Lichidul cel călduț s-a scurs, iar efectul de fierbere a câmpului vizual a dispărut într-o clipă, lăsându-mă gol, ud și tremurând în camera de primire a trupului surogat. Camaradul meu de călătorii, Roger, mă aștepta cu haine. Având formă umanoidă, dar neverosimil de subțire, corpul său metalic înalt de opt picioare s-a mișcat cu o fluiditate grațioasă și m-a ajutat să mă înfășor în robă. Am simțit țesătura aspră pe noua mea piele la fel ca pe senzația de frig. Da, și aceasta era cauzată de transfer și avea să treacă.
– Ea e aici? am întrebat în timp ce mă aplecam să mă încalț cu o pereche de ghete matlasate.
– Nu există vreun semn evident, a spus Roger și mi-a întins un pahar cu Bourbon.
Am luat un gât bun și am gemut de arsura care m-a cuprins pe dinăuntru.
– Mulțumesc, am mormăit.
Și-a mișcat fața cu nasul cârn într-un semn discret de confirmare.
– Ar trebui să bei altceva după recompunere, a spus. Poate ceai. Chestia aia chiar nu ajută.
– Nu există niciun semn evident al prezenței ei? Ce să însemne asta? am întrebat.
– Glisorul patruzeci și opt a găsit ceva interesant. Îți voi putea spune mai multe când va ajunge raportul său. În vreo cinci minute.
I-am privit fața netedă, fără trăsături pronunțate, care mi se arăta la două picioare deasupra capului meu. Chiar și după aproape opt ani de lucru împreună și chiar prietenie, mintea mea umană tot se aștepta să observe unele expresii faciale când îl priveam insistent. În cele din urmă, când mi-a fost clar că n-avea să-mi dea alte informații, am ridicat din umeri și am mai luat o gură.
Era Bourbon adevărat, o reconstituire moleculă-cu-moleculă, din materiale locale, însă, spre deosebire de o minte umană care se transfera instantaneu într-un trup surogat printr-o legătură cuantică, nimic nu ar fi putut insufla spirit în Bourbon. Cu alte cuvinte, gustasem whisky adevărat de Kentucky îmbătrânit, pe Pământ. Și eu mă flatasem crezând că aș fi în stare să simt diferența.
Simțindu-mă în sfârșit încălzit, mi-am legat roba și am purces spre ușa care dădea afară. Când am atins clanța, scutul mi s-a activat, apoi s-a expandat când am ieșit. Norul mă proteja de microorganisme, radiație, temperaturi extreme, dar nu oprea vântul. Roger, exact din acest motiv, aterizase modulul de reconstituit trupuri surogate în bătaia vântului, pe un platou din munții stâncoși care formau un arhipelag. O raritate pe lumea aceasta acoperită în mare parte de ocean.
M-am îndreptat spre prăpastie cu brațele larg deschise. Roba mi s-a desfăcut și a fluturat, scoțând un sunet străin în mormăiala stâncii, apei și vântului. Știam că pe Regina aveam s-o găsesc pe o lume măturată de vânturi puternice. Ca aceasta.
Desigur, numai vântul nu era destul. Iubea, de asemenea, și culorile, iar acesta era un loc monocrom, lipsit de viață. Șase sute de picioare mai jos, o spumă albă plăsmuită de un ocean gri se izbea de pereții negri de bazalt. Chiar și cerul era de un gri lăptos, până la orizont. Survolasem eu însumi șapte sute opt lumi în care predomina apa, dintre care doar douăsprezece aveau viață. Planetele vii aveau întotdeauna apă, dar nu toate lumile bogate în apă nășteau viață. Dacă aceasta era într-adevăr moartă, nu aveam să-i dau un nume, ci doar un număr de catalog.
Roger mi s-a alăturat, apoi s-a aplecat să-mi vorbească.
– Glisorul patruzeci și opt și-a terminat raportul. Se pare că nu a găsit viață microscopică, nici în aer, nici în apă, dar a găsit ceea ce numim „viață artificială”.
Înainte să apuc să cer clarificări, a continuat.
– Filmarea e mai degrabă confuză, dar știi cât de impresionabili sunt glisorii când găsesc forme de viață. Bănuiesc că ar fi mai ușor să mergem să vedem noi înșine. Ești gata de zbor?
