în acest bio-SF, bizara, dar ordonata lume de pe Eluna, în care puștoaica Freosanrai a crescut visând la nave spațiale, se dovedește a fi mult mai puțin serenă decât la prima vedere – și mai predispusă la secrete decât la îndeplinirea viselor…
— Ce vezi tu acolo sunt de fapt niște nave spațiale străvechi, propulsate cu vele din laser. Orbitează un nor îndepărtat de gaz interstelar, iluminat de stele tinere și fierbinți. Observi că norul are nuanțe de maro și verzui? Uită-te cu atenție. Navele par niște punctulețe sclipitoare, microscopice.
— Sunt din acelea cărora li se spunea plase-de-păianjen? l-am întrebat.
— Da, așa le ziceau. Le vezi?
— Vreo treizeci. Orbitează același punct?
— Nu. Să nu uiți că obiectele pe care le observi acum nu sunt cele care au părăsit Sistemul Solar. Astronavele au evoluat de-a lungul veacurilor. Din când în când se întâlnesc pentru împerechere, își transmit genele artificiale și aduc pe lume vase noi.
—Oricum, ce vedem noi acum este o imagine veche de sute de ani. Cine știe ce s-a mai întâmplat între timp!
— Chiar așa! Bine spus, copilă. O problemă obișnuită când vine vorba de mașinile antice și auto-replicante. Înregistrările ne sugerează că multe dintre ele au plecat deja din regiunea interstelară la care ne uităm. Nu știm încotro. Tu le vezi pe cele care au mai rămas.
— Și nu știm câte plase-de-păianjen s-au mai născut?
— Nu.
După o pauză, l-am întrebat:
— De ce-s atrase de norul de gaz?
— Au nevoie de materii prime și energie ca să trăiască – și ca să evolueze. Îi dau târcoale precum niște corbi unui stârv.
M-am cutremurat.
— Noi nu mai avem pânze-de-păianjen, nu?
— Avem tehnologii mai avansate, dezvoltate împreună cu extratereștrii.
— În Eluna!
— Da, copilă.
— Mi-ar plăcea să lucrez în astroport. Pare interesant.
— O să te ajute familia, știi doar. Însă acum nu ești decât ucenică. Peste vreo sută de ani, când te faci mare…
— Atunci?
— Ei, cine știe.
*
Exnul avea mărimea unei pisici, forma unui neg și culoarea cafelei, iar glasul său văicăreț începea s-o îngrijoreze pe Freosanrai. Însoțitorul său era interzis în smârcurile din Eluna și tatăl ei putea să apară dintr-o clipă în alta. Freosanrai privi de jur împrejur în cubiculul pe care-l folosea drept atelier. Cu o fluturare de palmă, opaciză plexi-zidul, apoi strecură exnul într-un recipient de aluminiu.
— Nu, nu, beznă nuu! se smiorcăi extraterestrul.
— Șșșș! Doar cât e tata pe-aici, dup-aia plecăm. Ți-am mai spus, tu nu ai voie în zonă.
— Beznă!
— Hai, liniște!
Se ridică, derulă o oglindă și-și verifică aspectul: păr azuriu, tuns scurt, ochi întunecați și mari, gură îngustă. Haine subțiri din mătase și cizme de cauciuc până la genunchi.
Zgomot de pași afară, un ciocănit la ușa cubicului. Intră tatăl său, încruntat ca de obicei.
— Ce tot faci pe-aici?
Pentru o clipă, Freosanrai rămase blocată de întrebare.
— Păi aici trebuie să fiu…
— A, da, chim-arborele acela pentru crearea unui mineralier xmech, nu?
Freosanrai încuviință din cap. Probabil că tatăl ei său avea multe pe cap, de uitase ceva atât de simplu.
Osanagai mormăi:
— Ai plasat atelierul prea departe de chim-arbori. Ți-am mai spus și alte ori.
Deschise ușa și privi afară. Muzica mlaștinilor Elunei deveni audibilă, iar Freosanrai simți și izul de metan. Se uită la zecile de chim-arbori, cu trunchiurile lor cenușii acoperite de coaja încrețită precum o piele de elefant, rădăcinile afundate în apa întunecată, frunzele roșii-purpurii, de mărimea unor pături; capetele ramurilor încărcate de flori, atârnând precum niște hârtii umede.
Fără să-și privească fiica, Osanagai zise:
— De data aceasta nu-i voi spune nimic lui Zebenunai. Dar o să te rog să înveți din greșeli. Dacă ești prea departe de chim-arbori, o să ratezi dezvoltarea mugurelui. Prea aproape, o să fii o interferență în polenizare. Trebui s-o nimerești la fix. Acum faci parte dintre Artizani, așa că nu mai ai marjă de eroare.
Freosanrai îl privi scurt și murmură:
— Bine.
Osanagai se încruntă.
— Nu ai nimic de făcut?
— Ba da, lucrez la ceva.
Osanagai ieși din cubicul, înaintând câțiva pași. Se întoarse și zise:
— Peste noapte rămâi aici?
Freosanrai dădu din cap, afirmativ.
— Cred că o să apară vreun multifigur și-o să polenizeze floarea de mineralier xmech. Am văzut unul ultimele două nopți, un fel de libelulă argintie mare, însă floarea nu era încă dezvoltată complet. Oricum, mâine fructul va fi copt, dacă floarea e polenizată la noapte.
