într-o seară, pe când traversa un parc în drum spre locuința sa, colonelul Iribarren are parte de o întâlnire stranie ce-i pare un coșmar. Toți oamenii uciși de-a lungul carierei sale îi ies în față pentru a-i cere socoteală. Va reuși oare colonelul să-și răscumpere greșelile sau va plăti pentru ele? Autorul argentinian Vel Hartman Sergio Gaut reușește să creeze, din câteva cuvinte, o atmosferă fantastică, tulburătoare.
– Bună! Îți amintești de mine?
Omul care-l oprise pe colonelul Iribarren din plimbarea sa era mic de statură, avea tenul întunecat, părul creț și purta o jachetă de aviator, pantaloni de pânză și ghete de piele.
– Nu, răspunse Iribarren. Ar trebui?
– Cred că da. Scoase o țigară din buzunarul intern al jachetei, iar lui Iribarren îi păru că o aprinse cu o mângâiere magică a mâinii. Tu m-ai ucis.
Iribarren se opri. Crepusculul se transforma în noapte. Privi cerul senin și luna care răsărea dintre clădirile de pe stradă.
– A, da. Nu-mi aduc aminte în mod special de tine, dar am omorât câțiva ca tine. De obicei nu se întorc să se plângă. Ești sigur că am fost eu?
– Că ai fost tu cel care m-a ucis sau că ai fost tu cel care a dat ordinul?
– Oricare dintre ei, spuse Iribarren indiferent.
Să aibă de-a face cu un mincinos patologic nu-i părea o situație mult mai rea decât multe altele cu care se confruntase în lunga sa viață.
– Poate că ți-ai aminti dacă ți-aș spune cum mă cheamă.
– Mă îndoiesc, răspunse Iribarren pierzându-și răbdarea.
– Cât am trăit am fost numit Comandante Sampedro.
Iribarren făcu un pas în lateral, intenționând să-l ocolească și să nu-și mai piardă vremea cu el. Luând în considerare stranietatea situației, putea spune că se comportase bine, necedând ostilității sau cinismului pe care le afișa de obicei. Dar când acest așa-numit Comandante Sampedro îi imită gestul și-i blocă din nou drumul, îi fu de-ajuns.
– Scuză-mă, viu sau mort, cum oi fi, mă reții. Mă așteaptă familia. Nu te cunosc și n-am avut nimic de-a face cu moartea ta, deci te voi ruga, politicos, să te dai din calea mea.
„Să te dai din calea mea” ieși cu o octavă mai sus decât restul propoziției. În acel moment, luminile aleilor din Reconciliation National Park se aprinseră toate deodată. Fu ca un fulger, însă unul care refuză să se stingă.
Iribarren tresări, iar Sampedro zâmbi. În spatele lui Sampedro, colonelul văzu o mulțime de bărbați și femei, copii și bătrâni, cu fețe sobre și tensionate.
– Alege unul dintre ei, colonele. Dacă nu m-ai ucis pe mine, sunt sigur că ai ucis câțiva dintre acești oameni. Poate chiar pe mulți dintre ei – deși unul, ca exemplu, ar fi de ajuns, nu crezi?
Fața lui Iribarren, palidă ca luna, arăta că de data asta cuvintele lui Sampedro îl atinseseră. Mulțimea aceea de oameni îi cerea socoteală, lui în mod special. Morți sau vii, iată-i acolo! Adevărați sau nu, iată-i acolo! Dar el nu avea să invoce scuza evidentă că a urmat doar ordine. Cum îi era felul de-a fi, trecu la contraatac:
– Îmi amintesc unul sau doi. E cineva cu numele Bernal? Rosa Naranjo, Bernardo Zelinsky și un băiat, pe care-l numeau Metralla, Marcelo Cardoso? Sunt și ei undeva acolo? Își flutură mâna spre ei. E suficient pentru tine?
– Sunt, spuse Sampedro cu seriozitate. Da, e suficient.