Am dat peste cap ce-mi mai rămăsese din Bourbon și am aruncat paharul în mare. Scutul s-a strâns în jurul meu și aerul dinăuntru a devenit mai dens în timp ce noi ne ridicam spre cer. L-am urmat pe Roger spre sud, am prins viteză, dar gândul meu a rămas la sora care-mi lipsea de atât de multă vreme.
…
Regina era cu nouăsprezece ani mai în vârstă ca mine și venea pe-acasă de câteva ori pe an, în vizită. Deci, când a venit la ziua mea, la împlinirea vârstei de zece ani, și am aflat că avea să stea cu noi toată vara, am fost entuziasmat. A doua zi după petrecere a împachetat ceva echipament și m-a luat la un camping, peste noapte.
– Unde mergem? am întrebat în timp ce străbăteam greoi iarba înaltă până la talie care stăpânea platoul central al lui Calliope.
Mi-a arătat un deal înaintea noastră, acela care reprezenta cel mai înalt punct al domeniului de cinci mii de acri stăpânit de părinții mei. Îl mai văzusem de multe ori, de acasă, sau din aer, dar nu fusesem niciodată acolo.
– E locul meu special, a spus. Vreau să fie și al tău.
Când am ajuns pe vârf, am văzut că iarba lăsa locul unei stânci zimțate de partea opusă casei noastre.
Regina și-a lăsat rucsacul să cadă și s-a îndreptat, mai în fugă, mai țopăind, spre stâncile golașe, unde și-a desfăcut brațele și a început să se învârtă încet. Vântul îi umfla părul și hainele, dându-i impresia de zbor. Chipul îi era luminat de o bucurie sinceră.
Am urmat-o, lăsând vântul să mă bată și pe mine, dar nu în același abandon ca Regina. Mă temeam să nu cad de pe stâncă.
În cele din urmă și-a deschis ochii și m-a cuprins într-o îmbrățișare puternică.
– Iubesc locul ăsta. Mi-a lipsit foarte mult.
– Atunci de ce tot pleci?
Aproape niciodată nu îmi vorbea ca unui copil, dar atunci m-a mai îmbrățișat o dată și mi-a spus:
– Galaxia e mare. Într-o zi vei înțelege.
A pus cortul și a făcut un foc, dar ce-mi amintesc mai cu seamă din acea noapte – și din toate cele douăsprezece nopți pe care le-am petrecut pe deal în acea vară – au fost stelele. De pe acel vârf de deal se arătau mai luminoase și mai dese decât de oriunde altundeva. Deci, cât dansa Regina în vânt, eu stăteam culcat pe spate și priveam Calea Lactee.
În ultima noastră seară pe deal a stat și ea lângă mine și am vorbit până foarte târziu. Atunci i-am spus că vreau să devin explorator.
– Vreau să fiu primul om care vede toate acele planete, am spus. Vreau să fiu următorul Juanita Hernandez, iar dacă există extratereștri pe undeva pe-acolo, vreau să-i găsesc.
– Cred că ar fi o viață minunată, a spus și m-a strâns de mână.
…
Am zburat printr-o furtună și, în timp ce supărarea mea pe Roger creștea, pentru că mă târâse de-a lungul unei jumătăți de planetă, am văzut primele culori. Un curcubeu, foarte palid, însă vizibil pe fondul spălăcit al cerului. Concentrat la aceasta plăcere simplă, aproape că am ratat ce voia Roger să-mi arate.
A încetinit și mi-a indicat ceva.
La început, am crezut că priveam un alt curcubeu, apoi am constatat că se mișca. Bandouri, fâșii și forme de culori strălucitoare umpleau cerul sudic. Păreau că izbucnesc din oceanul agitat, de parcă valurile însele prinseseră viață și voiau să atingă cerul înalt.
Pe măsură ce ne apropiam, am văzut că benzile învolburate erau formate din segmente mici, fâlfâind individual. Păreau vii. Roger s-a oprit departe de acel fenomen, dar eu, fiind mai puțin precaut și știindu-mă protejat, am continuat drumul până când am fost absorbit într-un vârtej de culori zburătoare.
