Marisia să-și acopere gura cu dosul palmei pentru a nu da drumul unui strigăt de spaimă. Înaintă cu pași ezitanți și se opri în mijlocul încăperii punții de comandă. „Ce trebuie să fac?…” scotoci alarmată în memorie. Zecile de ore de antrenament pe simulator, de dinainte de plecare, o ajutară, dar pregătirea ei se rezuma doar la strictul necesar. Braus era pilotul. Chiar nu știa de unde să înceapă, însă trebuia neapărat sa ia decizii. Cât mai repede.
Se așeză la pupitru și deconectă pilotul automat. Era un prim pas timid. Așteptă ca monitorul principal să-i arate parametrii de funcționare. Când cifrele începură să curgă pe ecran simți un gol în stomac. Nu recunoștea aproape nimic. Starea stației era critică așa cum nu mai întâlnise nici când trăia Braus. Toți parametrii o luaseră razna. Traiectoria, unghiul axial de girație, altitudinea orbitală, parametrii termici ai scutului și ai buncărelor de combustibil. „Dumnezeule mare!” exclamă în gând Marisia, stătea pe un butoi de pulbere. Copilul o lovi în pântece, agitat și el. Stația se orientase în așa fel încât expunea căldurii solare o suprafață nepermis de mare, dar și ieșirea de pe orbită conducea la supraîncălzirea exteriorului metalic.
Ceru computerului să îi calculeze coeficienții de corecție pentru ca temperatura să scadă la parametri tolerabili. Răspunsul veni greoi, anchilozat. Abateri, grade, unghiuri…, prea multe și prea solicitante pentru a fi total înțelese de Marisia. Poate că nici nu trebuia să le înțeleagă, oricum nu avea timp. Însă era suficient de inteligentă încât să ceară mai întâi computerului o soluție. Instrumentația virtuală îi prezentă mai multe variante din care o alese pe cea mai simplă: o corecție cu ajutorul duzelor auxiliare laterale care trebuiau acționate într-o anumită ordine și cu anumiți timpi de combustie.
Comandă execuția manevrei și așteptă rezultatele. Un ușor bâzâit însoțit de vibrația pereților îi arăta că manevra începuse. După aproape un minut, monitorul pâlpâi de câteva ori și anunță sfârșitul operațiunii. Alarma continua să-i bombardeze auzul și văzul, scăldându-i organismul într-o baie de adrenalină. Inima bătea nebunește, iar mușchii dureau de încordare. Copilul din ea se zbătu din nou. „Ce urmează, ce urmează, ce urmează?”, repeta întruna, cautând cu disperare un răspuns de la aparatele din jur.
Un nou gând îngrijorător își croia drum, ca un vierme neadormit, sfredelind prin mintea ei o nouă idee alterată de teamă. Poziția stației pe orbită… Se năpusti pe tastatură pentru a compara datele înregistrate. Prima corecție îndepărtase stația cosmică și mai mult din punctul de echilibru Lagrange în care fusese programată să orbiteze. Ieșise binișor din ecuație. Dacă, matematic vorbind, reprezenta un punct de masă neglijabilă, odată scoasă de pe aliniamentul Pământ – Lună, situația stației devenea dramatică. În condițiile existente contau enorm cele câteva zeci de tone ale spacelab-ului, cântărite la sol, în fața gravitației terestre. Măcar lucrul acesta îl știa bine. Își blestemă în gând neglijența de a nu fi pus lucrurile în ordinea lor firească. Întâi poziționarea pe orbită și, mai apoi, corectarea expunerii solare… Nădăjduia să găsească o soluție tot cu ajutorul computerului. Rămase perplexă când îi apăru avertismentul colorat în roșu care o avertiza că programul de corecție orbitală este inoperant. Nu-i venea să creadă. Repetă cererea. Același răspuns.
„Nu acum…” scrâșni Marisia din dinți, urând cu toată ființa ghinionul care o lovise atât de perfid. Reluă operațiile cu înverșunare. Secundele pierdute atârnau din ce în ce mai greu în balanța situației, mai ales în ceea ce privea capacitatea stației de a se redresa. Atracția Pământului creștea odată cu înșurubarea implacabilă a spacelab-ului în straturile superioare ale atmosferei. Un carusel cosmic ce nu mai avea de gând să se oprească vreodată.
