Acolo unde nu ajung nici zeii(timp de citire: 45 minute)

În acest  heroic fantasy, Rhuan din Cetatea Sură trece dincolo de marginea lumii cunoscute pentru comori și faimă, dar găsește în schimb orori nebănuite, precum și  o răsplată mult  mai puțin materială decât credea. Și un zeu furios. Poate.

*

Un buștean nevăzut bubui în cala Wolfrunului. De câteva zile, Rhuan din Cetatea Sură postase o strajă la prova, tocmai pentru a se feri de așa ceva. Fluviul uriaș, monstruos de lat, părea câteodată să fie alcătuit în egală măsură din resturi plutitoare și apă. Unele dintre ele, lemne mari sau copaci întregi, erau atât de grele încât puteau străpunge scândurile; la un moment dat, curentul strânsese câteva laolaltă într-un fel de plută, ținută dreaptă pe valuri de rădăcinile împletite-n bucăți de pământ. Coroanele tremurătoare erau aproape la fel de înalte ca și catargul, iar dintre ramuri pândea o șopârlă lungă de-un braț, de parcă ar fi fost căpitanul unei nave a nebunilor. O priveliște pe care nu și-ar fi închipuit-o în ținuturile friguroase de acasă, dar acest tărâm fetid și periculos ascundea multe lucruri ce ar fi părut de necrezut.

O săgeată pocni lovind butoiul din dreapta lui Rhuan și căzu lângă el. Motivul pentru care nu mai puteau ține strajă în capul de lup din vârful provei, ca și cel din care Rhuan însuși se ghemuia pe după copastia drakkarului: săgețile prea slabe pentru a străpunge orice altceva decât cea mai subțire stofă, dar capabile să ucidă un bărbat dacă-i atingeau pielea. Sălbaticii le ungeau vârfurile cu un fel de smoală închisă la culoare, ce otrăvea orice rană. Rhuan își văzuse deja doi oameni pierind, răpuși de febră și agonie. Unul, străpuns în antebraț, trăise destul cât să-și vadă toată mâna înnegrindu-se, puțind a putreziciune, acoperită de roiuri din muștele ce infestau jungla dimprejur. I-o tăiaseră și-o aruncaseră peste bord, apoi cauterizaseră ciotul cu foc, însă rănitul tot murise. Urât sfârșit. Și crud, pentru că acest meleag unde fuseseră exilați era atât de umed încât nu-i putuseră construi un rug funerar care să-i ușureze călătoria spre lumea de apoi. Un loc prea îndepărtat pentru a mai fi atins de zeii de acasă. Prea departe, mai mult ca sigur, de orice zeu altfel decât vreunul izvorât doar din nebunie.

Rhuan riscă o scurtă privire peste scuturile agățate pe laturile navei, în rânduri protectoare. Ca de fiecare dată, nu observă nimic în afară de haosul vegetației. Copaci și tufe de toate felurile, sufocând fluviul. Liane atârnate peste apa maronie, fortărețe și parapete împletite din ghirlandele de frunze întunecate și lucioase, toate ascunzători pentru dușman. Încă o săgeată arcui către Wolfrun, lovi pavezele de pe flanc și căzu în apa tulbure.

Rhuan se uită la bărbatul micuț și cafeniu așezat pe vine lângă el: călăuza lor, deși nu vorbea nicio limbă în afară de cea proprie, iar discuțiile se limitau la gesturi și dat din cap. După câte înțelesese Rhuan, avea un nume care suna cumva ca Ahenotoc. Părea complet neimpresionat și de jalnicele salve de săgeți, dar și de furia lui Rhuan. Îi zâmbi cu dinții săi sclipitor de albi. Iritat, Rhuan mârâi.

— Mai repede! strigă spre fundul calei.

Vâslașii traseră mai tare de rame. Erau toți goi până la brâu, iar pielea înroșită și jupuită de pe spinări le strălucea de sudoare, în ritmul mușchilor umflați. Nu stropii de transpirație ce curg peste fața unui fermier care-și lucrează câmpul în verile nordice. Nu: aerul din acest tărâm pestilențial era atât de gros și moale, atât de apăsător în zăpușeala neostoită, încât sudoarea le izbucnea în șuvoaie și acoperea bărbații precum o a doua piele.

Rhuan simți că nava răspunde creșterii ritmului din rame. Drakkarul țâșni în amonte, străpungând curentul ce i se opunea. Păsări – la fel de colorate precum cele mai pestrițe flori – trecură peste ei, cârâind. După ce li se stinseră chemările aspre, Rhuan realiză că nu rămăsese în urma lor niciun alt zgomot – doar trosnetul vâslelor și gâfâitul bărbaților care trăgeau de ele. Nu se mai auzea vreo săgeată lovind coca.

Precaut, se îndreptă de spate. Nimic. Doar jungla diformă, holbându-se și ea la el. Ca de fiecare dată, băștinașii nevăzuți nu-i urmăreau, ci doar încercau să-i ucidă pe cei care se apropiau de ei. O sete de sânge destul de trândavă.

*

— Ce tot zice ăla acolo? mormăi Rhuan.

Garnok se strâmbă.

— Nu mi-e prea clar, stăpâne.

Preotul se încruntă, nesigur, încercând să urmărească toate mișcările fluide ale mâinilor lui Ahenotoc.

— Că ne apropiem de țintă… poate?

Ahenotoc rânji, arătă în susul fluviului și ridică trei degete, apoi dădu din cap, cu sprâncenele ridicate. Rhuan se aplecă peste copastie și privi înainte. Cât se vedea cu ochii, apa lată și umflată își continua calea șerpuită printre malurile nesfârșite, potopite de junglă.

— Eu nu văd nimic. Garnok, aici nu mai avem nevoie de preot. Așa că ar fi bine dacă măcar ai reuși să înțelegi ce tot ne zice… sau arată omul ăsta.

— Nu eu am hotărât să trecem dincolo de hotarele lumii cunoscute, îi replică imediat Garnok. Eu am vorbit cu zeii în numele tău – ți-am adus vânturi bune și păsări care să ne conducă – pe când încă ne puteau auzi cei din Tronurile de Piatră. Dar nici un muritor nu ar putea striga de atât de departe pe cât am ajuns noi, iar dacă există și zei ai acestei clime împuțite, eu nu le știu limba ca să le înalț rugăciuni, și nici ritualurile pentru binecuvântare. Nimeni dintre noi nu le știe.

