în acest dark fantasy mitologic încărcat de ambivalențe și întrebări despre iubire și moarte, suferință și ispășire, identitate sexuală și etnică, credință și indoială, descoperim treptat cât adevăr se ascunde (sau nu) în legendele străvechi despre blesteme, oameni, zei și fiare – dar și unde clocotește mai multă cruzime: în inimile împietrite ale bărbaților, sau în colții însângerați ai lupilor?
Când m-am trezit aveam sare pe față, urme fantomatice ale lacrimilor de peste noapte. Pielea mi-era rece. Tot rece îmi era și spatele, acolo unde ar fi fost de așteptat să fie lipit de soțul meu; el lipsea și ar fi trebuit să mă bucur de însingurare. În schimb mi-a atras atenția un zgomot din verandă: o tropăială de-abia auzită pe pardoseala de lut, împreună cu niște sunete umede și repetitive.
Am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos. Am strâns cămașa de noapte în jurul meu și am ieșit.
Soarele nu răsărise încă. În penumbră am distins un trup blănos, lăsat pe vine în timp ce se înfrupta din spinarea soțului meu. Sânge de jur-împrejurul lor, împroșcat în semicerc. I-au sclipit ochii gălbui, iar eu am încremenit, precum o ciută.
În timp ce eu dormeam, venise această fiară și-i sfâșiase beregata bărbatului meu.
Cam așa s-a încheiat prima mea noapte în Orașul Lupilor.
*
Deși știam că de lupi nu e bine să fugi, am țâșnit de pe verandă ca un oryx și am alergat pe străzile pietruite de mi-am învinețit călcâiele.
Nu există alt zeu în afară de Dumnezeu. Odazii, neamul soțului meu, divinizau lupii și stelele și acel blestemat oraș părăsit, iar bărbatul meu era mort. Am ajuns, fără suflare, la porțile unde ne legasem măgarii și i-am găsit întregi – pe ei lupii nu-i consideraseră demni de sacrificiu. Nici pe mine nu m-au văzut drept o ofrandă potrivită. Au poftit doar la perechea mea, prințul odad.
M-am dus la Nașira, măgărița mea, și mi-am frecat palmele de botul și gâtul ei. Numele său înseamnă Bine-vestitoarea. Santalul cu care-i fusese uns părul, izul pielii ei și statornicia corpului său m-au liniștit, dar adorarea animalelor tot fără noimă rămânea, așa că nu m-a putut ajuta cu nimic. Am privit spre orizont: soarele pe jumătate înălțat, surprins în timp ce răsărea, se așezase peste cer ca un tăciune roșu, iar dinspre oraș îmi ura Cale Bătută! un urlet.
Mai bine m-ar fi devorat pe mine acel lup.
Dar am fugit de el, deci probabil nu voiam să mor. Chiar și după ce soțul meu m-a uns cu seu și aloe, chiar și după ce s-a împins în mine, eu tot voiam să trăiesc și voiam să trăiască și neamul meu. Trebuia să fac ceva.
— Nașira, am zis, iar pumnul mi s-a strecurat sub botul ei ca să i-l ridic.
Am dezlegat-o în timp ce se târau spre noi propriile umbre, am încălecat-o și am îndemnat-o prin porțile cetății. Spre seară, odazii urmau să descopere că nu ne-am întors din noaptea nunții; a doua zi la amiază, să vină în orașul unde gresia are aceeași culoare cu pieile lor palide. M-ar găsi aici alături de prințul lor mort. S-ar năpusti, călare, asupra poporului meu.
Nu și dacă îi împac.
Orașul mirosea a praf și soare. Tenul meu încă avea miresme de unsori, cardamom și smirnă. Dacă am fi adus și smirnă în bagajele de însurăței, i-aș fi putut binecuvânta rămășițele bărbatului meu. Dacă ar fi existat în cetate lemn sau cărbune aș fi putut să-i înalț un rug, iar dacă m-ar fi sfâșiat lupii cât îi urcam leșul pe jar, probabil ar fi fost mai blânzi decât odazii.
