Comandant Pike
Oamenii spun că nu poți dormi bine când îți aștepți execuția. Se înșală. Am dormit exact cum o făceam și-n cabina mea, la bordul Navei Majestății Sale Boadicea. Obișnuiam să las zgomotul valurilor și torsul turbinelor electrice să mă adoarmă. Pe-atunci eram încă ofițer onorabil al Marinei Regale și comandantul propriei mele nave. Și în fiecare seară am mers la culcare știind că ar putea fi pentru ultima oară, că s-ar putea să fie ultima mea noapte. Orice militar de carieră știe asta. Și ori accepți, ori renunți și te întorci acasă.
Nici conștiința nu mi-e încărcată. Desigur, mulți oameni din Marina Regală consideră comandantul Pike drept fiind o persoană lipsită de conștiință. Dacă e adevărat sau nu, ei bine… Chiar și-n fața curții marțiale am insistat că nu comisesem nicio infracțiune organizând operațiunea științifico-militară pe care am numit-o„Operațiunea Ahile”. Ce făcusem fusese pentru a elibera mintea omului de ultimul și cel mai mare tiran: Natura, și de limitările trupului fragil cu care tot ea ne-a înzestrat. Am putea fi la fel de liberi ca albatroșii care zboară deasupra oceanului, privindu-i pe amărâții de oameni, lipsiți de aripi, care se târăsc pe sol, prinși în cele două nenorocite de dimensiuni ale sale. După câteva sute de ani, poate că fosilele din departamentul guvernului de azi, care ordonă Marinei Regale, ar fi la fel de disprețuiți pe cât îi disprețuim noi pe clericii secolului XVII, care au ars pe rug filosofi și oameni de știință. Sau măcar i-am numi ceea ce sunt: oi umile, plecate în fața Naturii. Datorită acestui fapt – și a celui că am ales un francez să-mi fie partener în această „crimă” – acum comandantul e închis, acuzat de trădare.
Totul fusese gata. Aveam un hangar liber într-un port abandonat. Rene și cu mine i-am dat numele de cod Styx. Aveam toate echipamentele necesare: mese de operație și instrumente, aparate electrice, chimicale, scule pentru metalurgie. Fusese aproape copilăresc de ușor să facem rost de toate. Universitățile, companiile – toată lumea se pleca și-mi făcea pe plac de-ndată ce le arătam legitimația de ofițer al Marinei Regale și-mi proclamam autoritatea. Nu s-a gândit nimeni, absolut nimeni, să contacteze departamentul guvernamental și să-ntrebe dacă eu acționam, cu adevărat, în numele lor. Era suficient să arăt un document care părea autentic. Ha, falsificarea e o treabă ușoară când știi ce faci.
Ne acompaniau doi chirurgi și un inginer. Și știu cine ne-a trădat. Acel nebun sentimental, chirurgul Douglas. Omul care nu vede o problemă în a măcelări și mutila iepuri și porci vii – sau chiar pisici, creaturile perfecte, cele mai frumoase din lume, cu siguranță – pentru un scop mai înalt, pentru progresul științei. Din tot grupul, el trebuie să fi fost cel căruia i s-a făcut brusc frică. O, desigur că m-am gândit și la posibilitatea ca informatorul să fi fost bunul secund Hadrian Millet, de pe Boadicea. El chiar a încercat să mă convingă să renunț la operațiune. Deși, dintre toți, numai el – având peste douăzeci de ani de experiență, zece dintre ei în camera motoarelor de pe Boadicea – ar fi putut transforma toate acele schițe tehnice în realitate. Totuși, el, cel mai de încredere ofițer al meu, a refuzat în mod repetat să ajute în cea mai importantă operațiune pe care mi-o asumasem vreodată. Lașul acela bărbos s-a ascuns în inima navei. Cred că se temea de Rene, cel care se sculptase pe sine în ființa forței și frumuseții supreme.
Îl întâlnisem pe Rene cu un an înainte, când Boadicea luase parte la reprimarea revoltei coramantiene, iar distrugătoarele franceze ne ajutaseră. Încă de la începutul prieteniei noastre,discuțiile dintre noi luau o asemenea întorsătură întunecată încât speriau burghezia idealistă. Ne priveam cu dispreț patriile natale – Regatul Angliei pentru conservatorismul filistin și Republica Franceză pentru liberalismul care semăna, mai degrabă, cu letargia. Până la urmă, amândouă erau același rahat, iar exemplele cele mai rele pe care le puteam da despre ambele ședeau în ministerele care administrau marina.
Noi, însă, visam la o altfel de marină militară. Neînfricată, îndrăzneață, nemiloasă. Una care ar fi sfărâmat revolta coramantană în două săptămâni. Una pe care lumea s-o privească terorizată. Și, ca să creăm o asemenea marină militară, spiritul omului trebuia mai întâi să învingă idiotul orb numit Natură.
Secund Millet
Totul e din vina nebunului de francez. Jur că o să-l omor dacă-l mai văd. Sper să-l execute în țara lui – dar francezii ăștia… nu prea am încredere în spiritul lor justițiar, să fiu cinstit.
