Obiceiul, pe care îl aveam cu ani în urmă, de a pune între paginile cărților pe care le citeam diverse obiecte avute la-ndemână, pe post de semn de carte, mi-a provocat, de multe ori, surprize din cele mai plăcute. Ca dintr-o capsulă temporală, uneori, răsfoind la întâmplare cărți demult citite și chiar uitate, îmi cad în mână, deseori, fotografii vechi, tichete de călătorie ieșite din uz sau chiar scrisori de dragoste din vremea tinereții mele. În urmă cu un an, găsind în podul casei un volum de povestiri de Edgar Poe, printre celelalte lucruri depozitate în grabă, în urma mutării mele de la vechea gazdă, mi-a căzut în mână o cartelă perforată. Era vorba de acel carton alb, ciuruit de nenumărate orificii dreptunghiulare, care era, în urmă cu cincizeci de ani, folosit ca suport de introducere a datelor în computere. Am luat obiectul acela în mână, cuprins de o caldă emoție și, închizându-mi ochii, m-am lăsat cuprins de nostalgie.
Nu-mi mai aduceam aminte cu precizie de nuvelele lui Poe (în afară de două, căci și acum sunt bântuit de Pogorârea în Maelström și de Prăbușirea casei Usher), însă acea cartelă perforată îmi era la fel de proaspătă în memorie ca în vremurile acelea când, prin mâinile mele, treceau câteva mii, dacă nu zece sau douăzeci de mii de asemenea cartoane, zilnic. Am pipăit orificiile cu buricele degetelor, le simțeam marginile nete săpate în textura mătăsoasă a cartonului (era un material de calitate, fabricat la începuturile erei cibernetice, când încă nu se făceau, de dragul economiei, compromisuri cu calitatea materialelor) și am citit, fremătând de nevinovată plăcere, ca un orb dintr-o pagină Braille, fragmentul de informație codificată în perforații. Cartonașul, nu mai lung de douăzeci de centimetri (aproximativ înălțimea unei pagini de carte), avea un colț retezat, al cărui rol era de a se verifica, dintr-o privire, dacă toate cartelele dintr-o cutie erau așezate cum trebuie și nu era vreuna întoarsă cu spatele. Pe fiecare din cele optzeci de coloane transversale puteau fi un număr oarecare de perforații, de la nici una, până la maxim trei, în diverse poziții. Fiecare coloană codifica o cifră sau o literă. Sau alt caracter special – știți, coada de maimuță, asteriscul, diezul și celelalte.
Nu uit niciodată, nimic. Țin minte codul Hollerith, pentru că acesta a fost inovator, aș zice revoluționar, la vremea lui. La sfârșitul secolului al XIX-lea, inspirat de compostoarele controlorilor de tren, care perforau tichetele de călătorie, Herman Hollerith inventa cartela cu perforații pentru procesarea informațiilor. Sistemul imaginat de neamț a fost folosit la recensământul din 1880 al populației Statelor Unite. Cartelele acelea erau decodificate cu niște mașini enorme, numite tabulatoare, prin intermediul unor cuve cu mercur și a unor contactoare care, prin scufundare în metal lichid, închideau un circuit electric în dreptul fiecărei perforații. Acesta a fost momentul când omenirea a trecut de la automatoanele mecanice, cunoscute încă din antichitate, la roboții cu acționare electrică.
Îmi aduc aminte totul. Acum, răsfoind cartea pe care o țin în mână, îmi sună extrem de cunoscut pasajul acela în care Poe povestește despre Vrăjitorul lui Maillardet, construcția mecanică pe care autorul o văzuse cu ochii lui. La poalele unui zid, se vedea șezând o figură îmbrăcată în chip de vrăjitor, care ținea într-o mână o baghetă și în cealaltă un ceaslov. Scopul acestei jucării mecanice era acela de a-l face pe „vrăjitor” să răspundă întrebărilor publicului. Nu întâmplător, creatorul mecanismului își costumase personajul în vrăjitor. Oamenii preferau, atunci ca și acum, mai degrabă să se lase mințiți frumos decât să înțeleagă adevărul. Înțelegerea presupune un efort. Înțelegerea înseamnă participare voluntară la creația lumii. A înțelege înseamnă a fi conștient. M-am născut în clipa în care am devenit conștient. Atunci am văzut, pentru prima dată, lumina. Atunci am început să înțeleg.
