în acest dark fantasy / new weird, un funcționar din Casa Arboria, plictisit de viața sa confortabilă și apăsat de regrete și vise, decide să-și schimbe viața în bine (sau rău, poate) – dar mai întâi să facă o plimbare nocturnă printre ruinele Forumului antic. Ce, sau pe cine, va întâlni acolo s-ar putea să-i schimbe viața… definitiv.
Noaptea, Arantina este cel mai liniștit cartier din Caeli-Amur. Cu vilele sale ascunse în spatele zidurilor înalte și acoperite de Toxicodendron didion și cu trăsurile care huruie peste macadam doar ca să dispară printre arcadele îndepărtate, este și cel mai izolat. În conace, familiile proprietarilor și slujitorii lor se bucură de căldură și lumină. Afară însă, aleile și străzile par pustii și lipsite de orice speranță, iar singura sursă de căldură ce înfruntă iarna sunt arborii-furnal.
Cabrioleta se poticnește și oprește în fața modestei noastre căsuțe. Calul își scutură coama și nechează, cu hățurile dansând fugar în sus și-n jos de-a lungul pielii sale întunecate. Pentru o clipă aerul se îmbâcsește cu izuri de bălegar și animalul își schimbă poziția, iar coapsele puternice îi tresar. Apoi nu mai mișcă nimic. La fel ca în fiecare noapte, rămân tăcut înăuntru, privind în beznă. Obișnuit cu mine, Martin, vizitiul, așteaptă liniștit pe scăunașul său cu arcuri, cocoțat deasupra trăsurii. Îmi repet în minte scena ce va urma. În seara aceasta chiar o s-o fac. O să o spun. „Plec.” Deja văd fața Olgăi, ridată precum o farfurie spartă. Cuvinte disperate mi se vor rostogoli puhoi printre buze: „Tu ești visul oricărui bărbat. Eu sunt de vină. Nu-i nimic…” Oroarea momentului mă va pironi de parchet. Olga o să plângă, iar menajera noastră, Zara, va lua copiii de acolo. Stomacul mi se îngreunează de parcă aș fi înghițit plumb.
Mai bine să fac totul cât mai repede. După aceea voi pleca singur spre Forum. Mi se formează în minte priveliștea acelui peisaj spectral: cum o să pășesc la hotarul zonei mărginașe, printre siluete fantomatice roind și foșnind în ruine, cum o să mă aștepte vibrantul pe platforma sa. Vibrantul: ce-mi mai umple el visele și ce mă mai cheamă în fiecare noapte! Vibrantul: în fiecare zi stau în biroul meu, sufocat de teancurile de hârtii, și privesc în gol, închipuindu-mi silueta lui ca pe o promisiune de mult uitată. Da, o să pun capăt căsniciei noastre și o să mă duc în Forum, unde mă așteaptă vibrantul. De acolo o să plec spre micuțul apartament pe care l-am închiriat pe ascuns în Quaedian, lângă universitatea unde am studiat odinioară, pe când eram fericit.
Îmi cobor picioarele pe pavaj și mă întorc spre Martin. Mă privește impasibil. Păstrăm distanța din punct de vedere emoțional, așa cum se cuvine. Uneori îmi vine să-i spun ce am pe suflet și cred că m-ar înțelege și mi-ar da sfaturi înțelepte de om simplu, mi-ar împărtăși dezamăgirile sale, ne-am alina unul pe celălalt.
Îmi aruncă o privire rece și zice:
— O seară plăcută, suboficiat Irkin. Revin dimineață.
— Ai ținut minte că…
— Desigur, domnule, în Quaedian.
Plesnește din hățuri și calul pleacă, iar tropotul potcoavelor sale se îndepărtează, clinchetind.
Încremenesc în fața ușilor duble ale casei și studiez textura granulată a lemnului și vopseaua roșie spălăcită, de parcă nu le-aș mai fi văzut vreodată. Olga a vrut o culoare vie. „Vie și veselă”, zicea pe atunci. Întotdeauna mi-a plăcut la ea faptul că vrea ca totul să fie „adorabil” și „viu”. Dar e ceva ce-mi place de la distanță, de parcă m-aș teme să mă apropii.