Anul trecut, pe 1 aprilie, Nava Majestății Sale Boadicea era pe drumul de întoarcere către scumpa Anglie, dinspre coastele coramantiene. Crepusculul tocmai lăsase loc întunericului înserării când am fost invitat de Comandant Cordelia Pike să bem un whisky vechi de douăzeci de ani la ea în cabină. Mă chinuisem o oră să-mi curăț uleiul de motor de pe degete. Pike, în schimb, arăta la fel de elegantă ca totdeauna. Îmi amintesc cum îmi tremura mâna pe pahar, în vreme ce purtam cea mai bună și inconfortabilă uniformă a mea. Și-mi mai amintesc cum Pike era întoarsă spre geam. Își dăduse jos haina, așa că am văzut șiretul strâns de pe spatele corsetului pe care îl purta sub cămașa albă cu volane. Părul ei castaniu, împletit și legat cu o panglică neagră, îi atingea ceafa. Iar eu stăteam acolo, privind-o, iar inima îmi pompa de zor sânge direct între picioare.
– E magnific, a spus Pike. Locotenentul Fontainerouge e dat naibii.
Vorbea cu oceanul fremătând în valuri. Și eu îl cunoscusem pe locotenentul Rene Fontainerouge, când servise pe distrugătorul francez Orleans. Dar îl considerasem mai degrabă caricatural decât magnific. Pentru început, există o regulă standard, toți ofițerii marinei militare franceze trebuie să se înscrie în tiparul 48-24-36, în inci. Umeri, talie, șolduri. Nu-i de mirare că sunt mai interesați de corsete decât ofițerii noștri. Chiar și uniformele lor sunt compuse din puține elemente în afară de corsetul de piele, ca o armură, cizmele lungi și scoica de protecție inghinală. Pe lângă asta, au un obicei încă și mai bizar. Poate e o tradiție perversă care a supraviețuit de pe vremea Versailles-ului, datorită teatralității lor. Își arată rangul înalt mutilându-și trupurile cu inserții de materiale artificiale. Își modifică buzele, nasul, umerii sau bucile cu implanturi care le sunt parțial sau complet introduse sub piele. Și nenorocitul de Fontainerouge era cel mai potrivit exemplu pentru această îngrozitoare practică. M-am ciocnit de el la latrină, după cină. În sensul propriu al cuvântului. Se grăbea să iasă, cu ochii umezi și injectați.
Totuși, nu mi-aș fi imaginat ceva atât de îngrozitor ca povestea pe care mi-a spus-o Pike.
– Fontainerouge are în spate implanturi electrice care-i filtrează oxigen și i-l injectează direct în sânge. Înțelegi ce înseamnă asta? E aproape supranatural de puternic și rezistent! Ghici ce altceva mai are sub corset! O canulă care-l hrănește cu nutrimente pure oricând are chef. Aproape că nu are grăsime, doar oase și mușchi.
Îmi cunoșteam superiorul și-mi puteam imagina cu ușurință că ea chiar îi dăduse jos corsetul. Am strâns din pumni atât de tare încât mi-am înfipt unghiile-n carne. Speram ca whisky-ul să-și facă mai repede treaba.
– Și cizmele lui, a continuat Pike. Da, acele cizme înalte cu toc gros și înalt. Îi sunt, practic, capsate de picioare și au un sistem electromagnetic care-i menține postura perfectă pe punte și-n cele mai rele nenorocite de furtuni.
Atunci m-a trecut un fior spontan de dezgust. Aș putea spune instinctiv, dar de unde să știu ce e, de fapt, instinctiv și ce e doar efectul prejudecății?
– Gândește-te, Millet, a spus Pike închizându-și ochii pe jumătate. Natura a creat rasa umană, iar noi o facem, noi înșine, asemenea zeilor. Semizeii herculeeni din vechile mituri erau plăsmuirile imaginației bieților oameni aflați la mila naturii. Noi, englezii, suntem temători când vine vorba să ne amestecăm în așa-zisa ordine naturală a lucrurilor… cei din Franța sunt ceva mai deschiși la minte, dar numai o idee. Ce oportunități aduce asta, nu doar pentru armată, și ci pentru comunitatea medicală și, în final, pentru întreaga țară – să îmbunătățești trupul uman prin aportul tehnologiei? Deja putem vindeca boli, putem instala bobine de cupru în utere, putem construi proteze pentru mâini și picioare din metal și angrenaje care merg ceas.
Gândindu-mă la treaba asta detașat, trebuia să admit că găseam și ceva rațional. Oamenii s-au arătat reticenți la multe lucruri în numele naturii, de la machiaj și până la nave mai rapide de zece noduri. Totuși… numai cineva ca Pike ar fi putut concepe un plan ca „Operațiunea Ahile”. Doar cineva atât de nesăbuit și repezit ca ea. Așa cum numai cineva ca ea ar fi putut ajunge comandant al propriei nave înainte de a împlini treizeci de ani.
