Accident de traseu(timp de citire: 30 minute)

MINUS ŞAPTE:

 

O tuse discretă îl făcu să se întoarcă spre Vaevar:

—Ah, tu eşti, Tanassa! O clipă!

Mâinile lui, palide şi eficiente, se mişcară împrejurul aparatelor. Sfârşi de realizat experimentul, îşi scoase ochelarii, punându-i în buzunarul superior al hainei. Apoi se uită întrebător.

—Pardon, murmură Tanassa. Limba lui ascuţită apăru şi dispăru între buzele sale ca nişte solzi de peşte. Vă aduc o copie a tezei dumneavoastră.

Îi întinse lui Vaevar o grămadă de pagini bine împachetate. Ea îi mulţumi cu o înclinare din cap.

De ce mi-o fi spus pardon? se întrebă doctoriţa. Tipic pentru boravi! Mereu afişând acel aer de scuze permanente… Par predestinaţi numai pentru posturi de secretari sau de ordonanţe; totuşi era forţată să recunoască faptul că se potriveau de minune pentru aceste activităţi. Zelul lor era potrivit cu discreţia care îi caracteriza; umilitatea sa, pe de altă parte, reuşea să producă iritare.

Altă chestie.

—Mulţumesc mult, Tanassa, întrerupse Vaevar cursul hoinar al gândurilor sale, te poţi retrage… N-am nevoie de mai mult pe ziua de azi.

—Doamna doctor va rămâne să lucreze până foarte târziu?

—Câteva ore încă. Dar nu vă faceţi griji, Tanassa! Pot să mă descurc foarte bine singură!

—Foarte bine, doamnă doctor, se aplecă boravul, expunând privirii lui Vaevar craniul său aplatizat, acoperit cu solzi verzulii. Noapte bună, doamnă doctor, şi se îndepărtă fără zgomot. Poalele hainelor sale plutiră pentru o clipă înapoia picioarelor scurte şi apoi dispărură prin uşă; îndată golul propriu se făcu nevăzut, fără ca să se audă nici un sunet. Făpturile boravi nu atingeau niciodată uşile.

Vaevar rămase nemişcată câteva clipe, în mijlocul tăcutei încăperi inundate de lumină. După care… se supuse magnetului.

În centrul laboratorului, acesta trase de ea de parcă ar fi fost prevăzut cu tentacule. Marginile sale dure se întorceau după capriciile lămpilor cu gaz, împrăştiindu-se în fâşii policrome. Degetele sensibile ale doctoriţei mângâiară discul de sticlă, manivela cromată, tampoanele cu păr de cal, colectorul. Ochii săi, verzi şi adânci ca oceanele gemene, străluceau.

Stătea pe margine… pe margine…

Lumină…, mult mai intensă şi mai clară decât cea a cherosenului sau a gazului… Căldură! Energie!… Puternica energie a furtunilor. Nervul fulgerului. Posibilitatea de a… Respiră adânc, muşcându-şi buza.

Se aşeză într-un fotoliu şi se apucă să studieze dosarele pe care le aducea asistenta ei. Dacă într-adevăr ar fi reuşit să prezinte teza în forma corespunzătoare, Comisia Ştiinţifică n-ar putea să nu fie interesată. Cu sprijinul ei, o generoasă finanţare, şi tot personalul necesar la ordinele sale… Se deschideau nişte perspective uimitoare.

Îşi frunzări lucrarea, transpusă cu toată elocvenţa în frumoasa scriere cursivă boravi, mult mai lizibilă decât scrierea ei nervoasă. Da, cugetă. Totul se afla acolo, pas cu pas; trei ani de transpiraţie. De la acele prime experienţe cu zmeie de hârtie, de la timidele încercări cu mici bare de chihlimbar… până la a culmina cu asta.

Autogenul era deja o realitate; funcţiona cu adevărat.              

Dar dumneavoastră ştiţi prea bine că toate astea sunt un joc de copii, doamnă doctor. Nu a fost vizitat Bolarul? Acolo se află adevăratele răspunsuri, doamnă doctor.

Faţa îi deveni palidă. Nu putea să tăgăduiască atingerea hârtiei între degete; literele negre îi biciuiau privirea. Cu toate acestea, ar fi fost greu să-i accepte existenţa.

O notiţă între filele tezei sale. Poate cumva Tanassa?… Dar ar fi îndrăznit atât de mult un boravi? Gânditoare, îşi lovea dinţii cu toartele ochelarilor. Înţelese că, strict vorbind, asta n-o deranja. Îi producea, numai, un gust amar în gâtlej şi un rictus în colţul gurii… Pentru că nu era decât versiunea scrisă a propriilor sale gânduri ascunse: inutilitatea a toate, necesitatea a tot.