Lupii amuțiseră și străzile orașului erau pustii. O urmă de nor a încremenit pe cer – doar până a topit-o soarele. Cine o fi trimis-o acolo să moară-n zori? Și cine o fi decis ca eu, care ar fi trebuit să fiu al cincilea fiu al lui Sal, să călăresc un măgăruș negru către o măcelărie și să trag un bărbat sfâșiat spre porțile orașului, ca să-l ard?
Numele său, al acelui prinț odad, fusese Ișur.
*
Trecusem de aleile largi și goale ale pieței, când ne-a sărit în cale un lup și Nașira s-a speriat. Inima mi-a bătut o dată, de două ori, ca a unui iepure.
Lupul s-a încovoiat, cu umerii lăsați și coada fâlfâind. Ne-a aruncat un kuf, kuf!, așa cum ne îndeamnă la joacă ogarii din palat, și a plecat. Nașira s-a agitat, potcoavele i-au ropotit și a încercat să fugă. I-am acoperit ochii cu mâinile.
— Zeu-lup!
Nu aveam nimic de pierdut. În cel mai rău caz mă mânca el, sau poate mă trăsnea adevăratul Dumnezeu, pentru blasfemie. Nu că până atunci Dumnezeu m-ar fi privit cu bunăvoință.
— Vino înapoi și adu-mi și soțul!
Sau oasele lui însângerate.
Lupul nu a venit înapoi.
Nașira a refuzat să mai înainteze. Am descălecat și m-am uitat în jur; am găsit un caravanserai, am mânat-o într-un grajd și am închis poarta. Dacă era nevoie, aveam să-l port pe Ișur pe brațe. Soarele mai urcase două degete în ceruri și, deși umbra mi-era adevărată apă peste piele, am plecat mai departe.
Pe măsură ce m-am apropiat de templul nopții noastre nupțiale, străzile s-au lărgit. Arterele orașului se întindeau spre ziduri ca spițele unei roți, iar în mijloc se găsea templul, aproape la fel de străvechi precum ambele noastre neamuri.
În templu roiau muște, îngrămădite ca niște boabe de piper peste trupul soțului meu, pe care ba se așezau, ba se ridicau. Cadavrul era întins pe jos, încă nedevorat, încă recognoscibil. M-am îngrețoșat, dar mi-am impus aceeași tărie ca a fraților mei și m-am dus lângă Ișur.
I-am atins trupul. Viața-i fusese smulsă din mâinile care-mi mângâiaseră fața, din brațele care mă îmbrățișaseră. Îi fusese sfâșiată burta, dar eu încă mi-o aminteam întreagă, asudând lipită de spatele meu. Coapsele-i erau despicate, iar părțile rușinoase-i lipseau. Puțea, metalic și-a fiere.
Am alungat muștele. Câteva mi-au intrat în ochi și le-am gonit iar. L-am prins pe Ișur de încheieturi și am tras de leș, care era în același timp greu și ușor – greu fiindcă eu nu ajunsesem vreodată la vigoarea fraților mei și nu mă antrenasem niciodată, ca bărbații; ușor deoarece lupii luaseră deja atât de mult din el. I se vedeau șira spinării și coastele, iar un omoplat însângerat se tot rotea precum aripa unei păsări. L-am târât spre ușă și atunci a intrat un lup, cu ochii săi galbeni și mari. Să fi fost cel care-mi oferise o plecăciune? Era slab de i se vedeau oasele. A scheunat.
Când am venit cu Ișur, la apus, nu am văzut vreun lup. Tatăl lui și bunicul său și toți strămoșii și-au adus nevestele doar până la porțile cetății și au plecat întregi de acolo. Ișur m-a tras înăuntru și mi-a zis că aceste ziduri și acești lupi și aceste raze de stele erau tot strămoșii lui, așa că nu i-ar face rău. În acel trecut îndepărtat pe când poporul meu era mai puternic decât odazii și-i alungase în deșert, ei s-au rugat lui Dumnezeu să-i salveze. Dumnezeu a preschimbat a patra parte din odazi în lupi, iar aceștia au făcut bucățele tribul lui Sal. Lupii erau protectorii odazilor. Nu l-ar fi rănit.
