Nu ieșea din casă decât dimineața devreme, să nu dea ochii cu vreun cunoscut. N-avea prea mulți, dar, când îi era lumea mai dragă, o bătea pe umăr vreo fostă vecină. Și nu de alta, dar dacă stătea în loc, îi înțepenea coloana și o durea când pornea mai departe.

Nu mai știa nici ea câți ani avea, în orice caz peste 90, dar la fel de bine putea să aibă o sută. Se mira că nu are probleme de sănătate, numai greutatea oaselor o mai țintuia în patul de fier, cu saltea umplută cu paie. Fusese prima ei noapte în casa nepotului, un bețivan bătrân pe care-l văzuse târziu, spre miezul nopții, pe gemulețul camerei ei, venind acasă pe trei cărări. Bărbatul o lăsase să locuiască în camera de la demisol, care pe vremuri fusese un beci. În mijlocul ei, se afla un balansoar, din el putea să se uite la televizorul stricat, cu ecranul gri, iar între crăpăturile sticlei lui se reflecta fereastra care dădea spre curte.

N-o mai dureau nici șoldul, nici curbura coloanei. După primii pași nesiguri, găsi pantofii scâlciați și merse târșâindu-i până la masa din scânduri verzi. Din ele ieșeau, boante, măciuliile mari ale cuielor.

Văzu cratițele murdare – nici nu se catadicsise să facă un pic de curat pentru ea –, bucata de caș îngălbenit, în jurul căreia roiau muștele, mătura așezată lângă ușă, prinsă de perete cu fire albe și dese și bodogăni mâțele pentru că dăduseră iama în castronul cu mămăligă. Se aplecă deasupra ulciorului cu două degete de apă pe fund și-și spălă zbârciturile obrajilor, câteva șiroaie alunecară pe sub bluza pe care nu o mai dezbrăcase nici nu mai știa de când. La ce bun să se mai schimbe de cârpe dacă nu se-apropia nimeni de ea? Își plimbă palmele ude peste părul de culoarea vaniliei, strâns la spate, și se așeză pe recamierul de lângă soba de tuci.

Pe podea era un braț de lemne, de ajuns pentru o fiertură de cartofi. Ar trebui să mănânc ceva, își spuse Vica după ce simți că-i chiorăiau mațele și-și aduse palmele în poală, uitându-se la porumbelul ce coborâse pe masă și începuse să ciugulească firimiturile de mămăligă. Az’ț-iau pită, îi șopti și închise ochii, se gândi la franzela din cartofi de la brutăria din centru și că, dacă ar mai fi avut dinți, tare ar mai fi mâncat o bucată de carne de porc – jumătate mușchi, jumătate grăsime, în sos de roșii cu usturoi. Buzele i se frământară în gol. Tre’ să mergem la cimitir, până nu se pornește iar ploaia, spuse către pasărea care i se așezase pe picioare.

Se ridică cu greu și porni spre ușa vopsită în verde, nu auzi scârțâitul ei lung. Urcă cele patru trepte. Soarele întinsese raze de lumină peste curtea pietruită, din care ieșeau pe alocuri buruieni înalte. Baba Vica apucă bastonul sprijinit de tencuiala scorojită a casei și trase aer în piept. Mirosea a bălți și a bălegar. Era frig și-ar fi trebuit să-și mai pună o flanelă pe ea. Așa prăpăd cum fusese din toamna trecută și până cu o săptămână în urmă nu văzuse-n viața ei. Să mai apuc să văd soarele o dată, se căina în fiecare zi și se uita pe cer. Iar asta era prima zi cu soare.

Trupul încovoiat al babei ieși pe poarta strâmbă, care nu se mai închidea, și înaintă încet pe aleea ce se termina în bulevardul Tomis. Șoseaua era goală, casele vechi aveau fațadele înroșite de primele raze ale zilei. Atât cât putu să ridice capul, văzu lumina răsăritului ivindu-se în capătul străzii și scânteind pe asfaltul ud. Traversă cu pași mărunți și ajunse pe partea cealaltă, chiar în fața cofetăriei Amfiteatru. Ce-ar mai fi mâncat o prăjitură cu cremă! Se apropie de geamurile înalte, își lipi nasul de sticla rece și se uită la galantarul luminat. O să-și ia mai târziu, când se întoarce acasă.

