L-am scos cu propriile mâini din pământ.
I-am atins suprafața cu vârful degetelor, o suprafață de o finețe ieșită din comun. Negrul pietrei făcea ca lumina să se diminueze, înghițită de acest colos îngropat în pământ într-o vreme când marile civilizații nici măcar nu se născuseră. Doar sub forma unui gând ori a unui trib ai cărui membri priveau spre depărtări, spre dealul lui Ares.
L-am scos din pământ, cu mâinile goale, iluminat de zeci de felinare, sub murmurul straniu al echipei de excavare. Vociferau cu o uimire copilărească, și o teamă pe care, abia luni mai târziu, o recunoscusem în vocea dubioasă a unui cercetător nativ. Era teama profundă de moarte; nu moartea venită la finalul vieții, ci ruptă cu furie.
Le-am strigat să-l scoată ușor. Anii parcă nici nu trecuseră peste suprafața acestui straniu obiect, neinteligibil în toată splendoarea lui, o construcție ce nu aducea a un hominid. Nu se apropiau de el. Blestemau în același dialect plin de înțelesuri ascunse, nu cele învățate din cărțile lingviștilor, cât cel al unui glas lopătând spre chipul nou-născutului. Se cruceau, scuipau pe jos, se uitau unii în ochii altora, doar ca să-și înțeleagă nedumerirea că așa ceva existase de milenii sub orașul lor antic, o ciudățenie a naturii, mai degrabă, decât una a arheologiei.
Am săpat în jurul monolitului câteva săptămâni. Terenul era instabil. Templul fusese închis pe această perioadă. Turiștii, înțelesesem, își exprimaseră frustrarea. Monolitul, în schimb, era prioritatea principală.
Când l-am scos din pământ, ținându-l de ceea ce părea a fi un braț, m-a cuprins, doar pentru o clipă ce-i drept, o stranie senzație de neliniște. Ideea că dedesubtul unei civilizații antice, premergătoare unui întreg continent, aveam să descoperim marele răspuns al întrebării de unde venim, totul sub forma unui monolit la fel de întunecat ca noaptea fără stele; această idee îmi scuturase bazele singurei mele credințe. A istoriei.
Îi făcusem monolitului șase analize cu carbon separate. Doream să evităm alarma falsă a unui adevăr ce încă nu fusese acceptat. Trei laboratoare separate au indicat, cu aceeași marjă de eroare, că monolitul ce nu aducea defel cu un hominid avea în jur de o sută de mii de ani. O sută de mii de ani adunați pe suprafața neagră, de o finețe imposibilă, sub forma unor șiruri de litere indescifrabile de-a lungul (a ceea ce credeam noi a fi) brațelor; descoperisem un zeu straniu.
Uneori mă trezesc noaptea în șiroaie de sudoare. Nu pot să dorm, prinzând un gând cum se înfiripă în timpul somnului, ca un vierme ce scormonește, până când tot ce pot să mai fac este să încep ziua la trei dimineața. Năuc, beat de somn, călcând strâmb.
Orașul adormit mi se așterne la picioare, neștiind că sub el adăsta de veacuri strania construcție a unui popor dispărut.
Mă trezesc murmurând numele unor locuri: Mycenae, Göbekli Tepe, Batu Brak din Indonezia, ce acum mi se par prezențe ale unui timp de neînțeles, antic nefiind îndeajuns să cuprindă marea disperare trezită din această diferență de timp. Mă fascinează pe moment, doar ca gândul să-mi plutească din nou la El, monolitul întunecat căruia trebuia să-i găsesc un nume, construit dintr-o rocă ce nu pare de pe acest pământ, în Paleolitic, când putința de a manipula o astfel de piatră nu era apanajul acelor maimuțe umblătoare.
Cum să dorm, îmi aștern în jurnal. Omul să fi făcut o greșeală? Omul să se fi bazat pe deducții și analize greșite, neverificate de mii de ori, înțelegându-și istoria doar sub forma unor evuri ce trec dintr-unul în altul, curgând spre avalul timpului Omului, când ea, marea istorie, nu era un râu, cât oceanul în care mările se varsă…
N-am înțeles cât de mult mi-a zdruncinat credința acest zeu straniu, nici om, nici animal, nici formă nedefinită de viață. Straniul zeu, închis și protejat de soldați, nu aduce cu nimic de pe acest pământ. Ne era la fel de străin cum lui Bouchard trebuie să-i fi fost când a găsit o piatră ordinară de construcție.
