în acest hard SF despre colonizarea spațiului cu nave generaționale, realizăm, treptat și cu duritate, alături de estronauta Linda, ce sacrificii sunt cerute de un astfel de demers epic; dar și ce riscuri nebănuite sunt ascunse în călătoriile prea lungi prin cosmos…
Dintr-o dată, o bubuitură răsună de-a lungul și de-a latul navei.
Estronauta Linda, care tocmai lucra la cuvele fetale, scăpă un scâncet de frică.
O a doua izbitură. Alarmele se puseră pe urlat, luminile principale se stinseră, porțile etanșe se trântiră, se aprinse sistemul auxiliar de iluminare. Atmosfera interioară începu să se scurgă afară, cu un șuierat înfiorător.
Totul deodată și atât de iute, încât Linda rămase încremenită și confuză. Înțelegerea a ce se întâmpla o lovi doar odată cu șuieratul, de i se ridică părul pe ceafă. Nu putea însemna decât un singur lucru: fusese închisă în zona cu breșa din carenă.
Cam totul din interior era prins în suporturi, dar cele câteva unelte pe care le așezase la îndemână, unde lucra, fură smulse de curent.
Începu și ea să plutească. Se agăță de un perete. Presiunea internă scăzu rapid și simți că îngheață de groază. Ultimele urme ale antrenamentului trecură prin teroarea provocată de decompresie și-i amintiră că ceva mai jos exista o capsulă de salvare.
Se desprinse și se lovi de pereți, învinețindu-și pieptul descoperit. Traversă încăperea în direcția capsulei, peste echipamente și peste monitoarele instrumentelor. Când o deschise, cabina îi acoperi automat capul cu o cască specială, de urgență. Masca i se lipi etanș de piele și-i pompă oxigen pe sub vizor. Capsula o trase înăuntru și se închise, ca să o protejeze de curentul de aer.
Din cauză că-i tremurau mâinile, se chinui să se îmbrace cu restul costumului de vid. Căldura exagerată a stelei din apropiere, care-i stresa de obicei, fu înlocuită de un gol friguros.
Cu degetele înghețate și neîndemânatice, Linda nu reuși să-și închidă cataramele costumului decât după ce o ajutară manipulatoarele robotice ale cabinei. După conectarea căștii se porni, în sfârșit, încălzirea costumului și presiunea internă începu să crească. Supraviețuise – pentru moment. Fără vreo rezervă de aer a capsulei, trebuia să se bazeze doar pe costum pentru a nu muri.
Porni comunicatorul din cască.
— Domnule căpitan? Sunt Linda.
— Te aud. Raportează.
— Sunt în capsula de salvare numărul 3. Secțiunea de aici a suferit o fractură a carenei.
— Ne-au lovit doi meteoriți, unul după altul. Avem zece membri ai echipajului treziți din criogenie, iar doi sunt răniți. Îl trimit pe Huan-Markus. O să opriți scurgerea împreună.
Prin receptor, Linda auzi încă un trosnet. Întreaga navă se cutremură. Spaima rece se întoarse și-i prinse inima între degetele ei de gheață.
E tare frig în spațiu, spunea o zicală răspândită printre cei de pe navă. De fapt, se refereau la frigul groazei – acel sentiment glacial care-i însoțea peste tot, indiferent cât rămâneau treji înainte de a se întoarce la somnul criogenic. Ardo, medicul șef de la secția de psihologie, îi asigura mereu că senzația era doar în minte, o afecțiune provocată de undele ultrascurte emise de steaua din apropiere. Mulți dintre ei sufereau de simptome similare. În ciuda eforturilor de cercetare, savanții flotei nu reușiseră încă să catalogheze toate efectele razelor cosmice asupra celulelor umane. Identificaseră totuși unele influențe la nivelul sistemului nervos, printre care și fobia de gerul din vid, declanșată vizual.
Pentru moment, afecțiunea o făcea pe Linda să înghețe chiar și doar când se gândea să iasă din cabină.
*
— Linda? reveni vocea căpitanului în receptor.
— Da?
— Am fost loviți iar. Nu-l mai pot trimite pe Huan-Markus. Va trebui să te descurci singură.
Linda se simți paralizată de teroare.
— Te descurci?
Căpitanul nu întreba, ci ordona. Știa și el că Linda era una dintre cele mai afectate de fobia frigului spațial.
Linda se forță să răspundă.
— Repară alte spărturi?
— A murit. L-a lovit un meteorit. Unul atât de mare că a străpuns nava dintr-o parte în cealaltă. Așa că acum avem două ditamai găurile în cocă și am pierdut deja parcul dendrologic.