— Să-l mănânci imediat.
— Da, tată…
— Apoi să îngropi excrementul la o adâncime de zece centimetri, care să-i permită sâmburelui să crească nava…
— Fără vreun obstacol sau întârziere, dar și protejând mașina încă nedezvoltată.
Osanagai clătină din cap.
— Ai impresia că le știi pe toate doar pentru că ai terminat școala.
Fata ridică din umeri.
— Știu elementele de bază, adică cele pe care tocmai mi le repeți.
— Să nu ratezi din nou. Xmechii nu iartă greșeli. Zebenunai le va pierde respectul, dacă nu livrează Facțiunii de Rubin nava comandată. Îi știe de peste trei secole.
Freosanrai se încruntă.
— Cine?
—Facțiunea de Rubin. Una dintre structurile populației xmech. Zebenunai a încercat să le descopere originea prin extrapolări, pornind de la poziția stelelor de unde emit. Nimic important pentru tine. Pa.
Osanagai se îndepărtă, cu pelerina lăsând în urmă o cărare prin iarba umedă a luminișului de chim-arbori. Freosanrai ieși din atelier și oftă. De jur împrejur, crângul des de chim-arbori elunezi gemea, răscolit de vânt. Ridică ochii spre bariera externă, albicioasă și translucidă a Lunii, asemănătoare cu norii de pe Terra originală; pe sub centură se distingeau stoluri de fluturi, miliarde de aripi reflectând lumina solară precum un curcubeu de beteală.
— Scoate-mă afară! Vreau înapoi la tine în rucsac!
Freosanrai intră în clădire și scoase exnul din recipient. Îl strecură în rucsac și lăsă capacul să cadă peste fața pieloasă a extraterestrului.
— Prea întuneric?
— Nu, acum e bine. Te-am ajutat destul aici? Putem pleca?
Ezită. Avea la dispoziție doar o oră până se lăsa noaptea peste Ministrator, deci nu i-ar fi ajuns timpul să ducă exnul în ascunzătoarea din Sectorul de Mlaștini și să se întoarcă. Totuși, scopul ei personal, de a folosi exnul ca să memoreze tipurile de chim-arbori, și-l cam îndeplinise. Dacă era descoperit, ar fi fost alungată dintre Artizani, spre veșnica rușine a tatălui său.
— Te țin aici până mâine, decise. Nu pot risca să ratez multifigurul.
— Vine la noapte?
— Sunt ferm convinsă că floarea xmech e gata.
Odată hotărâtă, Freosanrai ridică rucsacul și-l cără peste luminiș, până la cel mai apropiat rând de chim-arbori. Se cățără peste ei cu greutate, alunecând pe rădăcinile acoperite cu mușchi, și căută vreo adâncitură în sol. Când găsi una potrivită, lăsă ranița în ea. Se uită împrejur. Partea Elunei dintre Sectorul de Mlaștini și Negromonte nu era prea folosită. Se vedea o singură hologramă, la vreo 50 de metri distanță, o spirală aurie care marca poziția unei semințe în germinare. Da, rucsacul urma să fie în siguranță.
— Pa. Mă întorc mâine să te iau.
— Bine, fie.
Freosanrai se întoarse la cubicul, verifică monitoarele și se întinse pe iarba de afară, într-o poziție de yoga.
Întunericul începu să se pogoare peste Eluna. Mulți dintre chim-arbori se relaxară, cu trunchiurile trosnind, iar crengile li se lăsară în jos. Multifigurii de seară porniră să fluture printre copaci, profitând de ultimele raze de lumină ale soarelui. Pe măsură ce trecu timpul, Freosanrai începu să se îngrijoreze că libelula de argint nu se va întoarce, deși era ora potrivită pentru polenizările bazate pe miros. Își puse ochelarii magnificatori. Nimic.
Se lăsă noaptea și tot nimic. Tânăra începu să se agite.
Sectorul Comercial, aflat între Mlaștini și Ministrator, era de obicei foarte liniștit peste noapte. O adunătură complicată de magazine și oficii se întindea pe mai mult de 50 de kilometri pătrați, iar la apus toate se închideau, conform legii. Granița cu Sectorul Măslinilor era nepăzită însă, ușor de trecut, iar hedoniștii de acolo veneau uneori ca să folosească bulevardele largi drept bordel, piață de droguri sau dormitor.
Un bărbat se împletici pe strada Punctul Zero, o arteră pietonală foarte apropiată de marginile Elunei. Deși beat, auzea bine zbârnâitul, scârțâitul și mormăitul tehnologiei eluniene, pe care, ca om simplu, cetățean cu drept de vot, nu o înțelegea, dar o simțea cumva liniștitoare. Știa unde se află. Se opri, își mai injectă câțiva mililitri în vene și-și văzu de drum. Stelele nu se întrezăreau dincolo de bariera lunară, sfera aparent întunecată și fremătătoare. Computere extraterestre controlau cu precizie cantitatea de energie solară pentru habitatul de sub ea. În acea zi crescuseră albedo-ul cu o fracțiune de procent, ca să răspundă la nenumăratele informații trimise de senzorii botanici.
