în acest hard SF, oamenii sunt capabili deja să construiască planete artificiale și auto-propulsate, cu care străbat galaxia – însă Cosmosul rămâne o destinație extrem de periculoasă; iar oamenii… oamenii nu se schimbă niciodată.
I. New San Francisco
Nava-planetă Phaeton, Orașul New San Francisco, cer însorit.
În substația Chinatown, un tânăr cu cercel și pălărie joasă se așeză în fața șefului de stație. Zhao mai avusese de-a face cu cei de teapa lui – destul de maturi cât să se îmbrace golănește, dar nu și de curajoși ca să se poarte pe măsură.
— Nu te mai uita la mine ca la un infractor. Am venit să fac o plângere. Mi s-a furat motocicleta.
Căpitanul Zhao se conectă la rețeaua Poliției și introduse numărul de înmatriculare. După o scurtă pauză, locul unde se afla vehiculul în prezent se afișă pe ecran.
— Zheng Weihan, motoreta asta a ta e probabil o rablă! Asta-i a doua oară când au ridicat-o gunoierii… Li s-o fi părut abandonată. Data viitoare pune pe ea un bilet cu ”Nu-i gunoi”, da?
Weihan izbucni în râs.
— Te cam plictisești aici, nu?
În fond, New San Francisco nu era prea mare. De la străzile Hsia, Shang și Chow până la Chinatown și strada Sung – puteai număra toate arterele orașului pe degetele de la doar două mâini. Comparativ cu alte localități, nu cine știe ce.
— Ei, sunt zile și zile. Uite, un accident pe strada Shang – s-au ciocnit doi bicicliști. Singurul incident pe luna asta. Și tu? Iar te-ai certat cu taică-tu azi-noapte?
— Moșul ăla nebun moare de plictis pe nava-planetă Europa. Tot vine aici și încearcă să mă convingă să dau la școala militară.
Weihan chiar nu avea de gând să facă școală militară, așa că fugise de acasă în New San Francisco, la unchiul său. Acesta fusese vecin cu Zhao, înainte să moară. Un mare bețivan, după cum și-amintea Zhao. Se repezise cu capul înainte în câteva căsătorii, eșuase în toate și rămăsese singur de fiecare dată, fără măcar vreun copil. Apoi, în iarna din urmă cu doi ani, ieșise la un tur al barurilor chiar înainte ca o furtună puternică de zăpadă să lovească orașul. I-au găsit cadavrul de-abia a doua zi, îngropat sub zăpadă.
— Apropo de înrolare, nu pot spune că nu mi-a trecut și mie prin cap, la vârsta ta, spuse Zhao. Pe atunci, chiar îi admiram pe voluntari, așa că am vrut și eu la școala militară. Am dat examenul în același an cu taică-tu, de fapt. Dar e a fost admis și eu am picat. Așa că m-am dus la Academia de Poliție.
Lovi cu palma tocul de la brâu.
— Au trecut 20 de ani, dar n-am tras vreodată cu ăsta.
— Tata a ajuns cadet doar pentru că venea dintr-o familie săracă, iar școala militară asigura cazare și mâncare. Și nu cereau vreo taxă. Întotdeauna mi-a zis că intrarea în armată e ca un pariu, unde miza e propria ta viață. Acum 15 ani, toată promoția lui au ajuns pe front. Din 50 s-au mai întors 5… așa că nu-l înțeleg! Vrea să mor?
— Vrei o părere sinceră? Taică-tu știe cât de greu i-a fost să ajungă într-o funcție de vârf și că acum are o grămadă de prieteni, însă doar momentan. Dacă te înrolezi și ieși cu o diplomă, poate trage niște sfori pentru un post civil. Mult mai sigur decât linia întâi, unde ajung restul trupeților. Și cu șanse mai bune de avansare.
— Nu e de mine. În fine, ideea e că am rămas fără motocicletă. Mă duci și pe mine acasă când ieși din tură?
II. Ceainăria
În Chinatown se puteau vedea multe lucruri aparent istorice, care nu se potriveau cu arhitectura modernă, precum firmele cu hieroglife tradiționale, băncile care imitau amaneturi de modă veche și restaurantele chinezești celebre în tot universul. Firește, și ceainăriile.
Ceainăria Cămila avea însă o faimă proprie. În fiecare zi venea acolo un maestru Tunwuge ca să spună povești din spatele evantaiului său de palmier, îmbrăcat în robă lungă precum un aristocrat de pe vremuri. Uneori venea și câte un grup de „străini” (adică extratereștri). Afacerile ceainăriei mergeau și mai bine în ultima perioadă, pentru că se închisese Calul Cocoșat. Fusese suficient zvonul că foloseau chelneri androizi și gata, rămăseseră fără clienți. Oamenii care vizitau astfel de locuri plăteau pentru tradiție. Mersul la o ceainărie pentru a servi un ceai era un gest simbolic, de afișare a statutului – indiferent că fiertura în sine era bună sau nu.
Îngrijorați că fiul lor nu se descurca singur, bunicii lui Weihan îl puseseră pe unchiul său să se ocupe de local. Nu câștiga suficient să se îmbogățească, dar nici nu murea de foame.
Poate ar trebui să mai angajez niște artiști, se gândi Weihan. Cel care cânta la un erhu, în târg, nu suna prea rău. Cică s-a pensionat de la nu știu ce academie de artă – problema e că cerea cam mult.
*
În aceeași seară, mai târziu, pe când încuia ușa din față a ceainăriei, Weihan auzi cu surprindere o voce blândă:
— Nu vă supărați, domnule, faceți cumva angajări?
Weihan mai că se lovi cu ușa peste picioare. Învăluită de razele reci ale lunii artificiale, fata arăta exact precum un succubus.
Purta o robă largă și avea plete lungi. Părea cam rușinoasă, iar pe umăr purta un erhu. Părea vreo studentă în căutarea unei slujbe cu jumătate de normă.
Își reveni și-i răspunse:
— Ia cântă-mi „Lumina lunii în a doua primăvară”.
Fata se așeză în scaunul de granit de la intrare. Strunele începură să răsune cu ritmul străvechii melodii, iar vocea să cânte:
A fost odată ca niciodată, pe vremea Terrei, un orb la un colț de stradă, care cânta liniștit din erhu. Ochii lui adumbriți priveau în gol, peste masele de oameni, mulți cu ziare în mâini. Fără să bage de seamă agitația și gălăgia arterei aglomerate, orbul simțea în oase că vine o furtună, dar rămânea pe loc, tăcut și respectuos, precum o primăvară pașnică, întunecată de reflecțiile norilor care se strângeau. Furtuna-i o furie zgomotoasă, dar norii-s muți – de aceea, chiar și în prag de tornadă, primăvara e la fel de tăcută precum întotdeauna.
Vocea fetei îl trezi la realitate.
— Cam asta-i tot. Mă angajezi sau nu?
— Ce? A, da, ai cântat bine, foarte bine, răspunse Weihan, neatent. Din păcate nu pot plăti prea mult, dar… Dacă nu te deranjează să stai cu noi, pot să-ți ofer casă și masă.