Linda se strădui să pară sigură pe ea.
— Am înțeles.
Parcul, bineînțeles. Huan-Markus era mereu paranoic și credea că vegetația luxuriantă era atacată de vreun mucegai dăunător. Știa și el, la fel de bine ca și Linda, că de fapt propria-i minte îi sugera suspiciunile. Și totuși, incapabil să evadeze din iluzie, se tot ducea pe ascuns acolo, ca să lupte cu amenințarea inexistentă și să spele toxinele imaginare.
Când se gândi la Markus, prins mereu în munca lui inutilă, simți că în cap i se puse ceva în mișcare. Că se poate ridica deasupra groazei, să miște.
— Mă apuc de treabă.
Înhăță cu hotărâre aparatul de sudură cu plasmă și un pachet de plăci pentru reparații – o trusă standard în toate capsulele de salvare. Deschise capacul și se trase imediat înapoi. Speriată, fără suflu. Șopti:
— A, nu, nu și ei…
Semiîntunericul încăperii din fața ei pâlpâia, plin de umbre, iar printre ele pluteau niște obiecte micuțe, congelate.
I se topi rapid tot curajul adunat cu greu.
Atât de mulți! Aproape jumătate din ultima tranșă de fetuși. Se strecură printre trupușoarele micuțe și se împinse în direcția opusă spărturii. Bezna ascundea adevăratele proporții ale distrugerilor, dar era clar că stricăciunile erau masive.
Într-adevăr. Când plonjă printre masivele utere robotice, văzu că se spărseseră cuvele atunci când scăzuse presiunea. Doar secțiunile mai îndepărtate fuseseră sigilate cu panouri etanșe de protecție.
Izbucni în lacrimi la vederea embrionilor rămași, care pluteau în cuve, adormiți și fără griji. Doar câțiva se foiră, deranjați de zgomotele neobișnuite.
— Rezistați, micuților!
Se grăbi la treabă. Se împinse înapoi către fisură, urmând șirul de resturi. Inima i se întristă de fiecare dată când trecu pe lângă vreun fetus. Până la urmă, găsi zona de impact, la patru hale distanță. Meteorul lăsase în cocă o gaură cât pumnul. Obiectele mai mici fuseseră deja aruncate în spațiu, dar cele mari, care nu încăpuseră prin orificiu, se adunaseră într-o grămadă în jurul lui.
*
Costumul de vid o făcea pe Linda destul de voluminoasă, dar reuși să treacă destul de ușor prin chepengul de urgență. Nu vreo ecluză cu atmosferă – chepengul respectiv era gândit să se deschidă doar când dispărea diferența de presiune. Lansă un piron magnetic, iar acesta se lipi de carenă. Se împinse afară, trăgând după ea câteva genți cu unelte. Era magnetizate și ele, așa că se lipiră fără probleme pe exteriorul navei.
În cele din urmă, se prinse și ea cu cizmele magnetice, în poziție verticală, și privi în jur.
Mai bine s-ar fi abținut.
Înspăimântată, strânse tare mânerul pistolului de sudură. Groaza pe care o controlase temporar reveni și-i pietrifică mușchii, iar corpul tensionat începu să-i tremure incontrolabil. Închise strâns ochii.
— Eu sunt împlinirea speranțelor atâtor generații trecute… Visele mele au ca temelie știința. Cred în victoriile viitoare, conștientizez ce am realizat până acum și ce vom mai realiza în viitor, își șopti singură.
Repetă frazele iar și iar, fără a reuși să spargă strânsoarea înghețată ce-o învăluise. Mușchii îi tremurau în continuare, luați în stăpânire de spasme independente de mintea sa. Universul era prea mare, prea rece pentru a fi colonizat de umila omenire.
— Linda! bubui glasul poruncitor al căpitanului. Raportează!
Avea fălcile prea încleștate că să poată vorbi.
— Linda!
După o scurtă pauză, vocea comandantului reveni, ceva mai îmblânzită.
— Linda, ascultă-mă. Spațiul nu-i prea vast pentru umanitate, nici prea rece. Estonia nu e singura navă de aici. Mai sunt zeci pe drum în fața și-n urma noastră, cu milioane de oameni. Ia uită-te în jur.
Linda nu reuși să miște ori să deschidă ochii. Dar ascultă și se concentră pe glasul căpitanului.