Fiara a scheunat și și-a târât coada pe pardosea. Peste umeri avea o dungă neagră, precum urma unei biciuiri, iar când dădea din coadă îi ieșeau șoldurile în evidență, ba într-o parte, ba în cealaltă. Am dat drumul încheieturilor lui Ișur.
— Dacă vrei.
Animalul era inteligent; m-a înțeles. A venit grăbit lângă Ișur, l-a lins și i-a smuls o bucată de carne din piept. Am icnit, în adâncimile de lângă plămâni, și m-am întors cu spatele. Doamne, iartă-mă. Răbdasem priveliștea trupului său sfâșiat, așa că de ce nu puteam răbda și sfâșierea? Mi-am astupat urechile.
Oare cum arătam în lumina aspră, cu o cămașă de noapte pătată de sânge și un lup ce-și ostoia foamea din pieptul soțului meu? Stăteam în picioare, cu palmele pe urechi, șoptind o rubaiyat religioasă. Fiara s-a hrănit vreme de șaizeci și patru de versuri, apoi a venit și mi-a adulmecat genunchiul. Mi-am coborât palmele, iar el a dat din coadă și a scos limba însângerată.
— Ancha, i-am zis.
Însemna șold; ale lui se profilau ca aripile unei lire, chiar și după ce-și umpluse burta. Știam să cânt la liră, dar nu prea bine, și nu aș mai fi avut vreodată ocazia, dacă odazii m-ar fi ucis cu familie cu tot.
Sau după ce m-ar fi omorât și mâncat lupii. În timp ce se hrănea Ancha, dinspre sălile interioare a apărut alt lup. Mult mai mare, zvelt și bine hrănit. Poate că el îl ucisese pe Ișur. Poate că urma să mă ucidă și pe mine, fiindcă îi furam cina. S-a apropiat și și-a rânjit colții.
Ancha a scâncit și mi-a luat palma în gură. A tras de ea fără să-mi zgârie pielea, după care i-a dat drumul și s-a rostogolit pe spate, cu labele strânse la piept. Lupul cel nou a venit spre noi, cu coada dreaptă. Ancha a scheunat și mi-a lovit gamba cu o labă.
Am îngenuncheat, apoi m-am întins pe spate. Până și câinii au regi și se pleacă în fața lor. Mi-am dus mâinile la inimă și lupul cel mare a venit la mine și mi-a trecut limba peste gât, piept și burtă. M-am cutremurat de-abia când și-a strecurat capul între picioarele mele, acolo unde Ișur mă atinsese înainte să mă pună în genunchi. Lupul cel nou a pufnit, iar Ancha și-a lipit nasul de obrazul meu. Furie și amărăciune și rușine mi s-au zbătut în piept și m-au făcut să izbucnesc în plâns.
*
I-am zis Malik. Regele. Când am încercat să-l iau pe Ișur, a mârâit și m-a dat afară, unde soarele se înălțase cam de-un braț. Încă de trei ori pe atât și va fi în ceea ce noi numim inima cerului; după încă o dată pe atâta ca timp, o să pornească la drum ostașii odazi.
Am mers către poartă, cu speranța să mănânc ceva și să-mi adun gândurile. Ancha m-a însoțit, fluturându-și coada și lingându-mi mâna din când în când.
Până să ajung la caravanserai, m-am gândit la două lucruri: să mă întorc la neamul meu, ca să-i avertizez să se înarmeze pentru o bătălie pe care nu o puteau câștiga. Sau poate să găsesc arme în cetate și să mă arunc eu în calea războinicilor, când or ajunge. Două lupte lipsite de orice speranță. Doamne, fie-Ți milă. Altceva ce aș mai fi putut face?
