— Bine ați venit. Astăzi voi fi operatorul dumneavoastră.
— Bună.
— Văd că sunteți aici pentru prima oară. Ce-ar fi să-mi spuneți: unde v-ar plăcea să vă aflați la începutul simulării?
— Într-o grădină botanică. Cu mama mea.
— Puteți să o descrieți? Așa cum va arăta în simulare, vreau să zic. Nu trebuie neapărat să arate ca în viața reală.
— Cred că… cred că aș vrea să fie mama, așa cum arăta chiar înainte de a se îmbolnăvi. Deci, ar avea aproximativ șaizeci de ani. Păr vopsit brunet, cu rădăcini cărunte. Era scundă. Un pic mai scundă de un metru și jumătate.
— Mama dumneavoastră mai trăiește?
— În realitate?
— Da.
— Nu.
— Îmi pare rău, dar simularea nu poate include persoane decedate pe care le-ați cunoscut personal. E specificat în ghid.
— Cum așa? De ce?
— Scrie în ghid.
— Nu-mi puteți spune?
— S-a dovedit că dă dependență.
— Stați un pic… pot include persoane decedate pe care nu le-am cunoscut? Cum ar fi, celebrități?
— Atâta timp cât nu au cerut în mod expres în testament să fie excluse de la simulări. Oricine a murit cu mai mult de zece ani în urmă, în general, se încadrează. Personalități istorice, de exemplu. Cină cu Mozart.
— Aha, ca să nu vă dea în judecată?
— E mai mult din politețe. Preferăm să respectăm dorințele oamenilor.
— Asta pare o problemă juridică.
— Cererile nu sunt executorii. Funcționează ca și cum ați avea fantezii cu o vedetă care nu mai este în viață – doar îmbunătățite un pic de noi. Nu transmitem și nici nu înregistrăm, așa că nu intră sub incidența drepturilor la viață privată și imagine. Nu poți controla gândurile cuiva.
— Dacă nu v-aș spune că e mama mea? Ce-ar fi dacă aș spune: „Sunt într-o grădină botanică cu… o femeie. Are în jur de șaizeci de ani, e scundă, are părul vopsit brunet, cu rădăcini cărunte, seamănă cu mine…”
— Nu ar fi mama dumneavoastră în simulare. Ar fi doar o femeie scundă care vă seamănă, dar într-un mod complet diferit. Simulatorul se conectează la creierul dumneavoastră și la proiecțiile sale, iar eu ar trebui să introduc informația că este mama dumneavoastră pentru ca ea să se materializeze ca mama dumneavoastră.
— Și oamenii nu devin dependenți de asta? De oameni care se potrivesc, oarecum, cu aceeași descriere?
— Nu.
— Și dacă nu v-aș fi spus că e moartă? Dacă aș fi mințit și aș fi spus că e în viață?
— Este foarte important să fiți sinceră cu operatorul dumneavoastră. Scrie în ghid.
— Dar dacă n-aș fi fost? Ce s-ar fi întâmplat?
— Nu ar fi funcționat.
— Cum adică?
— În cel mai bun caz, simularea pur și simplu nu ar porni. În cel mai rău caz, s-ar putea să aveți parte de niște erori.
— Cum ar fi?
— Ați fost vreodată la un spectacol de hipnotism?
— Ce? Da, când eram studentă.
— Știți cum încep cu un grup mare de voluntari și dau afară oameni pe parcurs? Până când rămân doar cu câțiva care pot fi convinși că sunt găini, sau că mănâncă un cornet de înghețată, sau că sunt acoperiți de furnici?
— Sigur.
— Aici trebuie să facem exact pe dos. Trebuie să fim atenți la acei oameni. Am descoperit că 10-15% dintre persoanele influențabile prin hipnoză, fără episoade psihotice, tind să aibă o mai mică înțelegere a diferenței dintre fantezie și realitate. Mă întreb dacă acești oameni apreciază mai mult cărțile, piesele de teatru, filmele, jocurile video – dacă au parte de experiențe mai fascinante.
