Oliver se apropie de vitrină, atent să nu atingă sticla. Acolo, în spatele sticlei groase, anti-efracție, lucra librăreasa, purtând pantofi cu toc înalt și costum mulat. Tati spunea că ea era proprietara. Trebuie că era și bogată, atunci. Librăria fusese mobilată cu gust. Avea fotolii îmbietoare și rafturi atent aranjate.
Copilul mergea mereu să privească pe geam înăuntru, după școală. Îi venea ușor să facă un ocol pe lângă librărie doar pentru a o privi o vreme pe femeia ocupată să închidă. Mereu părea atât de preocupată, chiar și atunci când nu mai era nimeni altcineva înăuntru. Oliver rar mai vedea și pe altcineva; uneori apărea un paznic, dar de obicei acela își petrecea timpul prin camerele interioare.
Exista acolo un dulăpior de sticlă la care lui Oliver îi plăcea în mod special să se uite. Acoperea întreg peretele din spate, avea un compartiment perfect uscat și era luminat de lămpi albăstrii discrete.
Dulapul conținea cărți adevărate. Piese rare, unice, fiecare editate în doar câteva exemplare. Fiecare avea propriul număr, iar librăriile vindeau copii semnate de autor. Cărțile de hârtie erau extrem de valoroase, pe unele aproape că ți le permiteai, dar cele mai multe treceau peste posibilitățile financiare ale unei persoane oarecare. Odată, când Oliver era mic, întrebase dacă Tati putea să cumpere o carte, dar acesta doar râsese. Chiar și cea mai ieftină carte costa cât venitul lui pe un an. Și ce-ai face cu ea, apoi? Un obiect inutil, cânt tot ce-ți trebuie e disponibil în format digital, ușor de parcurs și de folosit. Cărțile… nici măcar nu le puteai schimba după bunul plac.
Totuși, copilul era fascinat de cărți. Nu ținuse niciodată una în mâini, dar își imagina cum ai simți hârtia cu degetele și cum ar mirosi, dacă ai adulmeca-o. Încercase să-și meșterească o carte din fâșii de plastic sau din frunze mari de copac, din care găsise afară, dar nu reușise să le facă să reziste. Și nu erau același lucru, nici pe departe.
Librăreasa ținea deschis doar câteva ore pe zi. Nu că altfel Oliver ar fi intrat vreodată înăuntru, nu avea bani să cumpere nimic. Femeia uneori organiza petreceri la care veneau cei mai importanți oameni din oraș. Prin vitrină nu puteai vedea decât cum musafirii beau vin spumant din pahare înalte și purtau discuții liniștite. Desigur, atunci nu se putea apropia, dar trăgea cu ochiul de pe partea cealaltă a străzii. Petrecăreții își deschideau gurile și-și mișcau capetele. Oliver și-i imagina spunând „Desigur” și „Exact”, la momentul potrivit și cu voci cultivate.
La un moment dat, reuniunile se mutau în camera din spate, unde femeia prezenta secretele din dulapurile speciale. Învățătoarea le spusese că acolo ea scotea câte o carte, iar oaspeților li se dădea voie să o țină în mâini. Cu mânuși, bineînțeles.
Lui Oliver i-ar fi plăcut să se afle acolo. Să fie o muscă pe tavan, măcar, dacă altfel n-ar fi fost posibil.
Femeia îl zări și scutură din mână spre el, furioasă. El își depărtă fața de sticlă, în întuneric, dar rămase acolo, în umbră.
Ar fi vrut doar să aibă o carte a lui. Of, să țină o carte în mâini! La școală, nimeni nu-i înțelegea visul; pentru ceilalți, cărțile erau doar excentricități dintr-o lume trecută. La fel de ciudate ca Oliver.
*
Într-o zi, când Oliver se întorcea acasă de la școală, găsi ceva agitație pe stradă. Lângă casa lui era una veche, cu acoperișul în două ape, care fusese nelocuită de ani de zile. Îi dăduse târcoale de multe ori, căutând o cale de a intra. Nu găsise, însă, niciodată una. Chiar și poarta era bine închisă. Oliver trebuise să se mulțumească să privească dărăpănătura aceea de la fereastra lui. Mereu fusese tulburat când se gândea la cine locuise acolo și ce se întâmplase de rămăsese casa părăsită.
– Este proprietatea unei agenții imobiliare, spusese Tati. Nu prea par interesați de ce se întâmplă cu ea.
– Dar cine locuia acolo?
– Un bătrân singur. Nu l-am văzut, de fapt, niciodată.
O casă abandonată nu putea decât să se degradeze. Era prea puțin conectată la tehnologia pe care o aveau la dispoziție celelalte case din zonă. Se ascundea în spatele unui desiș de plopi, tei și arțari; ierburi înalte acoperiseră toată curtea, iar ferestrele negre îi reflectau lui Oliver privirea de fiecare dată când privea în acea direcție.
El își imagina bătrânul, construindu-l din puținul pe care-l aflase de la Tati și Mami. Un bărbat zbârcit și ursuz, ieșind din casă doar o dată pe zi, ca să-și verifice cutia poștală, în care își primea comenzile speciale. Rar găsea ceva în cutia aceea, pentru că a scrie scrisori era o treabă de modă veche. Dar, din când în când, primea și alt fel de comenzi, iar el se grăbea să ducă pachetele în casă.
Apoi venise o vreme în care bătrânul nu mai fusese văzut deloc, și chiar când Tati începuse să se neliniștească în legătură cu dispariția lui, autoritățile veniseră și sigilaseră casa.
Acum, în sfârșit, poarta fusese deschisă. Câteva camioane așteptau în curte și muncitorii își căutau de treabă cărând lucruri înăuntru. Acele obiecte arătau interesant: cufere de lemn, scaune din trestie, cutii de carton sigilate bine, covoare viu colorate și mobilier greu din lemn.
Oliver dădu buzna în bucătărie.
– Hei, cine se mută în casa de lângă noi?
Degetele lui Tati derulau știrile pe o tabletă. Își sorbi băutura răcoritoare și-l privi pe Oliver.
– Nici măcar Mami nu știe. Casa nu e în lista de vânzări a firmei ei.