Rhuan nu avu replică la așa ceva. Deși nu-i picau bine îndoielile preotului, acesta nu era singurul care nu mai avea stare. Fiecare dintre bărbații din corabie îl însoțise de bunăvoie în surghiun după ce-i fusese ucis tatăl, dar nu era atât de nesăbuit încât să creadă că loialitatea lor, chiar și sinceră, era singura stea după care-și croiau calea. Mulți avuseseră de făcut aceeași alegere: exil sau moarte grea pe Roata Sângerată. Toți crezuseră în el: că-i va conduce spre glorie, aventuri și pradă, că vor găsi moșii noi de jefuit sau chiar de luat în stăpânire.

Între timp, știa prea bine, șovăielile crescuseră. Îi luase cu el mai departe decât oricine. După șase luni de navigat fără oprire, împinși din spate de furii și dorințe pe care de-abia le pricepea și el, depășiseră faptele celor mai cântați eroi de saga și ale celor mai legendari exploratori. Urmând un zvon firav – simple vorbe despre ținuturi îndepărtate, pline cu aur – îi adusese pe aceste țărmuri nu doar neștiute, dar nici măcar visate vreodată. Și, deocamdată, deloc bogate-n metale prețioase. Boli și sudoare, bășici și arsuri de soare. Roiuri de insecte însetate de sânge și o pustietate nesfârșită, acoperită de jungle impenetrabile. Pentru unii, moarte. Pentru restul, nimic, nicio răsplată. Cel puțin nu deocamdată.

Ahenotoc țipă agitat și-și flutură brațele.

Rhuan văzu, pe măsură ce un cot al fluviului lat se deschise lent în fața lor, cum în jungla monotonă se contură un spațiu deschis. Un luminiș larg, întins dinspre ape către interiorul continentului. Și se întrezăreau, chiar și de la mare distanță, chiar și prin transpirația care-i curgea în ochi și-l tot făcea să clipească, niște clădiri. Simți că-i revine speranța. Poate că urma să le ofere tovarășilor săi răsplata promisă. Poate că se va alege și el cu o parte din gloria și bogățiile de care avea nevoie pentru a se întoarce pe meleagurile natale, ca să se răzbune pe cei care-i uciseseră tatăl și-l alungaseră de acasă.

— Cu toată forța! strigă spre echipaj. Încă puțin și o să puteți schimba rama vâslei cu mânerul sabiei!

Vorbele-i fură răsplătite cu un chiot anemic, slăbit de epuizare. Văzduhul era atât de greu și letargic, încât mai că nu exista vreo boare; când se isca totuși vânt, aducea ploi torențiale și fulgere ce sfâșiau cerurile. Vela lui Wolfrun era strânsă, inutilă, de zile întregi; tot greul căzuse pe vâslași.

— Se văd niște oameni, îi atrase Garnok atenția.

Într-adevăr, de-a lungul malului se adunau niște siluete. Rătăceau de colo-colo și, deși vorbele nu le ajungeau până la nava ce se apropia, Rhuan avu impresia că mișcarea lor haotică e semn de frică, poate chiar de groază. Cu atât mai bine.

Se strângeau la capătul unei plaje nisipoase și înguste, pe care erau trase câteva dintre bărcile pe care acești sălbatici și le făceau din trunchiuri de copaci scobite manual. Rhuan strigă spre Panur, timonierul:

— Du-ne drept la ei! Urcă-te pe bancul acela de nisip!

Panur încuviință cu un gest din capul său acoperit de plete blonde, lungi până peste umeri. Rhuan privi peste prova în formă de cap de lup și numără. Se adunaseră deja mai mult de o sută de bărbați și femei, iar dincolo de ei se vedeau și mai mulți, gonind spre plajă. El nu avea în spate decât treizeci de bărbați. Destui. Chiar în timp ce se uita el, mulțimea începu să se împrăștie. Băștinașii – majoritatea, mai bine zis – fugeau să se ascundă în pădure.

Rhuan zâmbi. Urma să fie mai ușor decât se așteptase.

*

Primul sat găsit pe coasta tărâmului sălbatic fusese o dezamăgire: doar o adunătură de colibe prăpădite, înghesuite pe țărm într-unul din puținele locuri unde jungla luxuriantă nu se unise cu marea printr-o amestecătură de rădăcini și trunchiuri încălecate. Alungaseră localnicii cu ușurință și le dărâmaseră cocioabele, dar nu se aleseseră cu nimic.

Al doilea sat, chiar la gura fluviului, nu păruse cu nimic mai breaz la prima vedere. Totuși, locuitorii săi nu fugiseră. Probabil avertizați, se ploconiseră în fața invadatorilor și le oferiseră daruri. Tribut, dacă o ofrandă atât de jalnică merita cuvântul. Bijuterii din lemn și cochilii; coșuri cu fructe ciudate și sulițe de pescuit, cu vârf de os. Nici oamenii nu arătau mai grozav. Aproape goi, acoperiți doar cu niște fâșii de piele. Rhuan se simțise copleșit de-o furie și dezamăgire teribile, dar îl mai împăcase o sclipire gălbuie ascunsă printre nimicurile de lemn; o bilă de aur. Una singură, simplă și neîmpodobită.

Observându-i interesul, sătenii deveniseră agitați. Unul dintre ei – Ahenotoc – venise la el și începuse să reverse un șuvoi de vorbe entuziaste, dar imposibil de înțeles. Tot arătase cu degetul ba la bila de aur din palma lui Rhuan, ba în susul apei. Ce voia să spună, promisiunea sugerată, fusese clar.

*

În timp ce înaintară către mal, Rhuan ridică o rugă spre zeul său protector, Wen Braț-de-Fier. O făcu din obișnuință. Trecuseră mult prea multe zile de când nu mai primise vreun răspuns. Nu simți în piept decât un fel de tremur, o gâdilătură a pielii pe brațe și în jos, pe șira spinării. Nu furia înflăcărată și forța pe care le-ar fi primit acasă. Aici, zeul său nu-l mai putea auzi.

Câțiva dintre războinici se ridicaseră deja în picioare și se îmbrăcau în cămăși de zale și veste de piele tăbăcită, sau își cântăreau în mână scuturile. Panur strigă, încurajator, către cei care nu lăsaseră încă vâslele.

— Nu suntem noi cel mai măreț popor? răcni Rhuan, cu sabia și scutul înălțate.

Urletele de răspuns îi încălziră inima.

— Nu-s lamele noastre cele mai ascuțite și zeii noștri cei mai cruzi?

Bărbații îl încuviințară cu zbierete, și mai tare.

— Atunci să ne dovedim valoarea, țipă Rhuan chiar în momentul când chila se înfipse-n nisip și Wolfrun se cutremură și se opri.