Fu uimit că încearcă el s-o convingă pe ea.
— Chiar așa, cum te cheamă?
— Han Dan.
Weihan găsi repede justificarea pentru interesul său: cum să lase o fată neajutorată singură, într-un oraș străin?
— Ne-am mai văzut vreodată?
Îi părea vag cunoscută.
Han Dan avea un notebook vechi, genul cu afișaj e-ink rulabil când nu e folosit, așa că semăna cu un pergament din vechime. Ca să-l facă mai vandabil, producătorul îi decorase exteriorul similar cu o coală de hârtie scumpă – și chiar era convingător.
În camera ei, fata desfășură notebook-ul și începu să scrie, cu degetele dansând ușoare peste ecran:
… o să pot trăi aici o vreme, să-mi câștig traiul cu una-alta. Dacă stau prea mult o să înceapă să pună întrebări… și-atunci o s-o iau de la capăt. O să ajung iar pe drumuri…
III. Ploaia de meteori
Toată luna ce-a urmat, Han Dan a cântat zilnic la Cămilă. Ceainăria avea program de la 11 la 22. În ultima vreme devenise cam greu să te angajezi, așa că pentru moment era rezonabil.
Spre ora închiderii, Weihan ieși. O oră mai târziu tot nu revenise, așa că Han Dan se duse în cameră și porni computerul. Cu mișcări elegante, exersate, scrise o parolă lungă, iar ecranul fu umplut de o hartă 3D. Găsi rapid New San Francisco și mări labirintul de străzi și alei, până fură vizibile până și firele de iarbă din spațiile verzi. În găsi destul de repede, la coada de la un magazin non-stop.
Centrul Meteorologic emisese avertisment de meteori, așa că Weihan nu era singurul client. Toate magazinele aveau cozi până la ușă, alcătuite din oameni grăbiți să cumpere provizii. Han Dan se agită, nervoasă, simțind nevoia să se pregătească și ea cumva. Coborî în depozit și găsi niște scânduri, bune de astupat ferestrele, dar realiză că nu are rost.
Se gândi la obiceiul vechi, din vremea Terrei: Închide ochii, pune-ți o dorință, și se va îndeplini! Și cei din prezent aveau dorințe când picau stele căzătoare – să termine mai repede!
Weihan se întoarse pe la 11 jumătate, cu două sticle de apă purificată și alte câteva lucruri.
— O să ne petrecem noaptea-n subsol.
Buncărul avea două dormitoare, conectate de o cameră de zi. Lângă scara ce urca spre sufragerie, se vedea și o ușă blindată, calea spre adăpostul antiaerian de sub stradă.
Când ploaia de meteori începu într-un final, la 03.30, se făcu simțit cu zguduituri puternice. Bucăți masive de rocă se rupseră în atmosferă, ca niște obuze antiaeriene, iar câteva clădiri se năruiră, asurzitor. Weihan se tot foi pe-o parte și pe alta sub becurile chioare ale refugiului, fără să poată adormi.
— Nici tu nu ai somn, nu? o întrebă pe Han Dan când ea intră în cameră.
Se ridică și aprinse televizorul. Semnalul era cam slab, dar chiar și-așa deslușiră un reportaj live despre distrugerile masive provocate de eveniment. Nenumărați meteori se rostogoleau prin aer, cu prelungi cozi de rămășițe, care cădeau pe sol ca puhoaiele de ploaie, strivind orașul. Temperaturile extreme aprinseseră tot ce putea arde, așa că cerul nopții era luminat de incendiile din New San Francisco.
În pofida puterii aparatelor de aer condiționat și de reciclare a oxigenului, instalate în buncăr, se putea deja simți prin tavan pârjolul de deasupra. O ploaie mică de meteori poate fi decor pentru o scenă romantică de amor, dar una mare putea spulbera complet o localitate.
— Cică pe vremea când trăiam în Sistemul Solar, Jupiter și Saturn apărau Terra de astfel de pericole, spuse Han Dan.
— Ei bine, nu mai suntem în Sistemul Solar, mormăi Weihan, care se uita la o poză veche, a unui grup de bărbați în uniforme militare.
— Am avut doi unchi, zise după o pauză. Cel mare a fost ofițer în Flota a 17-a, a murit în ’15. Celălalt era chiar în cea mai apropiată navă de salvare, dar motorul le fusese distrus de un meteorit, așa că a trebuit să-și privească fratele arzând, fără să poată face nimic. Nu și-a revenit niciodată. S-a apucat de băut și nu a mai dus-o mult…
*
Televizorul trosni și amuți. Tavanul urui cu un vuiet prelung și împroșcă norișori de praf.
— Ei, da! Clar asta e cea mai nasoală ploaie de meteori din viața mea, șopti Weihan, pe gânduri.
Până la urmă, meteorii erau ceva banal în viața celor din New San Francisco, lovindu-i la fiecare doi-trei ani.
Dintr-o dată, o explozie cutremură adăpostul, cu un tunet atât de puternic, de parcă s-ar fi rupt pământul. După câteva secunde, în ușa blindată se auziră ciocănituri disperate. Weihan deschise și se trezi nas în nas cu Zhao, căpitanul de poliție. Cu picioarele dezgolite și păroase și fluturând cu pistolul încă în toc, Zhao strigă:
— Treceți în capsulele de urgență! Meteorii ne-au spart soarele!
Fiecare navă-planetă avea propriul soare de fuziune, masiv și artificial, care orbita pe o traiectorie fixă pentru a asigura căldură și lumină, fără întrerupere. Fără el, orice navă-planetă ar fi înghețat.
— Nu se poate! îngăimă Weihan.
Expresia lui Zhao era însă mult prea serioasă: moșul nu glumea!
Zhao trecu mai departe, spre a-i anunța și pe alții despre evacuare. Weihan și Han Dan se grăbiră spre cele mai apropiate capsule de urgență. Pline de praf, era evident că nu mai fuseseră folosite de cine știe când. La fel ca bărcile de salvare – nimeni nu ar vrea să-i lipsească, dar nici nu s-ar aștepta să le folosească. Ecranele LCD vechi pâlpâiau, rulând știri: buncărul de pe strada Chow încasase o lovitură în plin și focul din cer ajunsese la atmosfera bogată în oxigen dinăuntru. Mai mult ca sigur, muriseră toți locuitorii sectorului – și oricum nimeni nu avea curaj să deschidă ușile blindate pentru a verifica. Știau din experiență că era de-ajuns cea mai micuță crăpătură pentru a extinde incendiul și fumul în sectoarele vecine și a ucide și mai mulți. Solul se cutremura în continuare, precum o bestie rănită grav, ce se zbate în agonie.
Capsulele tocmai se alimentau. Conform vechilor protocoale din „Planul de salvare de urgență de pe nave-planetă”, copiii și adolescenții aveau prioritate. Firește, savanții și profesorii renumiți, ca și tehnicienii considerați esențiali, li se alăturau în primul val. Deși polițiștii încercau să păstreze ordinea și insistau că-s locuri pentru toți, știa toată lumea că fiecare val avea șanse tot mai scăzute de supraviețuire.