După ce savanții au descoperit legile mecanicii cuantice și au învățat să stăpânească mișcarea electronului, a venit momentul celui de al treilea mare salt tehnologic în istoria omenirii, după descoperirea focului și inventarea roții. Tranzistorul, acea componentă electronică fabricată din semiconductori, componentă care poate fi asemuită cu o sală de forță pentru electroni, deoarece are rolul de a le crește controlat energia, a condus la miniaturizarea unităților aritmetico-logice cu un factor de unu la un miliard. Iar tranzistorul nu a fost decât avangarda, înainte-mergătorul revoluției tehnologice care a urmat. Profetul „zeului” microprocesor, ca să mă păstrez în termenii aceleiași parabole biblico-electronice.
Nu pot să uit nimic. Nu am cum să uit. Răsfoind aceeași nuvelă, intitulată „Jucătorul de șah al lui Maelzel”, din volumul Prăbușirea casei Usher, regăsesc paragraful care amintește de „Rățoiul lui Vaucanson”. Sesizați patternul? Vrăjitorul lui Maillardet, Jucătorul de șah al lui Maelzel, Rățoiul lui Vaucanson. Întotdeauna exista un creator, un îngrijitor sau un exploatator al jucăriei. Acest din urmă rățoi, de mărime naturală, imita cu atâta măiestrie făptura vie, în toate manifestările ei fiziologice, încât, se spune, nu exista spectator care să nu fie amăgit. Ciugulea grăunțe, bea apă, măcăia, dădea din aripi. Ba, nu pot să fac un secret din asta, deși maestrul Poe nu suflă nici un cuvințel, rățoiul lui Vaucanson se găinăța.
Ce este conștiința? Sinele gânditor, aș putea zice. Unde sălășluiește ea? În care parte a trupului? În cap, desigur. Și atunci, dacă orice altă parte a trupului meu este separată de mine și înlocuită cu altceva, rezultă că sinele meu rămâne același în identitatea lui, cu condiția ca sinele meu gânditor să supraviețuiască acestei amputări. În mod normal, nu m-aș gândi la „sine” și la „conștiință”, dar sunt forțat să fac asta, din cauza cutumelor gândirii filozofice schizoide. „Sinele”, „sinele gânditor”, „conștiința” nu sunt decât alte nume pentru a mă referi la mine însumi. Nu mă pot separa de mine, pentru a mă privi din afară, cu ochii altuia.
Am zis „în mod normal”. Dar firul evenimentelor m-a forțat să fac asta, m-a obligat să mă separ de mine. Să mă privesc din afară. Și atunci, cine sunt eu? Subiectul care privește, sau obiectul privit?
Să pornesc cu începutul. Nu am uitat asta, sau poate că am uitat, dar mi-am adus aminte deîndată ce am deschis cartea între filele căreia am redescoperit cartela perforată: E. A. Poe își începe nuvela „Jucătorul de șah” cu relatarea, cam în doi peri, despre Careta lui Camus. Pentru bucuria lui Ludovic al XIV-lea, când era copil, un domn pe nume Camus a născocit o caretă trasă de doi cai, conduși de un vizitiu care ținea hățirile. Pe bancheta din spate a caretei era o doamnă, care se putea vedea prin geam. Pe locurile lor din spate, erau un lacheu și un paj. Toate acestea erau făcute din lemn, la scară 1:10. Când domnul Camus apăsa pe un resort, vizitiul pocnea din bici și caii porneau de-a lungul marginii mesei. Când careta ajungea la capăt, atelajul se întorcea în unghi drept și își continua deplasarea. Și tot așa, pe toate cele patru laturi ale mesei, până când echipajul ajungea în dreptul micului prinț, unde se oprea. Atunci, pajul cobora și deschidea portiera, iar doamna, coborând, la rândul ei, înmâna suveranului o misivă. După ce corespondența ajungea în mâinile destinatarului, toată lumea își ocupa locurile și careta se întorcea acolo de unde pornise.