Se repezi orbește peste copastie și căzu în apa ce-i venea până la glezne. Genunchii i se înmuiară, dar se forță să-și îndrepte spatele și să înainteze către plajă. Îi auzi pe restul urmându-l, pleoscăind spre țărm ca și el, străpungând aerul cu urlete războinice nestăvilite.

Rhuan alergă spre luminiș. Pietrele golașe-i aruncară în față căldura soarelui de amiază. În față se vedeau vreo zece-doisprezece clădiri lungi din bușteni – doar cu puțin mai mari decât sălile de adunare din nordul înghețat. Existau și construcții de piatră: două movile joase, în trepte, imitații brute ale unor dealuri stâncoase. Între ele, un copac ce nu era copac. Un singur trunchi, perfect drept, țâșnea din pământ, înalt cât opt sau mai mulți bărbați. Nu avea crengi, deși la cât de lat era mai mult ca sigur purtase cândva o coroană bogată. Scoarța-i era decorată straniu. Spre rădăcină, imaginea unui bărbat fusese cioplită-n lemn, iar din el se înălța un șarpe monstruos, rotindu-se către vârful coloanei gigantice.

Rhuan încetini și-și urcă ochii pe rotocoalele târâtoarei. Doar o urmă de mișcare-l avertiză de sosirea săgeții care-i țintea pieptul. Smuci scutul și proiectilul căzu inofensiv, apoi se întoarse către arcaș. Erau de fapt o duzină – și se năpusti către ei plin de încântare.

Nu erau îmbrăcați precum tribul de sărăntoci al lui Ahenotoc. Erau luptători cafenii, cu piepturile protejate de platoșe din piele tare și coapsele de fustanele din plăci de corn sau scoici. Aveau sulițe și niște bâte mari, întărite cu lamele de os.

Urlându-și furia, Rhuan goni către ei, împroșcând scuipat și sudoare în egală măsură. Văzu cum le crește spaima-n ochi. Scutul i se zgudui, izbit de unul dintre buzdugane; cineva împunse cu o suliță, dar nu-l nimeri și lovi pe lângă. Mai mult de-atât nu le mai lăsă timp să facă.

Se lăsă pe vine și seceră cu lama picioarele unui bărbat. Izbi cu scutul și-i frânse nasul altuia, apoi îi despică obrazul cu țepușa de fier din mijloc. Se întinse într-un salt și vârful sabiei trecu prin armurile firave de piele și se înfipse într-un pântec.

Ceilalți i se alăturară, rotind securi, lovind cu spade. Inamicii fugiră degrabă, gonind spre protecția junglei ce înconjura luminișul. Nu încetară și lupta, însă.

Războinicul de lângă Rhuan – Olf, împreună cu care pescuise și vânase în copilărie – țipă surprins și se uită la săgeata subțire care-și găsise calea printre tunică și centură. O smulse și se zgâi sumbru la otrava groasă ce-i acoperea vârful. I-o arătă lui Rhuan, care se strâmbă.

— Întoarce-te la corabie, îi zise scurt și porni mai departe, dornic de încăierare.

O găsi printre colibe și clădirile din bușteni și-i măcelări pe toți cei care i se opuseră, întărit de furia rece provocată de moartea sigură și hâdă ce-l aștepta pe Olf. Sângele acoperi țărâna prăfoasă și fu înghițit de ea ca de niște spirite flămânde. Sudoarea-i curse pe spate și se îmbibă în cămașă. În curând, nu mai avu pe cine să înfrunte. Cei care nu pieriseră se topiseră în oceanul verde de vegetație.

Pierduse doi oameni. Unul zăcea pe spate în mijlocul luminișului, cu tigva spartă de-o bâtă din acelea cu colți. Deja se roteau muște în jurul rănii. Pe celălalt, Rhuan trebui să-l vadă cum moare. Bărbatul se sprijinise de-un zid de bușteni, cu gâtul străpuns de-o suliță subțire. Se scurgea încet de-a lungul clădirii, cu sânge și salivă picurând din colțurile gurii.

— Să căutăm, atunci, și să găsim prada căutată, le spuse Rhuan supraviețuitorilor adunați în jurul său cu priviri întunecate.

Satul își dezvălui greu secretele, dar le dezvălui. Din tuburi de lemn adunate pe sub hamacuri se scurse praf de aur brut, neprelucrat. De la gâturile războinicilor uciși adunară coliere. Sub acoperișuri atârnau idoli ciudați, umflați, cu ochi de aur. Nu tocmai mari bogății, dar totuși ceva.

Rhuan îl căută pe Ahenotoc. Dacă era să știe careva ce urma, el ar fi fost, călăuza ce-i adusese acolo.

— Unde-i? se răsti la Garnok.

Preotul arătă cu bărbia spre una dintre ciudatele platforme de piatră din mijlocul satului. Rhuan își ridică privirea și-l văzu pe Ahenotoc ghemuit în vârf. Strigă la el, dar sălbaticul nu păru să-l audă.

Rhuan urcă și el treptele grosolane de granit, cu transpirația curgându-i în mai multe făgașe diferite peste spate. Cu cât urcă, soarele deveni mai arzător. Niciodată nu-și închipuise că văzduhul poate ascunde un foc atât de feroce. Putoarea-l avertiză despre ce va găsi, cu mult înainte de a ajunge-n vârf.  Amestecul de miasme îi era bine-cunoscut: sânge uscat, mațe despicate, răni deschise.

Ahenotoc era aplecat peste cadavrul unui tânăr cu același port ca și el și pielea de aceeași nuanță. Mortul era despicat de la beregată până la vintre. Coastele-i fuseseră sfărâmate și trase înapoi, astfel că pieptul îi părea o palmă deschisă către cer, cu degete de os însângerat. Măruntaiele îi fuseseră smulse și înfășurate peste umeri și coapse.

Rhuan se strâmbă și-și acoperi nasul și gura. Ahenetoc se clătina pe loc, înainte și înapoi, a jale. Mai erau și alte trupuri – vreo trei – urcate-n vârful dealului de piatră, negre și puțind a putrefacție, acoperite de nelipsitele roiuri de muște. Toți avuseseră parte de aceeași soartă crudă.

Rhuan înțelese într-un final și se blestemă că-l subestimase pe bărbatul atât de micuț încât față de el părea aproape delicat.

— Deci ne-ai folosit ca răzbunare, așa-i? Nu pentru aur ne-ai adus tu aici!

Câteva strigăte îi atraseră atenția spre sat. Se uită și văzu că războinicii priveau către marginea junglei. Prin penumbra de acolo se vedeau forme în mișcare; pe jumătate ascunse, greu de distins, dar clar omenești. Și, la fel de clar, numeroase. Liziera era potopită de băștinași, tot mai mulți cu fiecare clipă. Zeci, poate sute. Colcăind, adunându-și curajul. Pregătindu-se. Poate că nu doar pe Ahenotoc îl judecase greșit.

