în acest SF cu tente horror, trezirea din hibernare pe o navă de refugiați nu este neapărat un motiv de bucurie – mai degrabă de prea multe întrebări, care ar fi mai bine să nici nu fie spuse. Pentru că trezesc la viață răspunsuri întunecate, care ascund în ele alte secrete și temeri și pofte, și mai întunecate…
Capsula de hibernare se deschide, luminile de culoarea chihlimbarului clipesc în întuneric, sistemele intravenoase și de reciclare pompează lent în continuare, ca o inimă. Fluidul izolator albastru, plin de bulbuci, băltește pe jos, marcat de semiluna deformată a urmei unui picior gol. O dâră azurie, șerpuită, duce de la capsulă până la un ecran de monitorizare, unde o femeie se leagănă, privind cu ochi mijiți numerele încețoșate.
E goală. Pielea rubinie i s-a făcut de găină. Un tatuaj cu o rândunică i se mișcă în sus și-n jos pe cutia toracică, cerneala animată trecând prin vasele capilare reci. Mâinile și picioarele-i sunt umflate, dar, când se ridică, vertebrele i se văd de parcă ar fi o pisică vagabondă. A petrecut prea mult timp în hibernare.
Știe că nu ar fi trebuit să fie trează încă. Nimeni altcineva nu este. Dar ecranul de monitorizare indică o reanimare de urgență, care a fost declanșată din motive de siguranță. Îi prezintă grafice codate colorat, despre cicluri hormonale și consum de energie. Îi arată calea spre cabinetul medical.
A avut loc o eroare. Acesta e gândul care își face loc spre partea superioară a capului ei fragmentat. Dar dacă va merge la infirmerie și se va lăsa scanată, eroarea se va rezolva. Își apasă burta cu mâna împânzită de vene, iar colțul gurii îi tremură.
Un sertar se deschide, lăsând să se vadă un combinezon portocaliu-închis. Se îmbracă încet și neîndemânatic. Materialul portocaliu o înghite ca un giulgiu. Își încalță saboții cu gel; aceștia-i cuprind perfect picioarele și i le încălzesc, topindu-i și nodul dintre omoplați. Își îndreaptă postura.
Mici holograme îi indică drumul spre ușă, ca un șir de firmituri de pâine digitală. Le privește cum clipesc în vreme ce se adună, trăgând adânc în piept aerul rece, pe nas, și suflându-l afară printre buzele încrețite.
Știe că n-ar trebui să aibă vise în hibernare, dar se simte de parcă s-ar fi trezit dintr-un coșmar. Stări de frică și dezorientare răsar din ceața care-i umple capul și dispar la fel de repede. Își amintește că nu e ceva neobișnuit. Statul îndelungat în hibernare chiar afectează creierul.
– Cât mai e până ajungem? șoptește.
Aproape că nu mai are voce. Ecranul de monitorizare clipește: „32 de ani și 49 plus-minus 2 zile până la Pentecost.”
– Mulțumesc, îi spune.
Urmează firimiturile.
…
Luminile interioare ale navei sunt diminuate, pentru a se economisi energie, dar dâra holografică lucește sclipitor, într-un galben acid. O urmează pe coridoarele strâmte, în același ritm cu propriile-i umbre alungite, uneori oprindu-se și ținându-și capul în mâini, ca să-și tragă sufletul. Își aude propriile gâfâieli, pulsul care îi bate în timpane, micile zgomote pe care saboții ei cu gel le fac atunci când se desprind de podea.
Aude acorduri de chitară. În timp ce merge, încearcă să-și amintească dacă statul îndelungat în hibernare poate cauza halucinații auditive. Chitara se aude tot mai tare, începând să zdrăngănească de-a dreptul. Știe cântecul. Un zâmbet îi trece pe chip și când cărarea luminată cotește la stânga, ea o ia la dreapta, după muzică.
Trapa interioară a ecluzei e deschisă. Costume de exterior se leagănă, atârnând ca niște manechine din rafturile lor de pe tavan. Sub ele este așezat un bărbat, acoperit până la brâu cu pături. O lampă de încălzire îl luminează. Are umeri lați, dar față de băiat cu barba abia mijită. Ochii îi sunt pe jumătate închiși în timp ce-și leagănă în poală chitara imprimată. Îi pare familiar, dar nava poartă peste o sută de refugiați, iar pe majoritatea nu i-a cunoscut în zilele agitate și pline de panică dinaintea lansării.