Bețivul se sprijini de pereți, într-un gang întunecos. Dincolo de plexiglasul de care se lipise, văzu mărfuri din sectoarele inferioare: truse de terapie genetică, generatoare portabile de microbi, ochi auxiliari. La picioare îi lucrau un cârd de automatoni negri, care săpau tranșee minuscule pentru a instala cabluri optice. Le-ar fi tras un șut, dar, chiar și așa, bine abțiguit, nu reuși să treacă peste tabu.
Se poticni în stradă. Ceva sclipitor, mare cât un copil, zbură spre el. Bărbatul se opri.
Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Obiectul părea construit din metal argintiu, reflectant precum o oglindă, însă cu forma unei insecte. Plana la câțiva metri distanță, iar aripile-i formau modele de lumină răsfrântă. Ciripi, apoi atacă.
Capul insectei se lipi de-al său și se strădui să-i imite forma. Din rănile deschise țâșni sânge. Bețivul încercă să țipe, dar insecta îl sufoca în eforturile ei de a-i replica fața, așa că urletele sale rămaseră neauzite. Căzu și-i plesniră ochii. Artefactul încercă în continuare să-l copieze, dar se simți confuz. Nu așa ar fi trebuit să meargă procedura. Ceva era diferit la fața mobilă, flexibilă și moale.
Se îndepărtă. Amețită, încercă să-și găsească ramura de odihnă, dar nu reuși. Ceva din cap nu-i permitea să gândească destul de clar. O mâncărime pe care nu o putea scărpina. Găsi urgență un adăpost, sub o grămadă de pietre de macadam. Va trebui să aștepte. Să se calmeze. Să decidă ce-i de făcut.
Bărbatul era mort, cu fața strivită și însângerată. Zăcea într-o băltoacă roșiatică.
Până la urmă, Freosanrai înțelese că ceva nu mersese cum trebuie cu polenizarea și deci nu va mai crește nici o navă xmech. Speriată de ce o să zică tatăl său, încercă să se gândească la opțiuni.
Cea mai evidentă ar fi fost să ceară ajutor. Imposibil – trebuia să demonstreze că deține calitățile necesare. Pe deasupra, în general nu avea o fire care să accepte sprijin. Îi mai rămânea o singură alternativă: să facă singură pe detectivul.
Nu-i fu greu să verifice înregistrările de peste noapte și să găsească ceva deosebit: un multifigur își ratase traiectoria și părăsise Eluna. Se așeză sub un chim-arbore și se gândi la implicații. Multifigurii erau în simbioză cu Eluna, așa că nu aveau ce căuta pe afară. Atunci oare ce să se fi întâmplat?
Avu nevoie de doar câteva clipe ca să altereze înregistrarea traseelor și să ascundă eroarea multifigurului de sistemul Artizanilor. O înșelăciune foarte simplă. Luă exnul și porni spre poartă.
— Unde mergem? se auzi o voce rugătoare din rucsac.
— În Ministrator. O să-ți placă.
— O, da! Luna! Oameni interesanți, nu copacii oribili de aici.
— Ți-am mai spus. Nu-s copaci.
— Și-o să-mi mai spui, o să-mi spui! o îngână exnul.
— Liniște! O să am nevoie de ajutorul tău acolo, pe străzi. Când ies din Eluna sunt ca un melc scos din cochilie.
— Știu, te-am văzut. Dar ai zis că tu ai voie să ieși.
— Voie am… doar că Artizanilor nu le place ideea. Noi trăim separat de restul lumii.
— O să păstrez tăcerea, căci ne apropiem de poartă.
Poarta era o stâncă solidă, cu un tunel prin ea. Pentru că folosirea tehnologiei atrăgea opoziția unora, Artizanii deciseseră că vor utiliza cea mai rudimentară metodă pentru a apăra Eluna: forța brută. Un plan care funcționa bine de milenii. Freosanrai se aplecă la intrarea în tunel, iar sunetul cizmelor sale moi reverberă în ecouri bubuitoare.
La ieșire, vreo zece-douăsprezece femei îmbrăcate-n verde stăteau în jurul unei mese de plastic. Una dintre ele se ridică și-o întrebă:
— Unde te duci?
— În Ministrator.
— De ce?
— Probleme personale.
Femeia ezită suficient de mult cât să-i transmită că nu o crede, însă îi permise trecerea. Freosanrai nu se lăsă impresionată. Mișcările Artizanilor erau înregistrate, dar mult prea rar verificate, unul dintre avantajele de a face parte dintr-o castă atât de exclusivistă.
Ieși într-o stradă întunecată. Deși era deja zi, clădirile înalte de pe laturi blocau puțina lumină solară care trecea prin sfera exterioară, de data aceasta albă ca neaua. Se afla în Expoziție, inima administrativă a Ministratorului. Grăbi pasul.
— Încotro? îl întrebă pe exn.
— Nu te grăbi. Dacă pari nervoasă o să ieși în evidență. Mergi încet. Nu te holba la trecători și clădiri de parcă ai fi străină. Bun, mai exact ce vrei să facem?
— Să dăm de urma multifigurului. Nu-mi pot imagina cum de-a ajuns pe aici. Ce-o fi fost în capul său?
— Ce urme căutăm?
— Ceva neobișnuit, petrecut azi-noapte.
— Prea multe. Ministratorul are peste o mie de kilometri pătrați. Fii mai clară.
Freosanrai simți că începea s-o copleșească frustrarea.