Casa noastră e chiar lângă drum. Nu ar fi decent să trăim dincolo de limitele Arantinei, precum unii oficiali Techni sau Marini – cu obișnuita sa pricepere, Olga a făcut minuni din puținul avut la dispoziție.
Apăs clanța și intru. E cald: focurile au fost aprinse, iar în fiecare încăpere există și un alcov cu un arbore-furnal. E și lumină, pogorâtă dintr-o sută de flori candelă aurii, crescute de-a lungul pereților coridorului și agățate sub tavan. Frumoase plante, atât de cunoscute în toate gospodăriile din Arboria, dar atât de greu de întreținut. Olga se luptă mereu să nu le lase cumva să treacă spre nuanțe nesănătoase de gri și cafeniu, ori să se ofilească și moară. Parfumul lor dulceag plutește prin aer, în curente firave.
Zara se grăbește către mine, îmi ia paltonul și-l pune pe un umeraș. Am renunțat la cealaltă servitoare, fiindcă am avut nevoie de bani ca să construim un dormitor nou pentru Delia, mezina.
Cina e deja pe masă și aburește. Mirosul de chifteluțe de miel – un fel tradițional în orașul natal al Olgăi, Varenis – este cald și sănătos, la fel ca și ea. Luka și Perri, gemenii de opt ani, se ceartă pe castronul în care cartofii sunt acoperiți cu ulei, unt și mărar. Când intru se uită curioși la mine, cu ochii mari. Ciudate ființe mai sunt și băiețeii: pentru ei sunt și eu doar o formă distantă și spectrală, un bărbat care pleacă dimineața devreme și se întoarce noaptea, doar ca să iasă iar aproape imediat.
Perri se întinde după o pasăre mecanică aflată pe masă lângă el, cu mecanismele interioare la vedere – o construcție admirabilă din arcuri și rotițe intercalate precum o dantelărie. De aripi are prinse niște aripi colorate, verzi și purpurii. Doar una dintre miile de minuni automate aduse în Caeli-Amur de Oamenii-Noi, iar băieții „trebuie să le aibă”, așa cum înainte a trebuit neapărat să primească fiecare câte un gladiator mecanic. Până la urmă, copiii superiorilor mei, oficiații din Arboria, au multe astfel de jucării: păsări și soldăței automați, sau cai miniaturali, cu motorașe pe abur. Perri atinge pasărea și ea ciripește, se înalță în aer, se învârte prin cameră, planează.
— Nu în timpul mesei! strigă Olga din bucătărie. Doar ți-am mai spus deja, Perri!
Zburătoarea iese pe ușă și dispare pe hol, iar Perri îmi surâde. Nu-i răspund, așa că-și coboară ochii spre vârful pantofilor.
Olga intră în cameră, ștergându-și palmele de șorț.
— Nu arăți prea bine. Ți-e rău?
O șansă. Îmi caut cuvintele și mă uit la pardosea, la fel ca fiul meu ceva mai devreme.
— O zi lungă.
— Atunci hai, stai jos până nu se răcește mâncarea!
Cina e bună și mănânc în tăcere, dar agitat pe interior. Olga tot sporovăiește despre Belmarie, nevasta oficiatului Atarta, care este îngrozită de boala degenerativă a soțului ei. Se rușinează de faptul că el își pierde și-n public memoria și controlul corpului. Nu-l mai poate duce pe nicăieri.
— Cred că-i tare greu, zice Olga, cum răstoarnă el lucruri și uită numele gazdei. Alaltăieri a făcut pe el. Belmarie l-a găsit într-o cameră, cu pantalonii pe vine, plângând. Și totuși nu e vina lui. Slavă zeilor că nu ești și tu așa, că nu știu ce m-aș face.
— Ții prea mult la aparențe, îi spun.
Onoare, tradiție, statut social – valori din Arboria pe care Olga le-a interiorizat. Ele dau formă lumii sale.
Mă privește de parcă i-aș fi tras o palmă.
— Nu o să ajungi niciodată oficiat cu o asemenea atitudine.
