David Ben Yehuda nu era nebun. Auzea voci, dar nu era nebun. Își ascuțise acest simț până în punctul în care putea detecta momentul când o frunză, galbenă și fragilă, se desprindea de stejar și își începea coborârea înceată, fiind balansată în aer, legănată de vânt.
De aceea spun că nu era nebun. A auzit caii cu mult înainte să fie vizibili pe dealuri, cu mult înainte să treacă râul. A știut cine îi călărea și pentru ce veneau. Și când a aflat asta, a fugit, și a fugit, și a intrat în casa profesorului, încă fugind, atingând mezuza doar în gând, și s-a împiedicat de scaune, și de oameni, și l-a lovit, și doborât pe rabin la podea.
– Ești nebun? a întrebat profesorul când s-a putut ridica.
Se holba la David cel subțire și stângaci, elevul lui favorit, amplasat în spatele unui zâmbet tern. Știa că David nu era nebun, dar trebuia să modereze într-un fel ieșirile băiatului. Deși, de această dată, își dădu seama imediat că nu era un subiect neînsemnat. Naum Ben Simon îi putea citi fața lui David de parcă era un sul din Tora; ceva foarte grav se întâmpla, foarte grav.
– E teribil, se bâlbâi David. Conte. Emich de Leisingen.
Unele cuvinte sunt foc, altele sunt acid, altele sunt otravă. Niciun evreu din Renania nu ignora cine era Emich de Leisingen, Contele bandit. El și oamenii lui au făcut raiduri de multe ori în regiune. Grupările lui luau întotdeauna ce voiau, întotdeauna într-un mod rău. Dar de data asta era mai rău. Rabinul a văzut crucile sclipind în ochii lui David, a simțit mirosul de sânge și a auzit gemetele; și el fusese tânăr și imprudent. Dar această dată era diferită. Zvonurile se răspândiseră și toata lumea știa că nobilii și cavalerii se pregăteau să recupereze Ierusalimul. Ierusalimul lor? Ierusalimul nostru! Poate îl vor recupera pentru noi? Rabinul se uită din nou la David.
– Unde vom merge? gemu profesorul. Vor fi peste tot și vor spune că le-am omorât Dumnezeul și că suntem vinovați. Nu avem unde să mergem.
Era rândul lui David. Se uită la rabin de parcă nu îl cunoștea și scuipă cele patru cuvinte aproape cu furie:
– M-ai învățat minciuni?
Crescuse zece ani în două minute. David arătă spre mormanele de cărți de pe masă, cele ce umpleau biblioteca.
– Toate astea sunt minciuni? Înțelepciunea, doar excrementele unui câine râios? Cabala, doar vise și iluzii?
Respiră adânc de parcă se îneca.
– M-ai mințit în tot acest timp?
Naum Ben Simon îi înțelese ideea lui David și îi răspunse cu unicul lucru cu care putea răspunde.
– Lucrurile nu se întâmplă pentru că vrei tu; Dumnezeu trebuie să vrea ca ele să se întâmple. El ar trebui să ne inspire. Despre asta vorbești?
– Despre asta vorbesc, spuse David, și crescu cu zece ani. Dumnezeu vrea să fim măcelăriți, vrea ca gruparea Contelui să ne taie gâturile și să ne bea sângele?
– Dacă ar permite acest lucru atunci aceasta ar fi Voia sa și trebuie să o acceptăm.
Rabinul se uită la tavan dar David știa că ochii lui puteau vedea prin grinzi și plăci.
– Dacă mi-ar permite să ies de aici, spuse David, furios, încleștându-și dinții, ar fi tot Voia Lui.
– Nu vei face asta, spuse rabinul, epuizat.
David îi întoarse spatele. Naum Ben Simon înțelese că e datoria lui să îi respecte dorința băiatului și părăsi camera, lăsându-l singur. Nu va fi cel care îi va decapita speranța băiatului, chiar dacă nu exista un viitor pentru evreii din Speyer.
Ușa se închise și sunetul pașilor rabinului dispăru pe coridor. David îmbătrâni toți anii rămași până să atingă înțelepciunea și se scufundă în pliurile cunoașterii. Își lăsă urechea antrenată să îl ghideze către răscrucea de drumuri unde poruncile și proporțiile trosneau; mirosi figurile și gustă semnele, lăsându-se să meargă în adâncurile mecanismului care cedează armoniei din întregul univers, dându-i viață. În sfârșit, îl văzu și îl simți: era acolo, absorbit, aproape indiferent, jucându-se cu ființe și sori. Și el, David, ucenicul neînsemnat din Speyer, putu veni mai aproape să își descopere propriile urme. Nu va ști niciodată dacă L-a păcălit sau dacă Manipulatorul a permis, pur și simplu, intruziunea.
Dar David își deschise ochii și nu mai era în biroul rabinului, nu mai era în Speyer; urechea sa antrenată nu putea capta mișcări din partea ucigașilor Contelui, care veneau să decapiteze evreii, adăpostiți de cruce fără milă sau compasiune.
Seara se transformase într-o dimineață strălucitoare. În depărtare, după dealuri, putea vedea coloane subțiri cu fum șiroind din ele. Merse până în vârf și văzu valea. Era un orășel, un orășel ciudat înconjurat de un zid făcut dintr-un fel de metal subțire, împletit. Își ascuți urechea și auzi vocile. Țipete și gemete. Ordine și rugăminți. Dar nu putea înțelege cuvintele. Aveau doar o ușoară asemănare cu limba pe care obișnuia să o vorbească. Începu să meargă la vale, pe deal, și formele se transformară în oameni, îmbrăcați în mare parte în costume dungate, deși alții, care arătau mai solizi și autoritari purtau haine închise la culoare și pălării de metal. David nu era naiv și realiză imediat că ceva nu era în regulă în acest loc. Clătină din cap și zâmbi. Nu putea fi mai rău decât Contele Emich de Lisingen și bandiții săi. Începu să meargă mai repede și, cu o determinare de neclintit, se îndreptă spre poarta de la intrare, unde cineva scrisese cu litere mari, de forme ciudate și în germană inconfundabilă: „munca te eliberează”.
Tradus de Andrea Putnoky.
Tradus cu acordul autorului – Mulțumim!
Translated with the author’s consent – Thank you!