TELEZIDUL pe care Paxton îl instalase pe monoblockul din Bahamas era un model vechi. Doar 3D color, fără efecte holografice.
—Acel TM trebuie să fie preistoric! mormăi White. Boșorog zgârcit!
—Gura mică! i-o tăie Scott. Avem acum imaginea WSC!
Pe ecranul mural activitatea era febrilă. Întregul Corp Tehnic al Centrului Spațial Mondial era responsabil de controlul misiunii: era ca și cum ai privi un stup uriaș de albine tehnologice… White, în spatele săliței, se distrase contemplând siluetele celorlalți doi, schițate pe strălucirea fluctuantă.
Dă-i Tatălui Timp șaizeci și cinci de ani, se gândi el, și cu siguranță va face o treabă minunată cu oricine ar fi, oricât ai cheltui pe operații de reabilitare…
…Cu ceva mai mult de jumătate de secol în urmă, întâlnirile lor nu fuseseră atât de plictisitoare ca aceasta. Excelenții studenți de la Științele Fizice, membri ai Sigma Chi, precum și vedete ale echipei de fotbal, debordau viață prin toți porii. Cele mai îndrăznețe idei se legau în discuția lor necontenită, în timp ce râsetul lui Paxton răsuna ca o voioasă mitralieră.
Și în fiecare pereche de ochi, imaginea unei stele reflectate. Una foarte specială, roșie.
—Atenție, oameni buni! exclamă vocea unui comentator invizibil. A sosit în sfârșit Marele Moment! Ne aflăm pe punctul de a finaliza cea mai spectaculoasă isprava umană din ultimele șase secole!… Aceasta este o transmisiune în lanț a WSC pentru toate colțurile planetei, Lunabase și Spaceplace…
„Armstrong, Collins, Aldrin: iată-ne aici! Bătrâne Cristofor Columb…, tocmai te-am întrecut!”
White se agită în scaunul lui pneumatic. Auzi că Scott blestema pălăvrăgeala comentatorului; la stânga lui, tusea seacă a lui Paxton vui cu un zdrăngănit bolnăvicios deasupra capetelor lor. Cu certitudinea că amândoi se gândeau la Viñales, la fel ca însuși White…
…Corpolent și ochelarist până la obscenitate, Geniul îi privea pe toți peste umăr, își aminti White. Fără să-i excepteze pe ei și ignorând în mod olimpic condiția lui de simplu străin în fața a trei sublimi exponenți ai celui mai bun sânge american.
— Von Braun și cohortele lui fac totul pe dos! decretase, în prima lor întâlnire. Rachete! Ptiu!… Ducă-se să-și bată capul cu politicieni și generali!
—Și ce soluție ați propune dumneavoastră, ia să vedem — Scott, președintele „Clubului de Prieteni de Știință-Ficțiune” din Princeton, se stânjenise în fața obrăzniciei sud americanului— ca să înfrângeți atracția gravitațională, hm?
Viñales agită mâinile dolofane.
—Să înfrângi! Să înfrângi!… Sunteți atât de… agresivi, voi yankeii! Nu e vorba să te opui forțelor cosmice, ci să te folosești de ele.
Fusese scandalos… La scurt timp după aceea, însă, Viñales îi transformase. Devenise deodată Mesia nesăbuitului vis pe care cei trei prieteni îl împărtășeau din adolescența lor timpurie, hrănit cu sățioase supe de Bradbury și gustoase salate de Heinlein și Clarke. Calificările lui Viñales impresionau: un grad universitar, obținut la doisprezece ani pe pământul lui natal, aproape pierdut între docurile din Argentina și Brazilia; bursa din Princeton la șaisprezece ani și actualul lui statut de profesor summa cum laude în jurul vârstei de douăzeci de ani. Pe de altă parte, teza lui — niciodată prezentată — îți tăia răsuflarea, datorită îndrăznelii incredibile a conceptelor ei. Poate că nu le era simpatic, dar era incontestabil că mergea de mână cu Einstein, dacă nu chiar cu un pas înaintea lui… Începuseră să îl respecte.