Cândva mi-aș fi dorit și eu să avansez. Ne-am fi permis una dintre vilele în care trăiesc oficiații Casei Arboria. Dar trebuie să fii nemilos ca să fii promovat. Nu e de ajuns doar talentul. Tatăl meu, firește, a ajuns oficiat. Ar fi dezamăgit de mine. S-ar uita în jos de peste nasul său de patrician și ar spune: „Tu nu ai coaie, fiule. Nu ești făcut pentru luptă.” Moartea sa de acum trei ani a părut să o energizeze pe mama, care acum își petrece tot timpul prin saloanele și cafenelele din Mii de Scări, împreună cu alte soții. Seara revine acasă, cu brațele încărcate de mătăsuri de import, fructe de foc din Numeria și vase de cleștar (pe care nu le va folosi vreodată), ca să-și umple scrinurile masive.
Mă ridic și-mi trec palmele peste pantaloni de parcă m-aș curăța de firimituri. Acesta este momentul. Îmi adun curajul să-i spun că o să distrug căsnicia noastră, că vreau să trăiesc în Quaedian, ca să vizitez în fiecare aseară teatre, galerii de artă și bistrouri. Că o să ies în vântul și bezna de afară, fără vreo urmă de regret, și o să mă duc la vibrant – singura mea certitudine în viață.
În schimb, spun doar:
— Ies la o plimbare.
Olga nici nu mă privește.
— Iar?
Nu-i răspund, așa că zice:
— Nu înțeleg de ce nu-ți place să stai cu noi. Când ajungi tu acasă, Delia deja doarme. Dar băieții au nevoie de un tată, care să-i bage în pat.
— Mâine. O să le citesc mâine ceva.
Nici gemenii nu se uită la mine. Fețișoarele lor aplecate în jos sunt inexpresive, de parcă nici nu ar conta dacă plec eu sau nu. Îmi dau seama, totuși, că se prefac. Nu vor să văd că-s triști.
Deja-s în hol, unde-mi caut paltonul. De pe un raft, pasărea mecanică se uită în jos la mine, iar capul i se mișcă rapid dintr-o parte în alta. Dă din aripi și le strânge pe lângă corp. Unul dintre oficiați le-a cerut taumaturgilor Arboria să încarce jucăriile cu o energie bizară. Înainte păreau doar niște automatoane, dar acum sunt pline de-o viață care-mi dă fiori. La cum își răsucește capul, mi se pare că mă judecă.
— Dar să nu mergi în Forum, da? mă strigă Olga.
— Firește că nu, îi răspund.
— Se zice că acolo apar tot mai des fantome și au început să le vorbească celor vii. Sunt pline de viziuni întunecate și profeții, cică. Se spune că unii oameni au dispărut pe-acolo.
— Da, e foarte periculos.
Avem și noi ceva în privința căruia suntem de acord, ceea ce mă bucură.
— Bine, atunci te aștept.
Mă urmărește în hol, serioasă precum o matroană. Mă pupă fugar.
Împins de cine știe ce impuls nebunesc, o prind de umeri și cuvintele erup din mine.
— Nu mai vreau asta… Nu sunt făcut pentru așa ceva!
Iar mă privește de parcă aș fi pălmuit-o. Izbucnește într-un râs ascuțit și strident, dar ochii îi sunt inundați de neliniște. Hohotele mă descumpănesc, iar ea se oprește pentru un moment, râde din nou și zice:
— Hai, du-te la plimbare. Ne vedem când te întorci.
Se întoarce și se grăbește spre bucătărie, de parcă ar avea ceva urgent de făcut acolo.
Capul Zarei se ițește pe după ușa bucătăriei, așa că strâng haina în jurul meu, închid nasturii de la gulerul înalt – ultima modă, a insistat Olga să-l port – și o clipă mai târziu sunt în stradă și plec din Arantina către Forumul Vechi.
Cobor pe aleile sinuoase, acoperite de liniștea nopții. O să-mi iau lucrurile când o să mă întorc, deși nu mai sunt așa sigur. Olga s-a purtat de parcă nu aș fi spus nimic, dar știu că mi-a auzit cuvintele. Ochii îngrijorați au dat-o de gol că a înțeles. Cu acest gând, aproape că o iau la fugă, plin de-o energie descătușată. Încetinesc și respir.