Marisia izbucni în plâns. Un plâns nervos care nu îi oferea nici un răspuns, nici o soluție. O sumedenie de cauze puteau fi la originea acestui dezastru, dar ce importanță mai avea? Simțea că înnebunește, simțea că își pierde răsuflarea, că se golește de vlagă, în rânjetul demonilor care bântuiau acum lumea și întreg cerul. Laboratorul trebuia părăsit, fără îndoială. Continuând să plângă, ieși pe coridor și forță deschiderea trapei modulului de reintrare. Pătrunse prin deschiderea îngustă și aprinse lumina de veghe. Rostind în gând rugăciuni fierbinți, listă meniul programelor operaționale ale modulului. După câteva minute răsuflă ușurată, oarecum liniștită și mulțumită de buna lor funcționare.
Modulul de reintrare era făcut, spre deosebire de restul stației, după un proiect rusesc, simplu, robust, aproape rudimentar. Spațiul interior era neîncăpător şi incomod. Comenzile păreau însă destul de simple și Marisia le recunoștea în cea mai mare parte a lor. Încerca din răsputeri să acționeze cât mai repede și eficient, dar timpul său la bordul stației aproape că expirase. Îmbrăcă în fugă un costum spațial cu două numere mai mare pentru a nu strânge copilul din ea și se așeză cu mișcări greoaie în scaunul sarcofag care îi cuprindea conturul scafandrului ca îmbrățișarea rigidă a unui robot. Înșurubă apoi racordul de aer al costumului la sistemul de ventilație al modulului și privi afișajul de activitate fixat pe încheietura mânii stângi. Parametrii de microclimat erau în ordine. Mai sus, pe antebraț, cronograful arăta ora 1:05 PM. Estima că în nu mai mult de 50 de minute, dacă ar mai fi zăbovit, s-ar fi aflat atât de adânc în atmosfera terestră încât scuturile termice ar fi cedat frecării cu aerul. Trebuia să plece urgent, altfel situația devenea mult mai complicată. Tehnicienii numeau fenomenul: ablație. Scutul se încălzea până la incandescență și concomitent, strat după strat, materialul ceramic sublima, se vaporiza, ajutat și de undele de șoc ce însoțeau intrarea în atmosferă, precum o pastilă efervescentă aruncată într-un pahar cu apă. Dacă unghiul de reintrare nu era cel corect, ablația putea consuma și alte părți în afara scutului termic, periclitând însăși integritatea modulului.
Stația orbitală însă nu mai avea nici o șansă în urma contactului intim cu atmosfera terestră. Modulul de reintrare avea. Marisia își reamintise acest lucru cu limpezime și continuă febril pregătirile pentru a se desprinde cât mai rapid de imensa structură spațială aflată în cădere liberă.
Cu mâna dreaptă acționă contactul care așeza scaunul în poziția corespunzătoare reintrării în atmosferă, apoi comandă etanșeizarea modulului și, în cele din urmă, testă la rece sistemul de aprindere. Câteva clipe închise ochii și respiră adânc. Emoțiile și tristețea o copleșeau tot mai mult fiindcă erau atâtea lucruri pe care credea că le lasă în urmă: amintirea lui Braus, suferința pentru oamenii care muriseră pe Pământ, planurile pe care și le făcuse pentru vlăstarul ce-l purta în pântece, speranța deșartă că, vreodată, aparatura pentru comunicații va prinde din nou viață… Stația fusese casa ei.
Declanșă manevra de desprindere.
Aproape instantaneu simți cum forțele inerțiale o împing în scaun cu o fermitate pe care nu o bănuise niciodată. Zări, în afară, cum modulul fusese învăluit într-un nor de gaze străpuns de scânteile cartușelor de ejecție, apoi cum acestea se atomizară în vidul din jur.
Din poziția răsturnată în care se găsea, Marisia vedea cum un spot luminos creat de soare străbate hubloul din sticlă polarizată și se mișcă dintr-o parte în alta a cabinei. Modulul își urma programul și se răsucise cu o sută optzeci de grade, orientându-și partea convexă și motoarele de frânare către atmosfera terestră.
Computerul calcula continuu traiectoria de coborâre și se opri la valori apropiate de 40 de grade latitudine nordică și 23 de grade longitudine estică. „Grecia”, gândi femeia. Noua destinație o făcu pe Marisia să taie brusc cordonul ombilical care încă o mai lega de trecutul petrecut de pe stație. În mintea sa se deschideau noi perspective, chiar dacă slab conturate, față de ceea ce avea să facă odată ajunsă la sol. Clima era bună acolo. Probabil că ziua va sta închisă în cochilia modulului, iar seara va putea ieși, ferită de razele soarelui, pentru a-și procura rezerve de hrană, de apă ori pentru a înjgheba un adăpost în așteptarea perioadelor mai reci. Știa bine ca supraviețuirea va depinde de capacitatea ei de adaptare. Deodată, în planurile ei, modulul deveni mai important decât bănuise la desprindere.
