în acest SF de prim-contact, ajungem să ne întrebăm: oare va fi bine când extratereștrii se vor hotărî să ne ajute cu problemele globale, atunci când ei gândesc… ei bine, foarte diferit? Care ar fi costurile „mai bine”-ului și am fi dispuși să le plătim? Și, mai ales, ar mai conta ce suntem noi dispuși ori nu, dacă ei sunt mai avansați?
S-au făcut zece ani de când ne-ai lăsat fără Tokyo, dragul meu Karellen. Imediat după aterizarea ta în Parcul Național Serengeti, printre lei indiferenți și zebre. O oră mai târziu, 35 de milioane de oameni au dispărut pentru totdeauna de pe fața Pământului și au lăsat în urmă doar un oraș-fantomă. Umanitatea a fost șocată. Reacțiile oficiale nu au reușit să prevină evaporarea și a celor din Ciudad de Mexico. Americanii au pregătit un atac nuclear fără șanse de reușită împotriva inimii Africii, dar s-au oprit după proclamația ta aproape nepăsătoare că a treia metropolă a lumii este New York-ul. Tu mereu ai știut exact ce faci, dragul meu Karellen.
Apoi m-ai cerut pe mine, proaspătul secretar general al unei organizații atât de devalorizate încât a putut fi condusă de o femeie de doar vreo 40 de ani, provenită din Grecia. Te-am găsit în cuva ta de apă distilată, dragul meu Karellen, relaxându-te după oboseala provocată de gravitația Terrei, și imediat am simțit că te urăsc. Am pretins, cu furie și spaimă, să ne dai înapoi oamenii din Tokyo și New York, să părăsești planeta și, în cele din urmă, să ne spui și nouă cam ce intenții ai. Tu și nava-bază de pe orbită. Nu știam pe atunci, dragul meu Karellen, că nu prea răspunzi la întrebări directe. Nu mi-ai zis decât atât:
— De mâine o să fie hrană peste tot pe unde suferiți de foamete.
S-a deschis ușa navei, dar m-ai oprit înainte de a ieși. Am auzit timbrul bizar al translatorului tău metalic:
— Ana, am pentru tine un mic dar: să nu faci copii.
Am mers încet spre jeepul care mă aștepta afară, apăsată într-adevăr de eșecul primei noastre încercări de inseminare artificială, cu o lună înainte. Viețile oamenilor tocmai se schimbaseră într-un mod incredibil.
Mana promisă de tine a început să apară, în cantități ideale, exact unde era mai necesară. O pastă albă, fără gust, doar foarte hrănitoare. Pentru prima dată, gurile din Africa, Asia și America de Sud nu au mai fost flămânde.
M-ai chemat înapoi după o săptămână, dragul meu Karellen, și aceea a fost cea mai groaznică zi din viața mea. Nu-mi aduc aminte câte ore am rămas în nava ta, plângând, refuzând să plec, sperând că poate o să opresc începutul unei serii de durere și suferință, dacă o să-ți atrag destul furia doar asupra mea. Până la urmă a câștigat perseverența ta rece, iar eu am tăcut tot drumul până la New York, prinsă între gânduri nebunești și dorința de sinucidere. Știu prea bine, deși niciodată nu mi-am adunat suficient curaj pentru a privi filmarea, că atunci când am făcut anunțul îmi tremura vocea precum a unei fetițe abuzate. Mulți s-a prăbușit șocați atunci când eu, cu capul plecat, am adăugat după un 197, ce deja părea insuportabil, și cuvântul ”mii”.
O Hiroșima minus două Twin Towers, în fiecare zi, dragul meu Karellen, dar niciodată nu ne-ai dat răspunsul la întrebarea ”De ce?”. Nu am avut ce să facem decât să observăm pasivi și să notăm numele celor dispăruți. Primii au fost luați majoritatea liderilor militari. Înlocuitorii lor, furioși că predecesorii nu făcuseră nimic, doar au dispărut și ei. În două zile, conducere politică și militară a Israelului și Palestinei a fost decimată. Într-o săptămână nu și-a mai dorit nimeni să fie dictator, să ordone vreo ofensivă sau măcar să semneze ordinul de execuție al vreunui infractor. Numărul crimelor s-a redus drastic după numai o lună. Cu 197.000 de dispariții zilnic, nici nu e prea greu să-ți impui politicile.