Păreau compuși biologici sau, cel puțin, copii convingătoare. Fiecare era de dimensiunea palmei mele și arăta ca o zână cu aripi diafane, verzi, roșii, aurii, mov și portocalii. În loc să dea din ele, le foloseau ca niște înotătoare-elice, ridicându-se sau coborând în vântul care le purta în spirală, de parcă ar fi fost bancuri de pești de recif.
Inima îmi bătea mai repede și degetele-mi zvâcneau. După felul în care aceste chestii viu colorate se foloseau de curent, trebuiau să fie opera surorii mele. Chiar dacă nu mai era acum aici, cu siguranță fusese.
– Sunt roboți? am întrebat prin com-link. De-asta glisorul le-a numit „viață artificială”?
– Încă nu sunt sigur. Scanările pasive nu indică radiație electromagnetică. Nu există vreun indiciu al unei comunicări radio sau laser între indivizi. Iar zburătorii nu se îndepărtează de platourile acestea, ca niște crini, de pe suprafață. Cred că e o legătură. Mă duc jos, să cercetez mai îndeaproape apa și să iau mostre.
Am plutit printre culorile dansatoare, ca niște titirezi, și am încercat să nu trag concluzii pripite, dar era posibil să fi găsit prima urmă a Reginei după mai bine de o sută de ani.
…
În anii de după aniversarea zilei în care împlinisem zece ani, am revenit mereu pe acel vârf de deal când ajungea ea acasă, dar, pe măsură ce reputația ei creștea, pentru proiectele ei artistice majestuoase, vizitele s-au rărit. În anul în care am împlinit douăzeci de ani, Regina fusese pe Peppermint pentru a lucra la cel mai ambițios, dar și secret proiect al ei de până atunci. M-a invitat să vin să văd lansarea.
Nu călătorisem până atunci într-un corp surogat și ideea că trupul meu va fi distrus într-un loc și refăcut la ani-lumină depărtare mă înspăimânta. Însă omenirea folosea această metodă de transport de sute de ani. Cum nu se găsise niciodată o modalitate de a bate bariera vitezei luminii, fuseserăm forțați să călătorim între cutii legate cuantic între ele, transferând nimic altceva decât informație. Din fericire, eram foarte buni la transferul de informație.
Regina m-a preluat de la complexul de transfer de pe Peppermint și am făcut împreună un tur rapid al capitalei. Majoritatea vegetației de pe planetă emitea un miros ca de mentă, iar acesta umplea aerul, făcându-mă să strănut și să-mi trag nasul toată după-amiaza, dar n-a contat, pentru că mă distram de minune cu Regina. Încă arăta ca la douăzeci și cinci de ani. Ca cei mai mulți dintre adulți, folosea în avantajul ei posibilitatea transferului în trupuri surogat de a păstra șabloane structurale fizice, deci la fiecare transfer între două aparte, trupul ei era reconstruit pe șablonul tânăr. Mi-am salvat și eu unul. Dacă vreodată voi dori să arăt tânăr, de-acum înainte voi putea.
Deși eram onorat de invitație și uimit, la fel ca restul populației de pe Peppermint, de spectacolul ei, am fost un pic dezamăgit când a lansat zmeiele. Mii, fiecare de cam un kilometru, și atent proiectate să nu aibă vreun impact negativ asupra biosferei locale. Erau translucide, aproape invizibile ziua, dar timp de zece nopți de-atunci încolo au umplut cerul văratic al capitalei planetei Peppermint de culori strălucitoare, amintind de aurora boreală. Curenții de aer de mare altitudine făceau zmeiele să cânte cu voce joasă, suavă.
M-am plimbat pe străzi într-o noapte, în timpul spectacolului. În afara câte unui clinchet de veselă de cină, sau a câte unui tușit venind de la vreo terasă sau balcon, întregul oraș era scufundat în liniște. Zmeiele Reginei erau uimitor de frumoase, însă, cum am spus, eram și dezamăgit. Plecasem pentru prima oară de pe planeta mea nativă și sperasem să văd cerul înstelat al unei planete situate cu opt ani-lumină mai aproape de centrul galaxiei.