Anonimul avea dreptate: doar pe Bolar (enormitate-mister-eternitate) se aflau răspunsurile. Lucrul de care ea, Vaevar, avea nevoie.

 

 

MINUS ŞASE:

 

A adormit așteptând-o.

Îl contemplă cu tandrețe. Pe spătarul carmin al canapelei, barba groasă, pe care Danahem o divizase în două mari părţi strălucitoare, îi încadra fața ca o aură de abanos. Un zâmbet moale îi curba buzele doar puțin, iar pieptul larg i se ridica, când respira, din halatul pe jumătate deschis.

Cinci ani deja… Cinci ani de fericire atât de intensă, că nu ajungeau să îi încapă în inimă. O simţea revărsându-i-se pe tot trupul, până la tălpi.

—Danahem, îi scăpă, într-un suspin. Danahem, viața mea …

Pleoapele bărbatului tremurară. Se mișcă între vise, murmurând ceva ce ea nu reuşi să înțeleagă, dar care cu siguranță era numele ei.

Se aplecă să-i atingă fruntea cu buzele.

—Dragule…

El deschise ochii şi o privi. Lucea acel zîmbet un pic copilăresc cu care se trezea întotdeauna.

—Vaevar … Am adormit. Am vrut să te aştept…

Ea îl certă cu afecțiune:

—Nu ai de ce, dragule. Atât de târziu cum este!

—Am o soţie tare muncitoare…, zâmbi bărbatul ridicându-se.

—Vino, spuse ea. Hai să dormim… aşa cum trebuie, nu?

Era totul pentru ea, se gândi când, petrecându-și brațul pe după mijlocul lui, îl conduse în dormitor. De aceea nu şi-ar termina niciodată căsnicia. Nimic nu-i plăcea mai mult! Şi de nici aceea nu dorise să aibă copii, chiar dacă conceperea lor nu ar fi prezentat nici un inconvenient la vârsta sa. Nu voia să treacă prin asta.

…Dar mai târziu, arzând în îmbrăţişarea lui, ochii doctoriţei se deschiseră, iar gândurile îşi luară zborul, pentru a se scufunda în obişnuitul hăţiş de îndoieli şi întrebări fără răspuns.

Sensibilitatea lui îi captă îndată tulburarea: tremurul fără cauză, neliniştea atemporală.

Danahem se sprijini într-un cot, încercând să-i desluşească formele prin întuneric.

—Ce ai, dulceață?

Ea îi apăsă un umăr, fără să-i răspundă.

—Ce te îngrijorează? stărui el. Știu cum te porţi când te frământă ceva!

Cu voce foarte scăzută:

—Viața mea, răspunse Vaevar cu simplitate. Îmi fac griji pentru viața mea, pentru că nu îi văd rostul, îți dai seama?

—Cum vorbeşti aşa? Era un reproş îndurerat în glasul lui.

Respirațiile amândurora. Apoi:

—Mă răneşti spunând lucruri de felul ăsta, ştii bine.

Oh, iartă-mă, se gândi ea. Nu am dreptul la aşa ceva. Tu nu eşti vinovat decât de fericirea mea, Danahem…, lumea mea.

—Să dormim…, îi şopti la ureche. Este aproape ziuă!

Simţi mângâierea buzelor lui; ascultă scârțâitul patului sub mişcările sale; un oftat şi, în cele din urmă, suflul regulat al respirației din timpul somnului.

Ea rămase încă mult timp pe spate, scrutând umbrele nocturne.

 

 

 

 

MINUS CINCI:

 

Cu un cot sprijinit pe rama ferestrei, doctoriţa Vaevar se uita absentă la peisajul fluid, în timp ce gândurile i se răsuceau și i se înnodau unul cu celălalt arătau ca nişte entități malefice.  Zvâcnetul ritmic al impulsurilor, în surdină, îi răsuna în timpane.

Lovi în sticla despărţitoare cu bastonul.

—Vizitiu, porunci, mai repede, te rog.

Acolo afară, în scaunul ei înalt, femeia trebuie să fi înteţit loviturile, căci copitele loviră drumul într-un ritm mai rapid și legănatul echipajului crescu.

Trap-trap-trap.

Doctoriţa se aplecă în scaun. Fără să-și dea seama, îşi strecură mâna în buzunarul pantalonilor și atinse hârtia, a cărei scriere părea să o ardă și să-i aprindă hainele.

Tanassa, se gândi. Tanassa. Dacă ar fi fost posibil să afle ce urmărește cu asta…

Trap-trap-trap-trap.

Tanassa. Boravi. Enigme.

Trap-trap-trap. Trap-trap-trap.

O prevestire. O prevestire. O prevestire. O prevestire…

Între rândurile de copaci fugari și praful înnecăcios ridicat în slăvi, careta îşi continuat drumul, cu doctoriţa în ea şi cu caii impala, asudaţi şi înspumaţi, la prora.