— Mi-a ajuns, exclamă și-l săltă pe Ahenotoc în picioare, fără milă.

Îl împinse în fața sa pe trepte și porni spre fluviu, strigând:

— Mergeți toți la Wolfrun! Lăsați ce nu puteți căra, nu mai avem timp!

Panur își cunoștea bine meșteșugul: trăsese deja corabia de pe banc, în apa joasă de la câțiva pași de țărm, și lăsase peste bord frânghii cu noduri. Marinarii se repezi în valuri și se cățărară pe copastie, cu priceperea lor de pirați experimentați.

Rhuan rămase ultimul. Afundat până la genunchi în apa răcoroasă, așteptă până când se sui și Ahenotoc, agil, și se făcu nevăzut. Se întoarse și mai aruncă o privire către coloana gigantică și misterioasă de lemn cioplit, care domina luminișul.  În jurul ei apăruseră deja siluete omenești. Prea târziu, se gândi. Cu foarte puțin, dar tot prea târziu ca să mai ucideți vreunul dintre noi. Își permise un moment de satisfacție în timp ce privea scena și asculta trosnetul vâslelor coborâte în apă și clipocitul blând al undelor ce se loveau de carena lui Wolfrun. Apucă una dintre frânghii și urcă și el la bord.

*

Olf zăcea pe punte, gemând de la otrava ce-i viermuia prin adâncimile trupului. Rhuan își feri ochii, de teamă că priveliștea-l va întrista și-i va slăbi îndârjirea. Vâslele loviră prelung și cu putere valurile, iar nava alunecă în curent. De data aceasta, greutatea apelor nesfârșite ale fluviului le era de ajutor, iar prova se întoarse iute către aval. Rhuan se duse lângă Panur, care se străduia să țină cursul drept.

— Du-ne spre mare, murmură Rhuan.

Marea, acolo unde le era lor locul. Unde văzduhul nu era mort și lumea nu se înghesuia între malurile unui fluviu.

Se uită în spate și văzu o mulțime adunată deja la marginea luminișului, pentru a-i privi cum pleacă. Își ridică sabia, ca să le ofere ceva de ținut minte. Vor spune povești mulți ani, despre războinicul palid care…

Se încruntă, uimit: din mijlocul gloatei înaintase un bărbat, acoperit de-o robă sau pelerină lungă și împodobit cu o tiară absurdă, uriașă, din pene pestrițe. Un copil i se alătură și i se așeză la picioare. Omul cu pene ridică și el un cuțit, parcă în replică la gestul lui Rhuan. Sau poate în batjocură.

Fără a-și lua ochii de la scena bizară, Rhuan îl chemă pe Garnok.

Nava alunecă mai departe, iar siluetele se micșorară, dar Rhuan încă distingea clar sclipirea soarelui pe lama neagră a pumnalului. Apoi acesta căzu și se înfipse în pieptul copilului, iar preotul – mai mult ca sigur era vreun fel de preot – spintecă feroce prin carnea și oasele victimei. Care, după cum observă Rhuan, nu se opuse deloc; nici măcar nu țipă în timp ce era măcelărită fără milă.

— Ce-i aia? întrebă Garnok.

— Un sacrificiu? răspunse Rhuan, arătând spre sălbatici cu vârful sabiei.

Garnok mormăi:

— Cam târziu pentru a le mai cere ajutor zeilor.

Călăul se ridică de peste ofrandă și înălță deasupra capului altceva decât jungherul: un ghem micuț. Sângele-i curgea peste mâini, iar pe robă i se întinseră pete întunecate.

— I-a smuls inima unuia de-ai lor! murmură Rhuan, surprins. Ce sălbăticie!

— În curând nici nu ne mai văd, îi spuse Garnok. Dă-i încolo. Nu ne mai pot prinde.

— Zici tu. Eu mă tem că ascund mai multe decât am crezut la prima vedere.

Omul cu pene smuci brațul și-și aruncă prada însângerată în fluviu. Era prea departe deja ca să se mai poată vedea unde a căzut inima în apa cafenie, dar se zări clar ce urmă, chiar și de la distanță: un fel de clocot înspumă suprafața undelor, răspândit dintr-o dată dinspre maluri către mijlocul șenalului; o rostogolire a valurilor într-un fel de cocoașe albicioase; convulsii lichide prelungite într-o formă nenaturală, șerpuitoare, răsucindu-se către mare. Coborând parcă spre nava lor.

Apoi ocoliră un cot și nu mai văzu nimic. Doar Wolfrun, singur pe fluviul incredibil de lat între malurile mocirloase și invadate de armiile dezordonate ale copacilor. Niciun sunet în afară de plesnetul ritmic al vâslelor și blestemele scăpate de Olf printre dinții încleștați de durere. Nicio altă senzație, decât legănatul familiar al corabiei sub tălpi și apăsarea arzătoare a soarelui pe creștet și spinare. Își strecură sabia înapoi în teacă.

—Să rămâi pe mijloc, îi ordonă lui Panur și se întoarse, cu îndoială, către Olf.

Dar nu pe acesta-l văzu, ci pe Ahenotoc. Bărbatul micuț era îngenuncheat chiar pe marginea navei, aplecat printre scuturi, holbându-se la siajul lăsat în urmă. Fix și cu spaimă. Rhuan îi urmări privirea, dar nu remarcă nimic în afară de urmele vâslelor și valurile despicate ce le însemnau înaintarea.

— Știe ceva ce noi nu știm, îi șopti lui Garnok.

Preotul nu-i răspunse. Clătină scurt din cap, doar o dată. Printre șuvițe i se strecurară picături de sudoare.

— Se apropie ceva.

Și avea dreptate. În urma lor, un val mare, umflat, coti o dată cu fluviul. Vreo forță uriașă, ascunsă, ridica apa în timp ce gonea și o lăsa în spate, adunată într-un vârtej ce se întindea de la un mal la altul. Stoluri de păsări țâșniră spre cer din coronamentul de pe țărm, țipând îngrozite și înălțându-se cât mai sus deasupra junglei.

Tot mai înfiorat, Rhuan văzu cum fluviul se ridică în jurul lor. Valul se îngroșă și înălță când se apropie, un adevărat zid de apă neagră gonind spre pupa lor. Rhuan îl putea și auzi, putea distinge clocotul din adâncuri și uruitul unei mișcări monstruoase.

Deschise gura ca să strige un avertisment, dar nu mai apucă. Din senin, râul se liniști. Valurile i se calmară, iar taluzul uriaș se topi în simple clipociri.