În ultima noapte a spectacolului ei, Regina m-a luat cu un vehicul săltăreț spre un deal pustiu, la aproape o sută de mile de oraș, unde mirosul de mentă al vegetației locale mi-a mutat nasul. De acolo, zmeiele se vedeau doar ca o strălucire ștearsă, intermitentă. Apoi, la miezul nopții, au dispărut cu totul, lăsând tot cerul întunecat și plin de stele.
– Sper că un efect secundar al spectacolului meu va fi acela că oamenii vor aprecia acest cer minunat odată ce luminile dispar.
Mereu își făcea planuri în spatele altor planuri în felul acesta.
– Am făcut ceva pentru tine, am spus și am scos șirul lung de mărgele pe care-l aveam în buzunar și i l-am dat.
A suspinat de uimire, a dus cadoul meu spre vehiculul săltăreț și a aprins luminile.
– O, ce frumos e, a îngânat. Toate sunt planete și fiecare e diferită. Sunt…
– Da, fiecare e o reproducere geografică exactă a unei planete locuite. Sunt acolo toate cele patru sute nouă.
– Dar aceste culori… sunt uimitoare!
– Da, sunt făcute din sticlă, dar au fost turnate la scară și colorate corect. Ar trebui să recunoști detaliile dacă te uiți cu lupa.
M-a îmbrățișat energic și s-a șters la ochi.
– E cel mai frumos cadou pe care l-am primit. E uimitor. Și foarte frumos. Ești un artist! Mulțumesc.
După ce și l-a pus la gât, a stins luminile vehiculului și ne-am întors pe deal.
– Am vorbit cu mama luna trecută și mi-a zis că te-ai hotărât să faci bijuterii unicat în loc să devii explorator, mi-a spus. Ești foarte bun la asta, evident, dar de ce te-ai răzgândit?
– Treaba cu exploratul a fost o idee cam copilărească, am spus, întorcându-mi fața de la ea și îndreptându-mi privirea spre fâșia pronunțată a Căii Lactee.
– De zece ani nu te gândești la altceva. Ești sigur că nu ai cedat, pur și simplu, la presiune? Mama crede că o anumită fată râdea de tine, și de aceea.
– Nu! Pur și simplu m-am maturizat. Nu-mi mai doresc nici să fiu clovn la circ, de exemplu, și nimeni nu m-a pisălogit să renunț la asta.
– Bine, voiam doar să o aud de la tine, a spus.
Am stat pe pământ, uitându-ne la cer, iar eu m-am trezit că mă enervam din ce în ce mai tare.
– Și, futu-i, sunteți toți niște ipocriți! Adică mama și tata trăiesc pe o planetă periferică, făcând copii și crescându-i. Tu creezi opere grandioase de artă. Cu toții-i aduceți umanității contribuiți pe care AI-urile și mașinăriile nu le pot aduce. Eu de ce ar trebui să fac treaba unui robot? De ce să nu contribui și eu cu ceva de valoare?
– De când ai impresia că explorarea nu e de valoare?
– Știi ce vreau să spun. Explorarea e făcută de sute de ani de roboți. E, în mare, vorba doar despre a aduna informații și a le cataloga. Nu mai există o parte romantică sau palpitantă în asta. Nu ca-n cărțile de demult.
Mi-a apucat mâna și m-a strâns, cum făcea când eram copil.
– Sunt șase sute de miliarde de oameni împrăștiați pe brațul acela al galaxiei. Atât de mulți, totuși sunt mai toți docili și asemănători. Fii diferit! E fain să-i surprinzi pe oameni. Îndrăznește să fii unic!
Când a văzut că nu-i răspund, după câteva clipe de tăcere a spus:
– Cum o cheamă?
– Pe cine?
– Pe fata aia egoistă care vrea să rămâi cu ea pe Calliope, în loc să explorezi galaxia.
M-am ridicat și mi-am scuturat hainele, dându-mi seama, deodată, că urăsc mirosul de mentă.
– Sunt gata să ne întoarcem.
Restul serii mi l-am petrecut îmbătându-mă, apoi am dormit până târziu a doua zi dimineață. Când m-am trezit, am găsit un bilet scris de mână:
VINO SĂ MĂ GĂSEȘTI. – Regina.