O deznădejde se coboară asupră-mi… o simt cum se înstăpânește peste voința mea slăbită.
Compoziția pare a fi obsidian. Ce frapează este desăvârșirea acestei creaturi, pentru că simt că are o viață pâlpâind acolo înlăuntrul ei. Vorbesc prostii, știu. Ascunsă pentru o eternitate ‒ sculptată la desăvârșire într-un timp în care Homo Erectus nici măcar nu stăpânea fierul, bronzul, ideea de a folosi unelte ‒, această ființă de obsidian nu putea să fie decât o stranie creatură, prinsă de explozia piroclastică a unui vulcan, ajungând sub ochii noștri ca un monolit găsit sub tălpile unei antice civilizației.
Are trei metri și douăzeci și trei de centimetri. Două picioare, de hominid, însă cu opt degete. Trupul nu arată cu nimic ce-ar indica un precursor al hominizilor, încât îmi este imposibil să-l descriu, însă în ceea ce pare a fi un cap, rotund și de o perfecțiune de care continui să mă tem, pentru că știu, în sinea mea, că posibilitatea de a crea o asemenea construcție în perioada lui Homo Erectus este mai puțin înspăimântătoare decât cea de a privi precursorul Omului, sub forma unui diavol cu nenumărate capete, și nu a unei inocente maimuțe. I-am dat numele de Nephilim.
Când directorul muzeului ne-a vizitat în hăul catacombelor ca să ne împărtășească ultimatumul guvernului, răbufnisem:
‒ În niciun caz! În niciun caz, domnule, să vă întoarceți îndărăt la primul ministru! Construcția nu se va muta de aici până când nu avem toate datele necesare, oricât ar lua acest fapt. Să mă iertați! Am treabă de făcut.
Cuvintele nu pot descrie frustrarea pe care o simțisem. Nu știu ce mă apucase. Îmi ridicasem glasul față de colegi și autoritățile locale, când până mai devreme eram calm și binedispus. Stăteam întins sub picioarele lui Nephilim, analizând structura fină și teoretizând asupra procesului de construcție, când acest individ (de speță joasă, îmi trecuse un gând prin minte) venise cu o pledoarie din partea unor autorități cât se poate de incompetente. Îmi zvâcneau tâmplele și-mi simțeam sângele înfierbântat. Nici acum nu reușesc să-mi dau seama cum viermuise acea stare în spiritul meu.
După mai multe telefoane și vizite inopinate am aprobat cererea ministerului de a-l muta pe Nephilim sub acoperișul Muzeului de Arheologie. O semnasem în grabă, după consultul cu secretarul de stat, un consult la care mă gândesc și acum, după ani în această clădire sordidă, încât acele Ai douăzeci și patru de ore să le îndeplinești cererea mi-au rămas înfipte în memorie, arzând cu o rușine de neînțeles. Mi se traducea pe față sub forma a două cute deasupra sprâncenelor, urmate de o durere groaznică de cap, și de câteva vorbe într-o limbă haotică.
Nephilim îmi vorbise pentru prima oară atunci.
Un individ slinos se insinuase în fruntea grupului arheologic. Planturos, cu degete ce păreau a fi adăstat prea mult între sosurile puilor unsuroși, individul nu părea să înțeleagă ce însemna această mare descoperire. Continua să zbârnâie la numărul de turiști ce aveau să îngroașe profiturile muzeului, auzindu-l cum vorbește în greaca lui puturoasă despre un bonus la final de an.
Un bonus la final de an! Îmi venea să-l omor. Ce mă apucase? Cum se înfiripase acest gând sub nenumărate griji, viermuindu-și calea în sufletul meu și lăsându-mi tuneluri prin care frații lui, mizeria, ura, dorința de-a ucide, să-mi șerpuiască până spre inimă? Nici acum nu reușesc să-mi înțeleg abisul în care căzusem odată cu primul pas în întuneric.
L-am atins cu mâinile goale. Mi-am plimbat vârful degetului peste gambele lui impozante, ale acestei creaturi liminale ce nu aduce nici cu om, nici cu maimuță, nici cu ceea ce unii au numit un gigant sau un înger decăzut. L-am descoperit centimetru cu centimetru, bucată cu bucată, atârnând pe o scară până la ceea ce părea a fi bustul lui, ștergându-i secolele așternute cu o periuță, l-am descoperit cum mi se viermuise în minte și în carne, cum noaptea, sub așternut, mă trezeam cu un gând ce mă înfricoșa și mă bucura deodată.