Ocazional, plutesc spre mine sunete din tavernele și cafenelele de pe Via Gracchia, drumul ce se întinde peste costișa care privește orașul de sus. Localurile sunt pline ochi de studenți și agenți Techni sau Arboria, care bârfesc și joacă jocuri, dezbat cu filosofi-asasini, cultivă alianțe care să le ajute cariera. Atmosfera e plină de speranță și de viață. Nu demult, eram și eu unul dintre ei. Ce de visuri mai aveam! Aș fi vrut să apar pe scena unuia dintre sutele de teatre mici din Quaedian. Și chiar am talent, cel puțin așa cred. Am jucat rolul zeului poznaș Aya și am primit aprecierea criticilor. Dar tata a pus capăt acestor încercări. Fiul unui oficiat Arboria trebuie să-și știe locul. M-am supus și am acceptat o viață de administrare și organizare pentru Casă.
Nu știu unde-mi trăiește vizitiul, Martin, dar cred că în vreun loc de pe cealaltă parte a Viei Gracchia, până-n zona în care coastele muntoase devin abrupte. Că are o casă micuță, de burlac. În timpul liber face vin roșu, strivind struguri sub tălpi într-un butoi, din ciorchinii aduși în urbe de undeva din viile sudice. Știe să deosebească toate felurile de struguri și gusturile lor distincte. Dacă-l întrebi, i se luminează fața de pasiune și vorbește cu iuțeală. E prieten cu un grup de tineri gălăgioși care-l vizitează în fiecare săptămână ca să guste ultima producție, după care se împleticesc prin birturi. Se uită din balcoane peste faleză, către necropolă și Forum, sau dincolo de mare. Cântă împreună, merg șovăielnici spre case, ținându-se de umeri. Cel puțin așa cred. Firește că de fapt nu știu nimic despre el.
Trec de marea școală de gladiatori, întinsă pe jumătate peste escarpament, și aud câte ceva dinăuntru. Pe unul dintre terenuri se antrenează doi luptători, siluete singuratice izbind cu arme de lemn înfășurate în cârpe.
Dincolo de școală, cuibărit în brațul format de stânci și peninsula sudică, văd Forumul, cândva cea mai mare zonă administrativă a cetății, spulberat de zeul Alerion când l-a alungat pe Aya dincolo de mări.
Mi se strânge inima când îl zăresc; prin vene îmi urcă o senzație furnicătoare. La stânga mea se deschide un pustiu de iarbă înaltă și cenușie, dincolo de care disting grămezi de moloz gri precum niște tumuli funerari, brațe dezmembrate de statuilor din marmură, asemănătoare unor leșuri uitate pe câmpul de luptă, porți în ruină și ziduri încă în picioare, coloane singuratice întinzându-se către cer. Peste toată zona plutesc vălătuci de negură, ba groși, acoperind totul, ba dezlânați, ca niște mâini eterice întinse către mine. Maidanul este o barieră naturală, un hotar între orașul viu și cel mort, între trecut și viitor. Le văd în fiecare seară cum apar și dispar: siluete fantomatice plutind printre ruine, căutând ceva dispărut demult. Senzația de pericol mă face să mă simt mai viu ca oricând.
Traseul meu mă poartă de-a lungul căii late ce încercuiește Forumul. În dreapta mea se înalță case mărețe; majoritatea par goale, de parcă ar fi fost abandonate de locatarii ce nu au mai suportat să înfrunte amintirile trecutului de vizavi de ei, memento-uri a ce am pierdut.
Mișcă ceva în iarbă. Involuntar, fac un pas înapoi. Dintre resturile unui zid sare o pisică, ochii ei mari sclipind în întuneric precum două luni. Clipește și lunile apun, apoi răsar din nou.
Ceva mai departe în ruine se rostogolește un vălătuc de ceață, răsucit într-o formă vagă, încovoiat de parcă ar cerceta țărâna în căutarea a ceva pierdut. Întinde un braț, care începe să se învârtă. Mâna se topește în noapte, urmată degrabă de siluetă. Mă înfior.
Și mai departe, alte forme, aparent mai concrete, se țin de mână și se plimbă pe bulevarde către Piața Zeilor, adânc în mijlocul ruinelor. Acolo cresc tot felul de plante ciudate: orhidee carnivore ce ies din pământ noaptea doar ca să se îngroape înapoi la răsărit, flori cu spori halucinogeni despre care se spune că ar crește intuiția dacă sunt înghițite, licheni inteligenți într-un mod straniu, ce discută prin pete schimbătoare de culoare. Ziua, Arboria trimite expediții în Forum ca să colecteze, studieze și catalogheze. Dar noaptea nu mai intră nimeni acolo.