Un fulger îi luci înaintea ochilor.

Bolarul.

—Vizitiu! porunci Vaevar. Opreşte aici.

—Hooo! strigă de sus vizitiul invizibil. Opriţiţi-vă, bestii!

Caii impala fornăiră, frânând într-o explozie de praf.

Prin ferestruică, cerul matinal şi limpede de pe Dene. Piaţa verde a Bolarului, cu potecile sale de pietriș portocaliu. Soarele, încins, la înălţime.

Și Bolarul.

Ridicat ca o tulpină gigantică, solidă ca secolele, lucioasă ca o picătură de mercur. Baza lui circulară strivea iarba și florile sălbatice într-o zonă de doi kilometri pătrați. Cu mult deasupra celor mai înalți copaci, vârful ascuțit al  piramidei ţâşnea într-un evantai de ace strălucitoare, zece mii de sori mici făcuţi bucăţele.

Stoluri de păsări, erupții cutanate ale cerului, evoluau în jurul punctului aprins, și cineva nu putea să nu se întrebe (cu gâtul îndoit spre spate și mâna la ochi ca un vizor) ce ar fi în cazul în care vârful de aur / argint ar străpunge cu adevărat firmamentul.

Doctoriţa Vaevar coborî din caretă. Îi spuse vizitiului să o aștepte, își aşeză ochelarii pe nas și începu să meargă spre Bolar. Briza matinală, proaspătă şi îmbălsămată, îi răvăşea părul scurt și negru și făcea să-i fluture înaintea ochilor cravata.

La fiecare pas al doctoriţei, Bolarul creştea ca un abces titanic. Se simțea progresiv diluată în nimic, înaintea acelei materii care amenința să umple universul până la ultima căpătură.

…De cîte milenii fusese acolo? Cele mai vechi cronici deja îl menţionau, iar baladele pe jumătate îngropate în memoria primordială a rasei îi cântau măreția impozantă. Era… mai mult decât vechi: o excrescență a lumii.

Se opri. Înaintea sa se deschidea zâmbetul bucuros al lui El-Mig.

—Salutări, El-Mig, spuse doctoriţa. Era o frază rituală.

Se simți încremenită sub privirea celuilalt, conștientă de atingerea apăsată a gâtului înălţat de fiecare parte a bărbiei. El-Mig se înclină, observînd-o afabil de la înălțimea sa de doi metri cincizeci. Soarele căzu pe părul lui și îl lichefie în curentul de aur, de la fruntea largă până la torsul puternic. Arcurile metalice convergente spre coloana vertebrală a lui El-Mig, deschizându-se spre margini într-o țesătură delicată de argint tremurau dublându-se, ca aripile unei hiperinsecte.

—Salutări, doamnă doctor Vaevar, spuse el cu tonul său vibrant. Mă bucur să vă văd din nou. Cu siguranţa aveţi la dumneavoastră permisul?

Ea prezentă cardul albastru (realizat dintr-un material practic indestructibl, a cărui natură nu a reuşit s-o stabilească), iar El-Mig o lăsă să treacă, cu brațul într-un gest bombastic îmbrăcat în pânză albă. Doctoriţa începu să urce scara metalică nesfârșită care ducea la ușa Bolarului. Pe măsură ce înainta pas cu pas, perspectiva schimbătoare revela noi detalii ale peisajului înconjurător.

Bolarul se odihnea în mijlocul gazonului de smarald, traversat de treizeci și șase de trasee de pietriș adunate ca spițele unei roți. În partea inferioară a turnului, o mulțime de bolarieni se mişcau fără odihnă, ocupați veșnic cu activități misterioase.

Vaevar se opri, epuizată. Ajunsese la jumătatea scărilor. Acum, pașii ei înșiși se îngreunau, iar ea suia fără să miște un mușchi spre  înaltul prag. În timp ce un surd uruit al maşinăriei îi făcea plămânii să gâfâie, simţea că cele o mie și una de întrebări se agitau înăuntrul ei.

Cum? Prin ce mijloace? Cu ce fel de combustibil? Pe ce principii fundamentale?

Degetele i se strânseră pe nota pe care o ținea în haine.

Dar știţi bine că totul este un joc de copii…

Joc pentru copii, Bolar, joc pentru copii…, joc pentru copii…

Fața subțire a doctoritei se întoarse, tremurând, spre ochii albaștri ai lui El-Gabri, Portarul. Sosise.

—Treceţi, doamnă doctor Vaevar.

Ea intră.

Şi minunea se lansă mai sus, se multiplică cu o mie, cu un milion… până la fiecare dintre celulele sale gânditoare, pentru a le exprima raţional între inelele infinite de pentru ce şi cum.