– Cânți destul de bine, spune ea.
Ochii bărbatului se deschid. Chitara îi tremură în mâini. Se uită la ea de parcă ar fi o fantomă, apoi ochii i se umplu de lacrimi.
– Slavă Domnului, zice. Am crezut că sunt singurul.
…
Îi spune că numele lui e Derek și că era treaz de aproape două luni. Ca și ea, a fost informat că a avut parte de o trezire de urgență. Ca și ea, a fost direcționat către infirmerie. Dar, așa cum îi și arată în drum spre cantină, infirmeria e sigilată. Lumina încuietorii lucește roșie când își trece degetul mare peste senzor; încearcă și ea, cu același rezultat.
– Și nu ne putem întoarce la somn? îl întreabă.
Sunt în cantină acum, așezați la una dintre mesele colorate în galben vesel, care se ridică din podea ca niște ciuperci, atunci când se apropie. Bărbatul a adus lampa de încălzire cu el. Ea se apleacă asupra sursei de căldură, frecându-și mâinile.
– Nu fără aprobare de la infirmerie, spune el trecându-și mâinile prin păr. Este… este… e…
Desenează o buclă în aer cu degetul.
– E un cerc vicios, spune ea.
Lasă jos furculița și cuțitul și-și folosește degetele ca să apuce ultimele fâșii de legume. Și le potrivește în gură și mestecă încet, cu fălcile inflamate.
– Ți-a plăcut? întreabă el cu nerăbdarea citindu-i-se pe față. Carnea provine din rații, dar vinetele sunt din hidro-grădină. Am pus-o în funcțiune.
– Mi-a plăcut, spune ea.
Fusese hămesită. Ar fi mâncat orice.
– I-a luat doar două săptămâni să crească atât de mare? Vânăta…
– Tulpină Genemod, ridică el din umeri. Oamenii de știință își știu meseria. Cartofii sunt gigantici.
– Trebuie să existe un mod de a trece peste procedură, spune ea. Ca să repornim ciclurile de hibernare.
Bărbatul lasă capul în jos.
– Am încercat, spune. Am încercat totul. Dar eu sunt un fermier de plancton, nu un tehnician. Tu ești tehnician?
– Nu, spune ea. Ce ți-a transmis ecranul de monitorizare când te-a trezit? Ce motiv ți-a dat?
– Bătăi neregulate ale inimii, cred. Nu-mi amintesc.
Clipește.
– Ție ce ți-a spus?
Palma lui stă liniștită, întinsă pe masă. Degetele îi sunt groase și pline de bătături.
– Același lucru, zice ea. Mulțumesc pentru mâncare.
Își duce farfuria și furculița la spălător.
…
Eroarea care i-a trezit prea devreme, oricare ar fi fost ea, cauzează și alte probleme. Rezervele de oxigen sunt mai scăzute decât ar fi trebuit. Luminile de urgență funcționează defectuos. Jumătate de navă e sigilată de același sistem de blocare indicat de lumina roșie, ca și infirmeria.
– Cincizeci de ani înseamnă destul de mult pentru o navă care se autoîntreține, spune bărbatul. Prea mult. Se diagnostichează lucrurile astea în mediul virtual, știi, sistemele astea de auto-monitorizare, dar realitatea e totdeauna mai complicată.
– Totdeauna, zice ea. Dar cel puțin am păstrat traiectoria.
Apoi intră în baie și vomită în gura căscată a unui dispozitiv de eliminare. Își spune că e doar pentru că a mâncat prea mult, prea repede pentru ca stomacul ei micșorat să poată face față. Cealaltă posibilitate se conturează în mintea ei, întunecată și spinoasă.
Își privește în oglindă reflexia ochilor adânciți în orbite și scoate cu limba o fâșie de carne dintre dinți. Pipăie mânerul turnat din buzunarul combinezonului.
Bărbatul o așteaptă la ieșire, lăsându-se de pe un picior pe celălalt.
– Scuze, spune somnoros. Doar că, știi, cele două luni în care n-am avut pe nimeni cu care să vorbesc au fost îngrozitoare. Încă mi-e pe jumătate teamă că visez.
În spațiul îngust al coridorului, bărbatul pare mai mare. Mâinile și umerii îi sunt straturi de mușchi groși. Spre deosebire de mădularele ei atrofiate.
Ea îi surâde, ținându-și dinții în spatele buzelor.
– Sunt adevărată. Nu-ți face griji.
El îi zâmbește înapoi, atât de larg.