Odazii vor călări încoace, îndrumați de stele. Când lupii din trecutul acela îndepărtat mi-au sfâșiat poporul, odazii s-au plâns că nu-și pot găsi calea. Dumnezeu a mai preschimbat o pătrime din ei, în stele care să-i călăuzească. Așa că și astrele îmi purtau dușmănie mie.
În caravanserai, am găsit-o pe Nașira înghesuită de doi lupi.
M-am grăbit să intru în grajd, însă nu era de fapt încolțită. Doar stătea liniștită, iar cei doi lupi erau așezați față în față, alături de ea. Jur în fața Domnului că se contraziceau ca oamenii la piață: unul scotea un kuf!, apoi celălalt, apoi iar primul. După care m-au observat și s-au uitat la Ancha. S-au ridicat și s-au dus, de bunăvoie, în altă parte a încăperii.
Mai văzusem lupi. Vânau în haite, prin mărginimile cetății de acasă. Dar lupi care să traverseze o cameră, să se așeze și să vorbească pe rând, ca aceștia, eu nu mai pomenisem.
Temătoare să nu întârzii, am condus-o pe Nașira către poarta cetății. Ancha s-a ținut după noi.
M-am gândit să stau în poartă și să strig:
— Ia uitați-vă la mine, bărbați din stirpea lui Odad! Zeul vostru, nu al meu, v-a devorat prințul, zeul vostru, nu al meu, mă împiedică să-l ard sau îngrop.
Dar ce om îl ascultă pe altul când îi ponegrește zeul? Odazii erau idolatri și nu cunoșteau iertarea în căile lor păcătoase.
Am dat măgarilor niște ovăz, am scos din samare carne uscată de capră și lapte acru și m-am uitat în sus, către zidurile albicioase ale orașului. Odazii, nerecunoscători, tot s-au văicărit și după ce li s-au dăruit lupii și stelele; că nu au unde să hodinească și să se ferească de soarele aspru, așa că Dumnezeu a preschimbat a treia pătrime dintre ei în orașul din fața mea. Piatra avea aceeași culoare ca și pielea lor. Zidurile erau la fel de impresionante ca și spinările lor late.
Pe metereze existau și adăposturi pentru santinele, nefolosite vreodată. Poate mai rămăsese prin ele vreun arc sau lance. Nu mă pricepeam la arme, dar aveam de ales? Am căutat o scară, cu Ancha pe urmele mele.
Poate că l-aș fi putut păstra alături mine și atunci odazii ar fi realizat că am binecuvântarea zeilor lor. Dar stirpea lui Odad voia să-mi nimicească poporul, cu atât mai mult cu cât noi eram slabi. Bărbații însetați de război își ignoră zeii, chiar în timp ce pretind că fac voia Domnului. Iar dacă Ancha era zeu, păi era unul cam amărât. Chiar și după ce se hrănise din Ișur, tot mi-a cerșit și din carnea de capră. După care, cu ochi rugători, mi-a pus botul în poală.
Am înjurat și l-am alungat. S-a rostogolit pe trepte, scheunând, iar eu mi-am strâns roba mai bine și m-am grăbit să urc fără el. Nu era treaba lui ce aveam eu sau nu în locurile celea. Doar pentru tatăl meu, regele, fusese un necaz, fiindcă nu găsise fiică de oferit. Și pentru felcerul său și cuțitele lui tăioase, ca și pentru Ișur. M-am repezit la încăperea pentru santinele și am forțat ușa.
Nici urmă de cuțite, am remarcat. Nici alte arme, de niciun fel; monotonia gresiei și a lutului era întreruptă doar de razele prăfuite de soare. Niciun arc, săgeată, lance sau suliță. M-am dus la fereastră și am privit afară.