Un bărbat încerca să se înghesuie într-o capsulă, urlând:
— Ofer jumate din averea mea – o sută de milioane de dolari – cui îmi cedează locul în tura asta!
Singurul răspuns i-a fost trosnetul unui glonț de polițist.
Cei mai în vârstă s-au alăturat gardienilor pentru a păstra ordinea, grăbindu-i spre capsule pe copii, luându-și la revedere de la nepoți, promițându-le că se vor urca în seriile următoare.
Serii care aveau toate șansele să nu mai decoleze vreodată.
Când îi veni rândul lui Weihan să intre, auzi în spatele sale plânsul unei tinere. Cei doi copii ai ei plecaseră deja cu tura anterioară, dar fuseseră despărțiți, iar flăcările deja înconjurau centrul de lansare. Zheng strigă spre un polițist:
— Pot să-i dau locul meu?
Cerberul doar își aținti gura întunecată a armei spre pieptul său, iar Weihan își coborî privirea și se grăbi să urce rampa.
Han Dan urcase deja, așa că se așeză lângă ea. Fu surprins cu câtă pricepere își prinse ea centura metalică.
— Puneți-vă centurile! O rablă ca asta nu are gravitație artificială sau alte mofturi ca cele de pe navele de pasageri cu care sunteți învățați!
Capsula țâșni dintr-o dată, iar accelerația îi lipi dureros de scaune, în timp ce carena trosnea de parcă urma să se sfărâme. Gurile de lansare ale silozurile se deschideau direct în străzile și piețele din New San Francisco – așa că nu aveau porți care să se deschidă, ci pur și simplu aruncau în aer construcțiile din cale, dacă se ajungea la evacuare.
Ploaia de meteori continua să lovească nava-planetă, iar orașul să fie înghițit de infern. Prin hublouri se vedeau valuri de capsule scuipate din silozuri, de parcă erupeau niște vulcani. De-o parte și alta a bulevardelor cândva aglomerate, blocurile stăteau în poziție de drepți precum niște santinele înconjurate de spațiu verde… și unul câte unul se năruiau, măcinate în jar de pârjolul feroce.
IV. Nave-planetă
Phaeton fusese mult mai mult decât o simplă navă. Mai degrabă o planetă, echivalentă în mărime și masă cu Terra, dotată cu atmosferă, mări azurii, continente vaste – o biosferă completă. Firește, ca orice navă-planetă, fusese dotată și cu un motor gigantic, apt să propulseze lumea artificială prin galaxie. Spre deosebire de o planetă naturală, nu fusese legată pe orbita vreunei stele – de aceea era o navă-planetă.
Nu fusese singura: după finalizarea navei-planetă Europa, umanitatea mai construise treptat încă două, Asia și America. Cum vechea Terra avusese doar șapte continente, de la a opta navă-planetă rămăseseră fără nume, așa că începuseră să folosească denumiri mitologice din toate culturile – Gaea, Phaeton, Perseus, Kronos.
Enorme, cu nori albi plutind, în atmosferele subțiri, peste oceane largi și continente întinse, navele-planetă erau nu doar niște vase de o incomparabilă frumusețe, dar și de o mare fragilitate – în vastitatea spațiului, atmosferele planetare sunt doar niște bule de săpun. Deloc surprinzător, deci, că Alianța Planetară dezvoltase o considerabilă forță militară, cu inel defensiv după inel defensiv în jurul navelor.
O flotă uriașă, incapabilă însă de a opri complet un eveniment atât de masiv precum ploaia de meteori de pe Phaeton. Știrile explicau faptul că un asteroid uriaș se rostogolise fix către Alianță, iar guvernul trimisese echipe de atac pentru a-i schimba traiectoria. Se mișca însă prea repede, așa că hotărâseră n schimb să-l spargă. Asteroidul întreg ar fi lovit cu o putere capabilă să arunce Terra de pe orbită.
Așa că militarii făcuseră tot ce se putuse pentru a-l pulveriza, iar printre fragmentele care vâjâiau pe lângă capsulă se vedeau și epave de navete militare, ba chiar și rămășițele eroilor necunoscuți… Nava-planetă avusese și ea un sistem anti-meteori, firește, dar în fața unei amenințări atât de vaste, fusese nevoie de intervenția armatei.
După pierderea soarelui artificial, temperaturile de pe Phaeton scăzuseră extrem de iute. Brusca lor schimbare dusese la furtuni monstruoase și la înghețarea în aer a ploilor torențiale, căzute apoi drept grindină distrugătoare. Vremea nefastă încetinise ritmul de lansare a capsulelor, așa că mulți nu mai reușiseră să părăsească nava-planetă. Torentele care acoperiseră suprafața înghețară rapid, blocând populația și flota sub gheață.
Scăderea temperaturii nu se opri, așa că cea de deasupra gheții deveni rapid mai joasă decât cea de dedesubt, iar stratul de 100 de metri începu să crape, cu trosnituri asurzitoare. Fisuri lungi se întinseră dintr-o parte a navei-planetă în cealaltă, ridicând munți și afundând văi, spulberând orașele, câmpurile, pădurile, chiar și oceanele. În cele din urmă, începu să ningă cu CO2 înghețat, în fulgi mari. După câteva zile, zăpada deveni albastră: oxigen și nitrogen. Fără soare, practic îngheța întreaga atmosferă.
În capsulele de salvare, refugiații începură să plângă, în timp ce ecranele afișau imagini cu vechea Terra, parcă pentru a le aminti că nu-și pierdeau lumea pentru prima oară. Ba chiar părea oarecum consolatoare ideea că mai trecuseră prin așa ceva.
Han Dan își aprinse notebook-ul și scrise:
Suntem refugiați, care au și uitat complet vremurile bune de odinioară… Ne-am întors la traiul strămoșilor – fuga de la un dezastru la altul. De când am urcat în capsulă, am făcut un pariu, cu miză propria viață. I-am dat navei control asupra salvării noastre, ne-am predat ei. Uite, chiar în spatele nostru două capsule au dat peste un fragment de meteor și au explodat. Atât de mulți părinți nu-și vor mai vedea copiii vreodată, atât de mulți copii vor fi orfani…
V. Chang’an, „Europa”
Cea mai veche navă-planetă, Europa, adăpostea capitala Alianței și cea mai mare aglomerare urbană din univers, Chang’an.
Orașul era plin de angajații instituțiile medicale și de urgență, cu toții privind în sus la minaretul ascendent al Turnului Ceresc – principalul elevator spațial de pe Europa. Ca să oprească jurnaliștii și mulțimea cât se revărsau dinspre turn valurile de refugiați, poliția închisese piața cu bandă galbenă. Pribegii care ieșeau rătăceau bezmetici în căutare rudelor, în loc să asculte indicațiile oficiale. În ușă rămăsese soția căpitanului Zhao, alături de copii. Polițiștii erau ultimii la rând în evacuări, așa că ei nu prea aveau șanse să-și mai vadă vreodată soțul și tatăl.