— Infinitatea cosmosului e plină de căldură și energie. Tocmai această energie nedefinită ne susține mișcarea, ne ține în viață. Cosmosul în sine susține viața. Nu e nevoie să-l înfruntăm, ci doar să trăim. El ne este casă, iar casa ne e cetate. Caută energia din spațiu și te va încălzi.
Linda înghiți în sec. Vorbele căpitanului îi deblocară nițel procesele mentale. Cu mult efort, își deschise ochii și căută o ancoră vizuală. Știa și ea că nu erau singura navă din zonă. Aveau în spate o flotă întreagă, și destule și înainte.
Dar a ști nu era suficient, fiindcă nu le putea vedea cu ochiul liber. Nu zărea decât forma masivă, din oțel sclipitor, a Estoniei, rece și lipsită de viață, cum se rostogolește prin bezna nemărginită a vidului interstelar. Vedea rana deschisă din carena Estoniei și, în adâncurile ei, luminițele pâlpâitoare ale ledurilor de urgență din laborator. O lumină galbenă, caldă, liniștitoare. Își fixă privirea pe lucire și fu învăluită un sentiment de acasă, care-i oferi puterea de a-și ridica ochii în sus, tot mai sus, până îi poposiră pe uriașa sferă roșiatică și pârjolul ei. Dincolo de astru, niște punctulețe minuscule: sateliții acelui drumeț prin univers.
*
— Linda!
Tonul căpitanului căpătase o nuanță de urgență.
— Întoarce-te, avem nevoie de tine înăuntru! Spărtura din carenă poate să mai aștepte. A izbucnit un incendiu în Hala Criogenică 3. Avem de nevoie de toată lumea ca să-l stingem!
Un incendiu? Se simți încă și mai înghețată.
— Linda!
Înghiți în sec, privi lung prin vizorul anti-reflex către steaua arzătoare și încercă să-și repete că astrul e fierbinte. De fapt, mai mult decât fierbinte, 15 milioane de grade în nucleu, 5 sub suprafață, un milion deasupra. Fără sistemul de răcire al costumului de vid s-ar fi prăjit.
— Linda! Revino-ți! Răspunde-mi!
Reuși să se pună în mișcare. Încă simțea fiori, dar exercițiul mintal o ajutase să iasă din încremenire.
— Vă aud, domnule căpitan!
— Linda, avem nevoie de tine în Hala Criogenică 3. Acum!
— Vin. Termin reparația de aici…
— Las-o, nu-i o prioritate!
— Ba da. Înăuntru avem copiii. Ecranele anti-șoc nu oferă suficientă izolare termică. Dacă nu încălzim sectorul, îi pierdem.
— Dar avem un incendiu!
— Fără copii, nu mai contează nici dacă vine potopul!
Căpitanul înțelese că nu are sorți de izbândă.
— Atunci măcar grăbește-te, pentru Dumnezeu!
*
Gândul la copii o ajută pe Linda să-și adune suficientă tărie pentru a alunga și ultimele urme de paralizie. Cu mișcări lente și sacadate, înhăță un petec din aliaj special, îl potrivi peste gaură și apăsă butonul de pe mânerul pistolului de sudură.
— Treci la treabă! își porunci singură, în șoaptă. Adună-te, concentrează-te și o să înfrângi spaima!
Aparatul scuipă două jeturi de gaz – conținea plasmă în jurul unui electrod din tungsten și un agent de izolare, care să nu-i permită metalului topit să se răcească prea repede.
Șirul de mișcări familiare o ajută să se relaxeze și mai mult. Fiorii se retraseră, munca o absorbi și, înainte de a-și da seama, deja petecul era ferm instalat. Se îndreptă de spate și simți cum i se strâng pe coloană picături de sudoare. Costumul i se părea excesiv de fierbinte, ciclul său de răcire rulând la maxim pentru a face față ardorii stelare.
*
— Domnule căpitan!
De la efort, vocea Lindei răgușise.
— Am reparat spărtura din sectorul 45.
— Grozav! Atunci grăbește-te spre 3.
— După ce presurizați sectorul meu.
— Imposibil, e prea aproape de 3. Dacă pompăm aer, se extinde incendiul.
— Dar o să degere embrionii!
— Nu-i vrei nici arși, nu? Mai bine te grăbești!
Groaza rece reveni, gata s-o înece pe Linda. Copiii lor viitori urma să moară oricum.
— Linda, liniștește-te, o să presurizăm sectorul tău de îndată, interveni altă voce.
Ardo, medicul-șef.
— Păi și focul?
— E imaginar.
— Ce?!?
— Doar o iluzie a căpitanului. Nu avem vreun incendiu.