Şi în sine…

Dacă ar fi putut înțelege. Dacă bolarienii ar fi fost de acord să explice… Dar nu au explicat niciodată. Permiteau unora să se apropie, să pătrundă în Bolar, să observe, să ia notițe, să deducă, să facă speculaţii… Le acordau tristul drept de a se sufoca în propria neputinţă în faţa posibilităţii atâtor imposibilităţi conjugate…, materializate acolo, în Bolar, sub privirea sa neîncrezătoare.

Dar nu treceau dincolo de asta. Rămânea atunci doar recursul la deschiderea largă a ochilor, să dilate la maxim auzul, până la nări şi porii proprii, şi să încerce să înţeleagă ceva.

Lumina. Izvora de peste tot și de nicăieri în acelaşi timp, alb-albastră, fermă. Temperatura. Întotdeauna stabilă, indiferent de stația din Dene.

Și mașinile.

Ochii se măreau și mințile se ghemuiau în fața semifiinţelor multiforme și autonome, zbârnâind, jeluindu-se, gemând, strigând sau tăcând, care îndeplineau netulburat funcțiile lor veșnice, fară a se opri vreodată.

Cum? Dumnezeule… Cum?

…Doctoriţa văzu din nou miile de cuarţite, pe care le scrijelise cu caligrafía mică și nesigură timp de jumătate din viață. Monografiile, articolele… Notele, luate în ani și ani de studiu, în care se lovise cu fruntea de stânca aceea.

Tone de hârtie, râuri de cerneală. Râuri inutile, care agonizau dureros între nisipuri uscate, foarte aproape de mare.

 

 

MINUS PATRU:

 

Niciunul dintre cei doi nu vorbea. Cel puţin doctoriţa evita să o facă; dar o înţelegere tacită plutea prin aer ca un  balon de săpun usturător.

Ea dilata în mod deliberat termenul unei experienţe destul de simple, iar boravul, aplecat peste covoarele lui, se silea, în aparenţă, să emită o înfloritură finală.

—De ce este un joc pentru copii?

Acuta intensitate a propriei voci o alarmă. Inspiră adânc și rămase nemişcată.

Timpul îşi încetini mersul până la imperceptibil. Văzu întorcându-se spre ea capul aplatizat al boravului; turul lua ore și ore pentru a se finaliza. Și zâmbetul gurii onctuoase se forma alene ca un nor, și limba bifurcată oscila între dinţii conici, precum coada unui peşte fantastic suspendat într-un aer gelatinos…

—Știţi perfect motivul, doctore.

—Explícă-te!

—Chiar astăzi aţi fost pe Bolar. Ce aţi văzut acolo, doctore?

Faţă în faţă, numai masa de lucru îi separa. Ochii galbeni o priveau pieziş. Simţi cu mirare impertinenţa aproape lubrică din acei ochi și îşi dădu seama de greşeala care se făcuse întotdeauna în ceea ce-i privea pe boravi.

Exista în Tanasssa un obscur nucleu de malignitate, care se întrezărea acum ca un păianjen ascuns într-un balon murdar; iar, pe de altă parte, o precunoaştere foarte evidentă despre tot ce doctoriţa era, sau fusese, sau urma să fie, încât ea simţi cum sângele îi încălzea obrajii și gâtul.

Mai rău decât să stea goală în fața lui, se gândi.

Și dintr-o dată îi deveni clar că, pentru cei de pe Dene, lucrurile fuseseră întotdeauna astfel în ceea ce îi privea pe boravi: mai rău decât goi.

Se urî pe sine însăşi, dar nu putu să nu întrebe:

—Dumneata, Tanassa… știi ceva? Ai putea răspunde la vreo întrebare?

Zâmbetul boravului se lărgi ca o tăietură.

—Îmi permiteţi să stau jos, doctore? Este un pic mai lung de explicat.

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului. Îşi simţea pleopaele îngheţate şi se gândi că nu le mai putea închide niciodată.

—Dumneavoastră aţi lăsat creierul să se exprime timp de secole, pretinzând că explicaţi originea Bolarului, zise Tanassa. Pe vremuri, nu ar fi trebuit să fie dificil: religiile şi-au asumat această povară. Sunt stomacuri care se complac cu furajele mitice! O nouă legendă minunată… și gata.

Dar aceasta este Era Raţiunii, doctore, sau cel puţin aşa o numim. Acum dumneavoastră dispuneţi de o logică, sau ceva asemănător, şi în mod natural încercaţi să înţelegeţi totul pe baza ei. Metoda, cu toate acestea, nu funcționează cu Bolarul, din păcate.

Bolarul este străin planetei Dene și logicii sale, doctore…, iar dumneavoastră ştiţi asta prea bine.

Vaevar deveni palidă. Auzea ecoul propriului subconștient.

—Am avut întotdeauna această bănuială, murmură. Fără vreo bază rațională, dar întotdeauna… Îşi înălţă capul. De unde… a venit Bolarul?