— Și cum ai vrea să fac asta, mă rog? Doar nu a mai evadat vreunul înainte, așa că de unde să am habar ce caut?
Exnul nu-i mai răspunse. Freosanrai se opri în umbra unei intrări, îl scoase din rucsac și-l puse în poală, ca pe un bebeluș. Fața de piele încrețită se ridică spre ea: ochi în formă de farfurioară, gură păroasă, branhii negre, externe, ca niște mustăți.
— Ai tu vreo idee? îl întrebă. Ai fost întipărit cu șabloane umane, așa că trebuie să ai vreun gând, vreun punct de pornire.
— Mă gândesc.
Își închise ochii și începu să șoptească singur. Fata așteptă, răbdătoare.
— Chim-arborele care sperai că va dezvolta un fruct de vehicul xmech era pe latura Elunei dinspre Sectorul Comercial, nu?
Freosanrai ridică din umeri.
— Mai aproape de cel al Măslinilor, cred.
— Să mergem acolo. Granița dintre sectoare nu-i ermetică. Hai să verificăm ce au înregistrat camerele din Comercial azi-noapte.
— Camerele?
— Negustorii nu se bucură deloc atunci când bețivii și drogații le murdăresc proprietățile. Ai un detector pentru multifigurul de metal, nu?
— Am o trusă la mine, da.
— Atunci să găsim un mijloc de transport. O aeronavă. O aeronavă, da!
Freosanrai mormăi:
— Doar zi-mi unde trebuie să ajungem.
Ghidată de harta din memoria exnului, pătrunse doi kilometri mai adânc în Expoziție, până la un aerodrom plin de aeronave indigo. Descărcă orarele în palmar și alese cursa cea mai rapidă spre granița cu Zona Măslinilor, aflată la o distanță de vreo 15 kilometri. Scoase din buzunar documentele modificate, plăti și intră pe pistă.
Un sfert de oră mai târziu, aeronava decolă. Freosanrai se afla în cabina de sub dirijabil, relaxată într-un loc la geam. Pe măsură ce zeppelinul se înălță, sub el se întinse Zona Xiix, o pernă uriașă plină de ace cu gămălie; după aceea plutiră peste Negromonte și Sectorul Mlaștinilor. Cerul sclipi în timp ce frontiera din aer de doi moli a Ministratorului se despică în calea lor, apoi se reformă, sub presiunea vremii de afară.
La granița dintre Sectorul Comercial și cel cu Măslini, exnul o îndrumă pe tânără către o baterie de camere video. Îi fu ușor să-și utilizeze cardul de identitate pentru a le accesa înregistrările nocturne.
Șase negustori s-au unit într-o societate anti-muzik. Dependenții de muzik au alcătuit un grup opus. Până la căderea serii se așteaptă ca negocierile să asigure o pace.
Vălătuci de nooling au blocat scurgerea apei și au provocat inundații. Au fost aduși automatoni, s-a eliberat cursul, vălătucii de nooling nu au avut de suferit.
S-au derulat raiduri anti-Sufoc în Sectorul Măslinilor. S-au confiscat 6 kilograme de Sufoc.
Un bărbat a murit după ce i-a fost mestecată fața. Atacatorul nu a fost identificat și se presupune că se ascunde în proximitate. Investigatorii fac cercetări.
Miles Fayne a fost nominalizat pentru postul de lider al forumului valutar. A declarat că o să aibă loc schimbări majore.
Freosanrai oftă.
— Ceva util în toate astea?
Exnul tăcu pentru câteva clipe, apoi zise:
— Rapoartele unu, trei și cinci sunt inutile, pentru că se referă la aspecte în derulare. Deschide raportul patru.
Freosanrai se supuse.
Un bărbat a fost ucis de un atacator neidentificat pe strada Punctul Zero…
— Unde-o fi strada asta? întrebă fata.
— Lângă frontiera cu Eluna.
— Aha!
… fața i-a fost devorată de un obiect neidentificat, într-un atac aparent lipsit de motive. A fost găsit mort la fața locului și dus la Sectorul de Refolosire, unde familia a fost invitată să-și prezinte omagiile. Investigatorii din Lobby-ul Comercial analizează datele colectate local pentru a crea un portret-robot al criminalului. Un investigator a declarat: ”Am găsit o urmă subțire de sânge, dar nu ducea decât până în piața Zil. Pregătim niște nasuri și sperăm că le vom putea folosi pentru a detecta molecule de sânge”.
— Ar fi putut un multifigur să ucidă un om? întrebă exnul.
— La fel de probabil cu a compune un poem, se încruntă Freosanrai. Putem ajunge și noi în piața Zil?
Piațeta era o zonă pavată, înconjurată de clădiri joase. Investigatori comerciali, evidențiați de pălăriile gri, se învârteau de jur împrejur.
— Să așteptăm până pleacă ăia, șopti exnul. Dacă se prind că ești Artizană o să intre la bănuieli.
— De ce? Că doar am la mine cardul de identitate. Nu văd de ce aș fi suspectă.
— Investigatorii cu experiență au și intuiții. Ești naivă dacă presupui că ești de neatins! Ar putea să-și dea seama de unde vii și doar din grai, după accent.
— Nu mai vorbi, te-ar putea auzi careva! Oricum, mi-a venit o idee.