O caracteristică clasică a marilor războinici este să aibă tot felul de porecle – pe care să le folosească subordonații, superiorii, dușmanii sau toți. Cordelia Pike era supranumită Regina viespilor. Nu-mi amintesc cine a fost primul care i-a spus astfel, dar numele s-a lipit de ea precum cleiul. Nu că n-ar fi prins-o. Viespile sunt cele mai afurisite gângănii care există. Niciun strop de miere, numai veninul înțepăturii. Pike era, într-un moment, un ofițer al Marinei regale, impecabil, calculat, rece, iar în următorul se lăsa cuprinsă de furie, iar subordonații ei mai nenorocoși sfârșeau cu răni sângerânde. Și mai era și talia ei, ca de viespe. Avea cea mai subțire talie din toată marina, fiind invidiată de mulți bărbați. I-ai fi putut spune prima palmă dată naturii de voința de fier a lui Pike. Cine e interesat de viața insectelor ar putea adăuga că, atunci când o tânără femelă viespe își părăsește stupul, se împerechează cu toți masculii pe care-i întâlnește.
Francezul era și mai nesăbuit ca ea. Din nefericire – din nefericire pentru noi toți –, la scurt timp după criza de la Coramantien, Boadicea a fost trimisă în Madeira, unde și francezii își aveau baza. De fiecare dată când Fontainerouge s-a furișat în cabina lui Pike, l-am auzit… și, Dumnezeule, de fiecare dată când se întâmpla, alergam direct în sala mașinilor,ca torsul blând al inimii navei să blocheze orice altceva.
Sunt sigur că atunci au produs creierele lor ideea „Operațiunii Ahile”. Pot să jur că, la început, comandantul Pike a încercat calea onorabilă. Dar, după cum știm toți, guvernul i-a respins viziunea nebunească pe 3 octombrie, cu o majoritate de 9 voturi din 13. Unii dintre amirali au inventat scuze, în vreme ce alții au folosit pur și simplu cuvinte ca „nenatural” și „monstruos”.
N-am crezut că Pike ar renunța ușor, dar aș fi anticipat că avea să facă ceea ce a făcut? Cred că te aștepți să spun că nu. Aș minți dacă aș face-o. Nu cred că mă supraestimez dacă spun că-mi cunoșteam superiorul mai bine ca oricine.
Comandant Pike
Dimineața devreme m-au trezit zgomotele cizmelor mărșăluind pe coridor.
„Deci, se va întâmpla azi.”
Dar grupul de oameni care intră în celula mea nu arată deloc a pluton de execuție. Sunt amiralii Gore și McClintock, împreună cu aghiotanții lor. Din reflex, iau poziția de drepți.
– Comandant Pike, spune McClintock. Avem o ofertă pentru tine.
Îl ascult abia respirând.
– Te-ai folosit cu nerușinare de numele meu ca să-ți pui în aplicare planul absurd, continuă el. Știi foarte bine că ai comis o faptă care se încadrează la trădare, pe lângă multe alte infracțiuni. Totuși, noi, cei din guvern, am discutat pe subiectul ambițiilor tale și al justeții lor, până la urmă. Ca să fiu cinstit, Pike, comportamentul tău neadecvat și personalitatea ta… controversată au fost cele care au condus la răspunsul negativ pe care l-a primit inițiativa ta. Nici ideile tale nu păreau productive. Totuși, punându-ne de acord cu guvernul, am dezvoltat teoriile tale legate de intervenția tehnologică.
Gore face un pas înainte și-mi arată o schiță. O privesc, uimită. Cum a fost posibil ca așa ceva să nu-mi fi trecut și mie prin minte?
– Comandant Pike, îți dăm două opțiuni, dă sentința Gore. Ori vei primi pedeapsa capitală, fiind executată mâine, de un pluton, ori te oferi pentru a deveni prototipul soldatului superior, prezentat în această schiță. După cum bine știi, asupra prototipurilor planează un risc semnificativ de nereușită – nereușită de cele mai oribile și morbide feluri. Tu, însă, nu mai ești un comandant al marinei regale, ești un infractor condamnat. Poziția în care te afli nu diferă prea mult de cea, să zicem, a unui copil retardat abandonat.
– Dacă supraviețuiești acestei operații, vei fi iertată și reprimită în marină, adaugă McClintock.
Încă privesc desenul. Inima-mi bate tare.
– Care e răspunsul tău, Pike? O moarte sigură și rapidă, ori o operație mult mai dureroasă, care poate avea ca rezultat tot moartea?
Îmi ridic fața și-i privesc pe amirali. Le văd fețele tâmpe, de bărbați aflați la mijlocul vieții, zâmbind superior, pline de satisfacție, mustața ceruită a lui Core, tâmplele grizonante ale lui McClintock.
– Accept oferta voastră, spun.
Și semnez contractul pe care mi-l întind.
Sunt încătușată și legată la ochi. Se pare că vor să mă transfere pe cât de repede și discret posibil. Drumul cu automobilul durează cam două ore, iar când ajungem, simt numaidecât mirosul bine-cunoscut de creozot. Când mi se eliberează ochii, văd ceea ce deja știam: ne aflăm la Styx. Ei bine, dacă locul era oricum pregătit dinainte, de ce să nu profite guvernul de asta?
Doi doctori în halate verzi – bărbat și femeie – mă așteptă înăuntru. Mă dezbracă și-mi examinează atenți trupul: iau mostre de sânge, radiografii, mă testează pentru a documenta starea simțurilor mele și mobilitatea articulațiilor. Îmi măsoară greutatea, lungimea și circumferința fiecărui membru cu atâta grijă încât îmi vine să-i plesnesc pentru că durează atât de mult.