Ochii galbeni o înfruntară pentru prima dată.

—Din spațiul exterior. Da, doctore! Teoria că există viață pe corpurile cerești este întemeiată! De fapt, acea viață există… într-o varietate și într-o extensie atât de ample, încât nu sunt ușor de conceput.

„Lumea dumneavoastră, Dene, nu a însemnat nimic altceva decât… un accident de traseu. Planificare forţată, o numim, dacă asta are vreun sens pentru dumneavoastră… Mai bine să-i spunem „întâmplare”! Adevărul este că nava noastră s-a văzut în imposibilitatea de a-şi continua drumul. A fost nevoie să o reparăm. Și cu asta ne ocupăm aici.

Mintea doctoriţei se oprise la un concept anterior ultimei propoziții rostite de borav.

—Nava noastră? întrebă.

Pupilele de chihlimbar se luminară; în adâncul lor clocoteau nişte umbre.

—Am venit împreună… ei și noi. Cu Bolarul. Dar acest lucru nu este important. Problema actuală este alta: o divergență de opinii. Noi, boravii credem că cei de pe Dene au dreptul să știe. Cei de pe Dene cred, în schimb, că dumneavoastră trebuie să descoperiți.

Degetele doctoriţei se prăbușiră pe marginea mesei. Se aplecă spre Tanassa, până când respirația lui acră îi întoarse stomacul pe dos.

—Există… există oare vreun mod de a ști?

 

 

MINUS TREI:

 

Erau acele dorințe secunde, de anticipare… pragul plinătății. Apoi, tremurul care ar fi trebuit să-i străbată măruntaiele ca o băutură arzătoare, pielea de găină și focul final.

Ochii i se deschiseră în întuneric.

Între brațele lui, lipită de el, simți pentru prima dată că nu se completau.

Îşi slăbi îmbrăţişarea.

—Ce faci…?

…Că nu mai sunt întreagă Că nu mai eşti jumătatea mea. Că, deşi cufundată în tine, încă mai sufăr de foame și de sete.

—Nu e nimic, îi spuse. Nimic.

—Dar te simt ciudată!…

Se îndepărtă de el, care nu încercă să o reţină. Vaevar ghici reproșul întipărit în trăsăturile lui.

—Unde a rămas încrederea în mine? îl auzi plângându-se.

Răspunse cu o apăsare caldă a degetelor în jurul încheieturii mâinii. Ambele pulsuri băteau la unison… Nu putea să se ascundă în continuare de el.

—Fapt este că… nu știu pe ce cale să merg, murmură ea.

—Spune-mi, dulceață. Dacă te pot ajuta…

—Ce-ai face tu, începu ea, după ce reflectă pentru o clipă asupra celui mai bun mod de exprimare, dacă ai avea nevoie de ceva cu disperare?… Mă refer la adevăratele dorinţe…, ceva precum nevoia pe care am simţit-o mereu unul de altul… Ce ai face dacă ți-ai dori ceva în acest fel și pentru a-ţi îndeplini dorinţa trebuia să faci… un lucru interzis, ceva pe care nimeni nu a mai îndrăznit să-l facă? Ce ai face?

Interveni o pauză.

—Dacă nu ai putea trăi fără asta, indiferent ce-ar fi, spuse Danahem după un timp. Dacă ai nevoie de acel lucru atât, atât de mult…

Respirația lui Vaevar tăie aerul.

—Am nevoie de acel lucru, spuse ea cu voce răguşită. Mai mult decât de… aproape de orice.

În clipa aceea, ea știu că îl rănise. Dar vocea bărbatului nu reflectă altceva decât neliniște pentru ea, când o întrebă:

—Și ce este… acel lucru interzis pe care trebuie să-l faci…, care pare să te îngrozească chiar şi numai dacă te gândești la asta?

Ea nu spuse mai mult decât:

—Bolarul.

Și se prăvăli un nou bloc de tăcere, dar însuşirea dominantă de data acesta era amenințarea. O nouă umbră se aşternu deasupra patului în care se afla cuplul. După care:

—Nu! Fu abia o șoaptă, deși avea intensitatea unui țipăt. Asta nu…, te implor, Vaevar, dulceață, asta nu!

 

 

MINUS DOI:

 

Un pumn imens oprima universul.

Îşi slăbi nodul de la cravată și îşi aruncă pălăria pe scaun. Mâna sa umedă apucă mânerul servietei. Sări din caretă, în spatele boravului. Când se închise, ușa mişcă în valuri lente de sunet aerul uleios.

Neliniştiţi, caii impala loveau din copite. Unul dintre ei, de un negru strălucitor, se săltă pe picioarele din spate, ridicându-şi până la cer coarnele răsucite. Fornăitul lui lugubru tăie tăcerea.