După ce Weihan coborî din capsulă, fu examinat de un doctor. Un funcționar îi printă un buletin temporar din datele aflate în baza de date a Ministerului Civil, ca să-l folosească drept act de identitate și card de credit.
— Din acte văd că domiciliul părinților e pe Europa, da? Așa că nu ai nevoie de loc în tabăra de refugiați. Nu prea avem spațiu destul, ne cerem scuze.
Funcționarul trecu la documentele pentru Han Dan, însă rămase cu gura căscată.
VI. La țară
Undeva pe marginea șoselei de centură a metropolei Chang’an, se întindea un sat, înconjurat de ogoare cu pepeni, încă departe de a se fi copt. Cam toți tinerii plecaseră la oraș să-și caute de lucru, așa că la țară locuitorii erau tot mai puțini. Ca să mai adauge câte ceva la pensie, un bătrânel își deschisese un restaurant în partea din față a casei. Slab și prost-hrănit, moșul arăta de-a dreptul rahitic.
Era bunicul lui Weihan. După ce ajunseseră la el acasă, Weihan și Han Dan se oferiseră să-l ajute în local. Deși bătrânul îl iubea pe foarte mult pe nepot, nu același lucru se putea spune despre fiul său, Zheng Dong. În urmă cu 20 de ani, nu fusese deloc de acord cu decizia lui de a merge la școala militară. O carieră periculoasă, din care nimeni nu era sigur că se va mai întoarce. L-ar fi preferat pe fiu acasă, ca să-l ajute în cultivarea celor câțiva acri de teren.
Existau sute de mii de acri de pământ fertil, cu recolte coapte de soarele artificial și udate de ploile și zăpezile (aproape) naturale. Mult mai scumpe decât hrana produsă direct în fabrici, deși gustul nu era cu mult mai bun.
— Nu am acceptat niciodată vreun ban de la el, să știi, mă descurc și singur, exclamă din senin într-o zi. Îi respect pe soldați, dar nu vreau să-mi văd familia asumându-și asemenea riscuri.
În fața restaurantului micuț opri un SUV 4×4, imitație după cele de pe Terra. Militar, după numărul de înmatriculare. Pentru că îl observase de departe, moșul pusese pancarta „Închis” la ușă și se retrăsese în casă.
Din mașină coborî un soldat. Părea de vreo 50 de ani, grizonant pe la tâmple. Han Dan îl recunoscu imediat: era tatăl lui Weihan.
Zheng Dong merse la poarta casei și rămase acolo, nemișcat. Nu încercă să intre și nu se cuvenea să-l invite Han Dan. Știa de la Weihan că, în urmă cu 15 ani, bătrânul își alungase fiul și-i ceruse să nu mai revină vreodată. Chiar dacă trecuse mult timp de atunci și Tataie Zheng îl iertase, acesta era prea mândru ca să și recunoască.
Doi berbeci încăpățânați. Se zvonea că, de fiecare An Nou, Zheng Dong își lăsa nevasta și fiul la petrecere și venea să stea în fața casei părintești, în viscol, așteptând o vorbă de la tată.
— Cât a trecut? a întrebat-o Zheng Dong pe Han Dan.
Ea s-a întrerupt din treabă și i-a răspuns:
— Prea mult. Când am plecat eu, Weihan nu împlinise nici măcar un an.
Porniră unul după altul pe drumeagul liniștit de țară.
— Atâția ani și nu te-ai stabilit nicăieri? spuse Zheng Dong într-un final.
— N-a fost chiar așa de rău. M-am învățat.
— Ai mai dat peste vreun cunoscut?
— Rar. Acum 10 ani, sau poate 20, ori 50, cine știe… Un moșneag m-a prins de mână, strigând că sunt iubita lui din adolescență, cu 80 de ani mai devreme. Strănepotul lui și-a cerut scuze pentru zăpăceala bătrânului.
— Sper că nu vrei să-l folosești pe fiul meu ca pe acel moșneag, nu? întrebă Zheng Dong, îngrijorat.
Han Dan se aplecă și culese o crizantemă de la marginea unui câmp. Și-o prinse în păr.
— Fiul tău îmi amintește de fratele meu.
— Nu prea văd cum.
Fratele ei fusese asasinat demult, din motive politice.
— Frățiorul meu era unic, surâse Han Dan.
Întotdeauna se mândrise cu el.
— Tu cum mai ești? Ajungi general?
— Dacă așa vrea soarta. Nu depinde de mine. În prezent, nu mulți mai primesc steluțele, nici măcar în rezervă.
Oricine din armată știa că două avansări sunt cele mai dificile: de la colonel la general de brigadă și de la general-maior la general-locotenent. La gradul suprem, de mareșal, nici nu merita visat. Se acorda numai post-mortem.
— Întotdeauna am considerat că soldații care nu visează la gradul de general nu-s buni de nimic, spuse Han Dan. Oricum, avem altele de discutat, nu?
— Știai că eu am fost numit să coordonez operațiunea de salvare de pe Phaeton? Mi-am trimis cele mai bune unități să salveze guvernul, în primul rând, strânse Zheng Dong din pumni. Când i-a văzut liderul local, tot ce-a făcut a fost să-și aprindă o țigară. S-a uitat pe geam la ninsoarea deasă de CO2 congelat și știi ce le-a zis? „Salvați întâi civilii. Nu plec până nu-i evacuați pe toți”. A murit, înghețat pe Phaeton.
— Chiar dacă-l salvau, doar și-ar fi numărat zilele până la pușcărie, pufni Han Dan. Știi că navele-planetă au obligatoriu sistem anti-meteori, nu? Dar acolo ceva a mers prost și sistemul nici nu s-a declanșat. Nimeni nu se aștepta la un asemenea dezastru – până și fiul tău se uita la televizor, în buncăr, de parcă ploaia de meteori ar fi fost doar vreo emisiune oarecare.
— Corupți. Se zice că fondurile pentru sistem au fost deturnate.
— Astea nu-s vremuri obișnuite, i-a răspuns Han Dan, tot mai furioasă. Nu există decât o singură soluție pentru astfel de nemernici. Dezastrele naturale nu-s nimic pe lângă cele din vina omului! Ai citit raportul acela al armatei, nu-i așa? Mai urmează și alte ploi de meteori, nu avem marjă de eroare.
Raportul fusese destinat doar comandanților de nivel înalt. Zheng Dong văzuse o copie, din calitate de căpitan al unui bastiment de luptă.
— Eu-s militar. Execut ordinele fără întrebări, orice ar spune ele. Dar dacă aș fi civil, tare aș mai întreba: ce naiba a fost în mintea lor când au ales acest traseu?
Han Dan se lăsă pe vine lângă un șanț de irigații, admirând apa curată precum cristalul. Din nămolul de pe fund se întindeau alge, printre care se jucau peștișori. Astfel de scene bucolice făceau tot mai grea conștientizarea faptului că se aflau de fapt pe o navă uriașă, hălăduind prin cosmos.