Am presupus că trebuia s-o găsesc la micul dejun, sau la cină, dar, după cum am aflat de la știrile locale, a profitat de atenția mediatică de care se bucura spectacolul ei și și-a înscenat o dispariție dramatică. Declarația ei, trimisă la presa locală, apoi împrăștiată în tot spațiul locuit, era una simplă, dar misterioasă și incitantă în același timp:
„Mi-am găsit o lume pentru mine însămi. Ea va fi capodopera mea.”
…
Roger mi-a întins o cutie mică de stază, conținând un titirez roșu.
– Sunt organisme biologice, a spus. Dar, cum bănuiam – deoarece nu există o biosferă –, sunt făcuți artificial, nu au evoluat în mod natural. Și, ce vei găsi de foarte mare importanță pentru căutarea ta, conțin secvențe recombinate de ADN de pe Pământ. Până acum am identificat steaua de mare, libelula, caracatița și încă vreo duzină de alte specii.
M-am holbat la micul animal căruia mișcările și metabolismul îi fuseseră oprite pentru a fi studiat.
– Dar Regina nu era biolog.
– Intuiesc doar – aș avea nevoie de observații multiple și de timp pentru a fi sigur –, că sistemul lor biologic e optimizat pentru a se înmulți și răspândi rapid. Estimez că vor umple planeta în următoarea sută de ani. Nu pot fi sigur fără să știu dimensiunea grupului inițial de populație-sămânță, dar cred de asemenea că au început procesul de expansiune naturală acum opt ani.
Roger a vorbit mai departe. Ceva despre platourile-crin, acelea plutitoare, cum că procesau mineralele din apa mării, folosindu-se de energia luminoasă și astfel le furnizau hrana titirezilor, care, la rândul lor, se comportau ca niște albine, sau fluturi, și polenizau platourile-crin. Deși era în mod evident fascinat de aranjament, eu nu mă puteam concentra la ce-mi spunea. În mintea mea era un vacarm, iar pulsul mi-o luase la goană.
Potrivirea temporală nu putea fi pusă pe seama coincidenței. Regina nu era biolog, deci probabil că a avut nevoie de acești ani în plus pentru a învăța ce-i era necesar să știe, apoi și-a perfecționat designul. „O lume pentru mine însămi”, spusese. „Capodopera mea.” Aici era o planetă moartă, cu apă și vânt din belșug. O pânză imaculată pe care să deseneze o operă artistică vie, care ar putea dăinui pentru totdeauna.
– E aici, am șoptit.
– Cred că e foarte posibil, a spus și Roger. Sau, cel puțin, a fost aici.
– Hai să găsim o insulă aproape de aceste creaturi, să mutăm modulul de reconstituit trupuri surogate acolo și să ne așezăm tabăra, am spus, fără a reuși totuși să mă concentrez pe timpul prezent.
– De fapt, e pe drum.
Am dat din cap și am deschis cutia de stază. Titirezul a zvâcnit, apoi s-a ridicat și, în cele din urmă, s-a aruncat în sus cu mai multă vigoare decât m-aș fi așteptat.
…
Am întârziat să încep căutările surorii mele. Eram tânăr și m-am întors acasă, la acea fată. Dar în următorii câțiva ani idila s-a terminat, iar Regina nu s-a întors, așa că a învins curiozitatea și dorința mea de a o revedea.
La câteva ore de la anunțul ei, căutători serioși, cu mirositoare de ADN, i-au luat urma preț de trei „sărituri”, până la un hub cuantic de trupuri surogat pe planeta Odihna Juanitei. Dacă plecase de acolo, în orice direcție, printr-un salt într-un trup surogat, tot acolo trebuia să se întoarcă, în același hub. Așa funcționează înlănțuirea cuantică. La fel ca cele mai multe dintre hub-uri, și acesta avea maxim cinci sute de conexiuni, dar numai patru sute nouăzeci și nouă dintre acestea erau înregistrate. Nimeni nu știa codul-destinație al conexiunii două sute șapte.
Cea mai îndrăzneață speculație spunea că poate a luat o navă lentă, sau poate a folosit o tehnologie inovativă. Cei mai mulți căutători au preferat totuși să aștepte întoarcerea ei. Era destul de ușor pentru agențiile de presă să lase detectoare de ADN în hub. Și trebuia ea să apară, în cele din urmă.