Exnul nu întrebă ce idee. Trecură două ore. Freosanrai se așeză pe treptele unei prăvălii de vinuri și așteptă să plece investigatorii. Piața, mai mult un nod administrativ decât mercantil, se liniști, cu bâzâitul computerelor audibil peste gălăgia unor copii care se jucau undeva în depărtare. Până la urmă, bărbații cu pălării gri plecară și Freosanrai putu să treacă la treabă.
Mai întâi, doar se plimbă prin zonă. Fără vreun indiciu cu privire la ce se întâmplase în noaptea dinainte, își lăsă mintea deschisă la orice semn, oricât de subtil sau straniu. După câteva minute, observă în macadam o crăpătură aparent nouă.
— Ce-i? zise exnul.
Fata nu-i răspunse, ci trase din rucsac o trusă de detecție. O desfăcu și scoase o cutie de furnici magnetice. Ridică încet capacul, făcu un pas înapoi și împrăștie miile de insecte, într-un arc larg. Sări și mai departe înapoi, după care își defocaliză pupilele, pentru a vedea modelele formate de deplasarea furnicilor după intrarea lor în mod defensiv și căutarea unui adăpost. Nu exista niciunul, așa că și mișcarea lor rămase aleatoare, însă tot putu distinge o formă când șirurile de furnici urmară metalul de sub pietre.
O formă cu aripi. Ghicise bine.
— Ori s-a ascuns, ori e inactiv.
Se uită împrejur. Câțiva trecători observaseră eliberarea furnicilor, dar păstraseră distanța, așa că momentul era bun pentru captură. Înhăță colțul celui mai apropiat cub ciobit de granit, îl ridică și distinse un picior argintiu. Își strânse degetele în jurul său și trase. Multifigurul inert ieși la iveală, șifonat ca o folie de celofan. Freosanrai îl strecură într-o pungă, apoi în rucsac.
— O să atace? s-a întrebat exnul.
— Nu. E viu încă, dar nu va mișca până nu este reactivat.
— Și-acum? Ce facem?
— Ciudat. Sub macadam văd niște bambus. Proaspăt. Mă întreb dacă nu cumva…
De pe estradă, Suzan Cnasis privi peste verdeața foșnitoare din Bambooine. Departe spre nord, distinse conturul cenușiu al Sigguratului, de forma unei piramide în trepte, cu o ceață albăstruie plutind în jurul vârfului și baza scufundată într-o aglomerație masivă de bambus.
Își întoarse privirile înapoi, către șantierul arheologic din jurul său. Echipa îndepărtase două sute de metri pătrați de bambus, ca să ajungă la solul ciocolatiu înțesat de pietre. Privi la ceasul degetar. Lackshmi Davatasive, colega sa, întârzia din nou.
Suzan oftă.
După o oră, auzi râgâiala familiară, apoi voci prin desișul de bambus, după care zgomotul unor cizme cu ținte metalice troncănind pe scândurile de lemn. În câteva clipe, Lackshmi apăru pe estradă, zâmbitoare.
— Ai ajuns prea devreme, Su!
Suzan ignoră remarca.
Lackshmi se întinse, ca o pisică trezită dintr-un somn adânc.
— Vremea nu arată bine deloc. Se prognozează furtuni.
Suzan privi cerul plumburiu, acoperit de nori pseudo-cirrus.
— Poate.
Se uită la părul alb și lung al nou-venitei și întrebă:
— Ce ai în…
Lackshmi își smulse din plete ceva ce părea o bucată de caramea.
— Ei, prostii. Am petrecut noaptea la Moosha, în Olivea, și am băut muzik.
— Ce-ai băut?
— Muzik. Nu cred că ai auzit tu de așa ceva. Un drog nou, sintetizat de puștanii din zona Vin. Nu-ți afectează vederea, însă îți dă niște halucinații auditive bestiale.
Râse și se întinse din nou.
— Aș putea ajunge dependentă cu ușurință!
Suzan îi întoarse spatele. Auzise destul.
— Bine, hai să trecem la treabă, zise Lackshmi.
Se uită la solul desțelenit și arătă cu degetul spre colțul nordic al șantierului.
— Aia ce-o fi?
— Ce?
Lackshmi arătă iar cu degetul.
— Petecul întunecat din colț.
Suzan se simți iritată că Lackshmi remarcase imediat ceva ce ei îi scăpase.
— Habar n-am.
Înainte să apuce să discute cu echipa despre măsurătorile dinainte de săpături, Lackshmi sări de pe estradă și alergă peste pământul excavat.
Suzan o urmă. Priviră împreună țărâna din colț.
— Pare nouă, zise Suzan.
— Da, așa-i. Însă zona aceasta nu a mai fost atinsă de decenii. Secole, poate.
Suzan se aplecă să verifice solul.
— Nu putem fi siguri de „secole”. Hai să chemăm săpătorii.
În câteva secunde apăru o echipă de cârtițe artificiale. Suzan descărcă în palmar datele lor și citi ce-au făcut, dar, cu dezamăgire, nu găsi nimic deosebit în statistici. Luă o mistrie și începu să sape cu mâna ei în pământul întunecat. Ducea direct la stratul neatins de la marginea sitului nou.
— O să-ți ia mult? întrebă Lackshmi.