– Sunt tot felul de lucruri vechi. Mobilă de epocă.
– Da, unii oameni păstrează încă așa ceva.
– Dacă vor fi și copii printre cei care se mută?
Oliver își dorea asta foarte mult. Pe strada lor nu locuia niciun alt copil, cel mai apropiat coleg de școală de-al lui locuind la peste un kilometru depărtare.
– Puțin probabil, spuse Tati tăios. Foarte puțini oameni au licență pentru a avea copii.
Oliver însă păstra speranța. Ar fi fost frumos să aibă pe cineva cu care să se joace. Să se joace cu adevărat. În rețea, cu colegii de școală, nu era același lucru. Nu că ar fi vrut, mulți dintre acești colegi să se joace cu Oliver. Nu era nici bun matematician, nici sportiv talentat, nici vorbitor de limbi străine. Era doar Oliver, cel care nu găsea nimic drept talentul său special.
Colegii lui i-o tot aminteau, iar profesorii îi zâmbeau într-un anume fel, dar Tati îi spunea să nu-i ia în seamă. Era suficient să fie doar Oliver.
Merse în camera lui; de acolo se vedea bine în curtea din spate a vecinilor, înconjurată de copaci. Înăuntrul casei, luminile se succedau cu umbrele muncitorilor. Totul părea foarte eficient. Și parterul și etajul se transformaseră în furnicare de oameni, până când mobila a fost montată și așezată la locul ei. La ferestre erau puse draperii roșii, mătăsoase. Camerele se umpleau de umbrele pieselor de mobilier și de o lumină caldă.
În cele din urmă, camioanele plecară. Oliver încercă să arunce o privire, dar nu văzu pe nimeni înăuntru. Casa arăta ca un tort cu frișcă plin de decorațiuni, încă neterminat. Apoi o umbră tremură lângă geam. I se păru că vede o față ștearsă, apoi draperiile fură trase.
*
Următoarea zi, după școală, Oliver trecu pur și simplu pe lângă librărie; în schimb, hoinări mai mult în jurul casei vecinilor. Dădu târcoale gardului, încercând din nou să găsească o deschizătură potrivită ca să se strecoare înăuntru. Gardul era făcut din scânduri groase; el găsise odată mai multe găuri prin care putea privi cu un ochi, dar nu se vedea nimic interesant prin ele.
Oliver merse de-a lungul gardului până în spatele casei. Una dintre țambre îi păru șubredă; o apucă hotărât și o desprinse. Era destul de subțire încât să se strecoare înăuntru, între firele înalte de iarbă.
Ferestrele de la parter erau atât de înalte, încât copilul nu reuși să privească înăuntru. Așa că ocoli clădire, ajunse în partea din față și urcă scările spre verandă. Acolo rămase încordat să asculte. Era liniște înăuntru, în casă, însă o lumină ciudată răzbătea prin geamuri în acea seară de octombrie. Lumina se juca pe florile care înfloriseră târziu, în bătaia vântului. Se uită spre casa lui, care se profila aproape, cu pereții ei albaștri și cu ferestrele luminate puternic.
Deodată, ușa din fața sa se deschise. Oliver făcu un pas în spate.
– Bună, spuse o femeie din prag.
Era de vârsta a doua, micuță, dar rotofeie. Părul ei blond cârlionțat îi încadra o față pistruiată, a cărei expresie liniștită îl calmă și pe el.
– Bună, răspunse.
– Vrei să intri?
Ezită.
– De ce să stăm de vorbă aici, în frig?
– Eu sunt Oliver.
– De la casa vecină, știu. Eu sunt Margaret.
Femeia îi deschise larg ușa să intre. El trecu pe lângă ea, intrând în hol. Mirosul dinăuntru trăda anii lungi cât stătuse clădirea nelocuită. Dar lui Oliver i se păru că simte și alt miros, îl cuprinse un sentiment ciudat, acela că știa că un bătrân stafidit chiar locuise în acea casă. Poate că zăcuse mort chiar acolo, mult și bine, până când fusese găsit.
– Lasă-ți pantofii aici, îl sfătui femeia luându-i haina și ghiozdanul.
Apoi îl conduse înăuntru.
De fapt, era mai degrabă un conac. Nu dimensiunea, ci mobila veche o făcea să arate astfel. Camera părea mare, dar poate chiar piesele puține de mobilier creau acea impresie.
În cameră exista un cămin adevărat. Desigur, nu ardea nimic în el, cine ar fi fost atât de nesăbuit încât să consume lemne în vremurile acelea, dar și așa îmbogățea atmosfera, pentru că în el pâlpâia o lampă.
Altfel, era mai degrabă răcoare și umezeală în acea casă.
– Încălzirea nu funcționează încă așa cum trebuie, spuse Margaret.
Observase, desigur, la ce se holba Oliver.
Acesta măsura din priviri camera. Mami ar fi numit-o probabil lipsită de gust și haotică, dar lui îi plăcea totul. Mobila, covoarele de pe pereți, luminile și sentimentul vremurilor de demult care-i hrăneau imaginația. Apoi ochii lui Oliver fură atrași de peretele din spate. Acolo, pe câteva rafturi, în spatele unor uși de sticlă, era ceva…
Ceva de necrezut.
Oliver trase aer în piept și păși înainte.
Cotoare de cărți.
Cel puțin treisprezece.
De fapt, erau câteva și pe masă, pur și simplu, fără dezumidificatoare sau supracoperți.
– Poți să pui mâna pe ele, dacă vrei, spuse Margaret.
Oliver întinse mâna. Degetele i se opriră deasupra unei cărți cu coperte albastre. Va îndrăzni să o atingă? Dacă o strica?
Degetele sale mângâiară cartea apoi o apucă în palmă. Era mai ușoară decât își imaginase. O întoarse în mâini și deschise cu delicatețe coperta, așa cum îi văzuse pe cumpărători făcând. Paginile conțineau text scris mic, cuvinte, ca într-un fișier de date, dar imprimate. Pagină după pagină, doar text. Simțea plăcut la degete hârtia. Puțin aspră, totuși moale. Era diferită de suprafețele tabletelor de citit sau desenat. Inima îi bătea repede. Adulmecă obiectul. Mirosea altfel față de ce își imaginase. Nu a vechi și muced, ci a conservant sau spital.