Știind că hub-ul ei de plecare era astfel acoperit, am început să caut printre lumile catalogate, dar nelocuite. Atunci am aflat ceva surprinzător: omenirea nu a găsit niciodată o metodă de a depăși viteza luminii, dar era în stare să accelereze la viteze enorme sonde mici, legate cuantic. În manieră Von Neumann, sondele noastre ajungeau în câte un sistem stelar, foloseau resurse locale pentru a-și construi copii, care astfel erau și ele legate la rețeaua de interconectare cuantică, apoi își luau avânt către stelele vecine, pentru a repeta procesul. De sute de ani, frontierele omenirii avansau susținut în toate direcțiile. Apoi acest lucru s-a oprit.
Cineva își dăduse seama că rețeaua de transport dobândise zece mii de porți noi, care nu fuseseră folosite niciodată. A fost votată o lege care cerea ca un om sau un AI independent să se deplaseze în fiecare sistem stelar și să aprobe noul val de lansări. Din păcate, nimănui nu i-a surâs ideea de a o face. Mai puțin lui Roger și mie.
…
Am găsit o insulă la doar câteva mile de marginea vestică a turmei de titirezi, iar eu m-am așezat pe o piatră, privind cum roboții constructori ai modulului de trupuri surogat ne pregăteau un adăpost. Roboți colectori pluteau într-o formație rigidă în jurul complexului, așteptându-și rândul să-și deșerte mineralele culese în rezervor și să plece după altele. Și eu hoinăream în jurul șantierului, abia așteptând momentul în care patul meu va fi gata. Aveam nevoie de un somn.
Roger și-a întrerupt supervizarea activităților din partea opusă și s-a repezit la mine:
– Glisorul patru patru cinci crede că a găsit baza operațional a Reginei.
Am sărit în picioare, aproape împiedicându-mă.
– Nu te ambala, a spus Roger. El mai spune că nu există nicio sursă de energie funcțională și că totul pare inactiv.
…
Insula Reginei semăna cu un deget strâmb de piatră care pătrundea două sute de picioare în cerul gri și imediat ce ne-am apropiat de culme am priceput de ce glisorul nu a observat, în primă fază, baza. Un șanț orizontal fusese brăzdat adânc într-una dintre fețele stâncii, iar umbra îl ascundea foarte bine. Am aterizat pe o margine îngustă, de unde se vedeau doar forme vagi. Apoi am pășit în grotă.
M-am trezit tremurând în interiorul rece și i-am comandat scutului meu să producă lumină. Rămășițele demontate ale unui modul de transport vechi au apărut într-un colț. Modulele sale – încă legate de șasiu prin cabluri – fuseseră trase afară în direcții diferite, ca intestinele prăzii din care s-au ospătat vulturii.
Lăzi pline cu ceea ce etichetele lor anunțau a fi proteine concentrate fuseseră stivuite în dreptul peretelui celui mai îndepărtat. Cu siguranță le folosise ca să facă mâncare și să-și hrănească primii titirezi. Un habitaclu mic ocupa colțul opus celui cu modulul dezasamblat. O masă, un scaun răsturnat și câteva aparate își disputau spațiul rămas pe jos. Praful se așezase peste toate.
Am trecut, prin dezordine, spre habitat. Dacă lăsase ceva mesaje înregistrate, acolo aveam să le găsesc. Ferestrele erau acoperite de murdărie, iar ușa a scârțâit când am deschis-o. Interiorul strâmt era și el vraiște, plin de role de sârmă, cărți de hârtie, stelaje cu echipamente și un pat îngust pe care se odihnea un trup uman, mort demult.
Am suspinat de uimire și am făcut un pas înapoi. În cei o sută douăzeci și doi de ani ai mei, nu văzusem niciodată un mort. Moartea era o raritate. Existau secte care refuzau călătoria prin trupuri surogat, deci membrii lor nu puteau fi întineriți, dar eu nu cunoșteam niciun astfel de sectant. Și uneori oamenii mureau accidental, dar nici așa ceva nu văzusem vreodată întâmplându-se.
– Roger!