— Într-un univers infinit, nu avem altă apărare decât tehnologia, recită Zheng Dong citatul preferat al generalului Han Lie, învățat de militari de milenii.
— Chiar așa. Universul e mare, cine știe ce pericole ascunde? Trebuie să investim în tehnică tot mai bună, că altfel eșuăm în misiunile de salvare când dăm de greu, nu-i așa?
*
Weihan fusese plecat toată ziua, livrând mâncare pe motocicleta sa antică, achiziționată dintr-un târg de vechituri. Pierduse mult timp cu schimbarea bateriei, așa că se făcuse târziu când se întoarse. Majoritatea vehiculelor de pe navele-planete foloseau antimaterie, iar cele spațiale reactoare de fuziune. Așa că bateriile erau tot mai scumpe. Nici nu păreau mare lucru – niște cilindri cât palma, cu magneți puternici care să mențină cristalele minuscule de antimaterie prinse în vid. Chiar și-așa, costau 8 dolari, cât o masă în Chang’an.
Pe calea spre casă, îi văzu pe tatăl său și Han Dan, vorbind.
— Vă știți?
— Tocmai ne-am cunoscut, minți Zheng Dong. E iubita ta?
— Suntem ceva mai mult decât amici, dar nici chiar așa.
Era sincer. Han Dan părea mai degrabă o persoană melancolică, iar Weihan prefera fetele ca el – pline de energie.
— Mai bine așa, răsuflă ușurat tatăl său. Apropo. Te-ai mai gândit dacă dai la master sau la Academia Militară?
Weihan se strâmbă.
— Nu merg nici dacă mă ameninți c-un pistol!
Ei, măcar e clar de unde moștenește încăpățânarea, gândi Han Dan.
VII. Piața de pe Bulevardul 7
Cel mai frumos bulevard din Chang’an era Șaptele, care se întindea de la Nord la Sud. Pe partea nordică se înălțau cele mai importante clădiri oficiale: consulate, oficii militare, tribunale, iar în mijloc cea mai cunoscută construcție din toată Alianța Planetară: misteriosul „Comandament Planetar Suprem”. Jumătatea sudică, așa-zisa „Milă de Aur”, era aglomerată de mulțimi nesfârșite și activitate intensă. Median se afla Piața, cea mai mare din toate orașele, după cum se zvonea. Pe o latură trona enorma statuie a generalului Han Lie. Unii îl considerau un dictator crud, alții um mare lider, priceput și inteligent. Deși murise de un mileniu, tot mai era controversat.
În sudul pieței se afla Teatrul Municipal Chang’an. Localnicii îi ziceau „teatrul gogoșica”, din motive evidente de la prima vedere. În acea zi, avea programat un spectacol de operă, „Pământul Rătăcitor”, o adaptare după străvechea scriere SF a lui Liu Cixin. Probabil datorită asemănărilor dintre situația actuală a popoarelor de pe navele-planetă și cea din prăfuita poveste antică, opera veche de o mie de ani rămânea la fel de populară.
După lăsarea serii, Weihan și Han Dan ieșiră din teatru și începură să se plimbe prin piață. Din cauza nenorocirii recente de pe Phaeton, piața era mai puțin agitată ca de obicei și plină de coroane funerare în onoarea celor pierduți, ca și de puncte de donare, unde cetățenii sprijineau eforturile de ajutorare a refugiaților. Magazinele păreau însă la fel de aglomerate ca întotdeauna. Moartea și refugiații erau un element inevitabil al călătoriei prin univers, așa că oamenii de pe Europa se obișnuiseră cu ele.
Han Dan fusese foarte impresionată de spectacol, așa că încă lăcrima, deși plecaseră de ceva timp de la teatru.
— Hai, hai, i-a zis Weihan când i-a întins o înghețată. Nu mai plânge.
Han Dan se adună, își opri lacrimile și mușcă delicat din desert.
— Ce bună e! Când eram eu mică, nici nu visam la așa delicatese!
— Păi când erai tu mică? o întrebă el, uluit. Părinții tăi te hrăneau doar cu mâncare bio, sau ce?
— Nu aveau așa ceva pe astronavă, șopti tânăra.
— Da, am auzit că, înainte de navele-planetă, întreaga omenire se înghesuia în astronave, spuse Weihan, aruncând o privire spre impunătoarea statuie a generalului Han Lie. Am și vizitat niște relicve, nave chiar din Era Exilului. Câte douăzeci de mii de oameni înghesuiți într-o navă de doar un kilometru! Aveau cabinele înguste cât niște colivii. Familii de câte patru trebuia să se descurce în, cât să fi fost? 20 de metri pătrați? Cică și generalul Han Lie a crescut pe o astfel de astronavă…
*
Cât Han Dan l-a așteptat în piață, Weihan aduse motocicleta.
— Hopa sus! Trebuie să plecăm spre casă.
Goniră pe bulevardul larg, cu luminile fluturându-le de-o parte și alta. Chang’an era superb noaptea, cu miliardele sale de lumini șerpuind ca niște pâraie de argint lichid sau foc unduitor – ori ca niște comete, oglindă perfectă a cerului de deasupra.
Conform Biroului de Meteorologie, cometele care tot înflăcărau văzduhul navelor-planete proveneau dintr-o centură de asteroizi, mică, dar foarte densă, pe care tocmai o depășeau. Orbitând cu viteze inimaginabile o stea neutronică masivă, centura ar fi fost evitată de orice specie civilizată. Numai că omenirea nu se considera chiar o specie oarecare.
Han Dan se lipi de spatele ferm al băiatului, cu brațele în jurul său și ochii închiși. Nici nu-și putea aminti de când nu se mai simțise așa cu cineva – atât de relaxată. Visătoare, șopti:
— Când eram eu mică, nimic nu-mi plăcea mai tare decât să mă țin așa de tata. Era miner. În fiecare zi mă întindeam lângă un hublou de-al astronavei și mă uitam la navetele miniere cum trăgeau asteroizi, construiau nave-planetă din zgură nucleară, reparau vehicule spațiale… Când am făcut eu 10 ani, a avut loc un accident. Naveta lui tata trăgea un asteroid către o navă-planetă prototip – viitoarea Asia – și deodată a avut loc o mișcare neașteptată a magmei spre suprafață. Mai târziu mama s-a recăsătorit și am avut un tată vitreg, dar nu prea m-a impresionat. Era inginer. Mereu pleca la serviciu înainte să mă trezesc eu și se întorcea după ce deja dormeam. Cam așa a mers viața, până s-a îmbolnăvit mama și a murit și ea. Tatăl vitreg mi-a găsit o mamă vitregă, dar și o slujbă la centrul de cercetare unde lucra el. Când am plecat eu de acasă, frățiorul meu avea doar 5 luni…
Han Dan ar fi fost uimită dacă și-ar fi dat seama cu câtă atenție o asculta Weihan, în ciuda urletului motorului vechi de motocicletă și a moliciunii vocii ei. Poate că-și ascunse prea mult secretele, și fără să știe tânjise după ocazia de a le împărtăși.