Dar până la Cimitirul Central mai avea de mers. Bine că nu se inundase și ăsta, ca cel de pe strada Soveja. Acum trebuia să treacă pe lângă spital și să o ia pe o stradă din spatele lui, cu trotuarul spart. Îi veni să se scarpine pe mâini și se opri în loc. Traista o încurca. Nu era grea, dar îi atârna la încheietură și mânerul ei vechi îi lăsase urmă pe piele. Simți un curent de aer trecând pe lângă ea, trebuie să fi fost o bicicletă. Auzul și-l pierduse aproape de tot, dar știa cum strigau băieții de la bloc după ea, Uite nebuna, Baba Zdreanța. Îi veni să râdă, ce-și mai băteau joc de ea și unde ajunseseră blestemații. La Scaraoțchi în ogradă, să-i țină de urât.

Ei nu-i ține nimeni de urât de mai bine de 20 de ani. Erau cu toții la intrare în cimitirul central. Praful se alesese de ei – părinții, surorile, un frate, Dimi și cei doi copii ai lor. Cel mic murise de febră, înainte să facă 4 ani. Pe celălalt îl omorâse o mașină cu număr de București. Când se gândea la ei, se mira că existaseră odată și c-o lăsaseră să îmbătrânească singură, să-i uite încet, să nu mai știe nici durerea și nici dragostea pe care le-o purtase atâta vreme. Îi vedea ca într-un film mut, în care fețele actorilor sunt neclare. Nu le mai ducea dorul și nici singură nu se mai simțea. Ar fi vrut să trăiască cât mai mult, nici ea nu mai știa de ce, poate pentru porumbei. Porumbeii mei, se gândi baba Vica cu privirea la vârfurile pantofilor murdari, ce înaintau încet pe drum. Dar pe ei n-o să-i iau în mormânt.

Trupul firav și cocoșat trecu încet pe lângă clădirea Poștei, sprijinindu-se în baston. Printre crengile copacilor de pe marginea drumului, lumina îi ajungea aurie în păr. Întoarse capul să vadă tencuiala proaspătă a clădirii, crem și alb, o coti apoi la stânga, pe un drum pietruit și denivelat. Prin talpa subțire a pantofilor teșiți la călcâie simți o usturime. Dacă ar fi privit-o cineva din vârful unuia dintre nucii de pe marginea drumului, ar fi putut trece drept o broască țestoasă care-și croiește drum spre mare. Câteva vrăbii zburară deasupra ei, dar ea nu le auzi ciripitul. Câinii de la poarta cimitirului se opriră să o miroasă și unul își băgă capul pe sub poalele ei, împingând cu botul în pielea vineție a gambelor, dar ea ridică bastonul. Plecați, afurisiților!

Trecu de poarta neagră, pe ea era lipită o cruce albă, și urcă cu greu colina din dreapta. Se opri la umbra unui stejar, să se odihnească. Mai avea trei pași. Bombăni pe lângă cavoul preoților și ieși de pe aleea principală. Mai merse puțin pe o cărăruie bătucită, printre morminte. Iată și bucata de pământ împrejmuită cu un gard verde, de-o palmă, și crucea din lemn, înfiptă strâmb în capăt. Dădu din cap, auzea vag clopotele bătând. Trase dintr-un buzunar, încet, cu degete noduroase, un ghemotoc de ațe, cine știe de când îndesat acolo, și-un nasture, le dădu drumul să cadă, căută în buzunarul celălalt și scoase o fotografie alb-negru, cu margini albe, zimțate, ea și Dimi, într-o poză cu copiii lor, cel mare tocmai intrase la școală, baba Vica avea burtică, gușă sub bărbie și-un zâmbet fericit, mijlocul îi era înconjurat de brațul bărbatului ei. O puse la loc și se aplecă.

Îi era așa de frig… Se săturase să aibă tot timpul oasele înghețate. Din cauza dracului de Chiriță! Știa ea cum oprea de jos, de la subsol, căldura, să nu consume oamenii, că nu plătesc. Cărpănosul, mi-au înghețat ficații toată iarna din cauza lui. Și nebun de legat. Știa baba cine suna noaptea la uși, doar îl văzuse. Că ea nu prea dormea, poate mai apuca să mai moțăie, dar se trezea ușor, e drept că nici nu mai auzea, dar se mișca aerul în cameră, că se agitau păsările când se apropia de ușa ei. Și-ntr-o noapte l-a văzut pe vizor. Coborâse din pat să vadă de ce se foiau porumbeii. Avea un fes caraghios pe vârful capului. A sunat și-a fugit, prostul pământului. De ce făcea asta? se întrebase Vica zile întregi. De rău ce e! Să nu ne lase să trăim! Se crede în armată, cu soldații pe care-i terorizează că așa îi place lui! Dacă mai trăia Dimi, ce papară îi trăgea! El nu suporta oamenii de nimic, care le făceau altora viața grea, numai ca să amintească lumii că există. Dacă ar fi fost el acasă când i-a venit la ușă Chiriță să se ia de ea! Babă împuțită! Înainte să ne-mbolnăvim de la porumbeii tăi, îi strâng de gât cu mâna mea!, așa i-a zis și a intrat peste ea și s-a repezit în dormitor, noroc că era fereastra deschisă și și-au luat zborul când l-au văzut. Uite în ce mizerie stai, s-a uitat la ea cu ochii care-i fulgerau în cap, o să te evacuez, la azil cu tine!