— Ce legătură are asta…
— Dar simularea, să știți, cere o înțelegere clară a ceea ce este și ce nu este real. Dorim ca toți clienții să iasă din simulare cu mintea limpede, astfel încât finalul acesteia să fie similar cu închiderea cărții, oprirea consolei, ieșirea din sala de teatru. Este important să fiți sinceră cu operatorul dumneavoastră, deoarece simularea interacționează fizic cu creierul dumneavoastră. De asemenea, noi, operatorii, trebuie să fim absolut siguri de ceea ce este sau nu este real. Toate acestea se regăsesc în ghid.
— Deci, dacă aș minți și aș spune că mama trăiește, iar dumneavoastră ați introduce datele și am petrece ziua la grădina botanică, ce s-ar putea întâmpla?
— La sfârșit…
— Da?
— S-ar putea să nu știți că a murit.
— Vai… Vai…
— Și v-ați întoarce la viața dumneavoastră, așteptându-vă să o regăsiți acolo, dar ea nu ar fi. Și, în cel mai bun caz, amintirea morții ei și a tot ceea ce este legat de ea ar reveni de la sine, după ce ați sta de vorbă cu prietenii și familia, sau ați reconstrui-o în așa fel încât să vi se pară suficient de reală. Dar, de asemenea, s-ar putea să nu revină. Ar putea rămâne doar un gol acolo, o incertitudine care v-ar urmări pentru tot restul vieții, care ar destrăma realitatea din jurul ei. Și asta presupunând, desigur, că simularea în sine s-ar desfășura așa cum am programat-o.
— Cum adică? Ce altceva s-ar putea întâmpla?
— Dacă aș inițializa simularea pornind de la ipoteza că mama dumneavoastră este în viață, dar mintea dumneavoastră ar fi conștientă de faptul că ați mințit, mama dumneavoastră ar putea apărea în ambele stări simultan. Sau nu neapărat simultan, ci oscilând suficient de rapid încât să pară simultane.
— Ar apărea atât vie, cât și moartă.
— Da.
— Cum ar arăta asta… cadavrul ei, adică?
— Depinde de concepția dumneavoastră despre moarte. Ar putea apărea la mai multe vârste deodată. Ar putea fi o sferă luminoasă, sau nimic.
— Asta nu sună așa de rău.
— Dar poate fi.
— Ați văzut cumva așa ceva? Această eroare specifică?
— Da.
— Ce-au văzut?
— A fost… îngrozitor.
— Cum așa?
— Persoana iubită murise într-un accident, în prezența lor. Cu ei la volan. Ei au fost șoferii.
— Deci, ce-au văzut?
— Să ne întoarcem la sesiunea de astăzi. Vă mai pot ajuta cu ceva?
— Eu doar… Am venit aici doar pentru a o vedea pe mama…
— Poate că ați dori să experimentați un anumit mediu? Spațiul cosmic? Să înotați cu delfinii?
— Pot să merg în India?
— Absolut! Unde în India?
— Nu știu. Dați-mi o idee.
— Există anumite obiective culturale pe care doriți să le vizitați? Specialități pe care doriți să le gustați?
— Eu… nu știu..
— Pentru experiențe de călătorie, recomand de obicei să vă informați mai întâi.
— Trebuie să fac cercetare?
— Orice loc va fi cum vă așteptați să fie. Dacă aveți o percepție limitată a ceea ce înseamnă India, asta veți experimenta. De fapt, nu vă pot trimite nicăieri. Noi doar materializăm fanteziile dumneavoastră. Ele trebuie să fie în limita capacității dumneavoastră de a avea fantezii.
— Ei bine, ce altceva sugerați?
— Fanteziile sexuale au o rată mare de satisfacție. La fel și zborul, întotdeauna un clasic. Jocurile de rol, deși pentru asta aș recomanda cel puțin o sesiune de opt ore, dacă nu chiar un weekend întreg…
— Stați așa. Ați spus că a vedea oameni morți pe care îi cunoști creează dependență.