— Și meteoriții?
— Meteoriții au fost reali.
— Of, credeam că o iau razna și eu.
— Mda, ar fi timpul să facem rotația de personal. Deja am declanșat procesul de dezghețare a echipei din tura următoare.
*
Linda își adună sculele și se grăbi către cea mai apropiată ecluză, prin hățișul de instrumente care acopereau exteriorul navei. Din moment ce urma să revină presiunea, chepengul de urgență nu mai era util. Ancora magnetică se târa în spatele ei și i se încurca printre picioare.
Observă un cuplu ce se apropia de aceeași ecluză, încărcați și ei cu genți de unelte. Probabil Pärt și Laine. Se mișcau la fel de greoi ca și Linda.
Pärt suferea de aceeași afecțiune ca și ea – iluzia gerului cosmic. Laine de halucinații că ruginea astronava. Ei i se părea mereu că tot echipamentul se sfărâmă și scârțâie în agonie. Linda bănuia că toată situația cu meteoriții fusese și mai dificilă pentru Laine, accentuându-i fobia cu rugina. Probabil chiar în acest moment credea că imploda carena, de la degradare.
După ce trecu prin ecluză, Linda se grăbi spre propriul său sector. Presiunea aerului dinăuntru se normaliza, ușile anti-șoc se deschiseseră și putu intra în siguranță, fără costumul de vid. Pentru orice eventualitate, își scoase casca și adulmecă aerul. Nu mirosea a fum.
Strânse casca la subțioară și, cu inima strânsă, se împinse prin pasajele dinspre sectorul de incubație.
Trupușoarele micuțe încă-i umpleau încăperile. Nu reuși să-și mai stăpânească lacrimile și lăsă în urma ei o dâră de suferință, printre oamenii care nu aveau să mai fie.
Se duse în capătul îndepărtat al sălii, ca să verifice sistemul de susținere a vieții. Tot echipamentul părea perfect funcțional. Nu se rupsese, dislocase ori zburase nicio piesă importantă. Linda îndrăzni să răsufle ușurată.
În uterele artificiale, pasagerii nenăscuți pluteau liniștiți. Spera că incidentul nu afectase dezvoltarea viitoare a coloniștilor.
Într-adevăr, jurnalul incubatoarelor arăta că, și în timpul necazurilor, minusculii călători primiseră destulă căldură și li se oferiseră, pentru relaxare, sunete cu bătăi maternale de inimă și muzică orchestrală, clasică.
Strânsoarea frigului din pieptul Lindei se topi și ea zâmbi – ființele micuțe erau însuși sensul vieții și morții generației sale, prin spațiul infinit. Acei estonieni nou-nouți, destinați să se nască atât de departe de patrie, o să datoreze totul sacrificiului altruist al ei și al restului echipajului intermitent de pe Estonia. Estronauții actuali, lipsiți de confort și chinuiți de iluzii, nu vor fi suferit în van. Știuseră cu toții ce-i aștepta și fiecare membru al echipajului, indiferent de problemele de zi cu zi, era fericit cu locul său. Aveau un scop, un rol: cel de a duce generația viitoare în noua lor casă.
Proxima Centauri era o gigantă roșie activă, așa că nu puteau spera să găsească planete locuibile, asemănătoare cu Terra, printre cele din sistem. Veniseră aici pentru o întâlnire cu altă lume – o planetă rătăcitoare, pe punctul de a trece prin apropiere. Urma să o intercepteze, să construiască baze pe suprafața ei, să crească generațiile care vor trăi cândva momentul captării planetei de către alt sistem solar. Calculele asigurau o probabilitate de 99% că se îndrepta spre unul ce-i va oferi condiții optime pentru omenire.
Cândva, mult dincolo de viața ei.
Gândul la propria sa mortalitate îi reaminti de pieirea lui Huan-Markus. Probabil urma să aibă parte de un serviciu funerar, a doua zi.
Se împinse spre cealaltă parte a sălii și se ascunse iar în capsula de urgență, ca să nu mai dea peste embrionii plutitori.
Își prinse fața între palme și izbucni în plâns.
Tradus din estoniană în engleză de Laura Loolaid
Tradus din engleză în română de Miloș Dumbraci
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
©Maniakkide Tanav
2 comentarii
Scris cu multa siguranta, mi-a placut… mai ales ca se foloseste de putine elemente pt a construi atmosfera si-i iese atit de bine…
Frumoasa poveste. Atat de frumoasa incat mi-as fi dorit sa fie doar un capitol dintr-o carte.