— S-a dus, bâigui uimit.

— Ba nu, îl contrazise Garnok, cu glasul strâns de încordare. Doar s-a lăsat la fund.

Un bubuit cutremură coastele navei. Un vaiet sfâșietor, al vâslelor sfărâmate. O izbitură violentă într-o latură. Corabia sări toată de-a latul curentului. Apă și bucăți de lemn îl izbiră pe Rhuan în față. Înconjurat de strigăte de stupoare, se clătină și fu nevoit să-l apuce pe Panur de braț ca să nu cadă. Un butoi i se rostogoli prin spate, îl lovi pe Garnok și-l răsturnă. Ahenotoc întinse zadarnic o mână ca să-l apuce pe prelat, dar prea târziu. Fără o vorbă, Garnok căzu peste bord.

Rhuan se aplecă grăbit peste copastie, căutând cu privirea prin apele noroioase și agitate. Zări capul și umerii lui Garnok – bărbatul se zbătu, se scufundă o clipă, apoi țâșni înapoi la suprafață.

— Înapoi! strigă Rhuan, dar în van.

Se mai uită o dată în jos de-a lungul navei, dar nu se mai vedeau decât cioturile vâslelor. Fuseseră frânte, lăsând în urmă doar mânerele nefolositoare. Mândra sa corabie se rotea deja neajutorată, de-a latul față de cursul fluviului.

 Privi înapoi exact la timp ca să-l vadă pe Garnok înhățat. Un cap imens, bont, mai lat decât era Rhuan de înalt, se ridică deasupra apei, înșfăcă forma inertă a preotului și-l trase la fund. Precum brațul unui titan al apelor, întins în spatele unui pumn strâns, în spatele capului plutea un trup neted și lucios, care părea tot alcătuit doar din mușchi acoperiți cu solzi verzi și maronii. Era la fel de gros precum balenele pe care poporul lui Rhuan le vâna vara. Un monstru enorm, imposibil. Undele se închiseră și ascunseră iar  bestia.

— Șarpe! urlă Rhuan. Să mergem pe mal!

Dar pe fața lui Panur se citea neajutorarea. Trăgea tare de cârmă, însă degeaba. Corabia se clătina și se rotea. Rhuan îi putea simți zbaterea și cu tălpile, și din felul în care nu mai plutea cum trebuie. Coca era străpunsă pe undeva, cu scândurile rupte. Percepea, cu instinctul său de-o viață, cum apa se strecura încetișor în pântecele jos al drakkarului.

Vâslașii rămași fără vâsle se ridicaseră în picioare și-și căutau săbiile, securile și scuturile. Niciunul nu văzuse fiara, realiză Rhuan. Habar nu aveau ce înfruntau și cât de nepotrivite le erau armele.

Nava se zgâlțâi. Catargul tremură și se roti într-un cerc tot mai larg. Un geamăt aspru, râcâit, se lungi pe sub toată corabia, de parcă ceva masiv s-ar fi frecat de chilă. Rhuan auzi teama crescând în vocile bravilor săi războinici, care se tot uitau nedumeriți în stânga și-n dreapta. Unii încercau să scoată vâsle pentru a le înlocui pe cele rupte. Prea târziu.

Fluviul undui și-l săltă pe Wolfrun. Echipajul se împrăștie, alunecând care încotro. Pupa se ridică, iar Rhuan se trezi în genunchi. Catargul trosni. Drakkarul căzu înapoi cu un pleoscăit și aruncă valuri de apă mocirloasă. Rhuan se ridică în picioare cu greu, fleașcă de apă în pantaloni și cizme.

Dintr-o dată râul se despică și capul malefic se ridică pe gâtul său uriaș, ca pe un turn solzos. Se înălță între Rhuan și soare, iar umbra i se simți rece și grea, de parcă ar fi pogorât din vreun ghețar. O suliță șuieră și-l lovi, dar fără a-l vătăma. Lighioana tot crescu și crescu, nesfârșită. Din gura-i fără buze șuieră o limbă mare, despicată. Fiara depăși până și vârful catargului și privi în jos cu ochi roșii ca niște rubine, înspre puntea înțesată de marinarii care fugeau și urlau. Și apoi se lăsă să cadă.

Rhuan se simți aruncat spre cer, rostogolindu-se prin haos. Trosnete de lemn frânt. Zbierete omenești, pline de furie, spaimă ori durere. Fluviul răsucindu-se și desfăcându-se într-o furtună de spumă. Căzu printre frânturi de imagini: verdele junglei; cafeniul apei pline de resturi de cherestea, iar printre ele un corp plutind cu fața în jos; latura uriașă a șarpelui, tot mai încordată pe măsură ce se strângea în jurul Wolfrunului.

Lovi apa și se scufundă. În întunecimea urlătoare și strivitoare, zgomotele erau mai adânci și-i rezonau în piept și-n cap. Își auzea nava murind, iar trosnetele pieirii sale uruiau precum rostogolirea unei avalanșe pe coastele unui munte. Fluviul îl îmbrățișă fără scăpare și-l târî cu el. Picioarele i se loviră de lucruri nevăzute: pietre, trupuri sau resturi, nu-și putu da seama. Deschise ochii și-i simți acoperiți de mâl. Întrezări totuși o urmă de lumină palidă, distantă și firavă, dar cât se poate de reală.

Se împinse către suprafață și ieși cu fața la mal, lângă o grămadă de bolovani și bușteni acoperiți cu un haos de plante. Se roti în apă și privi către Wolfrun. Șarpele se încolăcise în jurul navei, o dată, de două, de trei ori. Nu exista scăpare din așa strângere. În timp ce Rhuan era împins de ape în aval, Wolfrun se frânse cu un trosnet sec, iar pupa și prova se îmbrățișară. Catargul plesni ca o nuia. Din corabia sfărâmată căzură oameni, direct în apă.

În timp ce trupul i se scufunda lent, trăgând leșul navei în mormântul de sub valuri, capul monstrului izbea într-o parte și-n alta. Lovea naufragiații, îi strivea între fălci, îi împingea sub unde. Pe toată lățimea fluviului agitat, siluete disperate încercau să înoate. Mulți nici nu învățaseră vreodată, după cum Rhuan știa prea bine. Alții erau îngreunați de zale sau de aurul ascuns în cămăși, așa că aveau să trăiască doar dacă scăpau de ele. Unii erau în mijlocul apei, unde curentul trăgea cel mai tare și-i purta cu iuțeală pe sub strălucirea nemiloasă a soarelui brutal. Brațe ridicate spre cer, țipete stinse prea repede. Râul se înfruptă copios din prada șarpelui.