— Da. Depinde de…
— Fanteziile sexuale nu creează dependență? Sex cu oricine, orice, oricum vrei? Zborul nu creează dependență? Ce-ar fi dacă aș spune doar că vreau să simt fericire absolută și euforie? Ați putea face asta?
— Da.
— Și asta nu creează dependență?
— Problemele pe care le ridică vederea celor dragi decedați sunt bine cunoscute. Pentru orice altceva, considerăm că este mai bine să ne ocupăm de clienții cu probleme de la caz la caz. Operatorii individuali au dreptul de a refuza orice solicitare.
— Nu există alte reguli?
— Există reguli de facto, lucruri pe care niciun operator nu le va face.
— Cum ar fi?
— Sex cu copii sau animale adevărate. În general.
— Animale „adevărate”? În general?
— E greu de definit…
— Pot să mi-o trag cu un dragon, dar nu-mi pot vedea mama?
— Îmi pare rău.
— Cu anumite condiții pot să fac sex cu un copil, dar nu pot s-o văd pe mama?
— Nu, nu! Bineînțeles că nu! Este… Există un grad de discernământ în… Trăim într-o societate în care orice lucru intim sau neobișnuit este tratat ca fiind sexual, iar asta uneori… Dacă un client cere să fie ținut în palma unui gigant, e ceva sexual?
— De fapt, probabil că da.
— Deci, dacă ar cere să fie ținut în palma unui copil uriaș, ați refuza, dacă ați fi operator?
— Presupun că da.
— Nu v-ați putea imagina un mod în care să fii ținut în brațe de un copil uriaș ar putea fi distractiv? Un moft? Într-un mod non-sexual?
— Cred că ar depinde de… nu știu, ce urmăresc? Cum au spus-o?
— Vedeți, asta e exact…
— Pot să omor pe cineva?
— Asta… depinde.
— Vă bateți joc de mine? Pot ucide pe cineva, dar nu pot…
— Dacă cineva vine aici și vrea să exerseze urmărirea și strangularea fostei sale soții sau un atac armat la birou, operatorul va spune nu. Dar dacă vrea, nu știu, să fie un pistolar într-un western vechi…
— Aha, deci pot fi un erou de acțiune?
— Asta putem face.
— Să-i termin pe băieții răi, să salvez domnița?
— Asta e ceea ce ați vrea?
— Trebuie să vă spun cum vreau să arate băieții răi?
— În mod ideal, da. Cel puțin în linii mari.
— Dar dacă vreau ca toți să fie de o anumită rasă?
— Eu…
— Da?
— Aș spune nu.
— Și dacă nu aș specifica? Dacă aș spune că nu-mi pasă cum arată? Ce s-ar întâmpla?
— Aș schița ceva, dar simularea ar fi influențată de percepția dumneavoastră despre un „băiat rău”.
— Deci, dacă percepția mea despre un „băiat rău” — din întâmplare — este…
— Înțeleg unde bateți.
— Și dumneavoastră ați spune nu. Dar dacă aș avea un alt operator, dacă unul dintre prietenii mei din Klan ar lucra aici…
— Nimeni de aici nu ar…
— Sau doar un operator cu o filozofie diferită în această privință. „Lasă, ei doar se descarcă. Se distrează. Nu-i real.”
— Simularea este doar o platformă. E o mașinărie, un loc de desfășurare. Creierul dumneavoastră creează majoritatea conținutului. Nu putem să dictăm fiecare…
— Dar există un „nu” bătut în cuie. Fantezii rasiste violente, o petrecere în pielea goală în jacuzzi cu Einstein și un unicorn, în regulă. Asta rămâne la discreția operatorului. Dar nu pot să admir niște flori cu mama. Nu pot să vorbesc cu ea pentru ultima oară.
[tăcere]
— Să vedem dacă vă putem da banii înapoi?