—Acum! În ochii galbeni ai lui Tanassa erau urgență și febră. Duceţi-vă, doctore, și să nu faceţi nici o greșeală. Portiţa cu zăvorul roșu! Rotiți-l de două ori și se va deschide.

Doctoriţa se simți împinsă de o gheară nerăbdătoare, iar solul începu să se retragă de sub paşii săi.

Privi înainte.

Nici măcar un fir de iarbă nu tremura. Sângele îi lovea în urechi ca într-un mic tunel.

Orizontale și verticale pe un fundal gri; orizontale și verticale pe un fundal gri: era modelul dominant la Gara Furtunilor. Bolarul se proiecta în mod obscen pâna la burta umflată a norilor, de acolo din slăvi. Nu se auzea decât frecarea tâlpilor doctoritei pe pietrişul micului drum.

…Dacă există vreo cale, doctore. Pe timpul opririi în următoarea Gară a Furtunilor. Ei vor fi în perioada de odihnă… Ca un somn profund, da, s-ar putea spune; numai că mult mai mult decât ceea ce știţi voi: „viață suspendată” ar fi un termen mai apropiat.

Bolarul se înălţa gigantic în fața lui Vaevar. Hai, hai, hai.

…Noi nu putem. Au plasat… apărări. Microorganisme letale. Viruși, aţi spune dumneavoastră…, vătămători. Nu, ele nu sunt nocive pentru cei de pe Dene. De aceea trebuie să fie unul dintre voi care intră.

Scara. Pantofii doctoriţei loveau metalul, iar reverberațiile acustice pluteau ca niște ciucuri de bumbac.

…Cum nu ne-am gândit înainte să ne folosim de dumneavoastră? Înainte?… (Pupilele galbene oglindiseră neîntelegere. Vaevar încercă să fie mai metodică, dar se văzu nevoită să renunțe. Nu putea aștepta să existe compatibilitate între concepţiile ei şi cele ale boravilor, era limpede, cel puţin în ce privea elementul temporal).

Ultimele ecouri se stinseră încet, pe când Vaevar se opri la mijlocul scării. Așteptă, încordată, pornirea mașinii.

Dar treptele rămaseră nemișcate în înşiruirea lor metalică, precum un miriapod colosal în hibernare.

…Bineînțeles că scara mecanică va funcționa, doctore. Dar, mai întâi, apăsaţi comutatorul pe care îl veți găsi la dreapta dvs., acea clăpiţă albă, da.  Perfect.

Zgomotul mașinăriei străbătu atmosfera densă. Mâna invizibilă o conduse pe doctorită spre gura neagră şi prelungă, care se deschidea în vârf.

…Folosiți dispozitivul pe care vi l-am dat, doctore, sau nu veți putea trece. Un câmp de forțe… ceva de genul unui zid… care nu se vede. Mecanismul îl întrerupe. Nu vă faceţi griji; veţi înțelege. Veţi înțelege totul…, cu condiția să îl puneţi înapoi în interiorul valizei. Inima, doctore! Cheia care va deschide toate ușile…, chiar pe cele ale forțelor dinamice care mișcă lumile în orbitele lor și rup sorii în bucăți!…

Mânerul valijoarei îi muşca palma. Schimbă valiza dintr-o mână într-alta şi extrase dintr-un buzunar piramida micşorată, cu vârful fluorescent.

O ţinu îndreptată către ușă pentru câteva clipe; apoi apăsă baza cu degetul mare.

Nu se întâmplă nimic vizibil.

Dreptunghiul negru rămase neschimbat.

Pentru o vreme, Vaevar nu se putu mișca. Își simțea buza superioară inundată de picături reci și gâtul uscat. Ochelarii îi răneau fără milă nasul…

…Se afla înăuntru. Niciodată nu putu să-şi explice cum reuşise să facă.

Pașii îi răsunau în gol în mijlocul tăcerii. Totul era foarte diferit de ceea ce vedea în vizitele sale „oficiale”.

Lumina omniprezentă strălucea subțire, albastru-verde. Ambianța era ca zugrăvită de o irealitate… asemănătoare cu scena unui vis vechi de care abia își amintea. Ochii lui Vaevar se răsuceau neliniștiți în spatele ochelarilor aburiţi.

…Nu lăsaţi nimic să vă distragă de la ceea ce trebuie să faceţi, doctore. Uşiţa zăvorului roşu. Uşiţa zăvorului roşu. Uşiţa zăvorului roşu.

Ușiţa zăvorului roșu.

Făcu o săritură. I se părea că metalul o ardea; dar, în schimb, îl găsi înghețat.

Întoarse mânerul.

Ușa se deschise fără zgomot.

…Două mici hexaedre negre. Sunt containere, dar nu încercați să le deschideți. Ar fi foarte periculos. Scoateți-le din nișă și puneți-le în valiză. Asta va fi totul. Întoarceți-vă imediat la caretă. Vă voi aștepta, doctore.