– Nu e o carte adevărată, spuse Margaret. Nu conform definiției actuale. E un volum imprimat, una dintre cele câteva mii de copii. Pentru că nu a fost numerotat și semnat, nu e autentic. E doar o copie.
Lui Oliver nu-i păsa de asta. Era o carte pe hârtie, oricum. Un obiect pe care-l puteai lua în mână, răsfoi și închide.
– De unde le ai?
– Am moștenit o arhivă întreagă de la tatăl meu. Le-am cruțat, deși distrugerea lor era la modă. Și deși autoritățile vor să le confiște.
– Probabil că sunt de valoare.
Femeia dădu din cap.
– Nu și cărțile astea.
Oliver tocmai punea cartea înapoi pe masă, fără tragere de inimă, când Margaret îl prinse de mâini și i le strânse peste obiect.
– Poți s-o păstrezi.
– Pot? Chiar pot?
– Am și eu un băiat. Odată, era exact ca tine, spuse Margaret.
Oliver duse cartea casă, ascunsă sub tricou. Tati era în bucătărie, verifica niște conturi; avea câteva tablete de date împrăștiate pe masă și se concentra asupra ecranelor lor. Mami îl întâmpină. Stând lângă cuptor, îl întrebă, ca de obicei, lucruri banale, despre cum îi mersese ziua aceea.
– A fost în regulă, răspunse el și se furișă în camera lui, cu cartea arzându-i pielea sub tricou.
Camera lui era mobilată foarte simplu. Avea doar patul, masa, un raft pentru câteva lucruri de necesitate și două lădițe pentru haine.
N-avea să poată arăta cartea cuiva. Nici să le spună părinților despre ea, pentru că ei i-ar confisca-o imediat. Dar îi era suficient că o avea, că o putea deschide noaptea, când ceilalți dormeau, că-i putea atinge paginile cu degetele și citi crâmpeie de text. Fontul cu care erau scrise literele era mai șerpuit decât cel cu care se obișnuise, dar studiase și stiluri vechi de scriere la școală.
Era o carte de poezii. Oliver nu fu sigur dacă înțelegea fiecare vorbă, dar tot dădea pagini și-și șoptea de unul singur.
Nu am voie
trebuie să plec
pentru că înfloresc cireșii.
Cartea era, în mod sigur, extrem de scumpă. Valora măcar la fel de mult cât casa vecină și casa lor la un loc.
Oliver o întoarse pe toate părțile. Cât de frumoasă era!
O acceptase, dar știa că nu avea voie să o păstreze.
Ar fi trebuit să o ducă înapoi. Primul lucru, a doua zi.
Ziua de școală trecu dureros de încet. Învățătoarea vorbi despre legislație: ce putea fi copiat și în ce condiții. Producerea de cod sursă gratuit îi era deja cunoscută lui Oliver, fiind paradigma de control strict a Artelor Oficiale.
Gândurile lui zburau către casă, la cartea de sub saltea. Ea nu aparținea niciunei categorii. Rămăsese dintr-o vreme în care era interzis să multiplici în mod gratuit sau să revizuiești orice carte ar fi apărut. Cărțile puteau fi păstrate acasă și prețuite. Oamenii le citeau cu voce tare la ocazii speciale și niciun cuvânt nu era schimbat.
– Concentrează-te, domnule Twist!
Învățătoarea îi întrerupse visarea cu ochii deschiși. Oliver își pironi privirile către ea și peretele-tabletă pe care rula lecția de zi. Jash, cel care stătea lângă, el îi rânji. Colegii nu prea-i vorbeau, iar el se obișnuise. Se vorbea destul de mult pe la spatele său totuși, iar uneori ajungeau și la urechile lui câteva cuvinte ca „Deviat” sau „Defect”. Oliver își făurise un fel de voal în jurul lui, sub care se putea ascunde oricând dorea. Când îl acoperea voalul, își imagina că toți colegii dispăreau, iar vorbele lor nu îl afectau.
Ziua curse încet; pe tableta sa, Oliver căută informații, pe flux, despre cărțile vechi, dar nu găsi nimic nou. Începu să se gândească la Margaret. Cine sau ce era, de avea atât de multe cărți acasă? Un colecționar bogat și excentric? Dacă scria cărți ea însăși? Nu văzuse niciodată un autor, ci doar auzise povești despre ei. Autorii se retrăseseră în camerele lor, să producă artă; aveau nevoie de ani întregi ca să producă o operă și, în cele din urmă, să aștearnă pe hârtie o poveste grozavă sau o colecție de poezii, lucruri care, de obicei, sfârșeau în posesia experților în domeniu.
Oliver tastă cuvintele din carte:
Sunt totuși
Mai puternic decât alții
Doar pentru că exist.
În sfârșit, peretele-tabletă se stinse, semn că lecția se terminase.
Băiatul o tuli acasă, își saltă din fugă părinții și merse să-și ia cartea de sub saltea. Îi fusese greu să-i găsească o ascunzătoare bună, când în cameră avea atât de puține lucruri. I se permisese să dețină zece obiecte, iar această limită fusese deja atinsă.
Strigă că avea de gând să iasă la plimbare și chiar se plimbă până câteva numere mai încolo, dar după ce dădu colțul se întoarse către casa vecină. Când fu sigur că nici mama nici tatăl său nu erau la geam, se strecură înăuntru, în curte, prin gaura lăsată de țambra detașabilă, și fugi către ușa din față. Ciocăni cu inelul de metal. Era liniște. Multe lumini aprinse, dar nimic nu părea să miște.
În sfârșit, ușa se deschise cu un scârțâit.
– Bună, Oliver! Intră, te rog!
Margaret îl conduse în casă și-l pofti să se așeze într-un fotoliu moale, în camera de zi.
– Trebuie să vă returnez această carte.
– De ce?
– Nu o pot păstra.
– Sigur că poți.
– Dacă află Tati și Mami…
– Le vei spune că ai primit-o cadou. Ar trebui să înțeleagă.