Partea mea rațională știa că aceasta trebuia să fie sora mea. Dar nu puteam suprapune persoana zâmbitoare, fâșneață, care-mi umpluse amintirile mai mult timp decât o cunoscusem cu adevărat, peste acest chip scheletic, mumificat, înconjurat de păr alb, dezordonat.
Chestia aia nu putea fi Regina.
Apoi am văzut mărgelele de sticlă colorată din jurul gâtului ei.
Roger a intrat, a aruncat o privire în jur, apoi a îngenuncheat lângă pat. Și-a extras un aparat asemănător unei baghete dintr-o mână și l-a trecut pe deasupra trupului.
– Aparent, a murit de bătrânețe, mi-a spus întorcându-se spre mine. Îmi pare rău.
Am clipit, să-mi alung lacrimile usturătoare.
– Ești sigur că este…
S-a ridicat, mi-a pus o mână pe umăr și m-a strâns ușor.
– Da, testul ADN se potrivește sută la sută. E moartă de vreo patruzeci de ani. Deci, a murit la vârsta fizică de aproximativ nouăzeci de ani.
O amorțeală ciudată a pus stăpânire pe mine. Căutasem atât de mult timp. Căutarea ei nu doar că-mi umpluse viața, ci chiar devenise viața mea.
Am îngenuncheat lângă ea, i-am atins pielea rece și subțiată a brațului și am tremurat.
– Ești sigur că nu a murit într-un accident? Sau de o boală?
– Stadiul oaselor, dinților, părului și unghiilor indică faptul că era foarte bătrână când a murit. E greu să determini cauza exactă fără o autopsie, și chiar și atunci, cea mai mare parte a țesuturilor ei…
– E la douăzeci de picioare depărtare de un futut de modul de transport, am șoptit.
– A fost dezasamblat și modificat, a spus Roger. Se pare că a folosit subansamble ca să inginerească animalele acelea colorate. Modulul de legătură cuantică a fost detașat. Odată ce acela nu mai e alimentat, legătura nu mai poate fi realizată vreodată.
– A făcut-o intenționat?
– Da.
– Atunci e ca și când s-ar fi sinucis. Știa că aveam să vin, în cele din urmă. De ce ar fi vrut s-o găsesc așa?
Nu mi-a răspuns, doar m-a strâns ușor de umăr, din nou. M-am uitat la fața lui, enervat subit de lipsa ei de expresie.
M-am ridicat brusc, simțindu-mă amețit și sufocat, apoi l-am dat pe Roger deoparte ca să pot ieși repede din habitat. Am ieșit și din peșteră, în lumina care se împuțina odată cu apusul. Privind în jur, am găsit ceea ce știam că trebuia să existe pe-acolo, pe undeva: trepte tăiate grosolan, ducând sus.
Le-am urmat spre vârf, unde am găsit un loc plat pe un deget de stâncă, iar acesta mi-a amintit de dealul pe care stătusem împreună cu atât de mulți ani în urmă. Fără să-mi dau seama ce fac, mi-am desfăcut brațele și-am lăsat vântul să mă îmbrățișeze.
Roger a apărut lângă mine, dar nu a spus nimic.
Vântul îmi purta lacrimile pe obraji în linii ciudate. Îmi intrau în păr, chiar și-n urechi, răcorindu-mă. Și nu știam dacă plângeam pentru că o pierdusem sau pentru că mă lăsasem amăgit de ea.
– Nu înțeleg. Și-a abandonat familia și a făcut toate astea pentru o singură operă de artă. O declarație, mai degrabă. Toate astea doar ca să ajungă în cărțile de istorie a artei?
Roger a rămas tăcut.
– Vreau să spun… dacă eu nu aș…
M-am oprit, realizând deodată adevărul teribil.
– Știa că o voi căuta. Avusese încredere în mine? Că o voi găsi înainte să moară?
– E posibil, a spus. Dar dacă ai fi găsit-o vie, ar fi plecat cu tine?
M-am gândit la asta în vreme ce vântul îmi umfla hainele și priveam oceanul gri. Capodopera ei nu ar fi fost terminată. Ar fi acceptat ca fanii ei, criticii și reprezentanții presei să năvălească aici înainte ca planeta să se umple de culori vii? Ar fi putut ea să se întoarcă în lume, dar să-și păstreze planeta secretă?