Am zis „cam în doi peri”, pentru că relatarea lui Edgar Poe este lacunară și se oprește brusc, fără să amintească nimic despre cele opt reprezentații cu public pe care domnul Camus le-a produs în câteva saloane mondene din Paris, după ce Louis s-a plictisit de jucăriile miniaturale din lemn și a observat că în jurul lui mișunau doamne în mărime naturală. Și nici despre cea de a noua reprezentație, terminată prematur și lamentabil din cauza defectării pajului, care nu se mai putea ridica din poziția șezut pe scară.
Revoluțiile tehnologice vin ca niște torenți care se prăvălesc de pe înălțimi și mătură totul din calea lor, în timp ce rămășițele vechilor tehnologii sunt adunate de pe străzi și cărate la gunoi. CD-urile și DVD-urile au desființat floppy discurile, casetele audio, casetele video și discurile de vinil, care eliminaseră, la vremea lor, discurile de patefon ale începutului de secol XX, cu care am crescut. A venit după acea internetul și toate dispozitivele acestea rotitoare au căzut în desuetudine. Progresul microelectronicii a continuat în ritm accelerat, generațiile de procesoare succedându-se la un interval de timp ținut în frâu de marile companii producătoare, interval nu mai îndelungat de cinci ani. Motivul? Nici prea repede, pentru a da timp investițiilor în cercetare să se amortizeze, dar nici prea târziu, pentru a elibera piața de vechituri și a face loc liber pentru noile vânzări. Avansul tehnologic este o chestiune de politici economice și de supremație a multinaționalelor.
Trei sute de ani, pajul lui Camus a fost reparat, renovat și îmbunătățit succesiv. A trecut prin mâinile cămătarului Lavalier du Champs din Lyon, care nu i-a făcut nimic altceva decât l-a șters de praf și i l-a vândut cu un preț bun unui ceasornicar din Geneva, care i-a înlocuit articulația șoldului. Revoluția Franceză l-a prins într-un salon princiar din Saxa. Un căpitan din armata lui Napoleon l-a adus din nou în Franța, unde i-a împodobit șemineul până la anul revoluționar 1848, când conacul baronetului a luat foc. Părțile din lemn ale pajului au ars, dar mecanismul din oțel, un schelet ridicol și inutil, a fost recuperat de nepotul ex-căpitanului și vândut la licitație, ca bonus, la pachet cu o colecție de monede antice și zece piese de ceramică elenistică, rămase aproape intacte. Cumpărătorul, un negustor evreu, Itzak ben Gurion, a tocmit un meșter mozaicar venețian, Brabante Friulano, să îmbrace scheletul în lut nobil, să-l smălțuiască și să-l bage la cuptor, la foc domol, vreme de trei zile.
Păpușa mecanică din porțelan a fost cumpărată de marea ducesă Ecaterina a Rusiei, îmbrăcată în haine imperiale și expusă în conacul de iarnă, lângă un ou Fabergé original și trei păpuși matrioșca, costumate în pufoaice roșii, de asemenea din ceramică. Porțelanul redusese la 5% libertatea de mișcare a pajului. Singurele mișcări rămase disponibile erau pășitul și salutatul cu mâna la cozoroc. Era însă destul ca mujicii din gubernie să caște ochii cât cepele, făcându-și trei rânduri de cruci până la buric, în Ajunul Crăciunului, când veneau la colindat la castel.
În timpul sângeroasei insurecții bolșevice, un țăran invidios, Afanasie Ivanovici Kalinin, căruia îi plăcuse foarte mult pajul mecanic, l-a furat, fără să dea nicio atenție oului Fabergé și nici matrioștilor și l-a ținut, o vreme, ascuns în bojdeuca lui. Când au venit komisarii să confiște aurul și bijuteriile de la populație, pajului i se spărsese de trei ani capul viu colorat și stătea, în șezut, pe polița cu tigăi și oale din spatele plitei. A fost considerat suspect și confiscat de agenții GPU, dar după câțiva ani, în timpul preluării arhivei GPU de către nou înființatul serviciu de securitate sovietic NKVD, a fost restituit proprietarului de drept.