Patru siluete ieșiră din mulțime și i se așezară de-o parte și de alta lui Sampedro. Femeia ținea o fetiță de mână. Zelinsky era un bătrân ramolit, iar Metralla și Bernal abia deveniseră adolescenți.
– Voi sunteți cei pe care i-am numit? întrebă Iribarren. Nu-mi amintesc chipurile voastre.
– Memorie selectivă, spuse Sampedro. E mai bine să nu-ți amintești unele lucruri, mai ales fețele celor pe care-i omori.
Iribarren rămase nemișcat.
– Și acum? Vreți răzbunare?
Cei cinci se uitară unul la altul și-n cele din urmă, femeia, Rosa, spuse:
– Crezi că n-am face-o? Te-am sfâșia în bucăți fără rușine sau regret. Dar nu putem. Morții nu pot ucide.
– Aha, spuse Iribarren, morții nu pot ucide.
– Nu ți-e frică? întrebă Bernal.
Acum părea un bărbat în toată regula, calm, nicidecum un băiat. Și cu atât mai puțin o halucinație pe care poți s-o gonești ca pe un gândac.
– Să-mi fie frică de un coșmar? Iribarren aproape că zâmbi.
– Deci asta e, spuse Sampedro, crezi că visezi.
Își mușcă buza de jos.
Iribarren bănui că adversarul său nu se gândise că va trebui să-și dovedească propria existență.
– Ori visez, ori am halucinații, insistă Iribarren. Probabil că au început când mi-ai apărut în cale, pentru că nu-mi prea amintesc ce s-a întâmplat înainte de asta. Amintirile îmi sunt clare până într-un punct, apoi începe abisul. Dar e un lucru de care sunt sigur, și acela e că voi sunteți cu toții plăsmuiri ale minții mele. Nu existați.
– Ale minții tale rănite? Ale minții tale bolnave? dădu Sampedro înapoi, căutând un mod în care să-și reia ofensiva, iar Iribarren știu că avea să-i fie greu, foarte greu.
Stafia unui mort nu avea nicio putere asupra lui.
– Ale minții mele.
– Ce vrei să spui? spuse Zelinsky, pășind înainte cu o mână în aer. Avea palme enorme, l-ar fi putut strangula pe Iribarren cu una singură. Crezi că poți scăpa invocând nebunia?
– Nu cred în stafii, spuse Iribarren. Nici în vină, nici în mituri, nici în jale. Cred doar într-un lucru, un pic, și anume în moarte.
– Și de-asta crezi că visezi, spuse Sampedro.
Iribarren ridică din umeri.
– Nu există altă explicație. Trebuie doar să încerc, și mă voi trezi. Am mai pățit așa ceva.
Își închise și strânse ochii, formându-și linii ca un portativ pe frunte, cu doi sau trei negi și o cicatrice în loc de melodie. Dar când și-i deschise din nou, scena nu se schimbase deloc. Pentru prima oară se simți puțin dezorientat.
– Distorsionată sau nu, spuse Sampedro, viziunea persistă. Deci, ce altă explicație ar fi? Ce-a rămas? Poate ceva din abis, din noaptea cea neagră?
– Nu pricep ce spui. Poate sunt într-o transă indusă prin medicamente. E posibil. Cineva mi-a dat un drog ca să mă forțeze să trec prin această experiență. Dar nu poate dura la nesfârșit. Va trece.
Comandante Sampedro pufni:
– E mult mai rău decât crezi. Nu, colonele, ce am înfăptuit pentru tine nu e un coșmar, ci e, mai degrabă, o închisoare. Și vei sta aici pentru totdeauna. Ne-am asigurat că n-ai scăpare.
– Voi scăpa, spuse calm Iribarren. Nu fiți proști, mă voi trezi.
Făcu o pauză ca să scoată o țigară. Nu știa să facă trucuri magice, deci o aprinse cu un chibrit. Suflă o gură de fum și-l arătă pe Sampedro cu vârful aprins al țigaretei. Mâna îi tremură puțin.
