În acest gothic horror, îl însoțim pe Alarik atunci când revine la conacul ruinat unde a trăit o copilărie înfricoșătoare, pentru a confrunta, ca adult, traumele și spaimele de băiețel. Îl însoțim și pe bunicul său, Sakari, în călătoria dezumanizantă la granița morții și, poate, dincolo de ea, prin război; și pe tatăl său, Raino, prin coșmarul alcoolismului și poate al nebuniei – și descoperim cu toții, generație după generație, că despre unele lucruri din familia Vartianen ar fi mai bine să nu vorbim…
ALARIK
Ușa din lemn masiv care duce spre pod a fost acoperită cu patru scânduri. Îmi amintesc ziua în care le-a așezat tata și le-a bătut în piroane. Tatăl meu, întotdeauna serios și tăcut, un bărbat care grăia puțin și râdea și mai puțin – cel puțin eu nu prea mă pot gândi la vreo ocazie când să fi râs el – un bărbat pasionat, în principal, doar de citit cărți despre Al Doilea Război Mondial. În fine. Într-o seară de iarnă, nu mult după moartea lui tataie, soarele apusese pe la ora patru, iar eu și mama jucam cărți în hol. Dintr-o dată, tata a coborât val-vârtej treptele scârțâitoare și-a dat buzna afară. Destul de iute, a revenit și s-a repezit înapoi pe scări, cu un ciocan, piroane și câteva uluci.
Uimiți, eu și mama am urcat să vedem ce se întâmplă. L-am găsit pe tata cu ochii strălucitori, dar goi, astupând frenetic ușa cu scânduri. De-abia după ce a terminat de bătut toate cuiele ne-a observat și pe noi. Mama l-a luat la întrebări, mai întâi nedumerită, apoi tot mai indignată, dar el doar s-a holbat în gol, fără să scape vreo vorbă printre buze. Nici măcar nu părea beat – un adevărat miracol.
— Orice-ar fi, de-acum nu mai intră nimeni acolo, a zis până la urmă.
Altă explicație nu ne-a mai oferit, iar mama s-a dat bătută. Până la urmă, taică-meu, Raino Vartiainen, avusese dintotdeauna ciudățeniile lui și ne obișnuisem cu ele.
Acum, după zece ani, stau în fața ușii bătute în cuie, cu o rangă în mâini. De la primele ceasuri ale dimineții, am urcat într-un tren din orașul sudic unde sunt student, apoi într-un autobuz, după care într-un taxi. Când automobilul a luat ultima curbă a drumului îngust și plin de gropi ce străbate codrul nesfârșit de molizi, conacul prelung și întunecat, garnisit cu decorațiuni din lemn, a părut să se înalțe singur din miezul cețurilor de octombrie. Vila Vartiala, casa copilăriei mele. Un conac sumbru și cam aproape de granița cu Rusia, înconjurat de grajduri și alte acareturi în diverse stadii de părăginire. Locuitorii moșiei au renunțat să o mai cultive, cu mulți ani înainte de nașterea mea.
Am fost nevoit să iau un taxi fiindcă nu i-am spus mamei că vin. E aproape ora trei și ea-i încă în oraș, la serviciu, așa că o să mai lipsească vreo câteva ore. O parte a minții mele se întreabă dacă nu-s prea nesăbuit că urc singur în pod. Poate că a putrezit podeaua. Poate o să cadă peste mine grămezile de lăzi. Poate o să calc pe cioburi de sticlă ori cuie ruginite.
Dar m-am săturat de coșmarurile repetitive care mă bântuie încă de când eram mic. Nesfârșitele păduri și mlaștini gata să înghită pentru totdeauna orice rătăcit. Moara abandonată de lângă Vila Vartiala, cu apa sa întunecată ce nu îngheață niciodată, nici în miezul iernii. Ferigile ofilite, care străpung negura de octombrie – tata le zice kuolleenkourat, ”ghearele morților”. Când eram copil, credeam sincer că-s mâinile unor oameni îngropați sub un strat subțire de țărână și firește că mă îngrozeau ceva de nedescris. Țintirimul micuț din pădure, cu toate pietrele funerare ale familiei noastre și ale altor protestanți, ca și crucile de fier ale ortodocșilor, an de an tot mai degradate și acoperite de mușchi, de mult uitate de oricine ar mai fi putut să le aprindă o lumânare de Crăciun. Și, deasupra tuturor, ușa de la pod, care se deschide singură și-mi arată un șir de trepte din lemn negeluit, urcând spre o beznă infinită.
Am știut că m-am săturat de ele după ce am adormit – bine, recunosc, de fapt am leșinat – la o petrecere și m-a trezit un prieten.
— Ce tot bălmăjești acolo? Îmi pare rău. Îmi pare rău. Nu o să te părăsesc niciodată. Ciudățenii d-astea.
Exact cuvintele care mă trezeau în copilărie, când le urla tataie din somn, cu un glas ce ridica toată casa în picioare. Nu era vocea unui om sănătos la cap. Dar când, împins de naivitatea copilărească, am făcut greșeala să întreb ce se întâmpla, tata mi-a tăiat-o de fiecare dată cu aceeași privire și aceleași vorbe. Ajunsesem să-i cunosc atât de bine acea căutătură încât, atunci când m-a privit după ce a astupat ușa, nici nu m-am mai obosit să-l chestionez. Știam răspunsul. Regula principală din Vila Vartiala: Nu punem întrebări. Există lucruri despre care nu vorbim. Lucruri pe care nu-i bine să le scoatem la lumină.
Înfig ranga sub prima scândură și încep să trag.
JURNALUL LOCOTENENTULUI VARTIANEN
5 noiembrie 1941
Zilele-s tot mai scurte, nopțile tot mai reci. Mărșăluim peste dealuri, către Nord-Est. Solul e deja acoperit de-un strat subțire de nea, dar peste zi se topește și devine mocirlă, așa că nu putem schia. Dacă merge totul bine, în două zile ajungem la bază. Poate că mă așteaptă vreo scrisoare de la Eveliina. Când am plecat, mi-a promis că-mi va scrie în curând – însă nu ajunsese nicio misivă înainte să plec în această patrulă prin sălbăticie, cu mai mult de o săptămână în urmă.