El tot mai încercă să-i dea cartea înapoi, dar Margaret o refuză. În schimb, ea luă o tavă de pe o masă lăturalnică și-i oferi lui Oliver biscuiți și un pahar cu suc. Bănuitor, acesta acceptă totuși mita și mușcă o bucățică dintr-un biscuit gustos. O privi pe furiș pe femeie, gândindu-se dacă nu cumva făcea planul unei povești chiar atunci. Și ce motiv avea să locuiască printre cărți.
– Ai vizitat vreodată o librărie? întrebă Margaret.
– Nu, nu am voie să intru acolo.
– Dar tu tot ți-ai dori, nu?
– Da, au cărți.
– S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău. Ai vrea să mergi cu mine într-o zi?
Cu gura plină de biscuiți, Oliver spuse:
– Dacă mă lasă Mami și Tati.
– Putem să-i întrebăm, spuse Margaret. Când va fi vremea.
Apoi Margaret scoase câteva cărți din dulăpior și i le arătă băiatului. O ținu pe fiecare în mână de parcă ar fi atins sticlă subțire sau substanțe explozive. Însă nu folosi mânuși, ca librăreasa.
Trecu o săptămână. Oliver mergea la ore și, de cum ajungea acasă, se furișa să o viziteze pe Margaret. Zilele de școală treceau dureros de încet, iar el se trezea trăind tot mai mult în lumea cărților. Voia să atingă cărțile lui Margaret, să le mângâie suprafețele sau să o asculte pe ea citindu-i texte, cu vocea ei lină. Ce citea ea era complet diferit față de poveștile monotone înregistrate pe tablete de date sau față de clipurile multimedia, colorate dar haotice.
Sigur era ceva în neregulă cu Oliver de era fascinat de ceva atât de simplu precum hârtia și cerneala care-i colora suprafața. Prinse curaj și începu să care cartea după el. Îl încălzea, sub cămașă, și-i dădea puterea să meargă la școală.
– Ce e cu tine, Oliver? fu întrebat, dar rămase tăcut.
Nu avea de gând să-și împărtășească secretele cu nimeni. Nu se mai simțea singur. Învățase versuri pe de rost și și le recita în minte oricând simțea nevoia să evadeze.
Învățătoarea se plângea tot mai mult de problemele evidente pe care copilul le avea cu concentrarea.
– E ceva în neregulă? Să vorbesc cu tatăl tău?
Oliver evită întrebarea, dar putu vedea că se afla sub observație. De parcă ceilalți l-ar fi suspectat că purta cu el o comoară.
Crezuse că Tati avea să observe că mergea des în vizită la Margaret, însă ce descoperi acesta mai întâi fu însăși cartea.
Fusese vina lui. Îi alunecase de sub cămașă și căzuse pe jos, chiar în fața lui Tati. Acesta o ridicase înainte ca el să înțeleagă ce se întâmplase.
– Ce-i asta? strigă scuturând cartea în mână.
Fața i se înroși. Arăta ca atunci când Oliver scăpase vaza pe care Mami o iubea, iar aceasta se sfărâmase pe jos.
– De unde ai furat asta?
Tati îl strânse tare de mână pe Oliver.
– Nu înțelegi că e prea periculos să o păstrezi?
Copilul fu forțat să-i spună lui Tati de unde avea cartea. Îi povesti despre doamna extraordinară care locuia alături și despre cadoul ei pentru el.
– Nu se poate, răbufni Tati. Ai inventat toate astea. Nimeni nu-i dă așa ceva unui copil.
– Ba se poate, spuse Mami, dacă ești foarte bogat.
– Asta va ademeni hoții încoace. Iar autoritățile vor veni și ne vor întreba de dezumidificator și despre sistemul nostru de alarmă. Iar noi nici măcar nu avem acte de cumpărare.
– De ce nu-l crezi pe copil? spuse Mami.
– Vom clarifica situația de îndată.
Tati își luă haina și-l înșfăcă pe Oliver, luându-l cu el. Îl duse la poarta grea a vecinei lor, o deschise și înaintă spre ușă. Bătu cu furie și o deschise fără să ceară voie.
Trecură prin marchiză și intrară în prima cameră. Femeia stătea în lumina pâlpâitoare a șemineului, cu ochii ațintiți spre ușă.
– Intrați, spuse, zâmbind enigmatic.
Tati se apropie de Margaret. Se calmase și se adunase.
– Am venit să vă returnez ce e al dumneavoastră, spuse calculat; Oliver îi distinse un ton neobișnuit în glas.
Margaret întinse mâna și luă cartea. O strânse cu drag în brațe, mângâindu-i coperta în timp ce-l privea pe bărbat în ochi. Acesta își retrase repede mâna înapoi, de parcă s-ar fi temut să nu se contamineze.
– Citiți poezie, domnule Twist?
El scutură din cap.
– Dar sigur ați nimerit vreodată cu degetul pe un poem sau pe un aforism și v-ați oprit să vă gândiți la acele cuvinte.
– Eu mă concentrez doar asupra știrilor.
– Într-adevăr, asta e la modă în aceste zile. Dar, cel puțin din când în când…
– Nu.
– Totuși, vreau să vă arăt ceva, spuse Margaret.
Luă un album de fotografii de pe masă, unul autentic, cu poze în chenare galbene și dădu paginile până găsi ce căuta.
– Aici e ful meu, Justin, spuse ea, întinzându-le albumul.
Oliver aruncă o privire de la spatele lui Tati.
– Arată exact ca mine, spuse el.
Tati se așeză pe canapea, făcând aerul din pernă să ofteze sub el. Luă albumul și-l răsfoi. În poze, copilul râdea, se juca și alerga. Și, într-adevăr, avea părul ca de in și gura zâmbitoare, exact ca Oliver. Apoi, încetul cu încetul, acel Justin din fotografii deveni mai serios. Arăta tot mai slab și mai fragil, iar de râs, nu mai râdea deloc. În unele fotografii stătea ori lângă Margaret, ori cuprins de brațul ei, iar pe chipurile lor amândouă se citea o tristețe inexplicabilă.
Ultimele imagini îl înfățișau pe Justin la pat, ofilindu-se. Ochii i se adânciseră în orbite. Uneori stătea într-un scaun cu rotile, alteori zăcea culcat pe un pat de spital.