În sfârșit, îmi spun să mă îmbrac. Mă întreb dacă mă vor închide în aceeași cușcă în care-i țineam noi pe subiecții experimentelor noastre – dar nu, îi permit ceva demnitate unui ofițer de marină, chiar dacă sunt, tehnic vorbind, un fost ofițer, din moment ce mi-au smuls, atât de teatral, toate gradele și decorațiile la finalul procesului. În mod ironic, mă încuie în fostul meu dormitor din partea de vest a clădirii. Acum, nu mai e aici decât un pat îngust de campanie. Toate celelalte piese de mobilier au dispărut. Baldachinul pe care-l împărțisem cu Rene fusese plasat în colțul opus celui în care stau acum întinsă.
Mai târziu îmi dau fasole verde în sos de roșii. La fel și a doua zi. Cum mă cântăresc zilnic, probabil că îmi drămuiesc și hrana. Înțeleg de ce, îmi amintesc foarte bine schița arătată de amiral.
Uneori, îmi imaginez că toate astea sunt doar un vs. Că, în realitate, încă sunt culcată în baldachinul din colțul opus, iar Rene e lângă mine. În realitate, ne urmăm visele; în realitate, nimeni nu știe despre Styx; în realitate, Rene și cu mine putem râde împreună de amiralii capsomani din țările noastre natale. În pat, Rene rezista mai mult decât orice alt bărbat pe care-l întâlnisem. Bănuiesc că asta dovedește că și frica permanentă a sexului masculin – impotența – poate fi depășită prin tehnologie. Rene era, de fapt, un bărbat micuț. Fără cizme, era chiar mai scund decât mine. Forța sa fizică enormă era dată, în cea mai mare parte, de operațiile la care fusese supus.
Îmi amintesc că odată, când beam whisky împreună – Rene refuza întotdeauna mâncarea pe care i-o ofeream – am dezbătut comportamentele iubirii. În ciuda a ceea ce ne învață la Greenwich, nu am crezut niciodată că a împlini dorințele celui pe care-l iubești ar fi o amenințare la adresa statutului fizic sau moral al unui soldat. Din contră, aș spune. Exact ca băutul și bătaia, actul dragostei îl ține pe soldat motivat. Cine trăiește din plin și evită apatia încetează să se teamă de moarte. Rene, pe de altă parte, iubea în felul său discret. Și de obicei doar bărbați, camarazii săi de arme; s-a apropiatde mine doar pentru că reprezentasem pentru el un miracol chiar mai mare decât fusese el pentru mine. Mă numise „Amazoana englezoaică” și mă comparase cu eroina medievală Ioana D’Arc și cu Catherine Wasa-Tott a Suediei, Ducesa de Orléans, care se duelase în secolul XVII cu unsprezece bărbați și-i învinsese pe toți. Rene văzuse în mine toate astea și se îndrăgostise de mine.
– Ești atât de puternică și de suplă, a spus odată. Mă faci să-mi fie rușine de mine…
N-aveam idee la ce se gândea. Era cea mai puternică și suplă persoană pe care o întâlnisem. Chiar și talia îi era la fel de îngustă ca a mea.
Nu mai primisem nicio veste despre Rene de când partizanii guvernului luaseră cu asalt Styx-ul și noi pierduserăm lupta, fiind depășiți numeric. Am fost amândoi încătușați și târâți pe corăbii diferite. Poate a fost trimis înapoi în Franța. Poate compatrioții lui sunt mai milostivi decât ai mei. Poate.
Secund Millet
Chirurgul Gary Stewart Douglas era medicul-ofițer principal de la bordul navei Boadicea. Era un amestec unic: un mare admirator al clasicilor și un practicant devotat al credinței lui Avraam. O lua chiar în serios – ceea ce putea fi bine sau rău, în funcție de situație. Credea cu tărie în demnitatea omenirii și în importanța vieții umane, acesta fiind probabil motivul pentru care a devenit medic, poate chiar și cel pentru care a fost de acord să ia parte în „Operațiunea Ahile”. Pike știa cum să-l lucreze, deși opiniile lor difereau semnificativ în câteva privințe. De exemplu, Douglas credea că oamenii, fiind întruchiparea Domnului, trebuia să încerce să fie atât de diferiți de animale pe cât posibil, și de aceea considera rușinos să-ți împlinești dorințele carnale pentru alt scop decât reproducerea. Doar după o lungă dezbatere cuPike a admis că, dacă ar fi fost așa pe de-a întregul, atunci am fi putut – chiar ar fi trebuit –să împlinim întreg procesul reproducător în mod artificial. Însuși Platon fusese primul care criticase instituția familiei și vorbise despre mijloace mai eficiente – poate și mai echitabile – de a crește copiii.
O, da, Douglas a fost încântat de „Operațiunea Ahile”. La început. Părea chiar să creadă că Pike acționa la ordinele amiralului McClintock. Bănuiesc că era o persoană prea loială superiorilor săi încât să verifice ceva direct la minister. Eu știam, desigur, că McClintock votase în favoarea inițiativei ei, nu avea habar că ea-și punea ideile în practică pe cont propriu.