— În ghid se specifică faptul că nu se fac rambursări sub nicio formă.
— Ați citit ghidul.
— Politica de rambursare e pe copertă.
— Majoritatea oamenilor au o experiență pozitivă.
— Să facă sex cu unicorni.
— Aveți un fix cu unicornul.
— Păi, ce altceva fac oamenii? Care e cea mai tare fantezie cu care a venit cineva aici? Ce i-a făcut cei mai fericiți?
— Există o secțiune în ghid despre cum să profitați la maximum de…
— Cea mai tare pe care ați văzut-o, personal, ca operator.
— Eu?
— Da.
— Nimeni nu m-a mai întrebat asta până acum. [tăcere] A fost un musical.
— Un musical?
— În simulare, el era scenarist, compozitor și regizor al unui musical pe Broadway. I-am sugerat să aleagă un anumit musical și să facem în așa fel încât, în timpul simulării, să fie ca și cum ar fi fost scris de el. A insistat că trebuie să fie un spectacol original. I-am explicat că, în acest caz, totul ar fi vag. Doar senzația și sugestia de muzică și dans, neclară și nespecifică, asamblată din alte lucruri pe care le văzuse și le auzise – la fel cum ar fi fost India pentru dumneavoastră. Dar s-a dovedit că l-am înțeles greșit. De fapt scrisese un musical, în lumea reală. Cam așa ceva. Lucrase la asta aproape toată viața. Avea melodiile principale și versurile. Își vedea în minte coregrafia și costumele.
— A fost ceva de capul ei?
— Bineînțeles că nu. Foarte slabă. Dar am făcut un spectacol grozav.
— Nu înțeleg.
— În simulare, nu a fost cum era în realitate, ci ceea ce el visase că ar putea fi.
— Vă simțiți bine?
— A fost o zi bună. A fost o zi care m-a făcut să mă simt bine în calitate de operator. [tăcere] Intră sub incidența legii.
— Ce?
— Motivul pentru care nu vă puteți vedea mama. Simulatorul, prin natura sa, creează dependență. Tot ceea ce fac oamenii aici creează dependență. Un număr mic de clienți reprezintă grosul afacerii noastre. „Barosani”, oameni bogați care vin atât cât își permit să plătească și chiar mai des. Oameni care vin în fiecare zi până ajung la sapă de lemn. Dar cei dependenți de superputeri, de sex sau de simulator în sine nu câștigă în instanță. Nimeni nu-i compătimește. Toată lumea spune: „Eh, simulatorul e doar o platformă. Și-au distrus singuri viețile cu modul în care au ales să o folosească.” Dar dacă noi… dacă facem reclamă că cineva își poate revedea copilul decedat, satul de dinainte de război, că poate avea o versiune a vieții sale în care familia sa este întreagă, poate reveni la momentul de dinainte de a fi distrusă, că poate trăi doar o zi obișnuită fără durere… Și dacă ar alege să trăiască în bula acestei fantezii, dacă ar alege să renunțe la lumea reală și la toate necazurile ei – atunci noi am fi băieții răi. I-am exploata pe cei îndurerați. S-a întâmplat… de atâtea ori. Mai ales în perioada anumitor dezastre. Și n-a fost… Operatorii ar demisiona.
— [tăcere]
— S-a întors tipul cu musicalul?
— Nu. Nu din câte știu eu. A vrut să-l vadă doar o dată.
— Dacă promit să nu mă mai întorc niciodată?
— Nu pot. Îmi pare rău. Voi fi concediat.
— E codificată în hard? Regula?
— Nu. Doar că nu avem voie să facem asta.
— Dar ați spus că simulările nu sunt înregistrate sau difuzate. Se presupune că sunt sută la sută confidențiale. Și asta era pe copertă. Cum ar putea cineva să știe?
— Când vă veți întoarce. Când veți continua să reveniți.
— Și dacă v-aș spune ce vreau? Și apoi să decideți?
— Înțelegeți, nu pot.