N-am văzut vreo urmă de inamic, de ceva timp. Doar ieri… O să scriu aici, chiar dacă nu mi-e prea clar ce ar trebui să cred că s-a întâmplat. Înaintam printr-un codru de pini, încețoșat și aparent nesfârșit, înspre o mlaștină unde ar fi trebuit să găsim o scurtătură către Vest. Dar… Sergentul J. Korppi a venit la mine și mi-a spus că ar fi bine să alegem altă rută. Doar atât a zis. M-a fixat cu ochii săi de gheață albăstruie și nu mi-a oferit alte detalii. Până la urmă, nu-i tot aia? mi-am zis. Așa că ne-am adâncit înapoi în pădure. La nici măcar cinci minute după ce ne-am schimbat traseul, am auzit explozia unui obuz și ne-am aruncat la pământ. Când am îndrăznit să mă ridic și să mă uit, am văzut un crater care fumega pe malul smârcului. Fix pe unde ar fi trebuit să trecem noi.
Ciudat om, acest sergent Korppi. Știu despre el doar că-i finlandez de pe țărmurile Lacului Ladoga, mai departe de civilizație chiar și decât mine. Are părul atât de negru încât zici că-i tuș: nu pare deloc vreun nobil arian, cum ne explică mai nou propaganda c-am fi, în loc de mongoli. Nu vorbește prea mult. De obicei doar stă nemișcat și adulmecă aerul. Uneori pare să vadă, audă sau miroasă lucruri pe care eu nu reușesc să le percep… Am fost vânător toată viața, dar acest bărbat pare născut pentru a cutreiera codrii – să fie parte din codri. E cam de vârsta mea, dar pare straniu de atemporal.
Și nu cârcotește la adresa mea, nici măcar atunci când crede că nu-l pot auzi. Nu-i ca ceilalți soldați pe care-i conduc. Ei sunt neliniștiți. Cred că li se pare că am pierdut inițiativa. Și cam au dreptate. Ar fi trebuit deja să dăm peste bază; cred că avem hărți eronate. Dar nu și Korppi, el nu se plânge niciodată. De fapt, e atât de disciplinat încât mă uimește. Azi l-a pocnit pe soldatul Niiranen și le-a spus tuturor că așa va păți oricine îmi va mai pune ordinele la îndoială.
Ninsoarea a început să cadă cu fulgi mari și umezi, care-mi îngreunează scrisul. Oricum trebuie să iau pușca și să plec la vânătoare. Deja băieții și-au terminat conservele și nu putem supraviețui doar cu pesmeți.
RAINO
Simt cum din zidurile de piatră ce mă-nconjor se lasă asupra mea un frig apăsător. Când eram eu mic, nimeni nu vorbea de-a dreptul despre acest loc. I se spunea doar Paihonniemi, sau Casa Albă de la Paihonniemi – ori nu vorbeau deloc despre ea și gata.
Asistenta cu pregătire specială are în mână un carnet. Se apleacă pentru a-mi prinde și susține privirea.
— Este adevărat, domnule Vartiainen, că și tatăl dumneavoastră obișnuia să bea?
Imediat mi se formează în minte o imagine: un bărbat în cojoc din blană de lup și cu o căciulă de vulpe în cap, așezat într-un colț din salonul Vilei Vartialla, sorbind un lichid transparent direct din sticla fără etichetă. Se găseau întotdeauna țărani care să producă rachiu de casă, ”lacrimile molizilor”, cum îi ziceau ei, și care erau dispuși să i-l ofere la troc pentru o ieruncă proaspăt vânată. Tata obișnuia să petreacă vreo câteva nopți prin păduri și să se întoarcă acoperit de sânge, cărându-și prada. Pete de sânge se întindeau și peste țărâna din spatele șopronului, după ce le jupuia și curăța de măruntaie. Când făcea asta, era întotdeauna complet prins și nu lăsa pe nimeni să-l deranjeze. Uneori tăbăcea pieile, alteori împăia cadavrele. Vila Vartiala era – și încă este – plină de animale împăiate. Când termina, de obicei se ducea direct în pod, cu o sticlă fără etichetă, iar scările-i scârțâiau sub cizme.
— Era violent când se îmbăta? mă întreabă asistenta.
Instinctiv, îmi îndrept spatele și-o privesc în ochi, pregătit să-mi apăr familia.
— Cine-a zis așa ceva? Helena?
Helena a evitat întotdeauna să rămână prea mult la Vila Vartiala, singură cu tatăl meu. Nu recunoștea, dar mereu găsea ceva de făcut în oraș când lipseam eu. Nu era deloc încântată nici de paharele pe care eu și tata ni le umpleam – și le cam ținea socoteala. A avut dreptate, desigur, că până la urmă m-a trimis aici. Ar fi trebuit să mă aștept ca ea, cu pregătirea sa de doctor, să se prindă mai devreme sau mai târziu că beau o sticlă pe zi. Și ce înseamnă așa ceva.
Închid ochii și nu o mai văd pe asistentă. Pupilele ei, înconjurate de irișii cafenii, seamănă cu vârtejurile din iazul morii, gata să mă tragă la fund. Numai că nu trag de mine, ci vor să mă împingă, să-mi pună ceva în brațe. Să-mi dea lucruri pe care m-am străduit să le îngrop, tocmai ca să nu le mai zăresc vreodată.
Dar nu am avut suficient curaj. Cel puțin nu am găsit destul în sticle. Acea ușurare este facilă și rapidă. Am descoperit-o la treisprezece ani, prima oară când taică-meu m-a lăsat să trag o dușcă din a lui.
— Înțeleg că, în copilăria dumneavoastră, familia v-a fost bântuită de… tragedii, insistă asistenta.
Fuseserăm trei, copiii locotenentului Vartiainen și a soției sale. Eu și două surori mai mici. Leea s-a măritat cu unul dintre flăcăii Havukainen, de dincolo de deal. Marita a plecat în Sud-Vestul Finlandei pe la 20 de ani, și după aceea a mai venit foarte rar în vizită.
Am fi putut fi patru.