— Data următoare când mi-am văzut fratele, era deja matur, grizonant pe la tâmple, cu epoleți de general pe umeri. Habar nu avea că-i sunt soră… Sau poate că știa, nu-s sigură. Când l-am întrebat de ce s-a făcut militar, mi-a zis: „Există lucruri pentru care merită să-ți riști viața”.
La aceste cuvinte, Weihan simți cum îi bate inima mai tare.
*
Mama lui, Qin Weiyue, fusese profesoară de istorie la o universitate din Chang’an. În timpul liber, scria eseuri ușurele pentru situri de știri.
Într-o vineri, era deja târziu și, pentru că a doua zi era liberă, stătea în fața calculatorului și se gândea despre ce să mai scrie.
Când a apărut Weihan la ușă, era beat și sprijinit de Han Dan. Încercase să-o îmbete ca s-o tragă de limbă, dar descoperise că e mai rezistentă decât părea. O adevărată zeiță a alcoolului!
Mama lui Weihan fu uimită de starea fiului său, ca orice mamă ce-și vede progenitura venind de la bar cu vreo ușuratică. Dar fu și mai șocată de compania lui.
— Tu? Ești chiar tu?
VIII. Acasă
Weihan se trezi pe canapea, cu o durere îngrozitoare de cap, de la beție.
Pe geam se vedea luna, joasă pe cer, ca un cărbune mocnind cu o paloare roșiatică. Ceasul din bucătărie arăta însă ora 9 dimineața. Mama i-a întins niște pastile.
— Te-ai trezit? Uite, un leac pentru mahmureală.
Dintr-o dată, Weihan realiză că „luna” era de fapt soarele artificial, stins. Inginerii îl opriseră de tot, ca să-l inspecteze. Astfel de sori aveau nevoie de reparații cam la fiecare trei ani.
Weihan nu mai trecuse pe la mama sa de peste un an, dar în vaza imitație de Kangxi încă se vedeau garoafele pe care i le adusese ultima oară. Fuseseră tratate, așa că nu se ofileau.
— Auzi, mamă, și soarele Pământului se va stinge?
Oftă.
— În fine. Cine știe cum e Pământul acum, oricum…
La școală preferase fizica și matematica, așa că istorie nu prea știa.
După ceva timp, mama sa îi răspunse:
— În urmă cu mulți ani, cei de pe Terra au început să folosească masiv roboți. Angajații au fost concediați și o perioadă lungă de șomaj ridicat a dus la criminalitate și mai ridicată. După ce „infractorii” au fost alungați în spațiu, pe planetă au mai rămas doar bogații și roboții lor. Asta-i tot ce am de zis.
— Dar nu cumva s-au răsculat roboții, la un moment dat? Ca sclavii din Sparta? Parcă îmi aduc aminte că trupele noastre s-au dus să-i ajute, dar au ajuns prea târziu.
Mama i se albi la față.
— Unde ai auzit tu despre rebeliune?
— Toți pereții au urechi. E de-ajuns să te uiți la nava-planetă ca să te prinzi. Deși am avansat mult cu IA-urile, în punctele critice folosim tot oameni. Până și pilotarea navelor! Și greu de găsit ceva mai complicat de-atât.
*
Cum nu reușise s-o tragă pe Han Dan de limbă, Weihan se gândi la altă soluție: să-i fure notebook-ul.
Întredeschise încetișor ușa camerei ei și, neauzind nimic, intră tiptil. Han Dan stătea în fața calculatorului, pe gânduri.
Mai toate fetele din Alianță erau înnebunite după aplicațiile cu hărți 3D. Le foloseau ca să focalizeze în diverse locuri, pe mărfuri precum jucării de pluș sau ca să descopere în ce mall e cea mai bună mâncare, înainte să plece la cumpărături. Și Han Dan tocmai făcea asta: căuta un magazin de instrumente muzicale, din moment ce erhu-ul îi rămăsese pe Phaeton.
Îl alese pe primul care-i plăcu la aspect și-l plăti. Trecu adresa restaurantului la destinație, închise site-ul și mări panorama. Apărură arterele rutiere aglomerate, devenind rapid un păienjeniș de alei și străzi. Treptat, harta plată fu înlocuită de conturul convex al navei-planetă. Chang’an deja dispăruse și se întinse doar albastrul oceanului, verdele continentelor, albul Polului Nord și ardoarea roșie a propulsoarelor din Polul Sud, masive și nenumărate.
Planeta deveni și ea doar o mingiucă bună de ținut în palmă, împodobită cu o coadă prelungă de ioni. Unii dintre ei, încărcați de electricitate, persistau în atmosfera de la Polul Sud și formau aurore maiestuoase, verzui. Planeta ajunse cât un bob de soia și începură să se vadă și altele pe ecran, zeci, înaintând prin spațiu, la unison cu Europa. Numeroase astronave cât boabele de susan roiau printre ele ca niște bancuri de pești.
Han Dan manipulă harta cu mișcări exersate, atât de absorbită că nici nu-l remarcă pe Weihan.
În mijlocul navelor-planetă apăru o masă asemănătoare unui nor sau unei neguri. Faimosul „Șantier Naval” al Alianței. Dotat cu propriul sistem motor, Șantierul înainta și el prin spațiu odată cu navele-planetă – în fond, nu construiau nimic staționar.
Han Dan focaliză și norii se desfăcură în forme distincte: nenumărate fragmente de gheață și asteroizi, stații spațiale, nave constructoare. Multe dintre ele tocmai colectau deșeuri nucleare, gunoaie și bucăți de stâncă, pe care altele le uneau într-un obiect de mărimea unui asteroid nu prea mare, probabil de cam 10 km în diametru. Firește, nu era singura navă-planetă care tocmai se năștea – altele erau pe jumătate gata și începeau să se comprime, strivite de propria atracție gravitațională. Căldura rezultată ducea la apariția de fluvii de magmă lichidă ce conturau continente de piatră neagră, în timp ce atmosferele imature erau încărcate cu dioxid de carbon și sulfuri.
Pe cele aflate în stadii avansate, deja fuseseră instalați sori artificiali și se vedeau mări de un albastru întunecat. Deși aveau încă suprafețele încinse, în norii cenușii se formau deja furtuni, numai bune ca să le mai răcească. Se distingeau și rotocoalele de navete constructoare, ocupate cu fertilizarea apelor primordiale cu alge bleu-verzi, viața originară, în timp ce pe uscat se puneau în mișcare buldozere colosale. În depărtare se vedea Phaeton, grav afectat, târât greoi spre Șantier pentru reparații.
Han Dan schimbă poziția hărții și o întoarse către centura de asteroizi. Dincolo de ea, se mai vedeau și altele la fel, chiar și câteva planete. Majoritatea sistemelor solare au mai mult de o centură de asteroizi – Sistemul Solar din care plecaseră avea trei. Atât de mari și întinse, păreau ziduri orizontale întinse prin însăși textura spațiu-timp, fără limite clare. Se vedeau acolo numeroase nave de război, gata să distrugă instantaneu asteroizii ce ar fi amenințat navele-planetă.