„Îndrăznește să fii unic!” îmi spusese. Mă lua durerea de cap. Sau era din cauza lacrimilor?
– Mă ajuți s-o înmormântez? am spus.
– Desigur!
…
M-am trezit când stelele încă sclipeau pe cer, dar răsăritul colora orizontul. Mă durea spatele de la statul pe stâncă și pielea mi se uscase din cauza vântului. Roger stătea între mine și marginea prăpastiei, cu picioarele atârnându-i în gol, în întuneric. Pentru cazul în care m-aș fi rostogolit în somn? Făcea asemenea lucruri.
Mai devreme aduseserăm modulul de construcții al transportorului nostru și-l folosiserăm să săpăm o criptă în peretele din spate al peșterii. Am așezat acolo, înăuntru, trupul surorii mele și am închis cavoul. Apoi m-am uitat printre lucrurile ei, dar, pentru că nu am găsit nici jurnal, nici înregistrări electronice, am folosit o mică armată de roboți constructori să sigilăm peștera cu o placă de beton care se potrivea aproape perfect în roca naturală. Într-o zi, tabăra ei avea să devină un punct de interes pentru istorici, dar până atunci o voiam păstrată în siguranță. Până când planeta va fi gata de a se arăta galaxiei.
M-am ridicat, mi-am scuturat praful de pe robă și m-am trezit imediat înconjurat de titirezi fâlfâind din aripioare. Stăteam pe stâncă, cu brațele depărtate, îmbrățișând vântul și creaturile pe care sora mea le crease sacrificându-și propria viață. Se ridicau dinspre mare într-o cascadă învolburată, antrenate de vântul puternic al dimineții. Cerul se umpluse de ele, schimbând o lume gri și moartă într-una colorată în straturi-straturi. Încă o sută de ani și lumea aceasta va fi spectaculoasă.
Am scos șiragul de mărgele din buzunar și m-am jucat cu ele între degete câteva minute, apoi mi l-am pus la gât. Regina nu fusese pierdută, de fapt, niciodată. Dansul și râsul ei mă acompaniaseră în fiecare lume pe care o explorasem.
– Cred că voi numi această planetă „Zefir”, am spus privind din nou în sus. Cele mai strălucitoare stele încă se vedeau pe cer, în ciuda luminii care creștea odată cu răsăritul.
Roger a venit lângă mine și am știut ce avea să spună.
– Ce vei face acum?
De când îl cunoscusem, cu ani în urmă, îi tot spusesem că aveam să mă las de explorat odată ce aveam să-mi găsesc sora. Ea fusese scuza mea oficială. Fiind astfel o misiune personală, nu avusesem nevoie să-mi justific mie sau altcuiva de ce acceptasem o sarcină care putea fi făcută și de mașini. Dar Roger știa că motivele erau mai profunde, altfel nu ar fi întrebat.
– Ai dat ordinul de construire a laserelor de lansare și a probelor pentru valul următor? am întrebat.
– Încă nu. Nu voiam să plec singur.
M-am întors spre el și i-am zâmbit.
– Deci, unde mergem?
Sonda 749978 și-a terminat repriza de decelerare acum cinci zile și a intrat pe orbita unei lumi mici, dar cu viață. Glisorii sunt toți entuziasmați. Au găsit plante care seamănă a copaci, cu ramuri dispuse în structuri ciudate. Probabil cuiburi de animale.
Structuri?
M-a trecut un fior, dar de data asta nu de frig.
– Putem să ne asigurăm într-un singur mod, am spus și i-am făcut semn spre transportor.
Poate că sora mea nu mai era pierdută, dar mai existau atât de multe suflete minunate care mă așteptau, acolo, în nemărginit. Am mai privit o ultimă oară culorile vii care umpleau lumea ei, apoi m-am pregătit pentru frig și am pornit pe urmele lor.
Tradus de Alexandru Lamba
Tradus și publicat cu acordul autorului – Mulțumim!
Translated and published with the author’s consent – Thank you!
publicat prima oară în engleză, în the Magazine of Fantasy & Science Fiction. ( Iulie, 2017)
originally published in English, in the Magazine of Fantasy & Science Fiction. ( July, 2017)