Am crezut că te înțelegem, dar nu justiția era scopul tău, dragul meu Karellen. Dispăreau și mame cu prunci la sân, chiar din fața manei. Directori de multinaționale, magnați incredibil de bogați din domeniul petrolier, cetățeni occidentali oarecare. Eu am tot întrebat, dar tu nu ai răspuns. Indicii statistici au tot fluctuat. Economia globală, ajunsă vai de ea, a început să-și revină în această pace forțată, nemaivăzută. Incertitudinile zilnice nu oferă miracole, firește, dar trăim într-o eră incredibilă, unde bastoanele poliției și gloanțele de plastic nu prea mai reușesc să închidă granițele care se sfărâmă.
Am înțeles ce înseamnă numărul cu o zi înainte să-mi iei și fratele, dragul meu Karellen. 197.000 pe zi era creșterea de populație când ai aterizat, iar o nouă categorie de dispariții a confirmat ce urmăreai: părinții cu peste trei copii din zonele cu fertilitate ridicată dispăreau și se întorceau sterilizați. O vreme ne-am temut că vom pierde Africa, însă le-a scăzut și procentul de decese infantile.
Corupția nu ai pedepsit-o, dar s-au eliberat atâtea fonduri din reducerea armatelor că nu au putut fi toate deturnate. Guvernele naționale s-au trezit cu un asemenea surplus încât, fie și cu funcționari incompetenți, tot a eclipsat disparițiile, de-a dreptul nesemnificative proporțional.
98% din creșterea de populație provenea din țările dezvoltate, dar rata disparițiilor din națiunile bogate a depășit chiar și cele mai mari estimări. Așa că nu a durat mult până am ajuns la o concluzie: resursele, dragul meu Karellen. După aceea am înțeles că ai interzis războiul fiindcă el consuma resursele planetare valoroase chiar mai rapid decât devora viețile omenești.
Selecție naturală. Excesul necontrolat, suprapopularea, nepăsarea față de mediu, toate se adună și cresc probabilitatea extincției. Cei rămași, fie că au vrut sau nu, au devenit mai atenți. Cam dur, dragul meu Karellen, dar la cum se prezenta situația într-adevăr nu mai puteau funcționa soluții elegante.
După cinci ani, omenirea s-a obișnuit cu ideea. Suntem niște animale adaptabile – trebuie să ne recunoști măcar această calitate. Economia a valorificat climatul pozitiv și a depășit șocul inițial, iar după o scurtă perioadă de consolidare a tins, lent dar sigur, spre un standard mediu de trai și de valoare a vieții umane. Mana a fost oferită în continuare drept hrană, ONU s-a întărit și și-a îndeplinit scopurile principale, chiar dacă în feluri neașteptate, și nu a îndrăznit nimeni să conteste realegerea ”marionetei lui Karellen”.
În acea zi, cu ocazia primei scăderi a populației globale, te-am întrebat ce număr ai ca țintă. Nu mă așteptam la un răspuns – nu obișnuiai să-ți dezvălui intențiile. Dar m-ai lăsat mută, dragul meu Karellen, când mi-ai replicat:
— Ana, să rămână între noi: cam de-o China ar fi de ajuns.
Cifra a fost o lovitură pentru mine. Încă eram 6,5 miliarde. Cum să ajungem la 1,3? Mai mult ca sigur îți amintești cum te-am înjurat printre lacrimi.
— Trăiești cu impresia, Ana, că viața este prețioasă? Că inteligența e sărbătorită prin univers? Crezi în imperii galactice și nenumărate lumi ospitaliere, gata de explorat?
— Dacă viața inteligentă e rară… am gemut.