Din ce se vedea pe ecran, era evident că se aflau în resturile unei supernove enorme: o stea neutronică se rotea singură în mijlocul norului de praf interstelar rece, complet izolată. Uneori, în astfel de locuri găsiseră urme ale altor civilizații.
Comparativ cu ce-i aștepta, ploaia de meteoriți ce devastase Phaeton părea insignifiantă. Han Dan observă un mesaj nou, în care la destinatar scria „Pentru toți comandanții de rang înalt de pe navele-planetă”. Când să-l deschidă, realiză în sfârșit că are pe cineva în spate. Înfiorată, se întoarse.
Weihan încremeni, surprins.
IX. Deșteptarea Alianței
După incident, devenise clar că despărțirea lor se apropie rapid. Ca să-și ceară iertare, Weihan își adună puținele economii din săptămâna anterioară și cumpără un colier pentru Han Dan, dintr-un bine-cunoscut târg de chilipiruri.
Sub cerul plin de stele, apele din Parcul Falezei păreau mute și nemișcate.
— Închide ochii, i-a spus.
Han Dan i-a făcut plăcerea, iar el i-a prins bijuteria la gât. Pielea ei i s-a părut rece, ca a unei moarte.
— Vreau să știu cine ești.
— Ca să înțelegi, ar trebui să o luăm de la început, când oamenii au început să construiască primele nave-planet. Coșmarurile recente nu le permiteau organizatorilor să mai planifice folosirea de roboți foarte avansați, așa că au ajuns la un compromis: dezvoltarea unui sistem cibernetic de operare care să creeze ciborgi. Supra-oameni care să gândească pentru nave. Un experiment foarte periculos: am înțeles că, înainte de mine, cel puțin o sută de voluntari au murit. Când m-a contactat principalul cercetător, i-am răspuns „De ce nu? Sunt singură pe lume, cine-mi va simți lipsa?”
Weihan înțelegea foarte bine la ce se referă. Han Dan era o vagaboandă, pentru care eșecul experimentului nici măcar nu ar fi fost cel mai rău lucru din viață. Dar un succes… Viață pentru o mie de ani, mereu tânără, dar și singură. Binecuvântare sau blestem?
După o pauză lungă, Weihan spuse:
— Dincolo de centura de asteroizi se află o stea neutronică. Dar văd că nu schimbăm direcția.
Știa și el că stelele neutronice se rotesc foarte iute și împrăștie radiații intense dincolo de câmpul lor electromagnetic extrem de puternic. Deși nu au atracția gravitațională a găurilor negre, tot pot spulbera orice navă suficient de imprudentă să se apropie. Apropierea de așa ceva era o manevră extrem de periculoasă.
— Studiem de mult stelele neutronice. În laborator. Cercetarea nu mai înaintează, așa că am hotărât să capturăm una naturală, s-o analizăm și s-o folosim. Ca atunci când am început să dezvoltăm luna acum mii de ani, sau când am debarcat pe Marte, sau am finalizat prima explorare a lui Jupiter. Fiecare a fost un catalizator pentru un nou salt tehnologic.
Weihan izbucni:
— Dar nu suntem chiar așa de avansați! I-am supraviețuit universului până acum, nu? Ar fi o tâmpenie să riscăm totul pentru ceva care nici măcar nu ne este indispensabil!
— Dacă omenirea s-ar fi mulțumit să rămână în Epoca de Piatră ca să mănânce carne crudă și să bea sânge, nici de foc nu am fi avut nevoie. Am citit cândva că, în secolul XVIII, Academia Franceză de Științe nega existența meteorilor. Conform științei momentului, credeau că toate astrele, stele sau planete, chiar și Soarele, sunt compuse din gaze, din moment ce obiectele solide sunt mai grele decât aerul și nu pot pluti. Mai târziu, când au mai avansat, nu doar că au recunoscut existența asteroizilor, dar au și priceput cât de banali sunt în univers. Mai rău, au descoperit că Terra, căminul protector al omenirii, mai fusese lovit anterior, chiar de mai multe ori… Așa că mai târziu, când a avut loc dezastrul din Cehoslovacia, dacă nu ar fi avut tehnologia deloc indispensabilă a astronomiei, nici nu ar fi priceput ce i-a lovit, d-apoi să facă și pregătirile necesare.
Weihan amuți.
— Han Dan, eu te simt… ca pe o soră.
— O onoare pe care nu o pot accepta, îi răspunse ea, după o pauză lungă.
În lumina lunii, se vedea că are lacrimi în ochi.
Merseră împreună până la autogară, unde Han Dan urcă într-un autobuz spre Bulevardul Nord 7. Weihan se întoarse singur acasă și începu să-și facă bagajele. Ușa de la camera părinților săi era închisă. Nu-i trezi, ci scrise câteva rânduri pe o hârtie și o lipi de ușă.
„Tată, mă duc să mă înscriu la Academia Militară.”
Pe cerul limpede din acea noapte, navele-planetă păreau vii, formele lor masive la fel de jucăușe ca niște pești. Cu jeturi ocazionale pentru accelerare, se mișcau încolo și-ncoace, țesând o plasă prin centura densă de asteroizi din jurul stelei neutronice.
X. Steaua neutronică.
După absolvirea școlii militare, Zheng Weihan deveni pilot. Când se uita la pista aglomerată, din cabina navetei sale de luptă, se simțea întotdeauna trup comun cu nava-planetă, dependent de ea, dar și protector.
Nava-planetă era pe cale să iasă din centura de asteroizi, așa că steaua neutronică se vedea foarte clar, drept înainte. Deloc surprinzător, gravitația mare a astrului atrăsese multe corpuri cerești, în proximitate, ceea ce-i trăda vârsta.
În jurul ei orbita o flotă de nave de cercetare, care-i trimiteau în fălci sondă după sondă, cu tehnicieni care urmăreau grăbiți datele emise de aparatele autonome înainte de a fi complet distruse. Forța gravitațională era de-a dreptul irezistibilă, suficient de puternică pentru a desface conexiunile atomice ale oricărei materii cunoscute omului și a uni protonii și electronii într-o uniune indestructibilă: neutroni.
O navă de cercetare tocmai fusese pierdută, înghițită fără urmă de stea. Savanții împrumutaseră de la armată un bastiment și împroșcau suprafața astrului cu destulă forță cât să distrugă o planetă, în speranța de-a cerceta structura interioară a stelei.
Cu ochiul liber, explozia părea doar să provoace o vagă depresiune în astru. Chiar și-așa, tot îi afecta echilibrul interior. Deși suprafața afectată era mică, forța gravitațională echivala cu a Terrei. Corpurile celeste de pe orbită își alterau traiectoria, unele zburând spre neant ca niște zmeie, altele prăbușindu-se dintr-o dată în stea; în mod înspăimântător, o planetă cât Jupiter își schimbă direcția din senin și porni spre Europa, sediul central al Alianței Planetare. Militarii reușiră doar cu greu s-o deturneze și să evite dezastrul.