– Și-ți spun că m-am cam săturat de visul ăsta. Sunteți cu toții morți, morți de-a binelea, oamenii mei și cu mine ne-am asigurat de asta. Deci am să trec direct prin tine, iar tu ai să dispari ca fumul de la țigară.
– Și dacă nu suntem făcuți din ceață? spuse Zelinsky. Atunci chiar ai dat de bucluc, nu-i așa?
Iribarren își dădea seama că mortul spunea adevărul.
Trebuia să se lovească de perete ca să vadă din ce e făcut.
– De ce nu-ți accepți soarta? întrebă Sampedro. Nu te-ai gândit niciodată că va veni vremea să plătești pentru lucrurile pe care le-ai făcut?
Iribarren nu putu să reziste valului de râsete care năvăli dinăuntrul său.
– Pedeapsă? Crezi că noi am făcut ceea ce am făcut ca apoi să ne petrecem restul zilelor așteptându-ne pedeapsa? Pedeapsa pentru puterea voinței care le-a dat și mâinilor putere? Știm să recunoaștem când Dumnezeu curge prin venele noastre, amestecat în sângele nostru. Poate că voi ar trebui să fiți pedepsiți pentru că nu ați avut suficientă putere a voinței să ne omorâți pe noi?
Scena nemișcată, cu morții față în față cu criminalul lor, ca piesele de șah, se animă deodată. Reconciliation National Park se transformă într-un câmp de luptă pustiit. Într-un singur glas – al tuturor, împreună – se auzi un țipăt ascuțit, iar Iribarren nu-și putu stăpâni un tremur.
– Nu, nu ne-a lipsit voința, spuse Sampedro.
–Și nu ne lipsește nici acum, spuse și Zelinsky, fluturându-și pumnii la câțiva centimetri de nasul lui Iribarren.
Iribarren își deschise larg ochii, iar morții se retraseră.
– Nu sunteți nimic, spuse. Fum, ceață, vapori, o întrupare a propriilor mele îndoieli. Dar nu-mi voi îngădui să mă simt vinovat pentru ceea ce-am făcut. Pentru ceea ce noi am făcut.
– Suntem pe poziții de egalitate, Iribarren, spuse Sampedro, revenind pe locul în care stătuse mai înainte. Dar am păstrat un mic atu, microscopic chiar. Joci șah?
– De unde ți-a venit și asta? Da, joc șah. De ce?
– Atunci știi că un jucător bun poate vizualiza mutările care-i vor aduce victoria chiar și în situațiile care par a duce partida, inevitabil, spre remiză. E vorba despre simetrie și echilibru.
– Lasă-mă în pace! Asta e răzbunarea ta, să mă ții aici cu forța și să mă plictisești cu ghicitori și cu amenințări voalate?
Sampedro râse, și câțiva dintre ceilalți i se alăturară, fără prea mare convingere.
– Cumperi pe nimic și vrei să vinzi pe o avere. Nu, Iribarren, ar fi prea plictisitor să ne mulțumim să te ținem să treci prin asta ca printr-un banal coșmar.
– Dar e un coșmar, fir-ai al naibii! Am să mă trezesc și voi toți vă veți topi în neant.
– Nu e un coșmar, colonele, spuse Rosa.
– Nu e un coșmar, repetă și Bernal.
– Veți repeta asta de o mie de ori? „Nu e un coșmar, nu e un coșmar!” Credeți că e de ajuns? O expresie de cinism îi modelă fața lui Iribarren. Pe lângă faptul că sunteți morți, mai sunteți și imbecili cu toții. Nu vă puteți comporta așa. Sunt un profesionist, știu că ceea ce am făcut a fost corect. Și aș face-o din nou. Credeți că numai voi aveți idealuri și valori?