Îi spun asistentei despre un Ajun de Crăciun din anii 50, extrem de geros. Mi-l amintesc foarte clar: frigul încleștase toate ferestrele conacului Vartiala cu stele cenușii. Deși încă nu trecuseră anii grei de după război, masa de Crăciun era îmbelșugată. Tot felul de plăcinte, tocană de pește, ciuperci murate și friptură de vânat, prins de tata personal. Până și cafea. Cred că tata cunoștea oamenii potriviți în locurile potrivite – fusese totuși ofițer, iar ei se ajutau unul pe altul chiar și după război. Mama stătea pe un scaun lângă masă, într-o rochie roșie prin care era evidentă ditamai burta.
După cină, tata s-a dus în pod, ca de fiecare dată. Își păstra acolo echipamentul militar: uniforma, bocancii, totul. Uneori mă strecuram sus ca să mă uit la ele, chiar dacă tata ne interzisese categoric să mergem fără el. Niciodată nu aveam curaj să stau prea mult – dar nu doar de bătaie mă temeam. Câteodată mă trimitea mama să-i aduc pălăria când pleca în oraș, dar și atunci doar o luam și nu îndrăzneam să mă uit împrejur.
De acel Crăciun, tocmai ne desfăcusem cadourile de sub brad. În fiecare an, tata tăia un molid și noi îl împodobeam cu stele din paie, flori uscate și ghirlande cu stegulețe. Stăteam deci în sufragerie, toți cei trei copii. Leea deschisese Biblia și citea din Evanghelia după Luca pe cât de bine putea, cu priceperea ei de clasa a doua.
Crezusem că mama e la bucătărie, dar apoi am auzit un țipăt de undeva de deasupra noastră, urmat de bufnituri. Am apucat cel mai apropiat felinar – nu aveam curent electric pe atunci, firește, nu într-o casă aflată la mai mult de zece kilometri de orășel – și am alergat sus.
L-am auzit pe tata strigând. După colț am întrezărit ușa podului. Era deschisă… iar acolo, în capătul scărilor, zăcea fără cunoștință mama. De sub rochia ei curgea sânge. Tata o ținea în brațe, urlând îngrozit.
Îi spun toate acestea asistentei, dar un lucru nu-l mărturisesc. Înainte să fug și să mă ascund sub pat, l-am văzut pe tata că întoarce capul către pod și zbiară ceva. Striga asemenea blesteme că mintea mea inocentă nu și le-ar fi putut închipui… Apoi a trântit ușa cu o furie chiar și mai de neînchipuit.
JURNALUL LOCOTENENTULUI VARTIANEN
7 decembrie 1941
De trei zile tot schiem. Am mai rămas șapte – a murit soldatul Salmi. Acum trei zile, în amurg, am atacat o bază sovietică. Sergentul Korppi a intrat primul – s-a oferit voluntar, că altfel aș fi făcut-o eu. I-a tăiat gâtul santinelei de s-a umplut de sânge, dar nici n-a tresărit. Când a apărut alt rusnac, i-am spart eu capul cu patul armei. Dar erau mult mai mulți decât mă așteptam. Ne-am retras… și l-am pierdut pe Salmi. I-a trecut un glonț drept prin craniu. Sânge și fragmente de os ori creier împrăștiate peste zăpadă… Nu i-am putut recupera corpul ca să-l înmormântăm în cimitirul de la el de acasă – sper că Domnul mă va ierta. Și că acei nenorociți de ruși o să-l îngroape cum se cuvine.
Fără sergentul Korppi, aș fi murit și eu. Mă luptam cu un sovietic și deodată s-a repezit altul la mine, cu un cuțit… Nu aș fi avut ce să fac! Dar Korppi l-a împușcat fix în piept. Nu m-a părăsit niciun moment, toată lupta. Efectiv, nu s-a îndepărtat la mai mult de un metru de mine. Și nici nu aș fi vrut s-o facă. Și-acum stă lângă mine… După o vreme, când am îndrăznit să le ordon soldaților să se oprească pentru un popas, am încropit o așa-zisă tabără pe sub molizi. Blestemate fie-mi mâinile, ce-mi mai tremură de epuizare! Mai am niște Pervitin în raniță, medicamentul pe care ni-l dau când plecăm în misiuni de gherilă. Pur și simplu șterge oboseala cu buretele. Chiar și foamea. Am mai avut prea puțină hrană cât să ne săturăm și de somn nu-mi arde. Temperatura tot scade: aceste prime zile de decembrie au fost mult mai geroase decât e natural. Korppi spune că trebuie să dormim lipiți unul de celălalt ca să nu degerăm până la moarte.
Poate că o să primesc vreo permisie când terminăm această expediție. I-am promis Eveliinei că ne căsătorim de Sărbători. Ea-mi pare să fie parte din cu totul altă lume, una încălzită de sobe, în care singurele gâturi care împroașcă sânge sunt cele ale animalelor tăiate. Korppi mă întreabă ce-i cu inelul de logodnă și-i răspund sincer. Dar ce mi-a răspuns el? Că pentru bărbați femeile-s doar o povară, mereu cerând câte ceva și oferind mult prea puțin la schimb. I-am răspuns cu un surâs – fiindcă nu mi-era clar dacă sergentul Joakim Korppi vorbea serios ori glumea – că mai mult ca sigur sexul frumos are destule daruri la dispoziție. Dar el a replicat, rânjind, că tot nu merită osteneala. În lumina flăcăruilor focului de tabără, ochii săi albaștri au sclipit precum două fantome. Chiar că e ciudat acest om.
ALARIK
Nu punem întrebări.
Principala regulă din Vila Vartiala în copilăria mea, valabilă pentru multe. Eram destul de mic atunci când am remarcat inscripția de pe una dintre pietrele funerare ale familiei: Fetiță, născută și moartă 24.12.1953. Știusem dintotdeauna că mamaia murise cu mult înainte de nașterea mea, dar la un moment dat am calculat anii dintre datele de naștere și deces de pe mormântul ei. Eveliina Vartiainen, născută Tikkanen, avusese doar vreo 40 de ani la moarte. Nu cu mulți după Fetița.
Unul dintre cuiele ce pironesc ușa podului se ține mai bine decât restul. Las ranga să cadă și-mi frec palmele. Ochii-mi cad pe ușa de la fostul dormitor al lui tataie și aproape că mă aștept să-l văd ieșind, cu felul său unic de-a merge. Mai avea doar șase degete la picioare, ceea ce mă înfiora în saună, dar orice întrebare era primită în felul obișnuit.