– Justin e diferit, șopti Margaret. Deși are gene duplicate, ele nu au fost suficiente pentru a-l ține sănătos. Ori de câte ori a avut loc o mutație genetică, sistemul său nu a putut remedia defectul. Celula afectată s-a divizat și defectul s-a extins.
Suspină.
– Apoi el însuși a început să spună că trebuia să-și găsească una dintre copii. De parcă această dorință îi fusese programată să apară.
– În mod cert, asta nu e treaba noastră, spuse Tati.
– Am nevoie de voi.
– Nu vă pot ajuta, spuse bărbatul și dădu deoparte albumul.
– Nimic altceva nu m-ar ajuta acum. Decât să găsesc originalul. Copia era, de fapt, el. De aceea Oliver…
Vocea lui Margaret deveni o șoaptă, dar vorbele ei îl răscoliră pe băiat. Femeia aceea voia ceva de la el. Dar ce?
– Lasă-mi familia în pace, spuse Tati. Nu vreau să mai avem de-a face cu tine. Nu vreau să-i mai sucești mințile lui Oliver cu asemenea lucruri. Vrem să trăim o viață normală.
– E și problema voastră.
– La revedere, spuse dur Tati, luându-l pe Oliver.
– Nu fi prost! strigă Margaret după el. Adu-ți aminte de dezintegrare!
Ei merseră direct acasă. Tati îl așeză pe Oliver la masa din bucătărie. Pufăia și gâfâia.
– Nu a mers prea bine, nu-i așa? întrebă Mami. Tocmai gătea paste pentru cină.
– Vom obține un ordin de restricție împotriva femeii aceleia.
– Ești mereu atât de repezit, spuse femeia.
– Să nu mai vorbești niciodată cu ea, îi spuse Tati lui Oliver privindu-l aspru în ochi.
– Dar ce a spus? insistă copilul aproape să izbucnească în lacrimi. De ce arăta fiul ei ca mine?
– Nu contează, se bâlbâi Tati, unii oameni seamănă pur și simplu.
Soția sa îl privi.
– Cum? Fiul ei era… ? întrebă ea.
Oliver nu-i putea vedea fața lui Tati.
– Dacă e așa, de ce să nu-i spunem? vorbi și Mami după o vreme.
– Oliver nu are nici doisprezece ani, ar trebui să aibă vârsta asta.
– Îi va împlini primăvara viitoare, spuse Mami. Sigur că-i putem spune, dacă promite să păstreze secretul.
Tati făcu un gest către soția sa, gest care-i transmitea că ar trebui să nu mai spună nimic. Ea merse în bucătărie și începu să cotrobăie în dulap.
Oliver se retrase în camera lui. Vreo două ore se jucă un joc de aventură, cu un cavaler într-o lume medievală, fantastică, apoi merse la culcare.
Nu adormise când Mami se strecură pe vârfuri în camera lui și se așeză lângă pat.
– Cum te simți? îl întrebă ea.
Întunericul îi făcea părul să lucească albăstrui. Oliver se ridică.
– Nu înțeleg ce se întâmplă.
– Tati e doar îngrijorat din cauza ta. Și a cărții, pentru că nu putem deține așa ceva.
– Am acceptat doar un cadou…
– Nu e nimic în neregulă cu asta, îi spuse Mami și-i trecu mâna prin păr. Apoi suspină. Cred că ai ghicit deja. Nu am putut avea un copil al nostru, dar am obținut o licență să te avem pe tine. Nu trebuie să-ți faci griji. E ceva obișnuit și normal. Nu ți-au explicat despre gene și genetică la școală?
Oliver dădu din cap. Încă din secolul trecut oamenii nu mai puteau face copii în mod natural, deci trebuiseră să își genereze copiii de la nivelul de ADN. În același timp, se luase decizia de a se îmbunătăți genomul uman. Fusese construit un sistem în care fiecare genă avea o copie. Dacă o alelă era greșită, un program automat păstrat în corp trimitea informația către o bază de date de defecte și verifica în care dintre celule se manifestase. Apoi, celulele afectate erau distruse.
– Într-un fel, noi suntem versiunea a doua, îmbunătățită, a oamenilor, adăugă Mami. Desigur, ne putem îmbolnăvi și muri, dar nu mai există boli transmise genetic.
Oliver nu găsi nimic de spus.
– Și suntem cu toții construiți astfel, nu mai există amestecuri de gene la întâmplare, termină ea.
– Atunci, Justin…
– Probabil că are un alt fel de boală, spuse ea repede și se ridică.
Oliver nu putu să adoarmă. Mami și Tati nu erau părinții săi biologici. Desigur, o știuse, cumva. Nu îl afecta atât de rău pe cât s-ar fi așteptat. Mami și Tati îi purtau de grijă. Ceva fusese menționat despre acea problemă la școală, desigur, adică despre cât de avansată era știința medicală și despre cât de multe boli și caracteristici dăunătoare fuseseră eliminate din oameni.
Dar Oliver avea sentimentul că nu i se spusese încă totul, nici pe departe.
*
La școală, Oliver îi tot urmări pe ceilalți elevi, de curiozitate. Cuvintele lui Mami încă îl tulburau. Căută pe tabletă informații despre copilărie și despre gene. Dar multe lucruri nu avea voie să afle. „Nu e pentru copii”, îi apărea, iar filtrul excludea informațiile respective. Oliver nici nu îndrăzni să-și extindă căutările, pentru că toate erau înregistrate.
În cele din urmă, se aventură să se înfățișeze înaintea lui Amy. Ea era foarte talentată în arte virtuale și de cele mai multe ori prefera să stea singură. Amy se bucura totuși de o mare popularitate, pentru că știa să deseneze orice-i cereai.
Oliver își plănuia apropierea de ea de ceva vreme și credea că acum avea o ocazie bună. Se așeză lângă ea, pe jos, pe pietrele curții.
– Ai un dragon minunat acolo, spuse el.
Amy scutură tableta de desen și schimbă imaginea bidimensională într-una tridimensională.
– Modelul nu e încă gata, dar în curând îl voi putea anima.
– Pentru ce?