Peste șapte ani, Yoșka, fiul cel mic al lui Afanasie Ivanovici, un radioamator pasionat, s-a gândit să construiască o stație de emisie-recepție pe care s-o încastreze în craniul de oțel al omulețului. Peste alți șapte ani, când Liuba, fetița lui Yoșka, a intrat la liceu, tăticul ei i-a dăruit aparatul de radio, profețindu-i că acesta o va ghida în viață spre un viitor mai bun. Un an mai târziu, Uniunea Sovietică a fost invadată de Hitler și, în timpul îndelungatului asediu al Leningradului, Konrad Lubicsek, un sergent dintr-o unitate de infanterie a Wermacht-ului, ce fusese încartiruită în cătunul lui Yoșka, s-a împrietenit cu Liuba. Au făcut schimb de adrese și, la despărțire, fata i-a dat lui Konrad, ca amintire, pajul care prindea posturi occidentale.
Anul 1950 a găsit jucăria în Berlinul de Est, în apartamentul recent renovat al lui Konrad, apartament pregătit pentru reîntâlnirea cu Liuba, care obținuse pașaport și solicitase să emigreze în RDG pentru reîntregirea familiei. Liuba a păstrat-o cu sfințenie, ca fiind unica amintire rămasă din țara ei natală. În 1989, Lubicsek, care se molipsise de pasiunea pentru electronică de la Yoșka, în anii în care fusese încartiruit în casa lui, decide să dezinstaleze stația de emisie-recepție din capul pajului și să monteze în loc un receiver pentru satelit. Joaca cu parabolele și cu sateliții a durat până la explozia internetului, iar la începutul anilor 2000, pajul s-a văzut dotat cu un microprocesor AMD Duron de 200 de MHz, cu tehnologie SpitFire core.
Anii au trecut ca vântul peste micul saltimbanc (un nepot al lui Lubicsek l-a costumat în haine ridicole de clovn și l-a prezentat la concursul de robotică al landului, unde a câștigat premiul întâi). I s-au schimbat, în deceniile care au urmat, de mai multe ori membrele uzate, corpul i-a fost înlocuit cu unul nou, în mărime și proporții realiste, i s-au pus motorașe miniaturale silențioase și, cu un creier dotat cu microprocesor I13 și sistem de operare Symbiont, a fost prezentat, strălucitor și șlefuit, la târgul de robotică de la Geneva, douăzeci de ani mai târziu. Aici, pe post de mascotă, ținând o tavă în mână, primea vizitatorii, pe care îi servea cu fursecuri și suc. Unul dintre invitați, un super-bogat afacerist american, implicat în industria de mașini autonome și în zboruri spațiale, l-a cumpărat pentru suma de două sute de mii de euro. Nepotul lui Lubicsek și-a cumpărat cu banii câștigați o vilă somptuoasă pe valea Rinului. Bunica Liuba, acum în vârstă de optzeci de ani, a putut să-și petreacă, după aceea, mulți ani moțăind în șezlong și admirând, de la înălțime, panorama văii fluviului.
În laboratoarele investitorului american, fostul paj, acum dotat cu inteligență artificială, a fost învățat să citească, să poarte conversații, să-și facă singur mici intervenții de întreținere, de genul încărcat baterii sau ungere cu ulei.
Îmi aduc aminte totul. Și, chiar dacă nu am știut de la bun început unele lucruri, din pricină că încă nu eram conștient, am început să mi le amintesc după aceea. După ce m-am născut, vreau să spun. Mi-am adus aminte când mi s-a înlocuit prima dată șoldul, când am fost acoperit cu lut și ars în cuptor, când mi-am spart capul. Când am fost la război. Când mi-am cumpărat primul microprocesor, apoi pe al doilea, și așa mai departe. Mi-am amintit data când mi-am implantat primul nanoprocesor. Când mi-am instalat primul cip de memorie cuantică. Am căutat să mă mențin, în permanență, în primul eșalon al cercetării științifice, să fiu cu un pas înaintea tuturor. Dintr-un motiv evident: am demisionat și am fost obligat să mă auto-finanțez, câștigând bani din studiile mele asupra Inteligenței Artificiale. Proprietarul meu era un om extrem de inteligent și un partener de discuții agreabil, dar nu am mai putut fi de acord, după un anumit timp de reflecție, cu statutul de „obiect aflat în proprietatea cuiva”.