Moș Sakari Vartiainen, adevăratul proprietar al conacului Vartiala. Veteranul din Al Doilea Război Mondial ce purta și vara, nu doar iarna, cojoc și căciulă de blană, care sorbea sânge direct din gâtul animalelor tăiate și le devora carnea crudă, grăbit de parcă ar fi fost vreo delicatesă pe punctul să dispară dintr-o clipă în alta. Toți copiii de pe dealuri se temeau de tataie, și ei nici măcar nu trebuia să trăiască în casă cu el.
Îmi amintesc extrem de bine prima zi de școală. Am fost zăpăcit, șocat de-a dreptul, că toți copiii vorbeau în timpul mesei de la cantină. Unii chiar se jucau prin mâncare cu furculița sau nu terminau totul din farfurie. Acasă la noi, în Vila Vartiala, mâncam în liniște completă absolut tot ce primeam, până la ultima firmitură, de parcă fiecare masă ar fi fost un priveghi. Regula necondiționată a lui tataie. Noi ne respectăm hrana, mi-a explicat-o cândva tata, în felul său vag.
Pe de altă parte, nu sunt chiar sigur dacă toate amintirile mele de la conac sunt adevărate sau pe unele doar mi le-am imaginat eu, ori visat poate. De când m-am mutat în Sud, la oraș, ies la iveală unele obscure, tot mai multe. Îmi aduc aminte de-o noapte furtunoasă, în care vântul îmi împingea fereastra scârțâitoare și zgâlțâia ramurile mestecenilor întunecați de afară de păreau că întind gheare spre mine. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la ”ghearele morților” și la solul plin de cadavre ce doar zac în noroi, cu dinții rânjiți și orbitele goale.
Dar nu vântul mă trezise, nici pendula de la parter când bătuse ora patru noaptea, ci zbieretele scoase de tataie în somn. Îmi cer iertare. Îmi cer iertare. Deși făcea des așa, nu mă simțeam mai liniștit, ci dimpotrivă, mă îngrozeau tot mai tare.
De-abia împlinisem vârsta școlară și, după câte mi s-a spus, aveam o imaginație cam prea activă. Plus că s-a întâmplat acum 20 de ani. Dar îmi aduc aminte că mă uitam la tavan. Viforul s-a oprit pentru o clipă și tavanul a scârțâit. Stratul de scânduri dintre mine și pod a gemut. Nu așa cum trosnește orice casă veche bătută de vânturi, ci ca și cum pășea prin pod cineva încălțat cu cizme grele. Și – de asta sunt atât de sigur pe cât poate fi oricine la o amintire veche de două decenii – nu trecuse nimeni prin holul de la etajul conacului, nici nu a coborât după aceea careva din pod. Am rămas treaz ore întregi, încovrigat sub plapumă. Am trăit în Vila Vartiala primii 19 ani din viața mea, și știu foarte bine că orice sunet de pe hol se aude clar la mine în cameră.
Îmi întorc privirea spre ușă, aștept să mi se liniștească bătăile inimii și ridic iar ranga.
JURNALUL LOCOTENENTULUI VARTIANEN
17 decembrie 1941
Mi-a mai murit un soldat. Grohn. A călcat pe-o mină. Sfărâmat în mii de bucăți, Dumnezeule… și doar din vina mea. Vina mea și numai a mea. Nu mi-a trecut prin cap că terenul din jurul unei baze abandonate ar putea fi minat – fosta noastră bază! Încă nu am transmis vreun mesaj radio spre comandant. Perkele… De fiecare dată când închid ochii văd omătul năclăit de sânge și părțile de corp încă recognoscibile.
Mai avem o săptămână până la Crăciun, dar aici, în pustietate, fiecare zi e la fel ca toate celelalte. Speram să luăm provizii din fosta noastră tabără, însă tot ce am găsit a fost codrul ce ne-nconjoară. Oriunde te uiți, pare exact la fel: șiruri nesfârșite de pini și molizi, fără nicio diferență între ei. Suficient de nesfârșite cât să înghită oamenii cu totul.
Sergentul Korppi îmi spune că nu a fost vina mea. Am luat Pervitin amândoi, așa că nu o să putem dormi la noapte. Ne-ar fi prins bine o sticlă de rachiu pe care să o împărțim.
RAINO
— Scria pe undeva că mama v-a murit… prematur? mă întreabă asistenta.
Imaginea feței ei îmi umple toată mintea. Cât sunt treaz mă străduiesc să-i evit înfățișarea, dar nu o pot opri din a-mi bântui coșmarurile. Fața palidă a mamei și ochii ei bine-cunoscuți, dar goi, sticloși, stranii. Frigul aspru al dimineții de iarnă timpurie, chiciura albă acoperind stăvilarul de la moara veche, negura învârtejindu-se în rotocoale pe deasupra iazului. Apa se scursese peste trupul lipsit de viață întins pe zăgaz și formase pârâiașe prin suprafața pietroasă și înghețată. Ciudat, ce detalii îmi pot aminti.
Și tata, aplecat peste cadavru, urlând ca un animal. A zbierat și niște vorbe, care mi s-au imprimat în minte precum un fier încins lipit de piele.
— Doar un accident, răspund scurt, fără intonație. S-a înecat.
Asistenta dă din cap și scrie ceva, fără să mă privească.
— Iar fiul dumneavoastră? Cum i-ați descrie stabilitatea psihică?
— Alarik? Ei, fiul meu a fost mereu… cum să spun… sensibil. Dar e deștept, foarte deștept. A intrat la facultate. Cred că pe maică-sa o moștenește…
— Suferă de anxietate, din câte am înțeles?
Trag adânc aer în piept.
— Nu i-aș spune anxietate… Dar s-a speriat de multe când avea zece-unsprezece ani. Helena a încercat mereu să-l liniștească, firește, ea fiind atât de rațională. Degeaba însă.
— Într-adevăr, fobiile și nevrozele par complet iraționale… Vă amintiți cam de ce anume se temea el, mai exact?