Niciun drum spre acest oraș. Doar prinții odazi mai vin aici, târându-și miresele. Nu se vedea vreun șleau pe care să sosească ceata de hăitași; dacă voiam, puteam rămâne acolo, în așteptarea dârelor de praf care le-ar fi vestit sosirea. Apoi aș fi murit.
Ancha a scâncit la ușă.
Într-un miez de noapte, cândva demult, pe când odazii dormeau în casele întrupate din strămoșii lor și stelele-i păzeau din ceruri, au venit lupii și i-au alungat. De atunci, orașul a rămas părăsit.
Ancha s-a strecurat înăuntru.
Au odazii o vorbă. Cică dacă intri în casa Domnului și bei și lovești pereții și țipi și blestemi, Dumnezeu te mănâncă. Pe când dacă ești pios și faci plecăciuni la fiecare intrare și aduci vin bun pentru jertfe, atunci Dumnezeu te mănâncă. Nu au bărbații ce să caute în casa Domnului.
Și nici eu.
Am ridicat un burduf și l-am aruncat din ușă. A lovit un acoperiș și a plesnit.
— Hai, pietrelor! am strigat, iar ele mi-au urlat vocea înapoi. O să fie război, să știți! Nu stirpea lui Sal ați tot vrut s-o nimiciți, de atâta amar de vreme? Nu de-aia mi-au mâncat lupii soțul?
Ecourile s-au stins și amărăciunea s-a topit. Poate că Orașul îi ura pe toți, indiferent că se trăgeau din Sal sau Odad.
Ancha mi s-a împins în picioare.
Mi-am coborât ochii spre el și palmele i-au găsit urechile. Nu era doar jigărit, ci și râios. Un zeu tare amărât și bolnav.
Odazii au petrecut doar o noapte în cetate înainte să-i alunge lupii. S-au dus și s-au ascuns în cotul unui râu și au proslăvit orașul de la distanță. Doar prinții lor reveneau, cu mirese, și doar eu i-am bătut străzile întrebându-mă dacă fantomele celor sacrificați nu se holbau cumva din spatele fiecărei ferestre, pregătite să se arunce toate asupra mea și să-mi fure suflarea din beregată.
Ce lucru îngrozitor, să-ți fie preschimbat trupul, la porunca regelui tău.
*
Ișur a făcut ceva de necrezut atunci când a încuviințat să mă ia de nevastă: să primească drept mireasă o femeie făcută de mâna omului, tocmai când regatul său era mai puternic. Ar fi putut să refuze.
Ar fi putut să-mi cruțe neamul doar pentru onoarea de mă putea avea drept soață.
M-am întors la templu, cu vin și miere. Am luat și carnea de capră și smochine uscate și smântâna pusă de Ișur în burdufuri ca să se facă unt sub șei. Am adus piersicile ce ni se dăruiseră și pâinea și prăjitura de nuntă cu miresme de trandafiri și chiar și pe Nașira, care nu fusese țesălată și parfumată, cum se cuvine pentru o jertfă. Altceva nu aveam.
Am intrat în răcoarea dinăuntru, cu izul de sânge și roiul de muște. Oasele lui Ișur nu se mai vedeau nicăieri. Sângele său lăsase o pată în ușa în care stătea, cu capul mândru ridicat, Malik.
Ancha și-a lăsat coada în jos și s-a târât spre Malik. Malik și-a ridicat bărbia ca să mă privească, de parcă ar fi zis Ei, vezi? și Ancha i-a lins botul, buzele și gâtul. M-am gândit la Ișur, când l-a pupat pe tatăl meu pe amândoi obrajii.
I-am oferit vin și mâncare. M-am gândit că aș putea încerca să îmblânzesc fiara, doar să-l îmblânzesc. Nu ofeream un sacrificiu, Malik nu era un zeu. Totuși, i-a cerut iertare Domnului.
— Dă-mi oasele soțului meu, am cerut, sau vino la poartă când îți sosesc odazii. Vorbește în numele meu. Dacă ești mai mult decât o fiară, te implor. Primește aceste daruri, ia-mi măgărița, ia-mă pe mine, dar cruță-mi poporul.