– Pentru un proiect școlar.
– M-am gândit să te întreb… mi-ai arătat odată poza unei fete care arăta exact ca tine.
Amy începu să deseneze din nou, cu degetele.
– Care dintre ele?
– Una dintre verișoarele tale, cred?
– A, cred că era o gagică de la școala de artă de pe coastă; ea a luat legătura cu mine. E o reproducere de-a mea.
– Ce caută nătărăul ăsta aici? întrebă Jash.
Ajunsese tiptil în spatele lor și sigur le ascultase toată conversația.
– Nu sunt un nătărău! explodă Oliver. Pot face multe lucruri!
– Sigur ai fost făcut după un original de mâna a doua. De-aia nu ești bun de nimic.
– Nu înțeleg ce vrei să…
– Ha, ha, nici măcar nu știi, râse Jash cu răutate. Toți suntem reproduceri după un oarecare original. Dar al tău trebuie să fie groaznic. Nici măcar nu ți-au spus cine e originalul tău!
– Vrei să spui că sunt mai mulți de Oliver? Adică am frați?
Jash începu să râdă batjocoritor și aruncă o piatră spre Oliver. Acesta fugi.
Restul zilei Oliver simți că plutește. Ideea că existau mai mulți ca el în lume, persoane care fuseseră făcute după același tipar, îl încânta. Oare ce făceau chiar atunci? Erau și ei fascinați de cărți? Sau poate erau atât de populari în clasele lor încât nu aveau timp pentru asemenea pasiuni. Nu era aproape nimeni atât de curios în legătură cu ceva cum era el cu cărțile.
Apoi, când se gândi la chipul negricios al lui Justin, îl luă cu frig.
*
Oliver stătea în fața librăriei. Librăreasa aranja lucruri, deși totul era deja într-o ordine perfectă. Un curier care aducea flori tocmai ajunsese la ușă și cineva mătura strada în fața magazinului.
– Va avea loc un eveniment important astăzi acolo, spuse Margaret din spatele lui Oliver.
El nu o observase. Nu o mai putuse vizita pe Margaret de câteva zile, pentru că Tati și Mami îi urmăreau atent fiecare mișcare.
– Vei merge și tu?
– De-asta m-am mutat aici.
– Aha.
– Vreau să intri și tu împreună cu mine astăzi.
Ochii lui Oliver se măriră.
– Chiar vorbești serios?
Apoi se gândi: ce-ar spune Tati și Mami? Era și așa destul de greu să trăiești în acea casă, în acele zile, cu Mami bombănind despre treburile ei și cu Tati pierdut în tabletele lui cu date. Niciunul nu mai voia să vorbească cu el; de parcă părinții lui își trăseseră și ei propriile voaluri.
– Acum e momentul. Am o sarcină pentru tine.
Oliver ascultă instrucțiunile lui Margaret, merse acasă și luă masa liniștit. Tati și Mami vorbeau despre ceva ce se voia important, dar el nu ascultă. După ce reuși să înghită toată mâncarea, mulțumi pentru masă și merse la el în cameră. Spuse că trebuia să se concentreze la teme, deci îi rugă pe părinți să nu-l deranjeze două ore.
În camera lui, porni un perete-tabletă și puse să ruleze în buclă o înregistrare a unei discuții pe care o purtase cu jumătate de an în urmă cu vreo doi colegi, când avuseseră de pregătit o prezentare în echipă. Vocile copiilor se auzeau din cameră. Oliver se strecură pe geam afară și sări de la mica înălțime a geamului său.
Acasă la Margaret era întuneric. Ea se îmbrăcase în cele mai bune haine ale ei, un costum format din două piese, cămașă albă de dantelă și pantofi cu toc înalt. Îi oferi lui Oliver un sacou mic negru și pantaloni cu croială dreaptă; erau în același stil cu costumul ei.
– Sunt hainele lui Justin.
Margaret îl ajută pe copil să se îmbrace. Costumul îi venea perfect.
– Mă vor recunoaște în librărie, insistă el.
– Nu te vor recunoaște. Acum ești Justin.
Margaret îi pieptănă lui Oliver părul cu cărare pe cealaltă parte și-i netezi sacoul. Apoi merseră la ușă, ea cu capul sus, el furișându-se pe lângă.
Drumul până la librărie păru că nu se mai termină. Tot timpul, Margaret îl ținu de mână. Câțiva vecini cunoscuți trecură pe lângă ei, chiar și câțiva colegi de-ai lui de școală, dar când dădură cu ochii de Oliver, priviră mai departe, dincolo de el. Era de parcă vălul pe care și-l imaginase el devenise real.
Se opriră în fața librăriei. Lângă ușă stăteau doi paznici; un client tocmai intra. Afară fuseseră aprinse focuri care sclipeau frumos.
– Ești gata? întrebă Margaret.
Oliver îi răspunse strângând-o de mână. Intrară în magazin cu pași egali.
Au fost controlați la intrare. Paznicul mai fioros spusese destul de direct că fiecare client trebuia să fie percheziționat, ca să se asigure că niciun scandalagiu nu avea să intre.
Margaret își deschise geanta și-i arătă o carte. Avea coperta albastru-închis. Paznicul își schimbă atitudinea și deodată o trată cu totul altfel.
– Intrați, vă rog, doamna mea.
Nu întrebă de ce aducea Margaret cu ea o carte sau ce voia să facă cu ea. Oliver auzise că oamenii bogați aveau gusturi ciudate în ceea ce privea cărțile. Poate era chiar ceva comun ca un om realizat să poarte cu sine o carte, oricând avea chef s-o facă.
Pe lângă canapele, mai erau câteva scaune ușor de manevrat în magazin. Oliver se așeză pe un scaun, lângă Margaret și acceptă prăjitura și băutura răcoritoare cu care fu servit. O vreme doar le ținu, apoi, în cele din urmă, mâncă și bău cu gesturi mecanice și cu mâinile tremurându-i. Margaret rămăsese calmă tot timpul. Stătea cu spatele drept, ținând geanta în poală și salutând din cap persoanele care treceau pe lângă ea, cu maniere desăvârșite. Un bărbat veni și o întrebă despre domeniile ei de interes, iar ea răspunse că era colecționar de poezii și că venise special ca să urmărească licitația.