…
A dormit ani de zile, dar e deja epuizată. Hibernarea prelungită cere tribut de la organism. Bărbatul îi oferă ecluza și cuibul de pături de acolo.
– E mai cald, spune el. Și uneori se văd stele, prin hublou.
– Nu te temi că poți fi expulzat? întreabă ea. Cu toate câte au scăpat de sub control?
Bărbatul clipește.
– Nu m-am gândit la asta.
Ea, în schimb, își duce pături în cantină, ridică pe jumătate una dintre mese și se întinde deasupra ei. Nu doarme. Stă doar culcată, pe întuneric, și-și imaginează degetele aspre ale bărbatului plimbându-se pe pielea ei. Își mușcă încheieturile degetelor. Tare.
Chitara începe iar să zdrăngănească. Aceleași note, același cântec. Îl cântă bine, și de îndată ce ultima notă se pierde prin aer, o ia de la început. Ea stă și ascultă, atât cât poate suporta, strângându-se de burtă. Apoi alunecă în liniște de pe masă și-și descalță saboții cu gel.
Pe coridoare e beznă și podeaua înghețată îi arde picioarele. Înaintează încet, pipăind peretele, până când vede lumina roșie a ușii cabinetului medical. Cercetând de aproape, vede abia acum ceea ce bărbatul îi ascunsese, cu trupul lui pe jumătate întors: configurația circuitelor încuietorii a fost modificată. Zgrunțuri epoxidici întăriți trădează locul în care panoul a fost resigilat.
Merge mai departe. Chitara e tot mai zgomotoasă pe măsură ce se apropie de ecluză. Bărbatul stă cu spatele lui masiv spre ea și cu fața la hublou, privind negrul spațiului în timp ce cântă. Pentru o clipă ea-și imaginează cum trapa interioară se închide violent, cum cea exterioară se deschide repede, cum bărbatul e aruncat afară, învârtindu-se spre nimic.
Apoi trece tiptil mai departe, îndreptându-se către camera capsulelor de hibernare. Ușa se deschide, șuierând un jet de aer rece. Își cuprinde trunchiul strâns cu mâinile. Capsulele sunt așezate pe două rânduri lungi, care se pierd în întuneric. Chiar și așa își dă seama care a fost a ei, pentru că are cochilia deschisă. Dar nu pentru a-și găsi propria capsulă a venit aici.
Merge la ecranul de monitorizare și interoghează lista pasagerilor. D-E-R-E și fotografia bărbatului proaspăt bărbierit și afișând un zâmbet larg apare în nuanțe de gri. Capsula de hibernare cu numărul 87. Apasă pe ecran cerând să vadă raportul de sănătate de la capsulă și află că nu a mai existat nicio activitate de aproape trei ani.
Simte că-i stă inima. Se întoarce la listă, aranjând-o într-o schemă verticală a camerei capsulelor și descoperă că mai sunt și altele goale, arătând pe diagramă ca dinții lipsă dintr-un rânjet.
– Nu puteai să dormi?
Bărbatul e în cadrul ușii, cu mâinile pe toc. Fața îi e umbrită.
– Trebuie să existe o posibilitate de a suprascrie procedura și de a ne așeza din nou în hibernare, spune ea. O căutam.
– Trebuie să te odihnești, spune bărbatul. Statul în hibernare prea multă vreme îți afectează creierul. Încă vreo câteva zile n-ai să gândești limpede.
Ea dă din cap, rămânând între el și ecran. Bărbatul pășește spre ea. În lumina slabă a camerei capsulelor de hibernare, ochii par a-i străluci. Se plimbă de la fața la trupul ei și înapoi.
– Poți să mă duci tu în spate? întreabă ea. Îmi cedează picioarele.
Bărbatul ridică din umeri.
– Bine.
Se întoarce și se lasă pe vine. Ea închide ecranul cu degetul tremurând. Apoi caută în buzunarul combinezonului, își înfășoară mâinile în jurul gâtului lui gros și fixează lama cuțitului sub colțul bărbiei lui.
El îngheață. Apoi râde. Ea simte cum artera pulsează sub apăsarea lamei.
– Du-mă la infirmerie, spune ea.
– Nu cred că vrei să vezi infirmeria, spune bărbatul.
Ea încearcă să-și păstreze același ton al vocii.
– Du-mă la infirmerie, ticălos dement!