În dreapta mea, casele se termină și începe zidul înalt ce mărginește necropola, atât de potrivit așezată lângă Forum.
În sfârșit, când mă apropii de creastă, îl întrezăresc pe vibrant. Tremur și eu puțin la vederea sa. Prin mine se repede spaima, dar și anticiparea. Mi se usucă gura și încerc să înghit.
Uneori stă pe platforma sa micuță și îndepărtată, care ar putea fi vreo scenă micuță ori fundația unei statui. De la distanță pare că tremură dintr-o parte în alta, ca de frig. Alteori se lasă pe vine, cu mâinile pe cap.
Îl caut noapte de noapte. De fiecare dată, el este constanta mea într-un spațiu nesigur și mișcător, ce pare să onduleze în jurul său însuși.
Acum stă în picioare. Mă opresc și mă uit la el cum vibrează. Îmi închipui cum ar fi să mă duc la el, dar imaginea Olgăi și-a copiilor îmi trece prin fața ochilor. Așa că rămân pe loc. „N-ai coaie”, ar fi zis taică-meu.
Vibrantul mă simte și se întoarce. Îi percep privirea cum străpunge negura și bezna și se fixează pe mine. Nu s-a mai întors către mine vreodată, așa că îngheț, copleșit de groază și bucurie. Stăm așa, imobili amândoi, ca două stele înlănțuite reciproc de gravitație.
Partea mea precaută se sfărâmă. Nu am coaie, da? Mă trezesc înaintând pe potecile desfundate care șerpuiesc prin iarba înaltă. Vibrantul se află adânc în ruine, dar merg mai departe, înțelegând că mi s-a oferit o șansă care nu va dura prea mult. Nu știu ce voi găsi, dar va fi ceva, poate indiciul nedeslușit pe care îl tot caut.
Luna-mi luminează calea. Fuioare de ceață trec peste mine și mă trezesc deodată învăluit de o lumină radiantă. Lucrurile par deformate în Forum, cu umbrele strâmbate în unghiuri ciudate. Colo o pată de beznă înfricoșătoare, întinsă pe sub o coloană. Dincoace un petic de lumină ce-o traversează, imposibil. Locul e rece de-ți îngheață sângele. Nu mă uit la vibrant, dar îi simt prezența apăsătoare, la dreapta mea și-n față. Aproape că-l simt și pe el, de parcă ar emite o forță nepământească.
Ajung pe o alee accidentată. Pământul s-a mișcat printre dalele de marmură, a sfărâmat unele dintre ele, le-a scos pe altele din aliniament. O răscruce: un bulevard se întinde până în cețuri, în ambele sensuri. De-o parte și de alta a pavajului stricat, șiruri de ziduri crăpate se înalță ca zimții unui cuțit de măcelar.
Vibrantul e ceva mai încolo, așa că merg în continuare, pe sub un rând de cinci arcuri mari de piatră, fiecare cu trei arcade. Trei sunt încă întregi; celelalte două au fost frânte de vreo forță îngrozitoare, atât de mare că au mai rămas doar coloanele din ele. Se spune că aici l-a înfruntat în luptă Aya, singur, pe Alerion, că au smuls chiar și pietrele din clădiri și au sfărâmat simbolurile egalității din antichitate. Ce-a mai rămas a fost înnegrit de flăcări și căldură.
Mă învăluie încă un val de negură. Se mișcă ciudat, luând tot felul de forme, strângându-se în panașuri groase, răsucindu-se. Întrevăd în el fețe osoase. Aproape că mă pierd cu firea: ce nebunie m-a stăpânit de-am intrat în Forum?
O stradelă se deschide la dreapta, iar în capătul ei se află platforma vibrantului. Aud cum dinspre el se vine un sunet nelumesc, bocitor, care-mi coboară pe șira spinării ca un spin – un sunet prea înalt pentru a fi omenesc.
Mă cuprinde spaima. Îmi simt oasele strânse într-o menghină, de parcă mi s-ar fi strecurat un șarpe în burtă. Pentru o clipă dau să mă întorc și să fug, dar, când fac un pas înapoi, vibrantul se ridică și-mi face semn să mă duc la el.
Nu sunt sigur de ce nu pot înainta. Adânc în mine simt că acesta este un moment semnificativ. Se va revela ceva ascuns.