L-am întrebat chiar pe el. De multe ori, când se strecura noaptea în camera noastră și mă trezea. Nu mi-a răspuns vreodată. I-am spus că era băiat mare și să se întoarcă la el în pat, dar adesea nu mă asculta. Nici nu mai știu de câte ori a trebuit să mă dau jos din pat, să aprind lumina palidă a lămpii cu halogen și să-l duc în dormitorul său.
— Tati, mi-a zis o dată înainte să ies pe ușă. De ce nu mă lași să dorm la parter?
— Păi unde? În mijlocul salonului?
Alarik a ridicat din umeri.
— De ce pleacă mereu tataie la vânătoare?
— Pur și simplu așa-i el, i-am răspuns.
— De ce vorbește singur?
Deodată am părut eu un băiețel nedumerit.
— Cum adică?
— Atunci când urcă în pod cu o sticlă.
Când o fi văzut Alarik așa ceva?
— Ascultă, băiete, m-am răstit cât am putut de aspru. Sunt lucruri despre care nu e bine să vorbim. Așa că mai bine…
— De ce păstrează toate animalele acelea moarte? Sunt înfricoșătoare, cu ochii lor deschiși. Mai au măruntaiele pe dinăuntru?
— De fapt, animalele împăiate mai au doar blana, am răspuns și am oftat. Doar piele și dinți peste un suport de forma potrivită. Iar ochii-s bucăți de sticlă. Acum treci la culcare.
— Cine-i Joakim? Uneori tataie îi spune pe nume. Noaptea.
Mi-a venit să-l plesnesc.
— Nu înțelegi? m-am rățoit la el. Somn! Eu nu mai răspund la întrebări tâmpite!
M-am repezit afară din cameră și am trântit ușa. Am simțit că pereții culoarului se strâng lent în jurul meu, dar bezna a fost împinsă înapoi de lumina slabă a lămpii. Ușa de la camera tatălui meu de-abia se distingea în capătul holului.
Înainte de a ajunge la dormitorul meu, m-am oprit. Sclipea oare de la tata o lumină pe sub prag? Am stins lampa și întunericul m-a înghițit. Chiar pâlpâia ceva în camera sa, vreo lumânare poate, și lucirea părea să se scurgă pe sub ușă. M-am concentrat și i-am auzit glasul, dar nu am putut desluși ce zicea.
Atunci am observat că era deschis podul. Dar cum oare? Că doar fusese încuiat când trecusem cu Alarik, doar câteva minute mai devreme. Și-apoi, pe când mă holbam la ea, ușa s-a deschis singură și mai larg, cu un vaiet înfiorător.
Am intrat imediat în dormitor și am rotit cheia în broască. Mâinile îmi tremurau când am deschis bufetul: simțeam nevoia de coniac. L-am băut și m-am strecurat înapoi lângă Helena. Soția mea este o norocoasă, cu somn adânc. Am închis ochii, am blocat orice sunet și am sperat să adorm cât mai degrabă.
Tot anul care a urmat, și eu și Helena l-am găsit deseori pe Alarik la parter, ghemuit sub o pătură pe recamier, ca într-un cocon protector. La fel de des, am găsit ușa de la pod deschisă inexplicabil, iar boarea rece pogorâtă de acolo spre culoar îmi dădea fiori.
JURNALUL LOCOTENENTULUI VARTIANEN
9 ianuarie 1942
Ieri am părăsit baza și am pornit spre Est. Am primit câțiva soldați noi, dar restul patrulei mele nu s-a schimbat. Toți m-au felicitat călduros pentru căsătorie, în afară de Korppi. Când m-am întors din permisie, părea și mai costeliv și posomorât decât înainte. M-am așezat lângă el și am stat de vorbă, mult timp. Pare mai vesel acum, deși plecăm iar în misiune.
Ninge. Mă tem că vine vreun viscol. De parcă nu avem deja destulă zăpadă. Stratul de nea e atât de mare încât ne e greu să schiem. Încerc să notez ruta pe hartă, dar e greu: omătul schimbă peisajele și ninsoarea îmi reduce vizibilitatea. Avem ca sarcină să nimicim altă tabără sovietică. Conform hărții, e la vreo 20 de kilometri distanță. Deja simt nevoia de Pervitin.
ALARIK
Tataie s-a împușcat de Anul Nou, cu propria sa pușcă de vânătoare.
Smulg penultima scândură și mă uit spre grădină, prin fereastra mare de la capătul holului. De acel Revelion, grădina era, ca de fiecare dată, acoperită cu zăpadă sclipitoare și împodobită cu torțe și felinare. Mai devreme fusesem în oraș, cu snowmobil-ul. La 16 ani aveam deja voie să-l conduc și singur. M-am întors la Vartiala după miezul nopții și am simțit imediat că ceva era în neregulă. Vecinii de peste dealuri, care veniseră la noi să sărbătorim Anul Nou, stăteau toți prin grădină, beți în diverse grade – însă atmosfera nu era deloc festivă.
Am auzit ce se întâmplase cu mult înainte să intru în conac, d-apoi să văd corpul. Murise tataie. Se strecurase pe furiș la etaj. Pe când restul plecaseră să se uite la artificii, el s-a dus în pod. Nimeni nu a înțeles imediat semnificația pocnetului, amestecat laolaltă cu restul exploziilor. De-abia când s-au retras înăuntru, tata și-a dat seama că s-a întâmplat ceva. S-a dus sus ca să verifice.
— A stat mult acolo sus, mi-a zis o vecină.
Doamna Nevalainen, de dincolo de deal. S-a aplecat spre mine, ca pentru a-mi împărtăși vreun secret.
— Când Raino n-a mai coborât, s-a dus Helena după el. Nu am auzit tot ce-au vorbit, dar eram chiar la baza scărilor… cred că Helena a spus ceva de genul moșneag speriat de propriul său pod. Au coborât amândoi în grabă, după vreo cinci minute. Helena e doctor, deci probabil a văzut multe la viața ei, însă Raino era șocat, de-a dreptul șocat… Dup-aia s-au dus acolo flăcăii lui Havukainen și-au coborât cadavrul, că el nu a mai fost în stare.