De ce n-am spus nimănui? Poate că Operațiunea Ahile s-ar fi sufocat înainte de a începe, iar Pike n-ar fi ajuns să fie condamnată la moarte. De ce n-am vorbit? Și de ce i-am spus chirurgului Douglas în acea seară de februarie, când a venit în camera motoarelor? De ce și-a deschis el inima către mine – către mine, secundul tăcut, de vârsta a doua, mereu murdar, știut ca interesat mai mult de mașinării decât de oameni? Nu poate exista vreun alt motiv decât că știa că Pike și cu mine eram apropiați.
Tocmai verificasem rezervoarele mari de combustibil din spate și mă ocupasem de generatorul care producea electricitatea cu care motorul funcționa silențios și eficient. Stăteam acolo, când am auzit sunetul cizmelor apropiindu-se din spate. Era Douglas. Și avea „vești groaznice”, după cum a și spus el însuși.
Cumva, am știut că avea legătură cu „Operațiunea Ahile”.
– Ei bine, a început Douglas, săptămâna trecută regina viespilor a anunțat că materialul pentru prototipuri a ajuns. Eu n-am avut nimic de-a face cu asta, vreau să spun cu procurarea. A făcut totul singură. N-am avut nicio idee ce avea să fie, absolut nicio idee… Am crezut că aveam să facem lucrurile așa cum se fac în mod normal. Că aveau să-mi aducă niște animale și că schițele noastre aveau să fie testate pe ele. De-asta se folosesc animale și la universitate – unele teste nu se pot face pe oameni. Dar… azi au adus cuști. Și în cuști erau oameni. Copii umani adevărați. Mai mici de cinci ani și, judecând după expresia fețelor lor, cu handicap mintal sever. Îți imaginezi ce șoc am suferit! Dar când am văzut-o pe regina viespilor și am strigat la ea, e a râs doar! A râs! Și m-a alungat, m-a îngânat și mi-a spus că acei copii erau orfani sau abandonați. Nimeni n-avea să plângă după ei dacă n-aveau să supraviețuiască. Și, de vreme ce erau atât de tineri și de profund handicapați, ei înșiși nu pricepeau ce li se întâmpla nici cât ar înțelege un iepure… Mai mult, mi-a spus: la oameni vrem să ajungem, nu-i așa? Planurile noastre au fost făcute pentru trupul uman, iar a folosi animale nu doar că ar fi o cruzime nenecesară, dar și înșelătoare.
Douglas m-a privit cu ochii mari.
– Cum a reușit regina viespilor să obțină permisiunea de la minister pentru această monstruozitate?
Iar eu am spus ceea ce am spus. Pe când vocea lui Douglas urca niște octave, eu am tăcut. N-am făcut nimic când s-a întors și a plecat. Am spus doar că aveam de lucru. L-am lăsat să plece și, după cum am aflat mai târziu, chiar în acea noapte a furat o barcă cu motor și s-a dus direct la guvern.
Nu l-am mai văzut pe Douglas de atunci. Asta e bine, bănuiesc. El e celălalt bărbat care m-ar face să-mi pierd cumpătul dacă i-aș vedea fața. Și-apoi ar fi rândul meu să stau în fața curții marțiale.
Comandant Pike
Le urăsc pe asistentele care-mi aduc mâncare și mă cântăresc. Deocamdată nu le-am pocnit fețele tâmpe, deși mi-ar face mare plăcere. Când le întreb ce o să se întâmple mai departe sau când va avea loc operația, răspunsul e mereu același: „nu știm, nu-ți putem spune.” Și mereu încep când vorbesc. Ca și cum ar fi fire firave de iarbă făcute să tremure de puterea vocii mele.
Nu mai pot să dorm noaptea. Mă holbez la tavan și, la colțul în care fusese odată baldachinul,număr crăpăturile din perete, ascult zgomotele aduse de țevi. Și-n fiecare dimineață scrijelesc un semn pe perete.
În ziua în care am adăugat al unsprezecelea semn, ușa se deschide și intră cu toții: McClintock, Gore, doctorii și cinci marinari pe care nu-i mai văzusem până atunci.
– E vremea, îmi spun.
Mă duc în sala de operație pe care o proiectasem eu însămi. Văd masa chirurgicală cu legăturile pe care cu o lună în urmă le strângeam chiar eu, în vreme ce-i pălmuiam lui Rene bucile pline de plastic cu cealaltă mână. În colț e un recipient cu cloroform.
– Scoateți chestia aia de-aici, spun.
„Durerea înseamnă slăbiciunea care părăsește organismul”, obișnuia să spună Rene. Se lăuda adeseori că trecuse prin toate intervențiile lui chirurgicale fără cloroform sau morfină.
– Poftim? spune doctorul bărbat.
– Nu am nevoie. Pot să fac față și fără.
– Ți-ai pierdut mințile, Pike? strigă McClintock.
Gore dă din cap și scutură din mână.
– Anestezia e necesară ca să ne asigurăm succesul intervenției chirurgicale, insistă celălalt doctor. Altfel, mușchii pur și simplu nu vor fi relaxați, cum trebuie.
Marinarii deja mă leagă de masă. Văd ceva diferit în ochilor: de parcă nu mă mai văd ca pe un simplu criminal condamnat. Simt răceala în vreme ce spatele e șters cu dezinfectant. Lumina puternică mă încălzește.