Malik a venit și mi-a înfulecat ofranda dintr-o înghițitură. Două. Trei, patru, cinci. A lins untul, apoi vinul. Ancha s-a văicărit, dar a dat din coadă.
Malik s-a îndepărtat. Am lăsat vasele pe jos, am luat burduful cu vin pe umăr și l-am urmat.
M-a condus către chilia preoților, unde erau întinse pe jos rămășițele lui Ișur. O dâră lată de sânge venea dinspre sala mare, precum un covor. Am simțit în gât o strânsoare ca a unor lacrimi ce nu puteau fi lacrimi. Mi-l doream să se ridice, viu și întreg.
Ișur se afla pe un culcuș străvechi din in, acoperit cu păr de lupi. Fața o avea neatinsă deocamdată, deși împestrițată de un fel de vânătăi. Piciorul său răsturnase un ulcior cu ulei pentru lămpi și lichidul băltea în jurul tălpilor. Ar fi fost bine dacă Malik mi-ar fi permis să ard trupul, fiindcă ar fi fost chiar ușor.
Am luat de pe un raft două pietre de cremene pentru amnar, însă Malik m-a avertizat, cu un mârâit, să nu dau foc hranei care-i aparținea. Mi-am ridicat mâinile deasupra capului, după care am pus pietrele între picioarele lui Ișur. La schimb cu ce i-a fost smuls. Apoi am regretat cruzimea gândului.
Leșul puțea. M-am întors. Malik încă mârâia în spatele meu, așa că Ancha m-a prins de mână și m-a tras afară.
*
Afară, sub bătaia soarelui care-mi ardea spinarea, am îngenuncheat și am intonat cincizeci dintre cele o sută de nume ale lui Dumnezeu. Domnul să mă apere. Mi-am lipit fruntea de țărână. Am încercat să alung gândul la Ișur, la cum m-a împins el în aceeași poziție, cu pieptul lipit de coapse și fundul pe călcâie.
Ișur, Ișur. El m-a privit cu dorință, deși eram femeie doar pe jumătate. Înainte să-i fi părăsit palatul, doica fiului unui văr de-al său m-a oprit și mi-a spus Ar trebui să te simți onorată de el. Voia să spună că femeile ca mine nu erau mai bune decât oile și el nu ar fi trebuit să mă trateze atât de bine. Dar ce mă păsa pe mine cât de bine avea el de gând să mă trateze?
M-am întors și l-am zărit pe Malik privindu-mă din ușă, cu gura la fel de căscată precum a lui Ancha. Poate că-mi zâmbea, dar nu am îndrăznit să mă apropii de acei colți. Am rămas pe loc, gândindu-mă la Ișur.
De ce m-oi fi gândit la Ișur?
Mintea mi s-a întors, precum un câine la mâncare, la noaptea nunții noastre. După ce ne-am desprins trupurile, eu tremuram, străduindu-mă să nu plâng. Ișur și-a lipit buzele de umărul meu și mi-a spus că-s frumoasă. Minciuni. Cine era el să-mi zică frumoasă, cine eram eu să ascult asemenea vorbe? Nu-mi doream să fiu frumoasă și nici să-l simt în mine. Mi-a șoptit la ceafă și m-am încordat; îmi venea să-l sugrum, sau să vărs. A adormit și eu tot nu reușeam să-l alung din gânduri, la fel cum nu reușeam să-i alung brațele cu care mă strângea lângă el.
Îl uram. Îmi pare rău, dar îl uram. Uram fiecare parte a sa, de la pielea palidă ca burta unui câine la izul sudorii sale, dulceag precum o pâine ce fermentează. Îi uram mâinile de pe șoldul meu și de pe piept și faptul că a murit peste noapte și m-a lăsat singur în orașul blestemat.
Gândul că odazii o să verse sângele poporului meu, tot așa cum Malik l-a vărsat pe al său.