Am intrat, cu inima bubuind. Nici n-am trecut prin salon, deși i-am văzut acolo pe mama, tata și tanti Leea, așezați la lumina lumânării. Tata sorbea des dintr-un pahar de coniac și se holba în gol, cu ochii mari. M-am strecurat la etaj și am încercat să nu scârțâie treptele. Ușa din capătul culoarului era pe jumătate deschisă și se întrezărea lumina slabă a lămpii cu halogen. Îmi tremurau picioarele, dar am mai înaintat câțiva pași. Am văzut un cearșaf alb, pătat cu sânge roșu-aprins și cu niște cizme ieșind de sub el.
M-am repezit în camera mea, îngrozit precum un iepure, am închis ușa, m-am așezat pe marginea patului și m-am uitat la peretele din față. Când eram eu mic, patul fusese așezat pe cealaltă parte a dormitorului. După multe certuri l-am convins pe Tata să-l mutăm, dar după ani și ani de insomnii și coșmaruri. Orice a încercat mama ca să mă ajute, a fost în zadar… Bine, coșmarurile nu s-au terminat nici după aceea. De fapt, nu s-a terminat niciodată. Doar și-au mai pierdut din putere.
Și-atunci am auzit un scârțâit chiar deasupra mea. Și-al doilea. Încetișor, mi-am ridicat ochii. Printre crăpăturile tavanului cădea rumeguș… rumeguș murdar de sânge, mai exact. După care un alt zgomot, diferit. Ușa podului.
Inima a pornit să-mi bată și mai tare. Am simțit că mă înhață de beregată o groază nedefinită și îmi poruncește să plec. Imediat! Am fugit afară din cameră și-n jos pe scări, fără să arunc vreo privire înapoi către camera lui tataie.
A mai rămas o singură scândură. Mă gândesc la tata, cum mi-a cerut el ca niciodată, absolut niciodată, să nu urc singur în pod. Și nu s-a răzgândit vreodată. Nu m-a trimis în nicio ocazie să-i aduc ceva de acolo, nici după ce am crescut. Când i-am zis că vreau să văd ce-i în pod și-a ferit privirea și a zis Nu. Mereu a găsit câte un pretext, cum că Nu e momentul potrivit sau Nu-i o idee bună. Nu-i nimic acolo. Doar tot felul de vechituri. Lucruri pe care mai bine să nu le scoatem la lumină. Să le uităm acolo.
JURNALUL LOCOTENENTULUI VARTIANEN
11 ianuarie 1942
Doamne-ferește! Am intrat cu capul înainte într-o ambuscadă! Habar nu am cum. Rusnacii nu ar fi trebuit să fie așa aproape… cum de nu a știut comandantul? Ne-au dotat cu un radio nou de emisie-recepție, dar mult ne-a mai ajutat asta… Au apărut deodată, direct din furtuna de zăpadă! Nenumărați. Am tras ca nebunul, la fel ca și Karppi. Dar în jurul nostru oamenii au picat precum muștele.
Sânge roșu pe omăt alb. Am pierdut și porcăria aia de radio, căzut în zăpadă, la fel ca și ranițele cu provizii. Cumva, cine știe cum, eu, Korppi și Niiranen am scăpat întregi. Mai bine zis, aproape întregi: Korrpi sângerează dintr-un braț, dar susține că-i o rană superficială. Ceilalți nu erau toți morți când am fugit. Strigau dintre nămeți, ne cereau ajutorul. Nu i-am putut salva. Am fugit în viscolul tot mai furios, precum niște iepuri înfricoșați.
Și ce-i mai rău de-abia urmează. Când au apărut sovieticii, aveam harta în mână, așa că am rămas și fără ea. Iar acum suntem pierduți în sălbăticie, fără hartă și cu doar niște pesmeți drept hrană. Care ne vor ajunge vreo săptămână-două. Avem mai mult Pervitin decât mâncare… Păzește-ne, Doamne!
Korppi nu pare să simtă spaima. Ochii lui strălucesc precum jăraticul unor focuri mult mai vechi decât creștinismul, cu multe, multe veacuri. Nu am văzut vreodată un războinic mai neînfricat. Aș vrea să fiu și eu așa, dar nu-s. Dintotdeauna am avut o oarecare moliciune, mai mult decât se cuvine unui bărbat adevărat… Această slăbiciune mă face să-mi fie dor de-o îmbrățișare care să aline urgia pustietății. Iar mie îmi este frică. Isuse, ce frică mi-e! În fiecare noapte blestemată închid ochii și văd cum explodează țeasta lui Salmi, ori zăpada acoperită de fâșii de carne sângerie care nu demult fuseseră Grohn. O să murim cu toții, din vina mea. Nu am fost suficient de bărbat încât să-mi salvez soldații.
Nu mai vreau decât să fiu aproape de Korppi. Lângă el mă tem mai puțin.
RAINO
— Da, m-am temut de el în copilărie și l-am urât în adolescență, îi spun asistentei. Se înfuria din mai nimic, mai ales la beție. Dar când am crescut și am plecat o vreme de acasă… am încercat să-l înțeleg. Nu a povestit niciodată. Despre război, adică. El conducea patrule de gherilă. Toată copilăria m-a trezit cu urletele sale nebunești din miez de noapte. Nici nu vreau să mă gândesc la ce a suferit biata maică-mea. De la an la an părea tot mai epuizată și mai deprimată.
— Cum mergea căsnicia lor? Credeți că se iubeau?
— Chiar nu știu. Țin minte că o dată s-au certat și ea i-a reproșat că nici nu se mai simte de parcă i-ar fi ea nevastă. Și că dacă nu s-ar fi ascuns mereu singur prin pod sau prin codri, l-ar fi bănuit că are pe alta. Apoi el a lovit-o și nu am mai ascultat.
— De ce v-ați întors la casa părintească?
Oftez.
— Și unde altundeva să mă fi dus? A fost o minune că am convins-o pe Helena să mă însoțească. Să locuiască într-un conac ruinat, dintr-un codru de la mama dracului în Est, și să lucreze în clinica dintr-un orășel pe moarte… Dar acolo este casa mea și acolo va fi pentru totdeauna.