— Viața o duce greu printre stele, Ana, asaltată de radiație, gravitație și sute de alți factori. De câte ori crezi că ajunge inteligența fie și să ridice o piatră de pe jos? Aș fi dat orice să-ți protejez specia. Dar nu așa merge treaba.
Mi-am înghițit oftaturile, înconjurată de timbrul aspru al translatorului tău mecanic.
— Dacă ți-aș spune câte Pământuri există real în galaxie, Ana, chiar că ai avea motive de plâns. Închipuie-ți căutarea unui bob de aur într-o enormă dună de nisip. Dacă l-ai găsi, l-ai lăsa în voia sorții?
*
Mandatul meu secund a fost mult mai ușor. Tot mai avem multe de făcut, firește, dar energia, agricultura, transporturile, comerțul, chiar și turismul, sunt deja pe calea cea bună. După un deceniu, planeta a început să respire cât de cât. Mana continuă să ne hrănească, deși se reducea în paralel cu foametea din lume. Singurul moment greu a fost anunțul că se dublează cifra disparițiilor, deși se pare că oamenii se obișnuiesc în cele din urmă cu orice.
Așa că nu am fost surprinsă ieri când mi-ai spus, ca dar de despărțire, că mai am 24 de ore. Frumos cadou, dragul meu Karellen, pentru care-ți mulțumesc: nu a mai fost nimeni avertizat din timp. Am avut timp să-mi sărut soțul de adio, să-mi sun prietenii, să mai ofer câteva instrucțiuni. Să zbor tot drumul până aici, dragul meu Karellen, să mai vorbesc puțin cu tine, calm, să aștept apoi cuminte în jeepul din fața navei tale. Un câine la picioarele stăpânului său.
Nu știu dacă-mi auzi gândurile, deși așa cred, deci le formulez oricum. Nu am aflat niciodată dacă ți-a plăcut numele pe care optimiștii ți l-au dat după primul contact. Poate nu ar fi devenit larg răspândit dacă nu l-aș fi folosit și eu, dar tu nu te-ai prezentat vreodată, așa că a trebuit să-ți spunem cumva.
Sunt singură acum, pentru că au trecut mulți ani de când secretarul general nu mai are nevoie de gărzi. Aproape că s-a lăsat noaptea peste Serengeti și în curând vor ieși la vânătoare leii, dar eu nu o să-i pot vedea. Când a aselenizat Armstrong, și-a întins mâna și a acoperit Terra cu vârful degetului. Așa-i fac și eu acum Lunii și mă simt exact ca el: deloc vreun gigant. Ci mică, foarte mică.
Mâine, corpul meu va fi procesat de nava-bază și va deveni o pastă albă, fără gust, dar foarte hrănitoare. Tu nu ai recunoscut așa ceva, dar de unde să fi scos mâncare pentru atâtea guri flămânde? Știu că-i necesar tot ce se va întâmpla, că scopul final e mai important decât orice și că nu se fac excepții. Dar tot nu-mi ostoiește frica de moarte, care-mi crește tot mai puternică în piept.
Nu am resentimente, dragul meu Karellen, doar te urăsc. Nu uita că noi, oamenii, suntem animale adaptabile. Va trebui să ne ții multă vreme în lanț. Fiindcă, deși înțeleg ce urmărești, dacă ar fi după mine eu m-aș împotrivi. Aș opri disparițiile, dacă aș avea cum. M-aș răzbuna și te-aș ucide cu mâinile goale. Dacă aș putea.
Ce bine că nu pot, dragul meu Karellen.
Tradus de Miloș Dumbraci
© 2008 by Michalis Manolis.
Povestirea (titlu original: Μία Κίνα) a fost mai întâi publicată în greacă în nr. 406 al revistei “9”, apoi de ziarul Eleftherotypia în 2008 și în volumul ”…και το τέρας” (Triton, 2009).
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
5 comentarii
O poveste deloc originala, care se preocupa mai mult de politica si teorii conspirationiste decat de science fiction.