Ceilalți oameni purtau haine simple, dar foarte scumpe: așa făceau cei foarte bogați, dacă nu voiau să se laude cu aspectul lor. Unul dintre bărbați îi păru cunoscut lui Oliver, de parcă Tati i l-ar fi arătat pe o tabletă de date.
Oliver încercă să se controleze. Să stea așezat și să se comporte ca în clasă. Era dificil. Ochii îi fugeau tot timpul la cărțile din dulapul de sticlă. Nu se apropiase niciodată atât de mult de cărțile din librărie. Erau asemănătoare cu ale lui Margaret, dar trebuie că erau speciale.
În jur de douăzeci de adulți veniseră; Oliver era singurul copil. În sfârșit, intră și librăreasa. Le ură tuturor bun venit și ținu un scurt discurs despre cât de exclusivist fusese magazinul ei și despre istoria acestuia. Lui Oliver îi transpiraseră mâinile și nu mai putu face altceva decât să privească în jos.
– Acum vă voi prezenta articolele speciale aflate la vânzare astăzi, spuse librăreasa.
Intrară cu toții în camera din spate; acolo era un alt dulăpior de sticlă, iar ei se adunară în fața lui. Vitrina din față era deschisă. Unul dintre oaspeți suspină, altul își drese vocea cu zgomot. Publicul se apropie în liniște. Margaret ajunse și ea foarte aproape de dulăpior.
Oliver nu știa de ce era acest eveniment atât de important pentru ea, dar îi înțelegea fascinația. Atmosfera. Toți cei de acolo respirau cu plăcere aerul din jurul cărților, se bucurau să fie în aceeași cameră cu asemenea obiecte.
– Astăzi vom vinde aceste trei capodopere unice, spuse librăreasa și le povesti cât de deosebite erau acele cărți în particular.
Numai zece copii fuseseră făcute după cartea cu coperte roșii. Numerotarea oficială era pusă pe pagina de gardă. Exemplarul de față era cel cu numărul șapte al seriei. Volumul cu coperți gri îi aparținea unui autor care trăise la cumpăna dintre milenii; acela copiase el însuși cu o mașină antică de scris fiecare pagină a cărții lui de poezie și le lipise între coperți. Nu se știa dacă exact aceleași poezii existau în vreo altă carte.
Femeia descrise și al treilea volum. Cartea cu coperte albastre și ornamente aurii filigranate era singura copie existentă, deși pagina ei de gardă menționa o serie de douăsprezece exemplare.
Librăreasa deschise licitația. Arătă spre prima carte și clienții începură să-și ridice mâinile și să strige douăzeci, treizeci și așa mai departe. Când discuția luă sfârșit și librăreasa ciocăni în dulap, suma pe care o anunță îl făcu pe Oliver să caște gura. Vorbeau despre zeci de mii! Bani pe care Oliver probabil că nu avea să-i vadă vreodată la un loc.
Licitația pentru a doua carte începu mai prudent.
Margaret îi făcu un semn discret lui Oliver și se retrase un pas de lângă dulăpiorul de sticlă. El își strecură o bucățică de acadea în gură și o ascunse sub obraz. Apoi începu să tușească foarte zgomotos. La început, nimeni nu-l băgă în seamă, dar apoi Oliver căzu la pământ și începu să tremure și să zvâcnească din picior.
Una dintre femei țipă și imediat o alta veni lângă el.
– Ce e cu acest băiat? Să cerem ajutor?
Licitația continuă.
Oliver își ținu ochii închiși și mușcă din acadeaua pe care o ținea între dinți. Un gust rău îi inundă gura, saliva îi deveni efervescentă. Deschise gura și spuma îi căzu pe podea.
– Un moment, vă rog, spuse librăreasa.
Agitație, pași, mâini care-l atingeau. Oliver își închise strâns ochii și gura și rămase pe cât de nemișcat putea. Își imagina că era Justin și că zăcea pe patul de spital, murind lent. Simți cum boala i se insinua în mădulare, făcându-i trupul fragil și infirm. Nu va mai putea sta niciodată în picioare. Nu se va mai putea plimba pe stradă, nici să alerge, nici să țopăie.
Apoi cineva îl cuprinse pe Oliver în brațe.
– Justin, dragule, ce e cu tine? spuse Margaret. Nu ți-am spus de o mie de ori că trebuie să-ți iei medicamentele la timp?
Margaret îi puse lui Oliver în gură încă o acadea ușor solubilă. El numără încet până la zece, apoi deschise ochii.
Era în brațele lui Margaret; ochii ei păreau îngrijorați, dar în același timp răutăcioși.
– Trebuie să-l duc acasă, să se odihnească, le spuse Margaret celor din apropierea ei.
Librăreasa își ceru mii de scuze; poate că fusese ceva în prăjitură la care copilul era alergic. Probabil că se gândea la ce despăgubire ar fi trebuit să plătească dacă dragul de copil al unui client extraordinar de bogat ar fi pățit ceva.
Apoi cei doi ajunseră pe trotuar și ușa magazinului se închise în spatele lor. Paznicul le ură drum bun și în siguranță până acasă.
Era întuneric beznă pe stradă, cu doar câteva lămpi aprinse în peisaj. Merseră unul lângă altul, Margaret urmând drumul și Oliver încercând să țină pasul.
– N-am apucat să licităm pentru carte, spuse Oliver.
– Nu, nu am apucat. Oricum n-aș fi avut destui bani.
– Atunci de ce… ?
Ea își mângâie geanta, încântată.
– E aici… cât tu te zvârcoleai pe jos, eu am schimbat cartea cu una care-i seamănă perfect.
– Și nu vor observa?
– Nu. Cartea arată perfect identic, doar că a mea era un fals. Acesta e originalul.
Margaret gâfâia, uitându-se din când în când peste umăr. Nu erau urmăriți, cel puțin nu încă.
Oliver se întreba cât de ușor îi fusese. Poate că și imposibilul era posibil dacă aveai destul curaj.
Doar când ajunseră la casele lor se calmă și Margaret. Se despărțită în fața porții ei; Margaret îl opri pe Oliver și-i arătă cartea.