Cu privirea înainte, pășesc – un picior după altul, cu greu – până când deslușesc bordura platformei. Îmi vine până la brâu, așa că mă uit în sus, cu ezitare. Vibrantul e acolo și privește peste Forum de parcă nu m-ar fi văzut. Radiază ceva incorporal; uneori se topește pe la margini, degenerează în frânturi de materie care se topesc, la fel ca negura.
Are un glas adânc și distorsionat, de parcă ar fi străbătut un foarte lung culoar gol.
— Chiar și zilele ce vin după cele trecute s-au dus deja, îmi spune.
După o secundă, se ridică zece centimetri la dreapta, apoi zece la stânga, fără să-și miște picioarele. Zburătăcește iar într-o parte și alta, de parcă ar clipi afară din existență și ar reveni în alt loc. De la distanță pare că tremură.
Izbucnește într-un râs amar și-și prinde capul între palme.
— Ce-am făcut? Totul a pornit în joacă. Și-apoi asta. Lomia nu! Nu Lomia! În numele lui Panadus Icari! Al lui Lotus Icari!
Începe să plângă, fără să-și dea seama că-s lângă el. Vorbește cu cineva pe care eu nu-l pot vedea, deși nu e nimeni altcineva cu noi.
Privește de jur împrejur, în jos, în lateral. Are ochii mari, îngrozitori, reci și plini de disperare. Mă hotărăsc să plec și mă întorc spre alee. Capul vibrantului zvâcnește și ochii îi coboară spre mine, așa că mă duc înapoi.
— O moarte.
Vocea sa este ondulată și plină de ecouri.
— O moarte care-ți va lua viața și-o va sfărâma așa cum s-a sfărâmat tot ce știam noi. S-a întâmplat? Se va întâmpla? Timpul e același, când curge înainte și când curge înapoi. Ecuațiile sunt la fel de valabile.
Mă ia cu fiori. Încep să neg din cap.
— Ba da, tu! țipă vibrantul la mine.
Falca i se deschide prea tare și-i dezvăluie dinții la fel de sparți ca și zidurile din spatele meu. Pentru o clipă mi se pare că va deschide gura atât de tare că o să se întoarcă pe dos, dar o închide înapoi sub nasul acvilin care-mi aduce aminte de tata. Dintr-o dată totul la fața lui îmi amintește de tata: pomeții înalți și scofâlciți, bărbia îngustă și proeminentă. Îmi spune:
— Și noi credeam că suntem în siguranță. Și uite unde am ajuns.
Începe să tremure înainte și înapoi cu o viteză supranaturală, de parcă jalea sa i-ar fi grăbit mișcarea să devină o pâlpâire. Sunetul ascuțit vine direct din el acum, precum vaietul unei locomotive. Se lasă pe vine și privește în zare, iar fața i se topește de parcă ar fi de ceară. Profețiile vibrantului mă cotropesc în spaime fără nume, colcăindu-mi prin colțurile conștiinței. Vorbește cu mine, sau cu el însuși din trecut ori viitor? Mintea-mi gonește ca un râu ce se revarsă peste maluri. Se umple cu imaginea directorului Arboria, domnul Lefebvre, a Olgăi și copiilor, a mea și a locului meu în toate.
— Îi vezi cum plâng? Uită-te la cei mici. Nu li se potrivește moartea, zice vibrantul.
Mă privește scurt și vorbește ceva mai blând.
— E doar ceva necunoscut. Mergi în noapte.
Presupun că e un fel de instrucțiune, așa că mă întorc. Ruinele mă înconjoară ca niște giganți fantomatici. Poteca se răsucește bizar. Din colțul ochiului, văd un copilaș spectral pășind printre ruine, cu un iepuraș de lemn în mână. Apoi ies în strada de lângă necropolă. Acum eu sunt cel care tremură.
Merg spre casă de parcă aș fi în transă. Sunt șocat, incapabil să gândesc rațional. Am mai pățit așa ceva în momente prea grele, precum nașterea gemenilor. Atâtea ore alături de Olga într-o agonie fără scăpare și, deodată, niște creaturi vineții, acoperite în alb și roșu, au ieșit din ea. Timp de ore întregi nu am putut gândi. Ce oroare, cât de nenatural, prea mult pentru mine!