Cu un ultim oftat înspumat, capul de lup cioplit la prova dispăru sub ape. Se scufundă ultimul, lent, aproape solemn – iar Wolfrun încetă să existe. Rhuan se întoarse către țărm și începu să înoate. Vesta de zale nu o mai purta de două zile: prea grea în asemenea zăpușeală, îi făcuse răni la umeri. Chiar și-așa, apa-l voia. Îl trăgea spre fund, iar sabia-i atârna grea la brâu. Ar fi pierit, dacă nu i s-ar fi întins chiar atunci o creangă lungă. Gâfâind, Rhuan se lăsă tras pe pietre și, înainte de a i se încețoșa privirea, văzu ochii înguști și îngrijorați ai lui Ahenotoc.

*

Ahenotoc îl trase într-o lume sumbră și înfricoșătoare; departe de lumina și căldura fluviului, într-un tărâm sufocant și jilav. Copacii erau atât de înghesuiți, atât de amestecați în forme și mărimi, încât sub ei nu mai avea loc decât umbra, iar solul era înăbușit de frunze-n descompunere. Aerul era atât de încărcat de umezeală, că Rhuan îl respira cu greutate.

Zgomotele îngrozitoare din apă rămaseră treptat în urmă. Rhuan se simți rușinat de neputința sa față de ceva atât de nimicitor și o parte din minte-l chema înapoi la vâltoare, ca să moară alături de navă și echipaj. Dar Ahenotoc îl trase insistent mai departe, cu mormăituri agasate și trageri de mânecă. Părea posedat într-un fel pe care Rhuan nu-l înțelegea.

Niciun codru de acasă nu l-ar fi putut pregăti pentru abundența copleșitoare a junglei. Copacii mai mari se înălțau atât de sus că nu se mai vedeau, uniți într-o cupolă frunzoasă, etajată și infinită. Ferigi, liane și alte plante agățătoare atârnau peste tot printre trunchiuri și ramuri. Frunze enorme și curbate îl agățau cu spini, împiedicându-l. Și zgomotul: un țârâit fluierat și fremătător, izbucnind de peste tot; nenumărate guri de insecte bâzâind laolaltă, într-un unic imn monoton de slavă pădurii. Simți ceva moale pe umăr și găsi un cărăbuș gigantic agățat de el, cu spini pe carapacea răsucită parcă de coșmarul febril al vreunui copil. Șuieră de scârbă și-l aruncă departe.

Nu mai văzuse vreodată un loc atât de ostil și nepotrivit vieții omenești. Nu zărea nicio potecă. Se tot înțepa în tufe ghimpate, aluneca pe mușchiul de pe bolovani, tresărea la mișcări prinse doar cu coada ochiului și dispărute înainte să le deslușească. Nimic dintre acestea nu-l deranja pe Ahenotoc, care înainta prin acel iad cu ușurință, silențios, desculț și aproape gol, dar neatins de nenumăratele pericole ale junglei.

Urcară o râpă joasă și prelungă. Prin coronamentul de deasupra se auzi trosnind vreun animal; Rhuan privi nesigur în sus, dar nu văzu decât niște frunze în cădere. Își simți picioarele tot mai grele, genunchii moi și coapsele îndurerate. Și furie – față de Ahenotoc, de soartă, de jungla de nepătruns, cu indiferența ei absolută față de dorințele și nevoile sale – și se lăsă să cadă de-a lungul rădăcinii înclinate a unui arbore gigantic.

Ahenotoc, aflat puțin mai în față, se întoarse și clătină din cap.

— Nu pot merge la nesfârșit, protestă Rhuan. Corabia, camarazii mei – am pierdut totul. Lasă-mă să-i jelesc. Părăsește-mă, vreau să rămân aici, doar cu durerea mea.

Amuți, cu ochii fixați pe solul de sub cizme. Țărâna înviase. Zeci, sute de viermișori negri și mărunți se târau peste frunze, apropiindu-se de el. Se ridică degrabă și se retrase câțiva pași, fără să știe ce orori mai erau și ei și fără să vrea să afle.

— Nicio clipă de pace în sălbăticia asta blestemată, mormăi.

Ahenotoc îi făcu semn să-l urmeze. Părea îngrijorat.

— Ia mai lasă-mă, se răsti Rhuan, până nu mă hotărăsc să mă răzbun pe tine pentru ce ne-a adus viclenia ta.

Simți însă că nu-și poate păstra mânia amară. Până la urmă, băștinașul îl salvase dintre fălcile fluviului flămând. Și Rhuan știa că o mare parte din vină îi aparținea. Voința lui îl trăsese pe Wolfrun peste jumătate de lume, spre pământuri pe care mai bine nu le-ar fi descoperit. Promisiunile sale aurite îi convinseseră oamenii să continue și-i forțase la aventurile cu un sfârșit atât de hâd. Mândria sa îl orbise față de faptul că se amesteca în dușmăniile unor popoare ale căror șiretlicuri și zeități îi depășeau puterile.

Ahenotoc duse o palmă la ureche și se aplecă în direcția din care veniseră. Rhuan se încruntă în fața mimei exagerate.

— Ce-i?

Sălbaticul repetă gestul, și mai aplecat la vale, cu degetele desfăcute peste lobul urechii.

Rhuan ascultă, iar în curând auzi și el. Un zgomot violent, măreț, greu de înțeles datorită distanței, dar groaznic de amenințător. Copaci frecați unul de altul și sfărâmați. Țărâna gemând în timp ce era despicată. Piatră, pământ și lemn, toate protestând împreună fiindcă erau frânte, date la o parte, mutilate.

— Tot mai vine? se minună Rhuan, privind cu ochii mari către Ahenotoc. Am crezut că-i o fiară a râului, un monstru acvatic.

Realiză că se înșelase. Firește că nu. Era un zeu și nu al fluviului, ci al junglei în întregimea sa. Aici, unde apa, cerul, pământul, elementele toate erau transformate fără milă și amestecate, un asemenea monstru nu avea cum să cunoască hotare. Nu avea granițe pe care să nu le poată traversa.

— Vine după noi, așa-i?

Ahenotoc îi făcu semn să urce spre el.

*

Bezna se lăsă peste ei dintr-o dată, la fel de iute ca un coșmar. Jungla deveni un hățiș halucinant de umbre mișcătoare luminate de lună, de zgomote inexplicabile, trunchiuri nevăzute, liane și gropi. Pielea lui Rhuan un amestec de vânătăi și julituri. Se împletici mai departe, călăuzit de sunetul slab al fluierăturilor lui Ahenotoc, doar pentru că tunetul tot mai puternic al trecerii catastrofice a șarpelui îi tot creștea în spate, aproape, tot mai aproape.