Nu auzise tot, dar simțea că mai avea puțin și se prăbușea. Dracu’ să te ia, i-a spus și l-a tras de braț, să-l dea afară, iar când s-a smucit, ea a început să strige și-a venit Sofica, noroc că a auzit gălăgie și-a intrat peste ei. Multă vreme, și-a repetat în gând vorbele alea și ba râdea, ba se-apuca să se plimbe agitată prin casă. Să crăpi înaintea mea, afurisitule, să te-nghită bolile pământului, bombănea baba ca să se liniștească. Și, a doua zi, când s-a dus la cimitir, s-a trezit pe mână cu o gânganie verde, iar acasă a mai descoperit una, pe șorț, probabil îi intrase în buzunar. Noaptea a văzut în pat gândăcei luminoși, întâi a crezut că sunt licurici, dar se târau printre cearșafuri și scoteau sunete ascuțite, ca niște scârțâieli, și de care porumbeii se speriau. Baba i-a pus într-un borcan și a observat că la întuneric creșteau rapid, nu le trebuia decât pământ și apă și se umflau ca gogoșile. Cu cât se făceau mai mari, cu atât erau mai frumoși, și nu-i era teamă de ei, chiar dacă se făceau cât palma, îi lăsa să umble peste tot prin casă. Trebuia doar să scâncească un pic și se întorceau la ea.

Atât avea și ea, porumbeii și gândacii, și se înțelegea cu ei mai bine decât cu oricine din bloc. Altfel, ce să facă, și-așa îi țiuiau urechile de singurătate. A pus borcanul bine sub pat și nici nu trebuia să mai aprindă noaptea becul, că strălucea sticla lui ca neonul. De la el erau și visele, cele mai colorate și mai intense și în care orice era posibil. Atâta timp cât în borcan era lumină, întunericul se ridica de deasupra lumii și-o făcea mai bună, o curăța de tot ce-avea mai urât.

Icni de durere. Șoldul drept începu să o doară, se lăsă pe genunchi întrebându-se cum avea să se mai ridice, și așeză bastonul lângă ea. Ochii i se micșorară și oftă. Deschise traista și scoase un castron mic, din metal, și punga cu bulgărașii albi. Încercă de câteva ori să aprindă capătul lumânării, dar vântul îi stingea flacăra și ea se enerva. În cele din urmă, în căușul palmei care tremura, fitilul se aprinse și-l apropie de bucățile de tămâie. Dinspre ele veni un iz dulceag. Baba puse vasul pe pământ, între niște garoafe veștejite.

Ana i le cumpărase din piață, cu două luni în urmă, că mereu se ducea să-i ia ba una, ba alta. Ea avea să-i lipsească. Și-o aminti slăbuță, cu obrajii rotunzi și albi, accentuând întunericul lucios al ochilor ei migdalați, cu pieptul mic, sânii ca niște muguri împingeau pe sub bluza de bumbac, lărgită la tivurile de jos. Cel mai frumos lucru la Ana era părul lung, strălucitor ca luna, curgând pe spatele trupului ei ciolănos. Păcat să se încurce cu un hoț de suflete, un pervers dintr-aceia, tocmai ea, o fetiță ca un porumbel, ce rușine și ce risipă, dădu din cap, apoi începu să-și scuture mânecile și să scâncească cu buzele subțiri, lipite și ochii închiși. Capul și-l sprijini de crucea din lemn în timp ce palmele îi erau lipite de pământul rece și umed.