…
– Trei ani e prea mult să stai singur, spune bărbatul. După câteva luni am început să văd lucruri. Să aud lucruri. Am început să vorbesc singur.
– Tu doar deschide ușa, îi spune ea.
Mâinile ei încă sunt încolăcite în jurul gâtului lui, durând-o din cauza efortului.
– Hidro-grădina nu a produs nimic în primul an și jumătate, spune el. Rațiile de urgență s-au terminat după primul an.
Bărbatul pune o cartelă-cheie neagră pe senzor, iar culoarea luminiței se schimbă în albastru. Ușa cabinetului medical glisează și se deschide, eliberând vapori reci ca gheața. A reglat temperatura de aici să fie chiar mai scăzută decât în camera capsulelor de hibernare. Ea-și întinde palma, iar bărbatul îi dă cartela. Apoi o conduce în cameră.
Lumina se aprinde, un alb puternic, de halogen. Stropi de culoarea vinului roșu pătează podeaua. Un robo-chirurg acoperit de brumă atârnă din tavan, ca un păianjen enorm cu bisturie în loc de picioare. Pe masa de sub el se găsește cea mai mare parte din piciorul unei femei. Robo-chirurgul e înghețat în mijlocul operației, aceea de a măsura și desprinde mușchiul de pe os, porționând carnea în rații generoase.
– Era deja moartă, spune bărbatul. Semnele ei vitale s-au aplatizat în timpul hibernării. Trebuia să mănânc, nu?
Ei i se strânge stomacul.
– Mi-ai dat carne să mănânc, spune.
– Și ai spus că ți-a plăcut.
El o azvârle din cârcă; ea încearcă să-l taie cu cuțitul, dar mâna îi e încă slabă. Se lovește dur de podea, pierzându-și respirația. Vederea i se încețoșează. Când i se limpezește, bărbatul stă deasupra ei, atingându-și cu degetul crestătura însângerată de la ureche, în grimase de durere.
– Ar fi înțeles, spune. Suntem cu toții supraviețuitori. De-asta am reușit să ajungem la bord, nu? Toți a trebuit să facem unele lucruri.
– Câți? întreabă ea.
El se scutură ca un câine. În loc să-i răspundă, merge la robo-chirurg și-l repornește. Acesta începe din nou să tragă și să taie felii cu lamele lui mono-moleculare prin mușchiul înghețat, aproape fără un sunet.
– Ți-am verificat capsula, îi spune. Am văzut de ce te-a trezit. N-am știut că așa ceva se va întâmpla. Nu am crezut că se poate.
Ea-și amintește cum i-a privit el burta în camera capsulelor. Și-o zgârie acum cu unghiile, de parcă ar putea să și-o sfâșie. Cu cealaltă mână pipăie după cuțit.
– Poate că e un miracol, spuse bărbatul. Un semn. Porți în tine primul copil liber. Primul din noua generație. Poate încerci să te gândești la el astfel.
– Taci, spune ea. Taci!
– Nu știi ce înseamnă să fii singur atât de mult, spune el. La început doar te-am privit. Dar apoi am ajuns să te aud vorbindu-mi. Îmi spuneai lucruri. Îmi spuneai că vrei.
Ea își așază vârful cuțitului pe buric.
– Am să mă tai, spune ea. Am să mă spintec și-am să-l smulg afară.
– Nu cred că ai s-o faci, spune bărbatul, privind robo-chirurgul cum lucrează, aproape hipnotizat de bisturiele lucitoare. Ești o supraviețuitoare, te vei adapta.
– Ai încercat măcar să repornești capsula de hibernare? întreabă ea.
În sfârșit o privește.
– Ce?
– Ai încercat măcar să te așezi din nou la somn? spune ea. Sau îți e foarte bine așa? Cu micul tău regat?
Fața bărbatului e inexpresivă câteva clipe, apoi se strâmbă.
– Crezi că asta mi-am dorit? spune el. Nu mi-am dorit niciodată așa ceva. Niciodată nu mi-am dorit să fac asta.
Pornește spre ea.
– Șase săptămâni am tot încercat să mă întorc în capsula aia. Încă patru am încercat să intru în a altuia. Nu a mers.
Ea-i înfige cuțitul în picior, cu două mâini. Lama zgârie pe os, iar ei aproape că-i scapă mânerul când bărbatul se împleticește mugind. Femeia se adună de pe jos, un val de adrenalină i se sparge în trupul care doare și reușește să fugă.