— Trebuie scos strat după strat. Cred că e recent. Nu-i străvechi, ci o groapă nouă, care se întinde pe sub bambus.
Lackshmi ridică din umeri.
— Asta e, o să mai tăiem câțiva metri de bambus.
Suzan se gândi la idee. Marginile sitului nu erau încă delimitate. Avea la îndemână echipa de cârtițe.
— Fie. Doar câțiva.
Cât săpară automatonii, Lackshmi sorbi dintr-o apă tonică O-lime. Nervoasă, Suzan își tot trecu mâna prin părul său negru și ciufulit. Era agitată de fiecare dată când inițiau un sit nou. Ea sorbi ceai de trandafiri, dintr-o butelcă.
După o jumătate de oră, merseră pe marginea gropii proaspăt excavate.
— N-are mai mult de cinci ani, spuse Lackshmi. Poate chiar cinci luni.
— Nu știm încă. E greu de datat…
— Să continuăm săpatul. Asta nu-i decât vreo lucrare de construcții sau așa ceva, trebuie s-o înlăturăm ca să ajungem la ce-i interesant cu adevărat.
— Dar pe-aici nu s-a mai construit nimic de-un veac. Tu mi-ai zis.
— Ei, mai dă-o încolo de treabă! E nouă, asta-i clar. Sapă o tranșee de cercetare și o să vedem ce ascunde. Deja mă plictisesc.
Suzan își curăță ochelarii, iar cârtițele mecanice excavară solul, cu picioarele lor multiple rotindu-se într-o mișcare estompată de rapiditate.
— Stop!
Lackshmi strigase. Scuipă apa verzuie.
— Stop, stop! Opriți-vă, toate!
Cârtițele înghețară.
— Ce-ai? întrebă Suzan.
Lackshmi nu-i mai răspunse. Sări peste automatoni ca o gimnastă și îngenunche în țărână. Cu mâinile goale, începu să scormonească printre bulgării de pământ. Dintr-o dată, se ridică grăbită.
— Su, ia vino să vezi!
Din noroi se întrezărea capacul unei cutii metalice.
Lacksmhi săpă ceva mai mult. Nerăbdătoare, Suzan se mușcă de buză. Cam neortodox, ce făceau.
După un minut, Lackshmi scoase la iveală întreaga cutie de oțel, mare de aproape câte un metru pe fiecare latură.
— Eu ți-am zis că-i nouă. Careva a îngropat-o de curând.
Se uită la bambusul care le încercuia.
— Locul a fost ales fiindcă e liniștit și retras, cel puțin pentru cartierul ăsta.
Se cutremură.
— O fi vreun cadavru ascuns înăuntru?
— Ar trebui să fie unul mic. Un copil. Să apelez Expoziția…
— Nu! O deschidem noi. Probabil că e goală.
Suzan citi semnele – Lackshmi nu mai putea fi oprită când era așa de pornită. Când se mai întâmplase, ajunseseră la contraziceri vehemente: artistul împotriva savantului. Totuși, se completau reciproc.
Cârtițele nu erau bune pentru lucrări de finețe, așa că Suzan chemă un sentient. Maroniu și blănos, el sosi holbându-se cu douăzeci de ochi și, ca un ceasornicar medieval, începu să meșterească la încuietoare, ticăielile și pocniturile mecanismelor sale contrastante cu sporovăiala echipei umane de săpători. După zece minute se opri, făcu o pauză, își schimbă poziția și forță capacul cu un picior din față, printr-o mișcare bruscă. Plecă, iar Suzan și Lackshmi rămaseră singure cu obiectul.
O grămăjoară de mărunțișuri: dischete cu date, memorii de computer, echipament electromagnetic, hârtii străvechi. Chiar și niște cărți, din cele adevărate, cum Suzan mai văzuse doar prin muzee.
— O, vai, murmură Lackshmi. Vai, nu!
— Ce?
— Nu ți-ai dat seama ce este?
Uimită, apoi enervată, Suzan o fixă cu privirea pe colega sa.
— Nu, măi, nu știu.
— Este o înmormântare fără aprobare.
La fel de nedumerită, Suzan se încruntă și se mai uită o dată în cutie.
— A fost îngropată de vreun xmech, zise Lackshmi. Înăuntru este ascunsă niște cunoaștere. Informații care aparțin cuiva.
— Tot nu-mi dau seama ce vrei să spui.
— Ștergerea completă a unor fapte. Dacă a fost cu intenție, e un fel de asasinat. Trebuie să căutăm un vânător de recompense.
— Un ce?!
— Ha! Am citit despre civilizația xmech acum zeci de ani, pe când eram studentă la arheologie în Sectorul Filosofilor.
— Xmechi? se miră Suzan.
Nu mai auzise de așa ceva.
— De ce nu omenească?
— M-am luat după un iubit de pe atunci, care era pasionat de subiect. Să știi că nu doar arheologia artefactelor umane contează în istorie.
Suzan dădu din cap.
— Ei, da, înțeleg, dar…
— Oricum, știu câte ceva despre obiceiurile lor. Nu mare lucru, firește, e imposibil să-i cercetezi complet, datorită modului lor de interacțiune.
Suzan ridică din umeri.
— Personalitățile xmech sunt limitate ca număr. Se agită o grămadă ca să prindă cea mai bună identitate, adică pe cele mai vechi, mai înțelepte, ca să zic așa. Indivizii xmech sunt reiterații ale unor identități publice din trecut. Se schimbă, foarte încet, pe măsură ce trece timpul.