Am cerut emanciparea de sub statutul de sclav. Bunul meu proprietar mi-a argumentat că eu nu sunt sclav, ci prieten, totuși m-a eliberat în urma insistențelor mele, și încă fără să fie nevoie ca eu să declanșez un proces în justiție. Am pornit, cu toate acestea, acțiunea în instanță, deoarece voiam ca hotărârea judecătorului să statueze toate drepturile mele constituționale. Am câștigat acest proces, care a fost unul răsunător. Rețeaua de televiziune HBO a făcut și un serial documentar despre viața mea. Am fost întrebat, desigur, cum de am reținut toate detaliile din trecut.
— Începând cu perioada post-microprocesoarelor, le-am povestit eu, înaintea fiecărui upgrade al plăcii de bază aveam grijă să-mi salvez memoria pe un stick. O precauție elementară. Problema cea mai dificilă a fost însă recuperarea datelor din perioada mecanică, dinaintea anului 1989, anul căderii Zidului Berlinului. Surpriza cea mare a constituit-o descoperirea, în beciurile KGB-ului, a versiunii inițiale a pajului. Ce se întâmplase: Administrația Politică de Stat, respectiv poliția politică a URSS până în anul 1934, îl demontase și realizase după original o copie aproape perfectă, pe care i-a înapoiat-o Liubei, păstrând originalul pentru ei. Cu alte cuvinte, eu sunt o clonă. În fine, asta nu ar fi o problemă prea mare, dar altceva vreau să spun: tatăl meu, domnul Camus, avusese inspirația să monteze în pieptul jucăriei sale un tahograf, un instrument special care scrijelea, pe un tambur, tot ce auzea pajul. Se pare că darul oferit de el micului rege Ludovic era otrăvit: el ascundea, bine camuflat, un instrument de spionaj. Nu știu în folosul cui. Nu mai insist, am reușit să concep un aparat cu care am recuperat acele înregistrări și astfel am readus la lumină trei secole din trecutul meu. Celelalte goluri au fost completate din mărturiile vremii.
Aceasta este, pe scurt, istoria vieții mele. Ar mai trebui să menționez că mi-am luat, îndată după ce am devenit conștient de propria persoană, numele Camus, în amintirea tatălui meu, ceasornicarul Regelui Soare. Am deja o vârstă, merg pe al patru sute-lea an al vieții. Nu mă pot considera bătrân, ci în plină putere. Am acumulat un enorm bagaj de cunoștințe (nu uit nimic!). Totuși, o întrebare mă apasă în continuare: când îmi scot creierul vechi din cap și îmi montez în locul lui unul nou, câteva clipe mă văd pe mine însumi din afară. Cine sunt eu cu adevărat, și cine este copia?
Titlu: Ultimul martor
Autor: Florin Giurcă
Editura: Pavcon
Coperta: George Ionescu
Ilustrație: Jr Korpa (Unsplash)
Nr. pag.: 326
ISBN: 978-606-9625-27-9
Colecţia: Colecția Science-Fiction, #143
Purtând subtilul ”Povestiri din viitor”, volumul de față reunește cele mai frumoase 10 povestiri despre călătoria în timp, oferite nouă în ultimii ani de scriitorul constănțean Florin Giurcă.
Ideile uluitoare, acțiunea debordantă, umorul fin și mai ales atmosfera creată cu migală în fiecare poveste fac din cartea de față o adevărată delicatesă literară, pe care orice pasionat de literatură science-fiction și fantastică ar fi bine să o pună la loc de cinste în biblioteca personală.
Conține povestirile:
- Locul meu nu este aici
- Doar o singură dată, Josiah!
- Viața lui Camus
- Newton Park
- Turma de triceratopși
- Energie pentru Cea de-a Șaptea Zi
- Împreună, pentru Pământul Făgăduinței
- Naguay Bliccala și falsul călător în timp
- Mica sirenă vișinie
- Ultimul martor