Și uram moartea lui acolo, sub stelele acelea, la fel cum aș fi urât și o viață alături de el.
— Nu era demn de tine, i-am spus lui Malik, după ce și-a lăsat buzele să-i acopere colții.
Oare de ce nu mă sfâșia odată, ca să se termine totul?
— Dintre toți prinții odazi, ți-ai fi putut găsi altul mai rău și să-l lași pe el în viață.
Ișur nu a fost un om rău. Voia să-și convingă tatăl să cruțe poporul lui Sal. M-a cerut pe mine, deși eram o femeie mutilată. Și a fost blând; înainte să plecăm, mi-a sărutat tatăl pe amândoi obrajii. Cum de tocmai el a meritat să fie sfâșiat și pierdut într-un oraș în care nu-l mai bocește nimeni în afară de mine?
— Niciunul dintre noi nu a fost demn de tine.
Malik s-a ridicat și s-a dus în umbra din templu, lăsând soarele să-mi ardă numai mie umerii. În curând urma să se îmblânzească până și astrul și să lase lumea în stăpânirea stelelor.
— Ancha, am zis. Cel mai puțin iubit dintre zei. Tu o să-mi fii alături când vin războinicii, da?
Ancha s-a uitat în spate, spre templu, cu urechile ciulite, ascultând ceva ce eu nu puteam auzi. Apoi s-a întors și mi-a surâs cu un rânjet de câine prost, ca de obicei.
— Dea Domnul să fii tu de ajuns, am spus și am prins frâiele Nașirei.
*
Nu am putut dormi. Am numărat pe degete mișcările lunii peste firmament. M-am uitat după constelații familiare și am găsit Adhara, fecioarele. Shadir, pieptul. Al-dhanab al calbarai, coada câinelui. Ce nume or fi purtat pe când erau oameni?
Ancha a așteptat alături de mine, privind stelele, scoțând un sunet trist din gât.
— Erau rudele tale?
Oare ei fugeau cândva de strămoșii mei? Sau dimpotrivă, îi ajutau pe odazi să îi gonească?
— O să mă rog de tine sau de Malik să mă ajutați, însă astrele nu vor să-mi grăiască.
Ancha și-a lăsat labele pe piciorul meu și botul între coapse, iar eu l-am lovit. A scheunat și a sărit într-o parte. Am sărit și eu și am înhățat cel mai apropiat lucru – burduful cu vin. Am țipat:
— Dacă bunicii bunicilor tăi au fost cândva bărbați, ar trebui să știi mai bine decât familia mea cum mă simt! De ce-ți râzi de mine? De ce-ți pui capul tocmai acolo?
Am aruncat burduful de i-a sărit dopul. Vinul i s-a împrăștiat între labe, ca sângele.
— Ce, eu am râs de tine că ești lup? De oraș că e prins între ziduri? De stele că au ochii albi? Dacă toate astea contează câtuși de puțin, trebuie să mă ajutați!
Și atunci, jur pe numele lui Dumnezeu, s-a desprins o stea și a căzut din ceruri. S-a ridicat un urlet și cred că i s-a alăturat și astrul, după care un uruit uriaș a zguduit pământul. M-am aruncat în țărână. Doamne Dumnezeule Atotputernic, iartă-mă te rog, nu există alt zeu decât Dumnezeu…
Urletul n-a încetat, ci s-a înmulțit. Mintea mi s-a umplut de versete, iar Ancha mi-a prins încheietura în colți și m-a tras în oraș. Străzile se zgâlțâiau de parcă și clădirile se ridicaseră în picioare și alergau alături de mine.
Am ajuns la templu. Îl lovise steaua căzătoare și ardea cu flăcări roșii, cu tot cu stâlpii de lemn și uleiul pentru lămpi și trupul lui Ișur cu pietrele sale de amnar.