Tumultul acela blestemat luă în stăpânire mintea și inima lui Rhuan. I se părea că-i urletul unei hoarde de ogari asmuțiți pe urmele unui cerb. Auzea în el, chiar și-așa, deformat de junglă, sunetul propriului sfârșit inevitabil, tot mai aproape. Își putea imagina valul de resturi prin care șerpuia reptila gigantică; o ceață informă și densă de frunze, așchii și bucăți de scoarță ferfenițită.

Neîndemânatic, se lovi de spatele lui Ahenotoc și fu smuls din amorțeală. Băștinașul îi puse o mână pe umăr și, blând dar ferm, îl întoarse. Rhuan se găsi privind fermecat în jos, la o scenă de-o frumusețe stranie, argintată.

Un uriaș al pădurii, un copac atât de mare că nici închipuirea nu-l putea cuprinde, căzuse și se rostogolise pe-o costișă. Se oprise aproape la poalele colinei, prins precar între crengile singurului alt arbore destul de mare cât să-i reziste, și chiar și-așa îi sfâșiase coroana. Prin acea despicătură, Rhuan putu vedea un cer atât de plin de-o pulbere groasă de stele încât strălucea. Și o lună atât de rotundă și luminoasă încât vopsea marea vegetală nesfârșită cu o nuanță argintie. Imensitatea unui spațiu, și-a unei vieți, pe care nu le-ar fi bănuit cuprinse-n lume.

Iar în urma șarpelui, o rană zgâriase acea imensitate. Arăta ca și cum vreun titan – ori zeu – își coborâse degetul din ceruri și trăsese cu unghia o linie peste lume, tăind o cale împleticită prin junglă. Părea șenalul sinuos al unui râu de întuneric, înaintând spre ei – mai puțin capul său, în fața căruia copacii trosneau, se frângeau și cădeau.

Rhuan simți atingerea celuilalt pe braț. Săteanul, ridicat în picioare, zâmbea poleit de razele lunii. O imagine absurdă, fără noimă. Arătă către sabia de la centura războinicului.

— Ce? O vrei tu?

Rhuan clătină din cap. Ahenotoc i-o arătă din nou și el izbucni în râs.

— Nu-i poți lua unui bărbat sabia doar fiindcă l-ai rugat frumos, nici măcar…

Dintr-o dată, vorbele i se părură prostești. Se mușcă de buze. Cu toată claritatea înfrângerii, realiză că fără călăuzirea sălbaticului ar fi fost deja mort. Singur, pierdut într-un tărâm pe care nu-l înțelegea; vânat de-un monstru pe care mintea nu și-l putea închipui. Larma fiarei se auzea clar în spatele lor, apropiindu-se.

Cu îndoială, își desfăcu sabia de la brâu și i-o întinse lui Ahenotoc.

Bărbatul micuț sări pe trunchiul prăbușit și țopăi în sus pe el, în felul său agil. Lama prețuită de Rhuan sclipi și prinse focul din razele de lună. Plin de încredere și îndemânare, Ahenotoc se roti în jurul ramurilor și începu să curețe plantele agățătoare care rămăseseră agățate de gigantul mort. Rhuan se aplecă pentru a vedea mai bine.

— Nu avem timp de așa ceva!

Se auzea șarpele, tot mai aproape; se deslușea distrugerea provocată de înaintarea sa amenințătoare.

Nepriceput, Ahenotoc lovi către o creangă lungă și dreaptă din latura arborelui. Rhuan scrâșni din dinți auzind cum lama ascuțită a sabiei sale era folosită atât de prost. Răbdă o clipă sau două, dar apoi nu mai putu suporta. Chiar pe când deschise gura ca să protesteze, ramura cedă. Ahenotoc o examină mulțumit și i-o aruncă lui Rhuan.

Lemn bătrân și tare, de mult rămas fără coajă; mai lung decât era el de înalt și subțire fix cât să-l cuprindă cu mâna. Ahenotoc îl tăiase astfel încât la un capăt avea o muchia ascuțită. Rhuan îl privi, sceptic. Celălalt îl fluieră ca să-i atragă atenția și făcu gesturi entuziaste de împungere către propriul său gât, în spatele mandibulei.

Înainte ca Rhuan să apuce să-i răspundă, sălbaticul dispăru, cățărat și mai sus pe buștean. Se ivi din nou printre crengile încurcate în care rămăsese copacul agățat. Ahenotoc se aplecă într-o parte și alta, încercându-le cu evidentă grijă, dar și cu suspiciune. După câteva clipe, începu să taie, iar sabia mușcă din lemn și-l împroșcă pe Rhuan cu așchii. Pricepu destul de repede ce încerca băștinașul, iar aceasta îl îngrijoră mai puțin decât ar fi trebuit. Mirosea de la o poștă a nebunie, dar nebunia chiar era cel mai potrivit iz pentru o asemenea noapte, într-un asemenea loc.

*

Rhuan din Cetatea-Sură așteptă răbdător să vină fiara spre el. În jurul său, jungla-și cânta în continuare oda bâzâită. Privi în jos, la viermișorii setoși de sânge care se târau cocoșați către el, prin frunzele moarte și iluminate de lună. De cele mai multe ori, se feri înainte să i se poată înfige în carne. Unul sau doi reușiră să se strecoare și îl mușcară de mână și gât; pe aceia îi strivi între degete, murdărindu-se cu zeama amestecată din resturile lor moi și propriul său sânge, pe care i-l furaseră.

Se apropia furtuna: un tunet al distrugerii, tot mai puternic. Își deschise inima pentru Wen Braț-de-Fier, dar, firește, fără vreun răspuns. Nu i se alătură niciun zeu cunoscut împotriva celui care se năpustea spre ei. De fapt, nici nu era convins că ar fi contat, chiar dacă trupul i-ar fi fost stăpânit de puteri divine împrumutate. Începu să se întrebe, pentru prima oară, dacă zeii săi chiar erau cei mai cruzi. Acest tărâm neîmblânzit, proaspăt descoperit, dădea naștere la orori după chipul și asemănarea sa, și nu exista vreun tărâm mai fioros de-atât.

În fața sa, jungla păru să tresară. Marea de umbre undui și luă o singură formă. Din rădăcini până în vârful coroanelor, arborii se cutremurară. Gâzele amuțiră. Din beznă se iți capul bont, de bolovan, al șarpelui. I se simțea până și mirosul: mâl și apă stătută, buruieni și țărână. Limba-i bifurcată se răsuci și vibră. Ochii roșii, lipsiți de pleoape, sclipiră atinși de fărâmele de lumină căzute din lună.

