Nu am fost niciodată la fel de frumoasă ca în acea dimineață, nici la festivitate, nici la balul de absolvire a studiilor. Pentru nicio ocazie specială. Niciodată. Cu siguranță nu în ziua nunții mele, când obrajii și gâtul au devenit roșii din cauza urticariei, ca un fel de avertisment. Le-am ascuns sub un strat gros de pudră și mi-am lipit gene false pe pleoapele iritate și umflate, înainte de a le presăra cu sclipici.
Dar, de ce, în ce scop? Pentru ca mai târziu, într-un atac de furie, să-mi rup pozele de la nuntă.
Nu puteam să-mi suport fața aceea falsă, mohorâtă, ca de piatră. Gata cu asta. Totuși, mai erau și alte motive.
Căsătoria nu presupune înșelătorie. A noastră deloc. Suferința a atins apogeul și oricât de mult am încercat să o ascund cu flori, la fel cum nu a acoperit-o niciun machiaj realizat de cosmeticienii de cadavre, nicio rochie cu volănașe întinsă peste membrele sfărâmate, nici un efort sincer din partea necrofililor talentați din salonul mortuar nu poate pune sub semnul întrebării faptul că sunt complet și irevocabil moartă.
Cosmeticianul mortuar a fost vizibil bucuros să mă vadă. El i-a spus soțului meu ceva de genul “puteți pleca, mă ocup personal de ea”. Iar el, ca un ticălos ce era, a plecat. A considerat că este suficient să-i strecoare perversului plata vinovăției pe care a simțit-o, fără să primească măcar un mulțumesc pentru aceasta. Perversul și-a luat imediat cutia cu farduri.
În două-trei ore, dintr-o mizerie sângeroasă de oase cu greu adunate de pe trotuar, dădu naștere unei zâne adormite, o prințesă fermecată, machiată perfect, dar sfărâmicioasă și perfect inutilă de care până și prințul fugi fără un sărut.
Mama mea a amețit când m-a văzut. S-a împleticit și și-a scăpat geanta, în timp ce fratele meu o ținea să nu cadă în orice moment. Amândoi plângeau.
Nemernicul era cât pe ce să plângă, dar se abținu. Mă privi, cu ochii mari strălucitori își mușcă buzele ca un copil, înainte de a izbucni în lacrimi și ieși prin ușa de la morgă.
Totuși, amanta lui a fost mai îndrăzneață. Da, și ea a venit. Trebuia să se asigure că eram cu adevărat moartă. Stătea mai înspre margine, puțin mai departe de coșciug, cum se cuvenea de fapt. Nu se simțea în largul ei. Știa că nu putea fi atracția principală a zilei și nici măcar nu a încercat. Spre deosebire de mine, ea își cunoștea întotdeauna locul. Și tot spre deosebire de mine, era maestra prefăcătoriei.
Într-un final, rudele și prietenii au plâns puțin iar apoi au plecat, lăsându-ne pe amândouă singure. Abia atunci, a îndrăznit să se uite la mine. S-a învârtit în jurul sicriului meu, ca o pasăre de pradă. Sau, ca și cum ar fi vrut să mă întrebe dacă machiajul cosmeticianului mortuar m-ar putea aduce ca prin magie înapoi la viață, ca să pot sta din nou în calea ei.
Imediat ce a început să-mi îndrepte cutele de pe rochie, mi-a părut rău că aveam ambele brațe rupte.
Nimic, nici măcar furia, nu mi-a mai mișcat inima înghețată.
– Înapoi, curvă mizerabilă, am țipat eu fără glas. Nu mă atinge, ticăloaso! Dispari! Acum!
Nu m-am așteptat ca ea să mă audă și sigur nu m-a auzit. Acest lucru necesită ceva mai mult, o conexiune, cum ar fi cea pe care o am eu cu voi. Totuși, se dădu un pas înapoi, făcu o grimasă și își acoperi gura cu mâinile.