— Nu e mare lucru. Chiar nu e. E plictisitor, e ușor. Vreau atât de puțin. [tăcere] Bun. Deci eu și mama suntem la grădina botanică, în seră…
— Cum arată?
— Sera?
— Da, unde vă aflați. Trebuie să mi-o descrieți. Toate detaliile care contează pentru dumneavoastră.
— Are un acoperiș de sticlă în formă de cupolă, realizat din secțiuni triunghiulare.
— La ce oră din zi?
— Înainte de masă, la prânz. O zi lucrătoare. Mi-am luat liber de la serviciu. Cer senin.
— Cât de mare este clădirea? Puteți vedea totul din locul în care vă aflați?
— Nu.
— Ce plante se află în apropiere?
— Ne aflăm în secțiunea pădurilor tropicale. Bromeliacee roz, palmieri pitici, un bananier. Fluturi.
— Ce altceva este important?
— Ne plimbăm împreună prin grădini. Ea mă ține de braț. Îmi povestește despre plante, lucruri plictisitoare, cum ar fi: „Știai că bambusul poate crește cu doi centimetri și jumătate în doar o oră?” Și bârfește despre rude pe care nu mi le amintesc și despre copii cu care am fost la școala primară… „Micul Russell este prezentator de știri acum! Mătușa Sandy e însărcinată!” Chestii de-astea. Iar eu doar ascult. Spun lucruri de genu’: „Ce interesant” și „Lui Russell îi plăcea să se audă vorbind”. Nu devin răutăcioasă sau nerăbdătoare, nu mă uit la telefon, nu mă gândesc la muncă și nu caut ceartă.
— Și apoi?
— Nimic. Asta e tot. Facem asta până îmi expiră timpul. [tăcere] Sunteți surprins că nu e ceva mai dramatic?
— Nu. V-am spus, de multe ori e vorba de… lucruri mărunte.
— Deci, ce ziceți?
— Simulările nu sunt înregistrate, dar aceste conversații sunt.
— Poftim?
— Consultațiile premergătoare simulării sunt înregistrate sub formă de transcriere de text.
— Credeam că totul e confidențial.
— Transcrierile sunt anonime și nu sunt revizuite de o ființă umană, ci doar de o inteligență artificială. Și tinde să fie… oarecum literală. Nu se pricepe foarte bine să își dea seama când oamenii mint sau sunt sarcastici, iar transcrierile nu conțin, evident, expresiile sau gesturile noastre. Înțelegeți?
— Eu…
— Deci nu, nu pot face asta. Nu pot simula că vă plimbați prin seră cu mama dumneavoastră. Sub acoperișul cu boltă înaltă, triunghiuri de cer albastru, frunze de palmier deasupra voastră pe cărare. Mama dumneavoastră e încântată când un fluture i se așază pe umăr. Iar dumneavoastră, răbdătoare, și bună, și prezentă așa cum v-ați dori să fi fost, măcar o dată. Aș fi concediat. Spuneți-mi ce altceva vreți.
— Singurul lucru pe care…
— Spuneți-mi orice altceva.
— Vreau să… să călăresc un unicorn.
— Minunat. Voi începe procesul de introducere date și cartografiere. Vă rog să vă îndreptați spre ușa de alături, unde vi se va pune casca pentru simulator. De obicei, dacă am întrebări, folosesc sistemul de comunicare din sală, dar de data asta mă aștept… să nu am niciuna.
— Veți vedea… ce văd eu?
— Da.
— Vă voi revedea?
— Nu. Dacă vă țineți promisiunea.
— Atunci, mulțumesc. Vă mulțumesc.
— Bucurați-vă de unicorn.
— Cu siguranță.
Traducere: Eliza Claudia Filimon
Traducere și publicare cu permisiunea autoarei Kim Fu
Povestire câștigătoare a Shirley Jackson Awards, ediția 2022, secțiunea „cea mai bună povestire”
Povestire publicată în original în „Lesser Known Monsters of the 21st Century, 14/2022”