Apoi bisturiul îmi taie pielea între coloana vertebrală și omoplat. Îmi încleștez dinții în vreme ce lama se afundă în carne și trasează o linie roșie. Durerea e doar slăbiciunea care părăsește trupul.
Aerul îmi ustură mușchiul expus. O panglică de piele îmi atârnă ca o cârpă, cu interiorul înspre afară. Sângele-mi curge pe spate.
Rene era dezgustat de faptul că femeile sângerau o dată pe lună. Voia ca eu să-mi scot uterul. Credea că sunt prea curajoasă ca să fiu femeie. Însăși existența sexului feminin era, după el, o dovadă a imperfecțiunii naturii, la fel ca bolile ereditare. A fi femelă era o formă de handicap, o malformație, exact cum crezuse și Aristotel în antichitate – iar falusul era cel mai splendid lucru pe care idiotul cel orb reușise să-l creeze. I-am răspuns scoțând revolverul și înfigându-mi-l între coapse, mișcându-l așa cum ăși mișcase și Rene bazinul cu jumătate de oră în urmă. A meritat să-i văd expresia feței.
– E încărcat?
Am apăsat trăgaciul în plin orgasm. Arma a scos un clic.
Omoplatul stând îmi e dezgolit. Ceva rece apasă pe el. Aud cum pornește o mașină de găurit – ceva între freza unui dentist și o mașină folosită în construcții. Apoi încep să-mi macine omoplatul. Simt vibrația burghiului în măduva spinării. Cineva țipă la altcineva să-mi țină umerii.
Trebuie să fie o mașină electrică, nu o coarbă manuală. Au mai multe fonduri decât aveam noi. Banii moșteniți ai aristocrației. Părinții mei sunt cărăuși. Ei habar nu au unde sunt eu acum. Eram o dezamăgire pentru ei, una cu atât mai mare cu cât fusesem o mândrie. Au plâns când au venit să mă vadă la închisoare. Mă jucam mereu pe lângă docuri când eram copil. Mirosea a creozot, fum, vopsea și terebentină, plus a toate mirosurile mării. Uneori îmi imaginam că aveam să mă ascund în cala unei nave și să călătoresc peste Atlantic, prin pasajul de nord-vest, spre Singapore. În visele mele pluteam deasupra oceanului ca un albatros.
Simt gust de sânge. Și sare. De la lacrimile care-mi șiroiesc din ochi.
– Haide, ce e mai rău nici nu a început, spune cineva cu surprinzător de multă veselie în glas. Cred că e Gore. Ticălosul ăla bătrân nu m-a plăcut niciodată. Sunt sigură că mădularul îi e tare ca piatra privindu-mă. Dar eu nu văd. Știu doar că ceva îmi străpunge cealaltă mână. Sau cel puțin așa simt. Tot brațul și coloana vertebrală îmi ard, iar când acul, sau ce-o fi, mi se răsucește în carne, focul îmi cuprinde creierul și îmi pierd cunoștința.
Refuz să mor! Rene stă pe un stâlp,ca cel al ascetului Simeon. Trupul său e atât de operat, torturat, mutilat, modificat, încât arată ca o clepsidră. Face o față ciudată, o grimasă de dezgust și triumf deodată, așa cum făcea el mereu când vedea pe cineva mâncând , mai ales ceva gras și delicios. El nu simte. E perfect. Nu sunt slabă, nu sunt!
În următoarele ore – sau, după cum mi s-a spus mai târziu, câteva zeci de minute – au fost multe zgomote care zgârie, durere ascuțită și izbucniri de culoare. Acum, dacă mă gândesc, cred că cele mai multe dintre ele erau în capul meu.
– Dă-i nenorocitul de cloroform, nu o să meargă așa! strigă cineva.
Aș fi răspuns ceva. Brațele îmi sunt smulse.
Scântei electrice se reflectă în ochii negri ai lui Millet, în vreme ce testează generatorul de pe Boadicea și aș vrea să-l lipesc de podea și să-l posed, pentru că orgasmul e ca un șoc electric.
Mașina de găurit îmi sfredelește și celălalt omoplat,dar bisturiul, și burghiul, și foarfecile sunt biete jucării în comparație cu ceea ce-mi face ochii să sângereze. Lumea mea e o spirală de puncte în dinți de fierăstrău de diferite culori. Mai am un corp? Prind mirosul dulceag de cloroform, atât de cunoscut, apoi… nimic.
…
Trezirea e ca și când ai încerca să ieși din ape repezi. Primele câteva dăți cad înapoi în adâncurile călduțe, plăcute, cremoase. Dar mă apropii, de fiecare dată, tot mai mult de conștiență. Mai stărui o dată asupra întrebării „cine sunt eu?” sau dacă mai sunt cineva. Și unde sunt acum? Când, în sfârșit, mă trezesc, o văd pe cealaltă doctoriță.
– De ce mi-ai dat nenorocitul de cloroform? sunt primele mele cuvinte.
Aș vrea să sparg câțiva dinți din gura târfei ăsteia, ca să nu mai zâmbească bonom, ca o idioată, dar mâinile nu mi se mișcă. Doctorița îmi spune să mă calmez. Îmi dau seama că stau pe burtă, cu brațele legate de-o parte și de alta.