Este mai degraba o compilatie de idei vechi si noi: mana biblica combinata cu cipsurile de proteine din Soylent Green obtinute din oameni, reducerea populatiei etc., toate pe fundalul unei vaicareli la persoana I-a a unui personaj obedient, care este portavocea unui extraterestru, care se comporta ca un extremist ecologist.
Referințele din text sunt destul de clare la „Sfârșitul copilăriei” de Arthur C. Clarke. Nu se dau detalii despre cum arată extraterestrul, dar prin numele ales de Karellen (overlordul administrator al Pământului), și mană, și schimbarea politicii, și oprirea războaielor și multe altele… este destul de clar unde bate. E un fan-fiction reușit, în opinia mea.
Pe de altă parte că are și un mesaj ecologist… da, are! Sper că nu consideri că e ceva rău în asta 🙂 Problemele ecologice, cele legate de poluare, de distrugerea mediului de către oameni, de deșertificare au inspirat multe cărți sf. Îmi vine în minte acuma Dune, dar sunt și altele.
Nu cred ca mesajul ecologic este prioritatea acestei povesti. Extraterestrul acela, care aterizeaza simbolic in Africa, leaganul civilizatiei umane este preocupat de marimea numarului de locuitori de pe Terra – scrie chiar in text. El ii rapeste, sterilizeaza, ucide sau le transforma corpurile in pasta fara a oferi vreo justificare. Iar lucrurile astea oribile continua chiar si dupa ce natura se insanatoseste. Macar in filmul Soylent Green oamenii recurg la chipsurile alea pentru ca planeta era pe moarte si nu ii mai putea hrani.
De asemenea, povestea este plina de greseli (autorul spune ca doar tarile dezvoltate cunosc crestere demografica), de simboluri (Turnurile Gemene, Hirosima etc.) si de clisee. Titlul ei se regaseste si intr-una dintre teoriile conspirationiste, care spune ca pe Pamant ar trebui lasati sa traiasca numai un nr mic de locuitori, cam de marimea celui care se afla in China, care sa fie aserviti unei elite conducatoar, deoarece potrivit unui cliseu, asiaticii sunt disciplinati, obedienti si se multumesc cu putin. Apropos, de unde stia Karelan de toate acestea cand ii spune Anei, citez : „— Ana, să rămână între noi: cam de-o China ar fi de ajuns.”
Fraza asta si multe altele ma fac sa cred ca nu avem de a face cu un extraterestru adevarat, ci cu autorul, care i se substitue lui Karelan si care promoveaza niste idei periculoase, pe care unele persoane anti-sociale le pot imbratisa foarte usor.
Raman la parerea ca este o poveste proasta, care imprumuta cam mult din alte filme si carti si care nu aduce nimic nou sau grozav in science fiction si al carei mesaj principal este de fapt unul politic.
Probabil am citit alta poveste, pentru ca spune clar de ce face rapirile, viața în univers este prea rara ca sa lase o rasa sa o distrugă, și aici se referă la viață în general, nu doar la oameni, și după calculele (parerea) lui o populație cât cea din China este rezonabila. Și nu văd greșelile, creșterea demografica este relativ la situația din poveste, nu la realitate, iar simbolurile sint relevante pentru ca sint bine cunoscute și in fiecare din ele s-au pierdut nenumărate vieți. Iar partea cu locuitorii aserviți unei elite … cum am mai zis, probabil alta poveste. Cat despre populația Chinei … o fi căutat pe net.
O superbă poveste care din nou îmi confirmă de ce îmi place SF-ul. A avut de transmis un mesaj și l-a transmis clar; viața în univers este prea rară ca să fie lăsată în voia sorții. Nu s-a pierdut introducând elemente morale, cine să fie luat prima dată. După ce a terminat cu militarii și dictatorii loteria a fost deschisă pentru toată lumea, fără excepție, fără „morala” cu bătrânii sau bolnavii la început. Ar fi fost excelentă pentru un episod din Outer Limits.