— Și ce treabă are asta cu înmormântarea fără aprobare?
— Xmech sunt complet artificiali și gândesc altfel decât noi, oamenii, așa că nu privesc informația la fel. Su, am mai văzut și înainte înmormântări de informație. Nu înțeleg de ce vreun xmech ar îngropa informație în zona umană… de obicei o fac în teritoriul lor.
Suzan se gândi și găsi o posibilă idee.
— Poate că vreun om le-a cerut să organizeze înhumarea.
Lackshmi rămase cu gura căscată.
— Da, sigur că da!
O bătu pe umăr:
— Bravo! Da, cineva și-a dorit o ștergere a faptelor. Dar cine? Și de ce?
Soarele apuse, iar vremea se schimbă. Ploaia începu să cadă peste toate sectoarele lunare; vizibilitatea scăzu și totul se îmbibă cu apă. La înserare, Lackshmi se întoarse, alături de o femeie tânără.
— Aceasta este Freosanrai, zise ea. O să cerceteze mormântul.
Freosanrai făcu o plecăciune.
— Mă bucur să vă cunosc. Unde-i cutia?
Suzan ezită. Vocea păruse a veni din rucsacul fetei.
Freosanrai arătă spre raniță:
— Nu mai am coarde vocale. Mi le-au scos niște asasini muzik. Folosesc o mașinărie din piele ca să vorbesc.
Suzan rugase un săpător să ducă obiectul în fundul cortului improvizat, unde fusese ascuns pe sub niște plăci chitinoase. Freosanrai scoase cutia și-o puse pe masă.
O deschise și începu să scoată lucrurile dinăuntru, unul câte unul. Le studie pe fiecare, vreme de câteva clipe. Uneori le adulmecă, iar un tub îl și scutură; răsfoi printre cărți și apoi le inspectă mai în detaliu. Îi trebui o jumătate de oră ca să termine. La sfârșit, cutia era înconjurată de peste o sută de mărunțișuri.
— Nu pare să fie suficient cât să asigure o ștergere completă de informație, observă Suzan.
Lackshmi aprobă din cap și spuse către Freosanrai:
— Suzan crede că totul a pornit de la vreun om.
Suzan surâse. Generozitatea era unul dintre defectele numeroase ale colegei sale. Freosanrai ezită:
— Da, are dreptate doamna. Mechii nu fac niciodată înhumări în afara zonelor proprii, decât atunci când le solicită cineva dintr-o altă specie. Aici e vorba de vreun individ din cartier.
— Bărbat sau femeie, remarcă Suzan.
Freosanrai clătină din cap.
— Nu, un bărbat. Sunt sigură. Percep aici șabloanele unei prietenii masculine. Realizezi că această cutie are semnificație religioasă?
— Cum așa?
— Știu cum privesc mechii lucrurile noastre. Ei au o perspectivă proprie, pe care noi nu o pricepem, dar ne văd într-un fel anume, pe care-l recunosc aici. Văd indiciile. Uite-te la cărți. Vechi. Pot să-ți explic despre ce e vorba. Cred că a fost excizat și îngropat numai un singur fapt. Ați avut dreptate, doamnă. Suntem înconjurați de computere și ne trăim viața într-o rețea uriașă. Nu-i prea ușor să desfaci informația din ea. Dar un fapt mic… e posibil.
— S-ar putea spune că a avut loc un asasinat de informație? întrebă Lackshmi.
— Depinde de context. Mai multe, după ce mă plătești.
Suzan întinse o e-notă. Freosanrai o strecură în buzunar și continuă:
— Înhumarea aceasta e recentă. Încă mai pot să descopăr fluxurile de informație care au fost tăiate. Sunt buni la așa ceva, mechii. Taie și taie și taie, până izolează o porțiune de rețea. Foarte inteligenți. Iar o rețea poate să aibă orice formă, nu? Nu-i neapărat un pătrat sau cerc. Poate fi un nod auto-repetitiv sau tridimensională. Dar ei pot să izoleze tot ce ține de-un fapt și apoi să-l îngroape. Asta avem aici. Un singur fapt, înhumat.
Dădu din cap și zâmbi, mulțumită de propria-i analiză.
— Dar care-i faptul? întrebă Suzan.
— Asta nu știu. Nu cu certitudine și nu încă.
— Ce?
Lackshmi interveni.
— Șșș, Su, dacă asculți vei afla mai multe.
Freosanrai continuă:
— După cum bănuiam, e ceva religios. Îl știți pe tipul ăla, Jules?
— Cine?
— Jules Aonnarron, prelatul din Templul Stelei.
Suzan mai auzise numele cândva.
— Da, spuse ea, tipul are o reputație proastă.
— Cred că el e bărbatul care a cerut înmormântarea, zise Freosanrai. O să iau obiectele și o să mă duc la Templul Stelei, ca să-l confrunt pe Jules Aonnarron. Cred că a îngropat, dinadins, vreo idee. Revin după ce aflu mai multe.
— Da, poți să pleci de acum. Dar mai întâi să-ți descarci raportul în palmarul meu.
Freosanrai luă obiectele cât de repede putu. Îl felicită pe exn pentru imitația vocii.