– Acum un minut ai spus că nu crezi în vină sau în regret, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că nu crezi în nimic, spuse Sampedro. Poate doar în moarte, un pic. Tu ai spus asta, nu eu. Și acum vorbești despre idealuri și valori?
– Nu încerca să mă învingi în lupta pe tărâmul dialecticii, Sampedro! Ți-ai ales greșit prada. Ar fi trebuit să vânezi un ticălos precum generalul Pozzi sau precum colonelul Estevez. Pe ei i-ai putea juca până te-ai plictisi. Dar nu pe mine. Eu citesc, eu studiez. Războiul meu împotriva ta nu e doar unul economic. E o cruciadă, Sampedro, și nu mă vei învinge așa.
Sampedro își privi tovarășii și le făcu un gest de aprobare. Dar cel care vorbi fu Zelinsky.
– Ai grijă ce-ți dorești!
Iribarren îl străpunse cu privirea.
– Sper să mă trezesc și să se termine mascarada, asta-mi doresc. Ca voi să dispăreți din fața mea. Vreau să traversez nenorocitul ăsta de parc și să ajung acasă, la familia mea, să-mi mănânc cina, să citesc un pic înainte de culcare. Mă invidiezi pentru că pot face asta? Eu am ocazia asta, tu ai pierdut-o. Eu am câștigat. Am câștigat, la dracu!
Iribarren își legănă capul dintr-o parte pe cealaltă. Trosnetul cefei se auzi în noaptea liniștită și călduță.
– Nu, colonele, spuse Sampedro, jocul continuă. Și perspectivele ne încurajează să-ți forțăm poziția.
Iribarren se năpusti fără veste asupra morților din primul rând, însă nu reuși să-i surprindă. Se dădură deoparte, iar el se împiedică și căzu nătâng în lăstăriș. Râsete se auziră, apoi încetară.
– Nu încerca să dovedești că suntem fantome, spuse Zelinsky. Nu asta e problema, Iribarren.
Iribarren se ridică pe cât putu de demn și porni spre casă, fără să privească înapoi. Își spuse că nimic nu rămăsese înapoia sa decât câteva răsuflări de delir și că n-avea să le dea acelor ticăloși de morți plăcerea de a-l vedea privind înapoi.
***
Cu cât se apropia de casă, cu atât mai lipsit de substanță i se părea totul. Știa că un pic de normalitate, cum ar fi găsitul lucrurilor la locurile lor, avea să măture și ultimele vestigii ale halucinației.
Știa ce trebuia să-l aștepte, iar acest sentiment îl învelea ca o mantie. Își amintea fiecare detaliu cu precizie, iar inventarierea acestor detalii îi dădea forță fizică. Grădina, câinele, grătarul pe care-și gătea cârnații și fripturile, portocalul, dulăpiorul lui cu arme – toate acestea îl readuceau în realitate. Era sigur acum că totul fusese fie un coșmar, fie efectul malign al ceva de care acum se descotorosise.
Se gândi la Lucia care, poate un pic supărată de întârziere, se va întoarce să mănânce; la Martita, frecându-se la ochi, rezistând valurilor de somn; la Gonzalo, nerăbdător, dar disciplinat, ascultător la dispozițiile tatălui său de a nu ieși în oraș înainte de a schimba cu el câteva cuvinte. Vechile obiceiuri sunt greu de schimbat, se spune.
Un fior îl străbătu din cap până-n picioare când casa îi apăru înaintea ochilor. Luminile erau stinse, de parcă n-ar fi fost nimeni acasă. Cumva, asta era profund în neregulă. Între viața sa anterioară și cea eternă care urma, nu fusese nimic decât evenimente foarte previzibile; muncise din greu pentru asta.
Clipi, iar luminile se aprinseră – într-o străfulgerare, ca cele din parc. Oare se ascundea cumva un cameraman incompetent prin umbrele sălciilor? Un pion stângaci care s-a lăsat distras și a uitat să pună unele elemente în scenă?