– Bine, idioato, nu plânge acum! Vei plânge destul, odată ce îți vei da seama de valoarea a ceea ce te-ai străduit atât de mult să câștigi! Te iert. Nu te condamn, nu-ți port nici o vină. Ești și așa destul de rea cu soțul meu îngrozitor. Haide, haide, nu fi nebună! Ai grijă de ceea ce ai obținut, din moment ce ești așa de fericită să-l ai…
Nu puteam avea copii. O ciudățenie a naturii. Ani de zile m-am luptat. Am încercat totul. Clinici și spa-uri. Medicamente puternice și otrăvuri și mai puternice. Medicină tradițională și alternativă, chiar și vrăjitoria, precum și altele. Nu pot nici măcar să-mi amintesc totul. Medicii la fel de bine mi se strecurau pe sub piele, înțepându-mă pe aici și pe acolo, manipulându-mă până când mi-am pierdut nu numai sentimentul de rușine, dar și sentimentul că nu eram nimic mai mult, decât o mașină de făcut copii – și una stricată.
Și apoi, dintr-o dată, am fost copleșită de vid. Mi-am oprit tratamentele și am adoptat un câine.
Am devenit aceea doamnă ciudată cu câini care nu putea face diferența între oameni si animale, dar care vorbește cu propriul câine.
Am vrut să adopt un copil, dar puii de animale sunt mult mai accesibili. De parcă un copil fără părinți e mai fericit decât un câine fără stăpân! Pe lângă asta, mi-am pierdut voința de a crește un copil adoptat chiar și cu el; cu soțul meu.
– De ce înseamnă asta atât de mult pentru tine? m-a întrebat el cândva.
Nici nu mai știu. De unde vine dorul de a avea ceva ce nu avusesem niciodată? Presupun că este singurătatea și goliciunea care a stat întotdeauna între noi.
Știam de existența amantelor lui. Prima, a doua, a cincea. Și ultima, care a venit să mă vadă. Am fost la fel de indiferentă față de toate.
Aș fi putut să mă îndepărtez, dar de ce să-i fac viața mai ușoară? L-am lăsat să-și găsească propriul drum. Dragostea adevărată găsește întotdeauna o cale. El a găsit-o în cele din urmă când mi-a spus că va fi tată.
Am deschis o sticlă de coniac vechi și am ciocnit cu el. Am râs și am plâns. I-am spus să dispară din fața mea. S-a conformat și m-am încuiat în apartament și am băut. Am băut toată după-amiaza, am golit sticla. Telefonul a sunat, dar nu am răspuns. Ei au bătut în ușa mea, dar eu nu m-am mișcat din loc. Și apoi am rămas fără aer, așa că am deschis o fereastră….
La un moment dat, doi bărbați corpolenți m-au pus în sicriu. Nu le-a păsat de felul în care arătam.
– Ușor, tâmpitule! s-a răstit cel mai bătrân dintre ei. Ai fi putut să o rupi! Ai grijă!
– A căzut de la etajul al șaselea și este încă întreagă.
– Atunci, să rămână în felul acesta. Haide, trage!
– Oi! Ăsta nici măcar nu e coșciugul ei!
– Glumești!
– Nici vorbă! Acesta este pentru pictorul de a căzut de pe schelă! Al ei este cel nou, din lemn lăcuit.
– Doi morți striviți! Nu am de gând să mă obosesc să îi schimb între ei.
Așa am fost eu, cea care a pierdut tot ce puteam să pierd în această viață, pusă în coșciugul greșit.
Mă odihnesc într-o groapă săpată pentru un zugrav alcoolic, un suflet vesel care a băut mai mult decât munca de pe schelă i-a permis și a sfârșit la fel ca mine. Zdrobit.
Trebuie să precizez că destinele noastre, se suprapun în mare măsură. În timpul înmormântării mi-am dat seama că el, de asemenea, a fost un singuratic și că nu erau prea mulți oameni cărora le va lipsi.
Zugravul nu a avut un câine, totuși. De aceea, lui îi este mai frig în mormântul meu decât mie în al lui.
De acest lucru mi-am dat seama, când am auzit un scâncet și labele tale scormonind pământul proaspăt săpat.
Încă mi-e rușine de faptul că m-am îndoit de tine că vei veni. Știu că dragostea adevărată găsește întotdeauna o cale.
Tradus de Maria-Teodora Bistreanu