Congelată într-un semisferoid, mâna îi paraliză pe jumătate. Apoi, încet, se închise.

Nu se așteptase să cântărească așa. Printre gâfâituri, cu falangele pe cale să se destrame, depuse cu mare grijă unul din hexaedre în interiorul valizei.

În mișcare rapidă, se folosi de ambele mâini pentru a-l ridica pe celălalt și a-l introduce, de asemenea, între fălcile cromate.

Tranc, se închiseră.

O luă la fugă.

Nu se opri să se gândească în ce consta exact ameninţarea care într-un anumit fel o îngrijora. Plămânii ei  gemeau dorind aer proaspăt.

…Mânerul alb superior, acum.

Și pașii magici, de data asta treji, o îmbrânciră până jos. Cu același impuls, continuă să coboare, lovind din picioare nebuneşte.

Nu îşi dădu seama de momentul când păși pe un plan orizontal. Urmă  cursa orbește, gemând; pietrişul umed gemea sub pantofii săi.

Un val de cenușă acoperea totul… Timp de o clipă halucinantă, dădu din mâini cu disperare, bâjbâind într-o lume gri și mută.

O siluetă se desprinse din ceață.

—Repede, doctore! Pe aici!

Degete ca nişte fulgi pe mânecă, presându-i cotul. Poticnelile piciorului de o margine dură. Moliciunea unui sac de pânză. Portiera caretei sărută cu zgomot rama.

Vaevar se sprijini de spătar. Cu ochii strânși și gura întredeschisă, încerca să-și treacă răsuflarea prin nodul care îi bloca gâtul.

—Le aveţi, doctore?

Capul plat al boravului întunecă fereastra, arzând-o pe Vaevar cu focul de chihlimbar al pupilelor sale. Ea încuviinţă cu o mişcare a capului, fără să-și deschidă pleoapele. Simți că zâmbetul boravului trecea prin ea. Tanassa sări agil în picioare și dispăru. Un moment mai târziu, biciul pocnea. Cu nechezături, galopul furios al cailor impala, saltul roților în fiecare groapă a drumului.

Prin geam, Vaevar văzu o rană roșie care se deschidea între tonuri de gri. Aproape fără tranziție, o asurzi un muget.

Începea prima furtună a staţiei.

 

 

MINUS UNU:

 

Toate furiile pedepseau pământul moale, afară. Copacii gemeau și  scârțâiau sau erau zdruncinaţi brutal și îndoiţi; și erau şuierături feroce şi erupții violente și deflagraţii bruște de lumină violetă.

Prin pereții laboratorului nu ajungea decât o imensă răsuflare de impulsuri luminoase, care se filtrau prin fantele jaluzelelor și se sfârșeau în strălucirea gazului.

Deschisă ca o burtă, valiza neagră împrăştiase pe o masă întunecată cele două hexaedre de antracit. Vaevar se aplecă deasupra lor, degetele întinse le atingeau suprafața lustruită…

—Nu, doctore.

Se întoarse. Ochii galbeni se schimbaseră foarte mult.

—Le iau eu, doctore. Puneţi-le înapoi în valiză.

Vaevar ridică fruntea. Maxilarele îi încordau pielea de pe față. O simți încreţită și își dădu seama că trebuia să fie oribil de palidă. Rosti către Tanassa:

—Nu aşa ne-a fost înţelegerea.

—Nu discutaţi. Faceţi cum v-am spus! Boravul nu se obosea să ascundă amenințarea care îl făcea să ridice tonul. Ținea o mână în buzunar și o hipnotiza pe femeie cu o pereche de discuri dure şi opace, galbene şi fixe.

Vaevar îşi ridică vocea până la falset:

—Tanassa! Nu fi insolent! Ce ai crezut?

Boravul râse grosolan, agitându-şi limba. Apoi râsul îi dispăru, aşa cum o răsuflare dispare de pe o oglindă.

Mâna dreaptă îi părăsi buzunarul: un mic tub negru era îndreptat spre doctoriţă.

—Puneți acele hexaedre în valiză, repetă Tanassa. Le iau.

Ea simți pericolul ca pe căldura unei flăcări. Nu putea ignora ameninţarea mortală a acelui mic tub negru.

—Bine, spuse ea. Ia-le, dacă doreşti.

Se mişcase, retrăgându-se în mod imperceptibil. Una dintre mâinile sale, înapoi pe la spate, atinse o suprafață curbată şi netedă.

Recunoscu flaconul și conținutul ei, ca și cum în vârful degetelor ar fi avut ochi.