Iribarren își reveni și făcu ultimii pași până la poarta din față. Lătratul lui Bismark, dalmațianul său, care-i simțise mirosul de departe, închise cercul semnelor invizibile. Lăsă câinele să sară pe el, ca un acrobat apucat, când deschise poarta, apoi îl dădu, în sfârșit, deoparte cu o palmă. Introduse cheia în broasca ușii masive de lemn și, neputându-se abține, strigă:
– Lucia, am ajuns acasă!
Ca răspuns, la urechile sale ajunse o liniște ciudată, compusă parcă din mici zgomote. Zgomote care se pliau unele peste altele, zgomote ale unor jucării rostogolindu-se peste o grămadă de nisip, zgomote aruncate de-a lungul camerelor de mâini stângace, zgomote suspecte, obtuze. Zgomotele pe care le fac actorii, realiză deodată, când își schimbă costumele între acte.
Simți în gând o șoaptă sinistră, și numele lor i se înnodară în gât. Lucia, Martita, Gonzalo. Voia să le vorbească cu voce tare, dar nu putea.
– Iată-mă, spuse o voce aspră.
Umbrele bucătăriei lăsară afară o femeie. Își ștergea mâinile și-și târâia picioarele, fornăind. Era Rosa Naranjo.
– Ce cauți în casa mea? spuse Iribarren.
Sau aproape spuse, pentru că i se uscară cuvintele pe buze. Însă femeia înțelese bălmăjeala lui.
– Ce fac la mine acasă? Gătesc pentru senior, care trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.
– Unde e Lucia?
– Cine e Lucia?
– Copiii? Unde sunt copiii?
– Sunt aici, spuse copilul pe care Rosa îl ținuse de mână în parc.
Iribarren o privi pe acea fetiță pentru prima oară. Era întunecată, cu ochi bulbucați și nu semăna defel cu Martita. Și nu-l lăsă în pace:
– Marcelo nu mă lasă să mă joc cu jucăriile lui!
Marcelo. Jucării. Nu era cu putință. Cum se putuse întâmpla una ca asta? Unde era adevărata sa familie? Lucia. Martita, Gonzalo.
– Tatăl tău a venit, îi spuse femeia lui Iribarren. Fără să anunțe, ca de obicei.
– Tatăl meu? Iribarren se întoarse să se uite la pereți, neînțelegând cum tatăl său ar fi putut fi implicat în conspirație.
– E în cotlon, joacă șah cu Marcelo.
Lui Iribarren îi fu destul. Era vremea să treacă peste intrigi. Se repezi în ușa care dădea spre cotlon, iar forța izbiturii o răsturnă peste tabla de șah și peste jucători. Erau Zelinsky și Metralla.
– De ce ești atât de agitat? E ceva în neregulă?
– În neregulă? Iribarren privi înmărmurit cei patru nebuni care, dintr-o întâmplare, căzură împreună pe covorul alb. Ticăloșilor, gunoaielor!
– Jorge, ce se întâmplă cu tine? spuse Zelinsky. Mă sperii. Marcelo, tatăl tău e…
– Nebun? Marcelo dădu din cap. Nu e nebun. E doar un pic supărat de ceva ce i s-a întâmplat în parc. Nu-i așa, papa?
– Nu mi s-a întâmplat nimic în parc. Ce s-ar fi putut întâmpla?
Mâinile lui Iribarren zvâcniră înainte, ca două bice, și fu el însuși surprins când degetele sale atinseră gâtlejul bătrânului, înfășurându-se într-o încleștare de oțel. Afară, Bismark lătră.
– Ce faci? se bâlbâi bătrânul.
Marcelo îi îndepărtă brațele lui Iribarren cu ușurință. Toată confuzia din acea noapte îi vlăguise acestuia voința. Fermitatea cărnii bătrânului. Forma vertebrelor, părul înțepător de pe gât. Tentaculul înghețat al coșmarului care se prelungea prea mult.