– Mai vreau să-ți arăt încă ceva.
Deschise cartea. Era subțire și îngustă.
– Asta conține codul ADN al tău și al lui Justin.
Paginile erau scrise doar cu litere, cuvinte care formau bucăți de poezii.
– E încriptată, ca orice alt cifru. Anumite cuvinte recurente formează codul pentru alele.
– De ce ar ascunde cineva un asemenea cod într-o carte? Tabletele de date n-ar fi…
– Când o anumită copie principală nu mai e folosită, informația ei e arhivată. Cuiva i-a venit ideea că un obiect unic, ceva ca o carte, ar putea fi o bună ascunzătoare temporară. Pentru că nicio persoană neautorizată nu ar putea avea acces la informație. Nimeni nu-și imaginase că acea carte avea să ajungă o piesă de colecție. Planul era să le îndosarieze în arhive guvernamentale, accesibile la nevoie.
– Dar acum tu ai pus mâna pe ea.
– Da, și oamenii aceia n-au nicio idee despre adevărata ei semnificație. Pentru ei nu e decât o carte rară.
– Și la ce folosește, de fapt?
– E singurul mod în care-l pot vindeca pe Justin. Și-n care te pot salva și pe tine. Te implor, nu spune nimănui ce ți-am spus despre Justin. Te-ar pune și pe tine în pericol.
Oliver confirmă dând din cap.
– Conform legii, cineva care suferă de boala lui Justin e atât de puternic contaminat încât trebuie dezintegrat. Imperfecțiunea lui genetică se află în singurul loc din care poate inactiva întreg sistemul de corecție a genelor. E în gena care identifică defectul. Având acest original, îl pot vindeca.
– Sper să se facă bine.
– Tu și Justin sunteți amândoi speciali, fiind doar copii care nu eu ei înșiși vreo caracteristică specială.
Margaret îi ciufuli părul lui Oliver într-un gest afectuos.
– Mergi acasă acum. M-ai ajutat enorm. Nu trebuie să știi mai multe despre chestiunea asta.
*
A doua zi, când Oliver se întoarse de la școală, Margaret dispăruse. Probabil că plecase de dimineață. Poarta se legăna, deschisă. Draperiile rămăseseră la geam, dar nicio lumină înăuntru. Desigur, Margaret trebuise să plece. Ar fi ajuns curând să fie suspectată și găsită.
Oliver era foarte îngrijorat în legătură cu ce avea să urmeze.
Nu trecu mult până când reprezentanții autorităților, în combinezoane, își făcură apariția în casa vecină. Intraseră înăuntru, iar acum se uitau insistent la Oliver și la Tati, care ieșiseră pe terasa casei lor, să privească.
– Ce se întâmplă? întrebă Tati.
Oamenii nu răspunseră. Continuară doar să mișune. La început se păruse că doar atât avea să se întâmple, dar după câteva ore un individ chel și îngrijit veni la ușa lor; se prezentă drept detectiv al poliției centrale. Tati rămase ca paralizat, dar îl pofti înăuntru.
– Am vrea să vă punem câteva întrebări despre vecina dumneavoastră, Margaret Wood.
– Întrebați, spuse Tati liniștit, dar Oliver observă că începuse să transpire.
Apoi începu să se agite când bărbatul îi vorbi despre furtul din librărie, despre Margaret și fiul ei, Justin, care schimbaseră o carte folosindu-se de tărăboiul pe care tot ei îl creaseră.
– Da, și eu am înțeles că avea un fiu, se bâlbâi.
– Ați luat contact cu ei?
– Nu chiar. Abia de ne spuneam „bună dimineața”.
– Avea extrem de multe cărți.
– Adevărat? Interesant! Atunci trebuie să fi fost foarte bogată.
Bărbatul îl privi pe Tati peste masă, dar acesta nu se pierdu cu firea.
– Ciudat că o persoană atât de bogată a venit să locuiască aici, într-un district obișnuit, adăugă el. Dar poate că bogații au și ei ciudățeniile lor, pe care noi le găsim greu de înțeles.
– Dacă vă vine ceva în minte, vă rog să ne contactați.
Omul plecă, dar lăsă în urma sa un sentiment neplăcut. Tati rămase mult timp la masă. Rămase și Oliver, neștiind dacă era mai înțelept să se comporte cât mai natural cu putință sau să întrebe cu curaj. În cele din urmă, nu mai putu păstra tăcerea.
– Tati, ce înseamnă dezintegrat?
– Distrus, murmură acesta.
După câteva săptămâni, soneria se făcu auzită și un mesager se postă în cadrul ușii. Tati se pregăti să semneze, dar omul spuse că pachetul era pentru tânărul familiei.
Veni și Oliver, se uită uimit la curie, omul îi întinse o tabletă de date, iar el semnă, punând amprenta degetului mare. Apoi primi un plic mare și gros, din plastic.
Înăuntru se afla, în primul rând, o felicitare desenată de mână și nu pe orice fel de material, ci pe hârtie. Era un peisaj cu o plajă și două siluete plimbându-se. O mamă și un fiu. Zâmbeau.
Oliver întoarse felicitarea.
„Să ai o viață fericită,”, spunea. „Iată asigurarea ta de viață. Cei mai valoroși din lume sunt aceia care se simt puternici doar pentru că există.”
Și mai era ceva în plic. Tati dădea pe-afară de curiozitate, dar Oliver intră în camera sa și închise ușa după el. Doar acolo scoase cartea. Avea coperte albastru-închis, cu litere aurii. Își trecu degetele peste desenele în relief și o adulmecă. Nu mirosea a vechi, ci doar a hârtie și cerneală.
Oliver deschise volumul și citi la întâmplare:
Sub umbra trandafirului
Stau eu
Și te aștept pe tine.
Strânse cartea în brațe. Va învăța versurile pe de rost. Poate că vor găsi cartea și i-o vor lua, dar va avea totul inscripționat în mintea lui. Fiecare cuvânt.
Traducerea în limba engleză de Liisa Rantalaiho
Traducerea în limba română de Alexandru Lamba
Tradus cu acordul autoarei. Mulțumim!
Translated with the author’s consent. Thank you!