—Sunt nerabdator, doctore. Pumnul verzui făcu să crească presiunea din jurul tubului. Nu pot să mai stau pe loc. În orice caz, mentalitatea dvs. nu este încă aptă pentru…

Un semicierc opac înceţoşă aerul, umărul drept al doctoriţei la mijloc. După ce descrise un arc fulgurant, balonul se sparse în capul boravului.

Tăvălindu-se prin flăcările a cincizeci de iaduri, Tanassa urlă de șase ori și, în cele din urmă, rămase nemișcat, întins pe podea. Doctoriţa Vaevar înăbuși un hohot între degetele care îi strângeau fața.

După un timp, se sfârşi ultimul strop al acidului. Doctoriţa se aplecă spre talie, cu o oscilație, și vomită. Apoi luminile se micşorară până când dispărură…

…Se sprijini de un palmier, scoţând un geamăt agonic. Avea întreg corpul amorțit. Izbuti să se ridice; în acel moment, totul îi reveni în minte.

Cât timp rămăsese cufundată în acea stare de inconștiență? Minute? Ore?… Vuietul stins al furtunii continua să se audă, și numai noaptea și scânteile se strecurau prin deschizăturile ferestrelor.

Înaintă câţiva pași, nu fără dificultate. Știa că dacă s-ar fi întors numai puţin ar fi văzut acea oroare, care continua să se întindă peste tot; dar evită să o facă.

Masa. Hexaedrele negre.

Inima a tot şi a toate.

…Răspunsul la toate enigmele. Nu te-ai întrebat cum ar putea fi posibil să muți ceva atât de voluminos ca Bolarul? Nu v-a intrigat originea energiei teribile care trebuie să fi fost necesară pentru a rupe o astfel de masă a atracţiei gravitaționale? Nu v-ați gândit la ceea ce ar putea să fie Fântâna Miraculoasă?…

Unde se află mușchiul impulsor al acelei limfe incredibile și cvasi-omnipotente? Nu ghiciţi, doctore? Sunt două hexaedre de culoare neagră! Acestea conțin Nodulii! O pereche de sfere aproape invizibile… dar la fel de puternice ca mâna unui zeu. Inima, doctore… Nucleul energiei vii a Universului!

Degetele lui Vaevar nu păreau netede, datorită tremurului lor incontrolabil; dar, ca și cum le-ar fi ghidat un al șaselea simț, găsiră izvorul.

Unul dintre hexaedre se deschise.

Se întoarse cu o asemenea violență, încât distruse o mică masă, plină cu baloane și tuburi de încercare. Se făcu o explozie de cristale și un bolborosit de lichide împrăștiate pe podea.

Vaevar îşi șterse fața cu dosul îngheţat al mâinii. O pată purpurie îi stăruia pe retină.

Pentru un moment, rămase nemișcată…

…Dar trebuia să știu.

Deschise celălalt hexaedru.

Nu ţâşni un fulger. Au fost toate fulgerele din lume, și încă ceva.

Orbitor: alb și purpuriu şi stacojiu și auriu.

Și se produse un tremur ciclopic, și o titanică retragere spre interior.

Viața reveni la starea ei primară.

 

ZERO:

 

     Minusculul spor va pluti de-a lungul spaţiului fără sfârşit timp de secole şi de secole, până când va găsi un alt mediu favorabil dezvoltării sale.

     Toate ingredientele vitale precedente se află acolo, conținute în atomul vital submicroscopic. Se vor aglutina într-o ultraconcentrare, destinată să se extindă la timpul potrivit pentru a umple o lume întreagă.

     Dar vor fi şi schimbări.

     Speciile vegetale, amestecate, vor fi diferite. Fauna, în ce o priveşte, va prezenta noi varietăţi, născute din infinitele combinaţii rezultate din brusca lor reunire într-un nucleu unic, toate speciile care cândva vor coexista… Multe dintre cele care au zburat, vor înota acum în ape, conservând vestigii de aripi inutile şi gust pentru zboruri avortate. Altele, care au umblat pe membre articulate, le vor pierde, condamnându-se la o eternă reîntoarcere.

     Și, mai presus de toate, nemuritoarea Memorie a Vieții va păstra amintirea prevenitoare a catastrofei.

     Și, când se va produce (prin hazardul noii evoluţii), renașterea rasei umane, femeia, cauzatoare a reîntoarcerii spre Origini, nu va mai fi mamă, dacă nu va sluji bărbatului; și el va domni peste ea; iar durerile ei în timpul sarcinilor se vor înmulți, și va da naștere copiilor ei în durere.

     Noua etapă va începe de la zero.

     Acum, poate, i se va fi dat omului posibilitatea de a distruge totul.

---

Traducere de Daniel Dragomirescu

Povestirea a fost publicată în cartea:

SOSIREA LA KHORDOORA

COLECŢIILE REVISTEI “ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN”

editura pim

Iaşi, 2018

 

Publicat cu acordul autorului și traducătorului.

Published with the author’s and translator’s consent.