– Ce-ați făcut cu ei? întrebă Iribarren.
– Cu cine? răspunse Marcelo cu calm.
Era cu câțiva ani mai în vârstă decât Gonzalo, mai gras și rece. Nu i-ar fi fost prea greu să-l ucidă pe fiul lui Iribarren.
– Mâncăm și noi în seara asta? se auzi vocea aspră a Rosei Naranjo. Bebelușul moare de foame.
– Nu existați, spuse din nou Iribarren. Dar odată ce vorbele ieșiră, își lăsă mâinile jos, înfrânt. Bine, spuse, ați câștigat. Vreți s-o spun? Bine, o spun. Sunt un ticălos, un ucigaș. Vă cer cu umilință iertare pentru tot ce-am făcut, pentru câtă suferință v-am pricinuit și pentru că v-am omorât. E destul? Acum dați-mi familia înapoi!
Știa că vorbele nu-i sunau sincer, dar alte idei nu avea. Puștile nu-i erau la îndemână și era convins că oricum nu l-ar fi ajutat. Era prea târziu pentru așa ceva.
Impostorii, uzurpatorii, frauduloșii, falșii se mișcau de parcă învățaseră să danseze într-un lift, cu pași mici.
– Deci, nu existăm? întrebă Zelinsky. Câte dovezi îți mai trebuie ca să accepți realitatea – realitatea care nu e ceea ce vrei tu să fie? Familie? Noi suntem familia ta, singura ta posibilă familie. Vei învăța să trăiești cu noi, nu-ți fă griji.
– Nu sunteți reali, se bâlbâi Iribarren. Eu însumi v-am omorât. L-am omorât pe Bernal cu un încărcător întreg. Pe voi toți. Vreți să v-o dau în scris? Vreți să mă duc la ziare? La televiziuni? Bine, o voi face. Ce altceva aș mai putea face?
– Iarăși cu spectacolul ăsta despre vină? Rosa dădu din mâini supărată. Acum, o dată pe săptămână. În curând, în fiecare zi.
– Ce e cu papa, mami? spuse fetița care nu era Martita.
Iribarren își ridică ochii și-și recăpătă ceva din putere.
– Foarte inteligent. Foarte perspicace. Deci, voi sunteți familia pe care o merit. N-aș fi crezut că puteți fi atât de ingenioși.
– Mâncăm odată? întrebă Rosa nerăbdătoare.
– Nu, nu voi mânca, spuse Iribarren. Am alte lucruri de făcut.
– Și noi?
– Continuați-vă mascarada, de vreme ce vă distrați atât de bine.
Iribarren le întoarse spatele și părăsi camera, apoi casa. Nimeni nu încercă să-l oprească să se urce în mașină, sau să conducă spre cazarmă. Era târziu, știa asta, dar nu avea de ales.
Conduse ca un posedat. Trecu pe roșu de câte ori fu nevoie și ajunse în zece minute. Pneurile scrâșniră pe pietriș când frână în fața cazărmii. Lăsă motorul mergând și portiera deschisă. Sărind cele trei trepte deodată, dădu buzna în biroul generalului Pozzi, gâfâind și tremurând.
– Ce-i cu tine, colonele? Nu te simți bine?
Sampedro își scoase o țigară din buzunarul interior al jachetei și o aprinse cu aceeași mână, cu un gest pe care Iribarren nu-l găsi nici magic, dar nici natural. Îl privi în ochi pe bărbatul din spatele biroului, cu pielea sa întunecată și părul cârlionțat, cu jacheta lui de aviator, pantaloni de pânză și ghete de piele, și știu că cercul se închisese de tot. Și că nu mai exista nimic în univers suficient de puternic încât să-l elibereze.
Traducător Alexandru Lamba
“Closing the circle” copyright © 2014 by Vel Hartman Sergio Gaut
Povestire publicată în Sherlock Holmes Mystery Magazine #11
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