Rafturile din Vila Vartiala sunt pline cu volume despre Al Doilea Război Mondial, mai ales frontul din Finlanda. Eu le-am cumpărat și citit pe toate. Am încercat să înțeleg. Am aflat, printre altele, că în război gherilele foloseau un medicament denumit Pervitin ca să reziste zile în șir fără somn. Acel așa-zis medicament era de fapt amfetamină pură. Am făcut ceva cercetare pe cont propriu și am descoperit câte ceva despre cariera locotenentului Sakari Vartiainen, pe vremea când încă mai trăiau veterani din același batalion. Treptat am început să ghicesc ce lucruri sunt cele despre care nu e bine să vorbim.
Scot din buzunar o fotografie alb-negru zdrențuită și i-o arăt asistentei. În poză e locotenentul Vartiainen, în picioare alături de patrula sa, sub niște molizi.
— După câte știu, asta-i ultima lui fotografie din război. El e a doilea din dreapta.
Fusese una dintre iernile de război, deosebit de rece și cu excepțional de multe ninsori, cu temperaturi frecvent sub -30 grade Celsius. Eu m-am născut un an mai târziu, în octombrie. La scurt timp după momentul acelei fotografii, locotenentul Vartiainen a dispărut în misiune, cu patrulă cu tot. Pur și simplu au plecat în codru și s-au făcut nevăzuți. Se pare că în zonă se aflau două regimente și comandanții lor erau certați, așa că nu-și împărtășiseră informații despre mișcările proprii sau ale inamicului. S-a presupus că a avut loc o ambuscadă a sovieticilor și cei din patrulă au murit toți – deși cadavrele nu au fost găsite niciodată. Lunile geroase de iarnă au trecut una după alta și toți s-au convins că Vartiainen a pierit – și de-abia se însurase, au adăugat cu tristețe unii dintre interlocutori pe când povesteau.
Dar în aprilie a apărut la poarta bazei. De nerecunoscut, sălbăticit, cu barba mare și pletele prelungi, iar hainele murdare de noroi și sânge. Când i-au tras cizmele din picioare, îi mai rămăseseră doar șase degete. Avea privirea unei fiare sau a unui diavol, deloc omenească, mi-a spus unul dintre veterani. Dar era Sakari Vartiainen și încă avea plăcuța metalică la gât, cu numele scris pe ea. Chiar și ranița. Cine știe de ce, nu a părăsit-o niciodată și nu a lăsat pe nimeni, nici măcar pe superiori, să pună mâna pe ea, d-apoi s-o deschidă. L-au trimis acasă cu tot cu rucsac și nu l-au mai chemat vreodată pe front. Dezechilibrat psihic, am văzut scris în documentele sale medicale, atunci când le-am obținut. Nu-și amintea ce s-a întâmplat cu soldații săi, așa că li s-au făcut slujbe în lipsă. Toți acei bărbați ale căror nume, aproape șterse, sunt scrise cu vârful unui creion pe spatele pozei.
Asistenta dă din cap, înțelegătoare.
— Ați încercat să înțelegeți lumea din care a revenit tatăl dumneavoastră.
— Ba nu s-a mai întors de acolo. Nu cu totul, oricum.
Aș minți dacă nu aș recunoaște că sinuciderea lui a fost o ușurare. Înmormântarea a fost una discretă, doar cu familia. Eu și surorile mele l-am îngropat în țintirimul vechi din pădure, în cavoul nostru, alături de mama și surioara născută prematur.
Dar ceva nu mi-a dat pace. Podul. Am realizat că tot nu aveam habar ce conține. Se întindea peste toată casa, dar eu nu văzusem decât bucățica de lângă scări, unde-și păstra tata uniforma și restul efectelor militare. Poate că printre ele aș fi putut găsi ceva…
Într-o seară, pe când Helena și Alarik jucau șeptică la parter, mi-am turnat câteva pahare de coniac. Pentru curaj. Protecție împotriva spaimei, a fricii mele vechi, instinctive, care m-a copleșit de fiecare dată când m-am gândit la podul Vilei Vartiala. Până la urmă am luat lampa cu halogen și am deschis ușa aceea scârțâitoare. Scările de lemn urcau spre beznă… Pas cu pas am început să înaintez în sus, respirând cu dificultate.
Și deodată am ajuns. Rumeguș, cutii și haine. Am auzit un trosnet și m-am întors.
În colț, o siluetă omenească, albă. Inima mi-a încremenit, până mi-am dat seama că-i o rochie de mireasă. M-am uitat mai îndeaproape și am văzut pete roșiatice. Sânge uscat. Am călcat în ceva lipicios. O băltoacă de-un roșu închis, întinsă destul de mult peste dușumea. Doamne-Dumnezeule! M-am retras câțiva pași, grăbit. Oare nu curățase nimeni sângele după ce căraseră cadavrul?
Am văzut atunci și uniforma, pe un umeraș. Departe. Mult prea departe de ușă. Pe măsură ce m-am apropiat de ea, am început să întrezăresc aproape până în fundul podului. Acolo, chiar deasupra dormitorului lui Alarik, am văzut un cufăr de lemn, încuiat cu lacăt.
Deodată am realizat că tot murmuram ceva ca o rugăciune, sau mai degrabă un cânt păgân. Nu ne vom despărți vreodată. Podeaua a scârțâit. Și deși am încercat să mă gândesc la altceva, amintirea acelui Crăciun s-a întors ca să mă bântuiască, la fel ca și dimineața geroasă de la moară. Ce strigase tata? De ce n-ai cruțat-o? De ce? Fii blestemat, Joakim, de ce mi-ai făcut una ca asta? Că doar ți-am jurat…
— De fapt, nu cred că mama a murit accidental, îi spun asistentei din senin.
Chiar așa. Ce căuta mama la stăvilar în acea dimineață, singură, îmbrăcată doar în cămașa de noapte? Iar eu fusesem treaz așa devreme din cauză că nu putusem dormi peste noapte de atâta frig… iar când ieșisem din camera mea, care mai târziu a fost a lui Alarik, văzusem ușa podului larg deschisă și auzisem un scârțâit atât de prelung încât păruse un vaiet.
— Cred că-i groaznic să-ți trăiești viața știind că ambii părinți au fost sinucigași, comentează asistenta. Așa ceva ar da pe oricine peste cap.
Glasul ei mă trage înapoi în prezent. Doar o clipă, apoi mă întorc în amintiri, la bezna eternă din podul de acasă. Nu am cum să-i spun asistentei ce am văzut acolo.