Doctorița ia o oglindă și o ridică deasupra feței mele. Acum văd, pentru prima oară, rezultatul. Ele sunt încă legate una de alta cu curele de piele, dar… nu știu ce să spun. Mă simt amorțită. În vreme ce asistenta îmi dă jos bandajele de pe spate și începe să întindă alifie pe grefele cusute, doctorița-mi spune că trebuie să stau nemișcată câteva săptămâni, înainte să încep să mă antrenez. Și după câteva luni – dacă nu apar complicații – aș putea reintra în marina militară.
Secund Millet
După două luni de incertitudine dureroasă, pentru că nu știam unde se afla Regina Viespilor sau dacă fusese deja executată – dacă o puteam măcar îngropa în inima mea și să las timpul să vindece rana – nu mi-a venit să cred când am auzit știrile inopinate. Cordelia Pike fusese grațiată? Am crezut asta doar când am auzit-o din gura Locotenentului-Comandant Maturin, cel care fusese desemnat comandant temporar al navei Boadicea și care era, evident, iritat de această turnură. Nu mi-am permis să jubilez de bucurie, s-ar fi putut dovedi prematur. Experiența vieții m-a învățat să nu zbor prea sus, pentru că asta face căderea cu atât mai dureroasă.
Pike s-a întors la noi pe 25 august, o zi luminoasă de vară, dar surprinzător de rece. Boadicea fusese ancorată la sediul central și întreg echipajul luase poziție de drepți în curte, purtând uniforme de gală. Întregul corp de funcționari se înghesuia pe o platformă drapată în catifea albastră, iar fanfara stătea lângă ei. Însăși Regina apăruse printre amirali – sigur că se afla și ea acolo, doar tot scopul ceremoniei era să ierte un condamnat și să-l reinstituie în gradul de ofițer, cu onorurile aferente. La început, am ignorat marinarii care stăteau lângă mine și se uitau la cer. Am auzit pe cineva strigând ceva de uimire, apoi un ofițer – n-am auzit cine a fost – i-a spus să tacă. Doar după ce suspinele răzlețe au devenit un cor și toată lumea se zgâia în susîn aceeași direcție mi-am întors și eu capul într-acolo, spre cer.
Prima oară n-am văzut decât o străfulgerare de lumină care mi-a rămas în ochi mai multe minute.Mi-am tras ochelarii de protecție peste ochi și am privit din nou. Acolo, pe fondul albastru a cerului, ceva sclipea. Sau? Nu, era doar o reflexie a luminii soarelui. Și aluneca spre noi, tot mai aproape.
– E chiar un înger adevărat! Ie-a șoptit un marinar tânăr prietenilor lui de lângă mine.
Dar eu știam mai bine, chiar dinainte să aut bâzâitul. În cele din urmă, cizmele din piele capsate cu metal ale Cordeliei Pike au atins nisipul. Cu mințile tulburi, m-am zgâit la uniforma subordonatului meu, marinarul Powel. Era murdară. Reginei viespilor nu-i plăcea murdăria.
Încet, am îndrăznit să mă-ntorc și s-o privesc pe Pike. Nu se schimbase mult. Poate părea mai arogantă, mai dură, dar și mai suplă. Dar… a trebuit să o privesc câteva minute în plus până să înțeleg și să accept ce vedeam. Două aripi enorme de metal îi ieșeau din spate. Bare de crom susțineau plăcuțe subțiri, aproape transparente, la ale căror îmbinări puteam recunoaște fire electrice. Astea nu erau proteze mecanice normale, ci ceva extraordinar de modern. În plus, protezele erau înlocuitori pentru ceva ce ar fi trebuit să fie acolo. Aripile, în schimb, arătau absolut nenatural.
Citisem odată un articol într-un tabloid,despre un doctor care a teoretizat despre posibilitatea apariției protezelor electrice, care ar fi comandate direct prin impulsuri nervoase. Teoria, însă, fusese prezentată ca o biată idee îndrăzneață și nici eu nu o considerasem mai mult de atât. Dar, iat-o pe Cordelia Pike cu două mădulare în plus. Talia-i era încă și mai îngustă decât înainte – uitându-mă mai atent, am observat că uniforma-i era diferită. Pieptarul era acoperit cu un soi de armură de piele sau plastic, decorată ca orice uniformă de ofițer. După cum am aflat mai târziu, era un corset special, menit să sprijine aripile.
Ca să spun adevărul, nu-mi doream să o privesc pe Pike, dar nu-mi puteam lua ochii. Nu doar că disciplina aceea strictă avea să se întoarcă pe Boadicea și că membrii echipajului aveau curând să-și compare din nou rănile. Nu doar că urma să avem un căpitan cu un temperament exploziv și trufaș, ci unul inuman. De ce, atunci, eram atât de bucuros încât îmi venea să-mi strig extazul spre cer?
Abia atunci Martin – care se holbase laPike de parcă ar fi fost un monstru de circ, ceea ce cam era, de fapt – și-a adus aminte să ne pună să stăm în poziție de drepți Mi-am ridicat mâna și-am salutat, iar Pike a rânjit când ne-a întâmpinat. Abia de-am auzit fanfara sau discursul amiralului Shackleton. Prin ochii înlăcrimați n-am văzut decât că uniforma căpitanului meu își recăpătase decorațiile și că ea s-a îndreptat către Maturin. Au făcut câte o plecăciune, apoi Pike și-a reluat locul, ocupat până atunci de Maturin. Vocea mi-a sunat ciudat când m-am alăturat ovațiilor echipajului.