Din bluză, ființe mici, gelatinoase, începură să curgă pe mormânt. Pătrundeau în țărână, căutau răcoarea și umezeala în timp ce sunetele scoase de babă scădeau în intensitate. Intră cu degetele în pământ, să-i simtă cum aleargă bucuroși, uite, Dimi, ți-am adus lumină. Așa de bună-i… o să vezi. Sări ca arsă. Ceva o înțepase și simți durerea urcând până la piept, de parcă acul îi pătrunsese în inimă, nu în deget. Se uită înciudată la mână, dar soarele îi intra în ochi. O albină, se gândi baba Vica, face bine la reumatism, dar degetul îi ardea așa tare, că trebui să-l apropie de ochi până își atinse nasul. Ce să caute albina în pământ? dădu baba din cap. Poate vreun țep de la trandafiri, gândi și scuipă înciudată pe deget.

O bubă mare, care creștea schimbându-și culoarea din roșu în galben și alb. Încercă să se ridice, dar spatele îi era înțepenit. Lasă-mă să mă-ntorc acasă, Dimi, suspină bătrâna și suci cu greu gâtul, să vadă dacă mai era cineva în cimitir, dar cocoașa nu o lăsă să-și rotească privirea. Rămase așa o vreme, uitându-se când la bubă, când la viermii care intrau în pământ. Degetul nu și-l mai simțea, doar spatele i se încinsese și era greu să-l mai susțină.

Se lăsă pe-o parte, cineva mă găsește până la urmă, se gândi și închise ochii, crucea făcea umbră pe curbura trupului ei uscat. Dacă ar fi auzit bine, ar fi putut asculta zgomotul făcut de o lopată în capătul celălalt al cimitirului, dar ea rămase cu urechea lipită de mormânt și visă că fiul cel mic o mușcase de deget, pentru că așa se jucau când era el mic, când îl tot gâdila între cutele de pe mâini și de pe picioare sau îl săruta în palme. Visă apoi că Dimi o ceartă că trage de timp. Nu-s gata, măi, Dimi, îi răspunse cu ochii închiși.

Când se trezi, se întrebă cât trecuse de când stătea lungită. Încercă să se sprijine în mâna dreaptă, dar durerea se porni atât de tare, că se prăbuși la loc. Buba nu se mai vedea, pipăi degetele, le privi în soare, cum stătea întinsă pe o parte, cu capul ascuns în umbra crucii. Babei Vica îi alunecară lacrimi pe piept. Își vedea palma umflându-se ca o mănușă de cauciuc, în care suflă cineva cu putere, și culoarea pielii vineție de la vasele sparte.

– Ajutor! îngăimă cu o voce răgușită.

O cioară cu pene lungi și lucioase se așeză pe cruce și croncăni, dar baba Vica n-o putea auzi, nici vedea, pentru că nu putea întoarce capul spre umărul stâng, care pulsa dureros. Se întinse cât o lăsă spatele, să apuce bastonul, și cu el lovi în gardul scund ce înconjura mormântul. Toc, toc, toc, până o lăsară puterile și-și culcă tâmpla pe pământ.

Îi era frică să închidă ochii, cine știe ce șarpe se cuibărise sub ea și-o luase ostatică, se gândi apoi la văduva neagră, un copil murise odată, la ei în sat, când era copilă, de înțepătura ei. Până aici mi-a fost. Se gândi că, dacă nu se mișcă, nu o s-o mai doară nimic și rămase cu privirea la crucile din piatră de pe alte morminte, atât cât putea să vadă. Încercă să-și amintească cum îl chema pe omul îngropat pe locul fără gard și fără flori. Ochii ei mici se închiseră încet, în spatele lor baba își aminti cum era să se trezească dimineața lângă Dimi, cum o apuca de șolduri cu brațele lui puternice, țepii bărbii lui arzându-i pielea, cum căldura îi urca din pântece și până între coaste, mirosul bărbatului ei, de sudoare și fân cosit, nădușeala, ochii lui ca cerul.

N-o să mor eu aicișa, spuse și se răsturnă cu greu, până reuși să se ridice în cot. Ce mi-o fi venit azi să ies? Se făcuse dintr-odată mai frig, bătea vântul. Pe spate simți umezeală, ca și cum stătea într-o baltă rece. Privi la fumul alb și gros care se ridica din farfuria cu tămâie, chiar sub nasul ei. Nu mă lăsați singură, zise baba, uitându-se după gândaci. Îi simți urcând pe brațe, nerăbdători, furnicăturile de pe gât și, imediat, ciupiturile care îi arseră obrajii și buzele, roiurile de insecte care îi pătrunseră în ochi, întunericul fierbinte care-și înfipse gheara în orbite. Țipătul babei ajunse până la câinii strânși la poartă, care lătrară fără să se apropie.