Între timp, pe nava purtătoare, echipele de suport își terminaseră sarcinile. Una câte una, navetele de luptă își porniră propulsoarele și țâșniră din hangar, trasând linii grațioase peste bezna vidului, în timp ce se așezau în formație. Din carlingă, Weihan admiră priveliștea oferită de Odin, nucleul întregii flote. În masă, acesta echivala cu Luna Terrei, cărând nenumărate bastimente – un viespar de nave de toate mărimile și formele. Chiar și-așa, nici măcar Odin nu putea garanta siguranța tuturor navelor-planetă.
XI. Trezirea la viață
Pe Europa, Chang’an era despărțit în două de o fractură lungă și îngustă. În urmă cu vreo câteva decenii, un fragment din steaua neutronică zgâriase suprafața navei-planetă, aproape despicând-o cu forța sa cinetică. Rana fusese reparată, dar cicatricea rămăsese, transformată într-un fluviu masiv care traversa orizontal metropola, până la mare. Oamenii construiseră poduri peste breșa lată și-i plantaseră arbori și tufe pe maluri, printre ele cu luminișuri ierboase. Multe nave-planetă aveau urme asemănătoare. Sub stratul de zăpadă al fiecărui vârf și sub bolta pădurilor din fiecare vale, cratere de meteoriți punctau peste tot suprafețele planetelor.
În curtea unei locuințe chinezești tradiționale de lângă portul Chang’an-ului, un Zheng Weihan grizonant stătea într-un balansoar sub o umbrelă, meditând în tăcere, cu ochii închiși. Epoleții uniformei sale purtau stele de general. Dinspre plajă alergă spre el o fetiță, cu un pahar plin de apă de mare.
— Tataie! Mai povestește-mi despre viața ta!
— Ei, ce-ar mai fi de spus, oftă Weihan. Dacă un soldat supraviețuiește la destule războaie, sigur avansează în grad; nu e ceva nemaipomenit să ajungi general, trebuie doar să nu mori. Uite, cum a fost cu Napoleon la școala militară Saint-Cyr: din cei patru sute de absolvenți, cam toți care n-au pierit au ajuns generali.
Nu mințea cu nimic, doar că din promoția lui Weihan, mai trăiau doar trei sau patru.
Fetița făcu cu ochiul, jucăușă.
— Mamaia zice că ți-ai riscat viața doar ca să poți intra în Comandamentul Suprem al Alianței Planetelor…
Weihan își aminti prima zi din buncărul subteran, când fusese atât de speriat încât rămăsese cu gura căscată la țesătura complexă de cabluri, întinse ca plasele de păianjeni prin întregul „creier” al Alianței – și la cei o sută de oameni, cunoscuți drept „cercetași”, la care duceau acele cabluri.
Dacă o navă-planetă ar fi considerată drept organism viu, ei i-ar fi fost neuronii – o sută de creiere unite pentru a forma un super-creier. Printre ei, forma adormită a lui Han Dan nu era greu de distins. În sala cavernoasă a „creierului”, părea mai firavă ca oricând. Weihan nu avea studii medicale, așa că habar nu avea cum de o țineau în viață de peste un mileniu.
Cei din Comandament erau obișnuiți să se gândească la navele-planete mai mult ca la niște supra-oameni, decât niște vase. Pentru supraviețuire, nu aveau de ales și-i transformau pe unii dintre ei în ciborgi. Nenumărate cabluri de fibră optică și turnuri de comunicare erau aranjate ca nervii unui corp uman, conectându-i direct la toate navele din spațiu și unificând întreaga Alianță Planetară într-un organism enorm.
În străvechea eră a Terrei, omenirea privise Pământul ca pe o întrupare a spiritualității, indiferent că-i spuseseră Gaia în Occident sau Pangu în Orient. Istoria evoluase bizar, din moment ce „pământul” de sub picioarele lor – nava-planetă – era mai degrabă o întrupare a umanității, înarmată și dotată cu cele mai avansate tehnologii.
După disecția stelei neutronice, Alianța își continuase lentul periplu prin spațiu, cu doar minimul de „cercetași” în „creier”. Han Dan își luase pe umăr erhu-ul și pornise iar să rătăcească prin Alianță – cum s-ar zice, să „cunoască voia poporului”. În urmă cu două luni, revenise pe Europa de pe Africa, unde se dusese ca s-o cunoască pe nepoata lui Weihan.
Era ziua a cincea din a cincea lună a calendarului lunar – Festivalul Corăbiilor-Dragon. Cu mii de ani înainte, în acea dată, Qu Yuan, învățător și lider al trei clanuri din regatul Chu, fusese nevoit să se sinucidă. Ca să-i onoreze amintirrea, familia Zheng gătise o grămadă de zongzi – chifteluțe moi de orez, umplute cu pastă de carne sau curmale. Conform tradiției, nefericiții Chu le aruncaseră în râul unde se înecase Qu, pentru a atrage peștii departe de trupul său.
Așa că, pe o navă-planetă navigând prin spațiu, Han Dan arunca zongzi în mare.
— Uneori mi se pare păcat faptul că, după ce anticul maestru Qu a scris Întrebări Cerului, cu toate acele dileme științifice atât de importante, nu l-a luat nimeni în serios și nu a făcut și calculele sugerate. Dacă ar fi făcut-o, am fi fost și mai evoluați tehnologic…
— Zongzi ar trebui aruncate într-un râu, să știi, nu în mare, zise Weihan.
— Știu, știu. Dar azi fluviul e plin de corăbii-dragon, iar malurile de oameni. Nu-i loc pentru babe ca mine.
— Nu ai luat în calcul să rămâi undeva?
— Păi nu-i destul de acasă întreaga navă-planetă? îi surâse Han Dan. Navele-planetă sunt casa mea. Casa noastră.
— Tataie, ce-i aici? îi întinse nepoata paharul cu apă de mare lui Weihan.
— Acum? Nimic.
— Ba da, îl contrazise Han Dan. Alge bleu-verzi, cel mai vechi strămoș al oamenilor.
— Deci tataie ar trebuie să asculte de mătușica Han, exclamă fetița. Când mă fac mare vreau să ajung biolog.
— De ce?
Nepoata se sprijini de brațul balansoarului și-și sprijini bărbia întrte palme.
— Mă tot gândesc la Terra asta despre care tot vorbiți voi, cum era ca o insulă pustie în oceanul spațiului…
— Eram și un fel de organism unicelular, nu? Tot ecosistemul terestru, doar o celulă. Acum am evoluat și putem să zburăm prin univers, să mergem unde avem chef, precum un enorm animal cosmic, mâncător de praf astral.
— Și încotro zburăm? Nu ești curios?
Tradus din chineză în engleză de Nick Stember
Tradus din engleză în română de Miloș Dumbraci
“Away from Home” copyright © 2007 by Luo Longxiang
Originally published in Chinese in Science Fiction World, 2007 / publicat inițial în chineză, în Science Fiction World, 2007
Translated after the version reprinted in Clarkesworld # 116 (2016) / tradusă după varianta republicată în Clarkesworld # 116 (2016) – link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
Povestire tradusă și publicată în parteneriat cu Storycom.