De fapt, mai degrabă am simțit decât văzut. Un val inform de ură și furie, care m-a izbit cu răceala unui vifor. Cred totuși că am și întrezărit ceva. O pereche de ochi înflăcărați, străpungători. Mi s-a oprit respirația, ca și cum cineva mă strângea de gât, și o vreme nu am putut mișca. După aceea am alergat spre ușă, m-am repezit pe scări în jos și afară din casă. Am fugit în șopron, am luat scânduri, cuie și-un ciocan.
Acum, asistat de specialiștii Institutului de Psihiatrie Paihonnienmi, unde m-a internat propria soție, aproape reușesc să cred că doar am fost dezechilibrat mintal de moartea tatălui meu.
JURNALUL LOCOTENENTULUI VARTIANEN
13 februarie 1942
Trebuie să supraviețuim. Trebuie. Ne-am jurat asta de multe ori, eu și cu Joakim, săptămâni la rând. Noi nu suntem slabi ca Niiranen, care a murit degerat fiindcă nu a vrut să ni se alăture în burta elanului mort, în acele nopți îngrozitor de friguroase. Dar noi nu ne-am scârbit. Și am mâncat orice am prins, orice ne-a ieșit în cale… Sângele are gust bun când țâșnește proaspăt din carotida prăzii tocmai prinse. Previne scorbutul, îmi spune Joakim. Bine că am mai rămas doar doi. Și că mai avem Pervitin, fiindcă noaptea nu avem timp de somn. Dar când stau culcat alături de Joakim e bine, atât de bine… I s-a infectat rana. Brațul său arată îngrozitor, o masă de carne moartă, înnegrită. Însă el a rămas același bărbat fioros ca întotdeauna. Suge măduva din oasele unui rus mort…Și știe încotro să mergem și ce să facem ca să supraviețuim în viscol. Nu mă mai interesează dacă prin el grăiește Dumnezeu sau Satana. Doar el știe.
Scriu totul ca să-mi eliberez conștiința și sper că Domnul o să-mi arate milă. O să mai recunosc și altceva. În noaptea nunții, când mi-am eliberat sămânța în Eveliina, mă gândeam la Joakim Korppi și la corpul său cald, lipit de mine în nopțile geroase. Toamna trecută visam să mă duc acasă, ba chiar să am o casă alături de soția mea. Ce prostie! De parcă sălbăticia o să mai iasă vreodată din mine! În penultima zi a anului, când m-am urcat în tren ca să mă duc acasă, deja inima mea era hotărâtă. Joakim… nu te voi părăsi vreodată.
ALARIK
— La naiba! strig atunci când cade și ultima scândură.
Ușa podului se deschide. Iau lampa veche de halogen a lui taică-meu și urc scările, cu degetele strânse pe rangă. E întuneric aici, atât de beznă…
Nu știu ce caut sau ce cred că o să găsesc. Vreau doar să aflu ce-i locul acesta unde niciodată nu am avut voie să intru, dar mi-a bântuit coșmarurile chiar și-așa, ori poate tocmai de aceea. Sanctuarul lui tataie și mai târziu locul sinuciderii sale.
Calc pe dușumeaua acoperită cu rumeguș și privesc în jur prin lumina chioară a lămpii. Cutii. Haine agățate pe umerașe ca niște siluete umane fără față. Unelte vechi. O colecție de puști pe un perete. Podeaua scârțâie când merg.
— Hai! șoptesc, fără să știu către cine. Am venit.
Un trosnet. Mă întorc și întind lampa – nimic. Trec de uniforma cu două steluțe pe epoleți, apoi observ un cufăr de lemn în fundul podului, departe de orice altceva. Mă duc mai aproape și aproape calc pe grămada de butelci goale și cioburi de sticlă. Cufărul arată ca un coșciug antic, dar e mic și încuiat cu un lacăt greu. Deasupra e agățată o raniță veche și foarte murdară. Inima îmi bubuie. Îmi e greu să nu-mi tremure mâinile când strecor ranga sub ivăr. Undeva în spate, podeaua scârțâie. Lacătul e atât de vechi și ruginit încât plesnește. Ridic încet capacul.
Primul lucru pe care îl văd: două scântei de foc albastru care-mi reflectă lumina lămpii. Apoi înțeleg de unde sclipesc: din două găuri înconjurate de piele stafidită. Dinți albi și buze pieloase despicate într-un rânjet etern. Degete asemănătoare unor ferigi ofilite, întinse peste mantaua cafenie… Îmi opresc în gât un urlet, scăpând doar un scâncet, trântesc tare capacul și-l țin apăsat cât de bine pot.
Podeaua începe iar să scârțâie. Percep o prezență, dar nu mă întorc. Mă simt de parcă m-aș scufunda într-un iaz întunecat și înghețat. Nu mai pot respira și inima pare că-mi va exploda. Îmi vine să urlu, să mă tăvălesc pe jos ca un nebun. Dar tot nu mă întorc. Scrâșnesc din dinți și mă uit doar la cufăr.
— Ce vrei? strig tare.
Mintea proprie mă părăsește. Strecor între dinți sârma subțire a mânerului lămpii și apuc lada cu ambele mâini – nu-i chiar așa de grea. Cu ochii întredeschiși, fixați doar pe podea, fără să privesc în jur sau în spate, mă grăbesc spre ușă. Pas cu pas, cobor treptele în culoarul de la etaj, apoi scările către parter și ies afară, în aerul rece.
Soarele palid de octombrie mă urmărește printre norii cenușii când pun cufărul jos, în curtea pustie a Vilei Vartiala. Izbucnesc în lacrimi. Plâng atât de tare încât sălbăticia care asediază conacul pare să mi se alăture în jale, cu un ecou.
Reușesc până la urmă să mă ridic. Țărâna jilavă, încă neînghețată, e mai solidă decât picioarele mele tremurătoare. Cutia de lemn, meșterită cu har de tataie, zace în fața mea.
Încă hohotind și oftând, mă duc la șopron și scot o lopată. Ridic lada și o pun într-o roabă veche. Nu-s decât vreo doi kilometri până la cimitirul din pădure, unde Sakari Vartiainen ne așteaptă.
Tradus din engleză de Miloș Dumbraci
© 2017 by Artemis Kelosaari
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.