Accelerația o țintuia încă în scaun, dar putea să întoarcă privirea și să observe ca modulul era dotat cu trei kituri de instrumente și materiale prinse de pereți, sub plase ignifugate, care i-ar fi asigurat protecția și supraviețuirea pentru o perioada suficient de lungă până să găsească alte resurse la sol.
Simți alte unde de șoc care se transformară într-o trepidație inegală în intensitate. Atmosfera începea să-și revendice autoritar drepturile. Datele de pe ecran arătau că pilotul automat alesese o manevră de reintrare dificilă, însoțită de corecții periodice ale traiectoriei. Era ca un dans spiralat pe care capsula îl făcea prin atmosfera Pământului. De aici înainte nu mai era treaba ei să intervină. Pilotul automat făcea totul. El, cele trei parașute care trebuiau să se deschidă și Dumnezeu.
Se îndepărtase de casă destul de mult și urcă, gâfâind la fiecare pas, către vârful colinei. După câțiva pași, Davros se opri pentru a-și trage sufletul. Se așeză pe o piatră înaltă și plată, dar rotunjită pe la colțuri de vântul uscat ori de praful aspru, cu o migală de care numai natura era capabilă. Acolo avea priveliștea dorită până la câțiva zeci de kilometri înspre uscat și înspre mare. În vale, chiar sub el, se vedeau, ca o intersecție de fășii lucioase din piele, de un gri întunecat, pistele de aterizare ale unui fost aeroport pentru zboruri sportive și de antrenament. Era singurul semn al civilizației umane, cât privea cu ochii. Dincolo de acesta, pământul sterp al Greciei, împănat doar cu smocuri pipernicite de iarbă și pâlcuri rare de măslini, îi oferea un peisaj dezolant care îl făcea de fiecare dată să se întrebe cum reușiseră strămoșii săi, încă din antichitate, să construiască o civilizație atât de înfloritoare?
Chiar dacă ținutul arid al Greciei nu părea atât de ofertant, Davros se simțea stăpân peste imensa întindere pustie, încremenită în moarte și nemișcare. Știa că, pentru o perioadă, viața va continua să lipsească din regatul său bântuit doar de spiritele morţilor. Însă va veni o noua lume în care își va crește pruncul, iar nașterea va fi cu adevărat momentul crucial al acesteia. O ființă inegalabilă îi va moșteni calitățile și va fi începutul unei noi specii umane, ca o proiecție multiplicată la infinit, precum reflexia dintre două oglinzi paralele. Era mândru să fie chiar el începutul acestui drum, să fie mâna destinului care va ucide hazardul, să fie însăși perfecțiunea.
Visa cu ochii deschiși. Se întoarse cu fața către marea frământată de valuri domoale, albicioase. De atâtea ori se închipuise pe plajă împreună cu descendenții săi. Prunci cu chipuri asemănătoare sieși, scăldându-se și râzând zglobiu sub soarele neiertător ca un zeu capricios dar iubitor numai față de odraslele sale.
Visul lui Davros îngheţă. Dinspre mare, cerul se însuflețise cu o prezență insolită. Un lucru straniu, metalic, ca un cornet răsturnat cu gura în jos, își croia drum înspre plajă. Cădea încet, suspendat sub cupolele a trei parașute enorme, colorate în alb și roșu, legănându-se în ritmul molcom al brizei slabe. Mirarea lui Davros se transformă iute într-o încordare care ii stârni din nou frica dar cu o violență înzecită, comparativ cu temerile sale solitare, din nopțile cu arșiță. „Oameni!”, îngână Davros, paralizat de frică.
După aproape un minut de panică mută, Davros începu sa gândească din nou. Își cuprinse instinctiv pântecul diform cu brațul stâng, ca și cum ar fi vrut să apere ființa vie din el. „Vor veni aici și vor afla…”, gândi înfrigurat de îngrijorare. Apoi simți cum furia față de intruși îi explodează sub frunte. „Lumea nu vă mai aparține, sunteți blestemați!”, ocărî el cu pumnul ridicat înspre cer, cu toată ura de care era capabil. Se aplecă și ridică în palmă o piatră ascuțită. „Da, sunteți blestemați, cu toții!” repetă la fel de încrâncenat și porni cu mers legănat pe cărarea îngustă ce cobora către plajă.
În zare, soarele neiertător cobora tăcut sub întinderea mării, anunțând moartea vremelnică a zilei.