În aceeași zi, Pike s-a întors pe draga ei Boadicea. Nu am fost deloc surprins s-o văd mângâind discret pereții, motorul, cârma și aș minți dacă aș spune că nu m-a impresionat. Am avut mereu o slăbiciune pentru regina viespilor, deși ea se referea la echipaj ca la simple numere, iar la navă ca la un organism viu. Dar, oare, asta e ceva rar întâlnit la ofițerii marinei? Unii vorbesc despre acest lucru mai deschis decât alții. Am servit sub comanda mai multor ofițeri și-am văzut tot felul de lucruri. Iar acum îmi venea să-i sărut pe amândoi, pe Pike și pe Boadicea. Din fericire, aripile reginei viespilor mă țineau la o distanță apreciabilă de ea; trebuia să și le țină pliate pe coridoarele înguste, iar a se întoarce îi era imposibil. Dar o făceau magnifică. Nu trebuia să se întoarcă sau să se dea deoparte din calea nimănui.
A doua zi, Pike a părăsit nava o vreme. Am crezut că mersese să îndeplinească ultimele formalități legate de grațierea ei și de reinstituirea în drepturi. Am aflat mai târziu că exact asta făcuse – dar, în plus, folosise și telefonul de la sediul central pentru a apela Franța. Sediul central al marinei franceze, mai exact. Apoi n-a mai văzut-o nimeni.
Mai târziu, când mă plimbam pe mal, am văzut-o din nou, în sfârșit. Aterizase pe stânci, la fel de agil pe cât o făcuse și mai înainte. M-am apropiat în fugă, iar muchia aripii ei stângi aproape că m-a tăiat pe față.
– Ai grijă, s-a enervat Pike. Încă am nevoie să mă obișnuiesc cu astea.
Mișcarea aripilor s-a domolit, apoi a încetat. Iat-o, stând în picioare, pe stâncă, o mare războinică. Vântul se întețea, valurile creșteau. Mirosul sărat al mării, atât de drag nouă, ne inunda simțurile. Aș fi vrut să spun ceva. Orice. Felicitari, poate.
Ha, pe cine păcălesc? Voiam să-i spun că o iubesc. Aș fi vrut să-i spun că am stat treaz, cu lacrimile șiroindu-mi în ochi, în fiecare noapte cât ea lipsise. Că cele câteva nopți pe care le împărtășisem fuseseră cele mai fericite din întreaga mea carieră în marină. Poate din toată viața mea.
– Rene Fontainerouge e mort, a spus Pike. Știai?
Am scuturat din cap.
– Cum? Când?
– De inaniție, se pare. Spuneau că cântărea doar 88 de livre fără cizme. Nu mâncase nimic timp de jumătate de an, ci doar își turnase, în canulă, zahăr. Și amfetamină. A fost găsit în celulă, fără viață. Inima a încetat să-i mai bată pe 2 Floral – adică aprilie. În aceeași zi în care eu mi-am primit aripile. A tușit ușor. Cred că am știut-o tot timpul. Nu mânca niciodată. Decisese să trăiască fără această slăbiciune. Fără această slăbiciune „omenească”.
Soarele făcea ca aripile lui Pike să lucească. De fapt, erau chiar frumoase în delicatețea lor. Apoi, Pike m-a privit. Ochii ei negri au părut nenatural de mari; trăsăturile îi erau mai estompate decât fuseseră, contribuind și ele la un aspect de insectă. Dar rămăseseră plini de viață – ochii aceleiași regine a viespilor pe care o cunoscusem înainte de revolta coramantiană.
– Ministerul are de gând să creeze mai mulți oameni ca tine, comandante? Am îndrăznit să întreb.
– Probabil, a spus. Desigur, mai întâi trebuie să mă țină pe mine sub observație… să vadă cum se comportă aripile pe termen lung. Să vadă ce pot face cu ele sau ce întrebuințare pot avea în misiuni. Cred că mă așteaptă vremuri interesante.
A zâmbit și și-a întors ochii spre mare. Lacrimile mi-au inundat ochii.
– Sper să nu ți se întâmple nimic rău,comandante, m-am bâlbâit.
Deodată, Pike mi-a atins umărul cu mâna acoperită de mânușa de piele.
– Of, Millet, a râs. Același prostănac sentimental ca totdeauna. Suntem soldați. Oricare dintre noi poate muri mâine. Toți putem muri.
Mi-a luat mâna.
– Să mergem să bem niște gin. Și nu-mi mai spune „comandante”.
Și iat-o pe regina viespilor, împreună cu mine, mergând spre Nava Majestății Sale Boadicea. Poate că aveam unul dintre cei mai furioși ofițeri din întreaga marină, și poate că aripile ei o puteau scoate din rândurile omenirii, dar acum era împreună cu mine.
În seara asta aveam să ne bucurăm de viață ca oamenii făcuți din carne și oase.
În traducerea lui Alexandru Lamba
Tradus cu acordul autorului – mulțumim!
Translated with the author’s consent – thank you!