Am țipat și m-am repezit înspre pârjol, dar Ancha m-a prins de poale și am căzut. Sprijinit în palme și genunchi, m-am uitat la foc și la templul ce se prăbușea în el. L-am văzut pe Malik dând târcoale văpăilor, în timp ce i se alăturau alți lupi, unul câte unul. Am numărat patru, apoi zece, după care m-am oprit din socotit, când au încercuit flăcările și s-au pus pe hăulit ca niște bocitoare – și chiar boceau: orașul și stelele și lupii erau toți din stirpea lui Ișur, așa că îi făcuseră ei rug.
Iar eu, singura lui soție, am îngenuncheat în fața altui Dumnezeu și m-am rugat Lui.
*
Nu la amiază au sosit odazii. Au venit, pe cămilele lor, când soarele stătea pe orizont ca un pumn strâns. Au intrat călare prin porți și au coborât pe străzi către templul încă în flăcări. Văzuseră steaua căzătoare.
Erau trei bărbați, războinici toți, cu cingătorile împletite după felul odad și cu paloșe în mâini. Cel care îi conducea mi se părea cunoscut, dar nu reușeam să-mi amintesc numele său.
— Prințul vostru Ișur e mort și eu am încercat să-l îngrop…
Nu m-au lăsat să le spun că a făcut-o orașul în locul meu. Conducătorul lor și-a ridicat sabia și a răcnit:
— Deci l-ai omorât!
Ce aveam de pierdut?
— Prințul vostru a fost luat de zeii voștri, i-am răspuns și m-am retras către rug.
Poate că ar fi trebuit să mă arunc și eu în jăratec.
— Dacă aveți vreo urmă de dreptate în suflet, primiți viața mea la schimb! M-am născut prinț în neamul lui Sal. Prințul vostru mi-ar fi cruțat poporul.
— Sângele tău nu valorează cât al lui, m-a întrerupt conducătorul.
L-am recunoscut: era vărul lui Ișur. Avea ochii asemănători, dar mai cruzi.
— Priviți-vă zeii, am arătat cu degetul către rug. Orașul vostru și lupii și steaua care a căzut din ceruri…
Vărul lui Ișur și-a lovit cămila cu pintenii și a strigat ceva.
Mi-am ridicat ochii spre cerul pe care se cățăra soarele. I-am închis, cu vederea înecată în roșu.
— Nu există alt zeu decât Dumnezeu, am zis, și o să mă duc la El.
Nu mă așteptam la vreo salvare din partea Domnului.
Vărul lui Ișur a ridicat sabia. I-am auzit foșnetul mânecii și i-am întrezărit umbra, prin valul roșu de peste ochi. M-am întrebat dacă îl vor lăsa pe Ancha să mă mănânce. Poate așa ar mai pune și el puțină carne pe coaste.
Am simțit că mi s-a lipit de picior un trup. Am deschis pleoapele, am văzut paloșul coborându-se și l-am auzit pe vărul lui Ișur zbierând, căci Malik gonise prin spatele movilei funerare și-l trăsese din șa. Ancha mi s-a împins în gambe și m-am lăsat în genunchi pentru a-l îmbrățișa. Lupii s-au repezit din toate părțile, hămăind; războinicii s-au ferit și au scăpat armele, au sărit din spatele cămilelor și și-au ridicat mâinile deasupra capetelor, în semn de respect față de zeii lor. Slăvit fie Domnul, căci…
Vărul lui Ișur s-a zbătut când colții lui Malik i-au găsit beregata, apoi a încremenit. Ceilalți ostași au început să se ploconească. Soarele s-a eliberat din strânsoarea orizontului, iar Ancha m-a lins pe față, peste gât și buze, de parcă am fi fost de-același sânge.
Sub ochii Domnului, același singur Dumnezeu care i-a preschimbat și pe ei, am putut recunoaște că, poate, chiar vom fi.
Tradus de Miloș Dumbraci
© 2011 by An Owomoyela.
Originally published in Fantasy Magazine, February 2011 Issue / publicat inițial în Fantasy Magazine, numărul din februarie 2011, link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