Rhuan se ridică în fața monstrului, își desfăcu larg brațele și-și urlă provocarea. Sfidător, flutură sulița improvizată. Bestia țâșni spre el, într-o unduire vastă și devastatoare, care frânse copacii și întoarse pietrele; un torent de întuneric, de parcă ar fi înviat jungla însăși, mânioasă. Fugi. Alergă sub bușteanul uriaș și, ajuns acolo, se întoarse. Fiara aproape-l ajunsese și înainta cu repeziciune pe urma sa prin luminiș, cu fălcile căscate. Avea dinți precum niște seceri, iar solzii cât scuturile. Duhoare-i mirosea a putreziciune și moarte. Își încleștă privirea cu cea implacabilă a reptilei. Deasupra, peste trosnetul alunecării șarpelui, auzi o serie de ciocănituri: Ahenotoc tăia ultimele crengi în care se mai ținea arborele mort.

Rhuan se aruncă într-o parte când fălcile mușcară spre el. Monstrul se trase mai aproape ca să încerce din nou, iar spatele-i lat se lipi de bușteanul înclinat. Cu un ultim scrâșnet al sabiei lovind în lemn, crengile cedară și lumea se zgâlțâi în jurul lui Rhuan. Un geamăt asurzitor, precum cel al unui ghețar care se târăște peste stânci; un freamăt săltând însuși pământul pe care stătea; o exhalare smulsă din dezgustătoarea târâtoare.

Se ridică în picioare, chiar lângă gigantul prins sub greutate. Copacul îi căzuse drept peste gât, iar cioturile ascuțite ale ramurilor îi străpunseseră chiar și armura solzoasă, dar puterea încă mai curgea prin zeul uriaș. Corpul serpentin se ridică într-un arc enorm, profilat strâmb pe cerul înstelat, tot mai sus și mai sus. Se încordă împotriva capcanei ce-l prinsese, iar pădurea se cutremură. Unele dintre țepușele care-l înțepaseră se rupseră. Copacul gigant începu să se rotească și să se întoarcă.

Ahenotoc sări plin de curaj și lovi partea din spate a căpățânii fiarei, cu un bubuit surd. Creatura zvâcni și-l aruncă precum un taur alungă o muscă. Sabia, însă, rămase înfiptă la baza craniului.

Rhuan se repezi înainte, căutând locul arătat: sub maxilar, în spatele osului. Șarpele se suci către el, cu solzii uruind când se frecară unul de altul, cu liniile întunecate de pe piele schimbându-și forma, cu trupul formând un zid arcuit, cu umbra întinzându-se nesfârșită. Bărbatul împunse cu arma sa primitivă, dar aceasta ricoșă din platoșă. Totuși, fiara era încă blocată și încurcată. Își retrase capul și-și încordă trupul pentru încă un efort de a se elibera. Gâtul i se curbă, iar între solzi se întrezări o deschizătură. Rhuan înfipse acolo sulița și o împinse cât de departe și de tare mai reuși cu mușchii săi epuizați.

Căpățâna coborî spre el și-l aruncă într-o parte. Căzu odată cu sulița, urmată de un puhoi de lichid fierbinte. Sângele erupse zgomotos și se scurse în jurul său, acoperindu-i picioarele. Curgea în șiroaie vâscoase, care se îngroșau când dădeau de aer și se întăreau pe jos, într-o mocirlă tot mai întinsă.

Șarpele se zbătu în asemenea convulsii încât săpă șanțuri în pământ și împroșcă frunzele în vârtejuri înalte. Se eliberă în sfârșit de buștean. Forma-i uriașă, unduitoare, izbi coronamentul junglei. Bucăți de crengi începură să cadă peste Rhuan, care se ghemui cu mâinile deasupra capului. Țărâna se zgudui odată cu el, bubuind mai tare decât cel mai zgomotos clopot, lovită iar și iar de gigantul muribund.

După un timp, doar o ploaie delicată de frunze, apoi nimic. Rhuan rămase nemișcat o vreme, asurzit de bătăile propriei inimi. Se ridică în picioare, ezitant, și se scutură de mizeria și noroiul de pe piept și genunchi. Putoarea sângelui de șarpe era amețitoare, aproape sufocantă.

În zbaterea sa, fiara crease un luminiș mult mai mare, în care zăcea întins și nemișcat sub razele lunii. Rhuan îl privi cu groază. Ar fi putut pune patru corăbii, cinci poate, de-a lungul său și tot nu s-ar fi sfârșit. Ochiul stins, întunecat precum o piatră de ocru, era de două ori cât pumnul.

Dintr-o dată, deasupra leșului apăru Ahenotoc. Rânji – o urmă de alb în întuneric – deși un braț îi atârna inert, iar coastele-i erau însângerate. Sălbaticul trase de sabia care rămăsese înfiptă unde o împinsese și, când reuși în sfârșit s-o scoată, i-o aruncă lui Rhuan cu un strigăt care părea pur entuziasm.

Rhuan ridică arma și privi trist lama ciobită și zgâriată.

Ahenotoc sări nesigur lângă el, cu un pleoscăit. Nu mai era la fel de agil, dar tot zâmbea. Îl bătu pe umăr și spuse ceva scurt și vesel, dând din cap spre orizont. Rhuan nu pricepu nimic. Celălalt râse iar și începu să meargă. Fără să se întoarcă, îi făcu semn cu brațul bun să-l urmeze în penumbra junglei.

Rhuan își mai ridică o dată mâinile deasupra capului, chemându-l pe Wen din nordul înghețat, ca să împărtășească momentul de triumf, să privească prin ochii lui de muritor și să se scalde în gloria sa de a fi păcălit încă o dată moartea. Nimic. Doar parcă o urmă vagă de iz de nea și o ușoară înțepătură de răceală înghețată peste frunte.

Dar erau doar amintiri, nu prezență. Rhuan fusese exilat prea departe, și nu doar față de vatra părintească. Nu venise niciun zeu, în afară de monstrul uriaș întins mort peste pantă. Iar sfârșitul său nu se datora vreunei mânii divine, ci vicleniei și curajului omenești. Doar ele-i mai rămâneau lui Rhuan să fie slăvite. Fie că erau ale sale ori ale altuia.

Oftă și băgă sabia în teacă. Se mai uită o dată lung la gigantul ucis, apoi se grăbi pe urmele lui Ahenotoc. Deja-i auzea fluierăturile ușoare, prin care-l chema în desiș.

— Fie, arată-mi tu calea, mai spuse Rhuan. Călăuzește-mă.

***

traducere de Miloș Dumbraci