— Ai vorbit foarte bine, îl lăudă.
Exnul răspunse:
— Odată ce-am aflat că înhumarea e reală, a fost ușor. Dar va trebui să afli de la Jules Aonnarron de ce a îngropat o idee xmech.
— Ia să văd dacă e cum bănuiesc, zise Freosanrai. Jules Aonnarron nici nu există. E vorba de vreun Artizan care încearcă să mă compromită pe mine. Cineva dorește să mă alunge din Eluna, dar nu o să-l las să câștige. Am un atu. Am găsit multifigurul.
— Fără el nu ai avea nici o dovadă, încuviință exnul. Dar tu singură împotriva puterii ghildei…
— Ba o să-i înfrâng! Repede, treci înapoi în rucsac. Nu vreau să pierdem prea mult timp.
Templul Stelei era un edificiu înalt și întunecat, construit din piatră. Avea jumătatea superioară acoperită de iederă, iar cea inferioară cu licheni maronii și umezi. Freosanrai deschise poarta principală și înaintă într-o încăpere lungă și îngustă, cu acoperișul atât de înalt încât nici nu se vedea.
— Xmechii o să ocupe Luna, reverberă o voce.
Freosanrai rămase cu gura căscată.
— Bunicule!
Din umbre păși spre ea un bărbat. Zebenunai.
— Ai dovada?
Freosanrai se încruntă:
— Dovada? Ce dovadă?
— Haide, copilă!
— A, multifigurul! Ăăă, da, l-am găsit. Și ți-am recunoscut scrisul pe obiectele din cutia înhumată de xmech.
— Păcat. Era cât pe ce să reușesc!
— Să reușești? Ce?
Zebenunai clătină din cap.
— Nava aceea, mineralierul xmech, nu era de fapt un mineralier xmech. Este doar prima dintre pânzele-de-păianjen. Se întorc spre Sol. Avangarda unei viitoare colonizări. Dar, vezi tu, Pământul nu mai este locuibil. Multe lucruri s-au schimbat față de când au plecat astronavele, acum mii de ani. Așa că au nevoie de informații despre noi, Luna, Eluna.
— De aceea nu a polenizat multifigurul…
— Am presupus că va rămâne în Eluna. Da, am comis o eroare. După acea greșeală, evenimentele mi-au scăpat de sub control. Și acum va trebui să te omor și pe tine.
— Pe mine?! Nu, de ce?
— Știi prea multe. Ai renunțat la calitatea de Artizan atunci când ne-ai divulgat informațiile. Ai devenit un om obișnuit. Iar cunoașterea pe care o ai tu nu poate fi lăsată la îndemâna oamenilor obișnuiți.
— Dar, bunicule, tu chiar vrei să mă ucizi?
Zebenunai ezită.
— Poate că există o altă cale.
Tremurând, Freosanrai întrebă:
— Care?
Zebenunai se apropie de ea și smulse rucsacul. Îl ridică și-l zgâlțâi, iar exnul căzu pe podea. Îl lovi cu piciorul și-l strivi sub tocul cizmei. Freosanrai rămase cu ochii mari, prea șocată pentru a fi în stare să plângă.
— Prima parte s-a rezolvat. Acum să trecem la tine, spuse Zebenunai.
— Dar ziceai că nu…
— Nu o să te mai omor! Dar sunt obligat să te fac membru al familiei, așa cum sunt trebuie. Familia noastră, a Artizanilor. Din nefericire, îți vei pierde libertatea de mișcare. Dar oricum ești aproape adultă, așa că probabil o să meargă. Știi tu ce suntem noi?
— Conducătorii Lunii. Elita, cei cu vieți extinse. Locuitorii mlaștinilor Elunei.
— Copilă, noi nu suntem chiar oameni, deși creatorii noștri au fost. Nu te-ai întrebat niciodată de ce numai noi putem trăi și lucra în Eluna? Putem fiindcă suntem în simbioză cu ei, chim-arborii. Cândva, ei au fost umani. Dar asemenea clasificări nu mai sunt relevante. După ce am părăsit Terra, formele de viață au devenit mai vag definite. Îmi pare rău că trebuie să-ți dezvălui așa ceva atât de devreme în viață.
— Nu înțeleg.
Zebenunai răspunse:
— Din cauza greșelii mele, va trebui ca tu să accepți o altă identitate încă de acum. Eu nu sunt doar Jules Aonnarron, ci am multe nume pe Luna. Vino, copilă, o să-ți arăt cine vei fi.
Freosanrai dădu din cap.
— Nu vrei să fiu prea independentă, nu? Mi-ai înscenat…
Zebenunai contrazise.
— Te-am învățat. Îmi pare rău că a ieșit așa. Dar familia-i mai importantă decât individul. Măcar asta sper că ai priceput.
Freosanrai clătină încă o dată din cap. Fusese strivită pentru a fi remodelată. Cu un nod în gât, își înțelese destinul. Nu avea vreo scăpare.
Nu va mai fi niciodată Freosanrai. Ci altceva.
Traducător Miloș Dumbraci
© 2011 by Stephen Palmer.
Originally published in Solaris Rising: The New Solaris Book of Science Fiction (editor Ian Whates) / publicat inițial în Solaris Rising: The New Solaris Book of Science Fiction (editor Ian Whates) – link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