Aducându-și aminte de costumele de exterior, fuge către ecluză. Picioarele goale îi sunt înțepate de frig. Își dezbracă partea de sus a combinezonului în timp ce aleargă; când ajunge la sfârșitul cursei, iese din el cu totul, ținând cuțitul între dinți ca să se poată folosi de ambele mâini. Apoi se înghesuie printre costumele care atârnă și-l ia pe ultimul de pe umeraș.
Tremură toată cât se luptă cu costumul, înghesuind în el combinezonul și lăsând o mânecă portocalie să atârne afară. Imaginea sa oglindită în hublou e fantomatică, lipsită de ochi. Dincolo de ea nu e decât negrul fără margini. Își scoate cuțitul dintre dinți, iar când aude pașii inegali apropiindu-se pe coridor, îi înfige vârful în încheietura presurizată din dreptul genunchiului costumului de exterior.
Nu mai e timp să se ascundă după colț. Se întinde cu fața în jos pe podea și trage o pătură peste ea chiar când ajunge bărbatul.
– Știu să folosesc robo-chirurgul. Dacă asta vrei, îl pot programa să-ți rezolve problema.
Ea-și mușcă degetele, forțându-se să rămână împietrită. Nemișcată, chiar fără să respire. Aude cum bărbatul se apropie, până când ajunge aproape deasupra ei. Îi simte mirosul de murdărie și transpirație. Simte cum corpul lui radiază căldură. Mâna îi zvâcnește și e sigură că el va vedea cum pătura tremură.
– N-am să te mai ating, spune. Nu înainte să fii pregătită. Treizeci de ani înseamnă mult timp. Noi, oamenii, suntem adaptabili. Știi? Iertăm și uităm. Până la urmă, vom uita asta cu totul. Vom trăi în hidro-grădină. Vom cânta. Vom îmbătrâni împreună. Nu sună bine?
Trage brusc aer în piept și ea-și imaginează că încheietura înțepată a costumului flexează în sfârșit, că materialul portocaliu al combinezonului flutură în aer. Îl simte cum sare peste trupul ei. De îndată ce o face, ea se rostogolește în direcția cealaltă. Inima îi bubuie în piept. El o caută din priviri, dar ea deja a părăsit ecluza, deja are ambele mâini pe panoul de control.
Bărbatul își trage degetele întinse înapoi cu o nanosecundă înainte ca ușa interioară să gliseze. Râsul lui se aude spart prin plasto-sticlă. Își lipește fruntea pe ea, lăsând o urmă rotundă, și ea vede din nou lacrimi în ochii lui.
– N-am vrut să te trezesc, spune, iar aburul respirației pe geam îi acoperă fața ca o mască. Dacă ai fi continuat să dormi, totul ar fi fost în regulă. N-ar fi trebuit să știi.
Ea formează codul pentru ușa exterioară. Nu se deschide brusc, așa cum și-a imaginat. Ecluza începe doar să șuiere, pompând aerul înapoi în navă, nelăsând nicio moleculă de oxigen să se piardă.
– Aș fi putut să te trezesc, spune bărbatul.
Ochii i se plimbă pe trupul ei gol, în sus și-n jos, urmărind tatuajul cu rândunica.
– I-aș fi putut trezi pe toți. Dar n-am făcut-o. Am știut că nava nu i-ar fi putut susține. N-am trezit nici măcar o singură persoană. N-am vrut să-i fac să sufere cum am suferit eu. M-am sacrificat.
O venă i se conturează proeminent pe gât și el lovește cu pumnul în geam.
– Nu crezi că merit ceva pentru asta? Nu crezi că merit, târfă împuțită?
– Asta primești, spune ea.
Bărbatul își sprijină fruntea de plasto-sticlă. Lacrimile-i curg pe obraji.
– Îmi pare rău, spune. Îmi pare atât de rău! Hai să o luăm de la început, bine? Hai să… Hai să îți cânt ceva.
Își ia chitara de pe jos și începe să și-o acordeze.
Pe când ea se depărtează, înapoi spre cabinetul medical și spre robo-chirurg, bărbatul începe să cânte. O melodie pe care o știe și ea. Și știe că îl va cânta până când degetele îi vor amorți și ochii i se vor închide.
Traducere de Alexandru Lamba
© 2017 by Rich Larson.
Originally published in Clarkesworld Magazine, Issue 130, 2017 / publicat inițial în revista Clarkesworld, numărul 130 din 2017, link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
1 comentariu
Interesant, fat parca ma asteptam mai mult la final.