Nephilim mă descosea seară de seară. Îmi punea întrebările eterne, cele ce au fost adresate de la Aristotel până la Kierkegaard, răspunzându-i cu da sau nu, sau cu un dialog ce ținea până dimineața la șase, când ceasul zbârnâia a alarmă și a propria furie aruncându-l de perete, știind că-mi întrerupea intimul dialog cu un zeu straniu.
Îmi notez gânduri în jurnal înainte de culcare. Soția își face toaleta de vreo două ore, întorcându-se de sub lumina pâlpâindă aidoma unei mărunte zeițe din antichitate, gata de a-mi domina întreaga voință printr-un singur gest languros. Jurnalul însă dobândește controlul, și-i refuz orice avans, pentru că: vreau să mă înțeleg! îi urlu, în timp ce se ascunde sub cearșaf plângând sau intonând o rugă, habar n-am.
O limbă curioasă, la asta mă gândesc, formată din hieroglifele unei civilizații antice, ale căror înțelesuri nu vin din formă, ci din trăiri. Așa să fi vorbit canaaniții, hongshaniții, sumerienii anticei Asii? Limba inscripționată pe trupul lui Nephilim avea întregul alfabet și întreaga enciclopedie a acestei dispărute civilizații, precursorul omului modern, după cum aveam să aflu dintr-un reportaj lung de la BBC. O limbă cu multe vocale și sunete guturale, pronunțate din cele șapte capete și prin cele șapte guri ale îngerului decăzut, murmurând Neph Ash Laghs, repetându-mi prin cameră această mantră venind din gura centrală a lui Nephilim, aflată în contradicție cu plânsul soției dezamăgite. Neph Ash, pronunțam, când ea, întoarsă pe jumătate goală spre mine (un gând de corupere îmi trecuse atunci prin minte), zicea cu glas stâlcit: ai înnebunit! De când am ajuns în țara asta blestemată, ai luat-o razna, ce se întâmplă, dragule, dar o groază imensă îmi întrerupea șirul gândurilor, realizând ceea ce gura centrală îmi spunea să fac.
Am descoperit un zeu straniu. L-am atins cu mâna goală. Cu degetul am trăit pe piele anii lui de glorie, sutele de veacuri adăstând sub pământ, miile de veacuri de stăpânire, o suită nesfârșită de aghiotanți. Nephilim, un zeu straniu, primul „om” ce l-a atins cu un semn de adorație… Ce sens mai are istoria? Arta? Când totul se scufundă, bazele propriei credințe, ale iubirii, iubirii de sine? De când l-am cunoscut pe Nephilim, gândurile îmi lopătau spre el în fiecare moment al zilei. Îl iubeam, primind înapoi glasuri la unison mărturisindu-mi ce trebuia să fac.
Îmi merge bine. O dată pe zi ieșim în parcul de alături, unde umbra frasinilor proiectează pe pământul reavăn siluete de giganți, de nefilimii bibliei. Îmi văd doctorul zilnic. Pentru el sunt o curiozitate binevenită a meseriei, ca o provocare de care te simți ațâțat zi de zi, la fel cum și pentru mine Nephilim mi-a fost în vechea mea viață. Mă anunță cu un zâmbet de o nouă descoperire.
‒ Facem progrese mari, dragul meu Daniel.
Îi zic că da, facem, mă simt mai bine, când pot să îmi revăd soția?
‒ Dragul meu, Daniel…
Așa mă alintă, îmi zic, îi sunt drag, la fel cum i-am fost lui Nephilim, ale cărui vorbe în noapte nu le-am mai auzit de secole întregi. Unde mi-i soția, îi zâmbesc înapoi, privind dincolo de el, spre treptele de obsidian ce coborau spre zeul capturat de ambră. O privire ce nu arată nici tulburare, nici liniște sufletească mă împlântă de scaun, încât îmi vine să râd, să hlizim împreună.
‒ Daniel, au trecut opt ani de când te afli la noi. Soția ta a murit.
Nu-mi spune ceea ce știu deja. Nephilim mi-a mărturisit asta înainte să mă părăsească. Un zeu straniu, acest Nephilim. Mi-a arătat calea către nemurire, m-a învățat limbile Babilonului și secretele necromanției, dar, când am avut cea mai mare nevoie de el, s-a făcut dispărut.