Când ajung la ușile roșii duble, ezit iar. Lemnul pare diferit. Pot să văd că putrezește dinspre interior. Îmi lipesc fruntea de el, închid ochii și mă odihnesc.
Atunci când deschid ușile, mă lovește o pală de căldură.
— Te-ai întors? strigă Olga din bucătărie.
Îmi scot paltonul și-l agăț în cuier.
— Am făcut pișcoturi, să ai la cafea.
Aud tensiunea din glasul ei și cum așteaptă să vadă ce zic.
Bucătăria e caldă și luminoasă, iar Olga se învârte de colo-colo, dereticând agitată.
— Zara s-a dus la culcare. Și copiii la fel. Cum a fost plimbarea?
Mă uit la obrajii ei îmbujorați, de vârstă mijlocie dar încă plini de viață, și mă gândesc la vorbele vibrantului. O moarte care-ți va lua viața și-o va sfărâma așa cum s-a sfărâmat tot ce știam noi. Îi văd în minte pe gemeni, apoi pe micuța Delia.
Olga își ridică ochii de la curățenie.
— Deci? Cum a fost?
— Minunat. M-am dus la Mii de Scări. Era plin de lume, așezați prin piațete, urcând și coborând treptele. Aerul era plin de mirosuri de pâine cu mirodenii și friptură. Foarte frumos.
Olga surâde.
— Ah, tinerii, atât de plini de energie. Las că văd ei după ce apar copiii.
Dau din cap, fac un pas către ea și o iau în brațe.
— Nu o să mă supăr dacă nu te mai avansează, să știi, îmi spune ea. Suntem împreună, asta-i important.
— Știu, E vina mea. E doar vina mea.
— Ce?
Se dă înapoi, cu mâinile încă pe șoldurile mele. Are vocea plină de ușurare când zice:
— Nu fi prost. Orice ar fi, o să treacă. Suntem împreună, asta-i important.
Cu o intensitate bruscă, o trag spre mine.
— Tu ești farul meu, să știi.
Râde liniștitoare, așa cum face când sunt copiii amărâți.
— Dragul meu, drag.
De pe un raft ne privește pasărea mecanică, dar nu mai mișcă. Poate că și-a consumat elanul. Acum pare doar un schelet metalic, înghețat în aceeași poziție.
Când mergem în dormitor, o țin de mână pe Olga de parcă aș fi disperat. Stă în pat lângă mine, încordată și trează. Îmi promit că de dimineață o să mă dezmeticesc odată cu copiii. O să mă joc și eu cu ei. O să ne prefacem că e sezonul de spectacole-n arenă și o să punem gladiatorii mecanici să se bată între ei.
O să mă duc la apartamentul din Quaedian, unde mă va aștepta Martin.
— A, Martin, cum a fost seara ta? Spune-mi, povestește-mi tot.
Și o va face. Până la urmă, o să plesnească din frâie, calul o să pornească la trap și o să mergem la Palatul Arborelui, unde mă așteaptă birouașul meu, cu documentele organizate pedant în teancuri și ștampilele gata pentru o nouă zi de lucru. O să am probleme de rezolvat, oameni de văzut, acorduri de încheiat.
Totul va fi plin cu acel simț al posibilului pe care l-am pierdut. Va fi ca atunci când eram tânăr, nu-i așa? Nu-i așa?
Disperat, o strâng ceva mai tare pe Olga și, pe jumătate adormită, ea se împinge în mine cu spatele ei lat și fundul mare. Aud iar acele cuvinte. S-a întâmplat? Se va întâmpla? Timpul e același, când curge înainte și când curge înapoi. Ecuațiile sunt la fel de valabile. Îl văd pe vibrant și îmi dau seama că nasul acela acvilin și pomeții scofâlciți nu seamănă cu ai tatălui meu, ci cu ai mei. Mă gândesc la el și-mi văd propriii ochi bântuiți privind spre Forum. Cobor pleoapele și strâng din dinți. Stau în pat și mă gândesc la vibrantul de pe platforma lui și la vorbele sale despre ce a fost și ce-o să fie.
Traducător Miloș Dumbraci
“Nighttime in Caeli-Amur” copyright © 2014 by Rjurik Davidson
Originally published inTor.com/ publicat inițial în Tor.com – link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