Șapte ani după ce se cunoscuseră, ciocneau un pahar, veselindu-se.
— Pentru striurile lui Schiaparelli! exclamă Paxton.
— Pentru Picnicul de Un Milion de Ani! adăugă Scott.
— Pentru posibilitatea Imposibilului! sfârșiră la unison, deși, Viñales, care era abstinent, nu bău.
Reușiseră să păstreze totul în secret. Dacă și-ar fi făcut publice intențiile, lumea întreagă ar fi izbucnit într-un hohot de râs sceptic. Nimeni nu trebuia să afle ce avea să se întâmple în zorii zilei de 25 octombrie 1962, ci doar după ce se va fi desfășurat acțiunea!
În Bahamas, ecranul arăta o panoramă uriașă a planetei Marte, obținută de la una din ferestrele din Columbus II. Răcnetul motoarelor de stabilizare, în Ultradolby-5, spărgea timpanele. Valuri încrețite de praf roșiatic clocoteau în jurul invadatorului de nestăpânit.
Marte este violată, își spuse White. Pentru a doua oară.
— Doamne! șopti Scott. Cred că vor coborî exact unde…!
Labyrinthis Noctis, aproape de ecuatorul marțian. Acolo țintiseră și ei, când însăși idea nu părea altceva decât o glumă grotescă… JFK tocmai promisese Luna înainte să se încheie deceniul; ei, călare pe un vis, aspirau mult mai sus.
…Viñales dobândise fonduri pentru un proiect axat, din câte se spusese, pe „răspunsurile organismului uman în condiții atmosferice extreme”. Paxton și Scott, înzestrați cu nouăzeci la sută din capital, se strecuraseră înspre Las Vegas. Discret și premeditat precum niște hiene megalomane, năvăliseră peste șase bănci în patru nopți delirante, datorită unei metode infailibile pe care o concepuse mintea privilegiată a lui Viñales. Curând își deschiseră mai multe conturi „fantomă”, cărora Paxton, un geniu al finanțelor, știu să le stoarcă zeama suculentă.
Bine dotați, putură să profite de serviciile unei mulțimi de firme, fruntașe în ramurile lor. Fiecare ignora munca adversarelor sale; nimeni nu avusese o viziune globală a proiectului… Astfel, învăluit în cel mai adânc mister, într-o fermă pierdută din imediata vecinătate a Apalașilor, Ray Bradbury începu să se materializeze.
Părea un fel de batiscaf pitic (nu aveau de ce să-l facă aerodinamic, sublinie Viñales), în interiorul căruia aveau să se înghesuie patru oameni, utilaje, provizii alimentare, rezerve de apă reciclabilă și dispozitive atmosferice. Cu Viñales la bord, în plus, nu aveau să ducă lipsă de calculatoare, care oricum le-ar fi ocupat extrem de mult spațiu.
White visă din abundență în noaptea anterioară plecării.
Canalele turcoaz, radioase la lumina geamănă a lunilor. Orașele tăcute, neînsuflețite, cu mozaicuri policrome și capiteluri grațioase. Relicvele unor nobile culturi dispărute… în așteptare.
Sări din pat în preajma răsăritului, dar Viñales era deja înăuntrul vehiculului, ocupat cu cadrane și butoane. Cu siguranță petrecuse noaptea acolo, bănui White, cum era de așteptat… Ceilalți sosiră de îndată, zăpăciți, vorbind și râzând cam strident. Cu toții tremurau, deși vremea era destul de temperată pentru acel anotimp…
Cât despre Paxton, 65 de ani mai târziu, Scott scotea un murmur înăbușit:
—E același loc, vă spun!
—Taci! cârtiră ceilalți.
…Foarte tăcuți fuseseră, apropo, când se pomeniseră pentru prima dată orfani de Pământ. La gravitate zero, prea suferinzi pentru a izbucni în exclamații de șoc sau de plăcere, cedară în fața panicii cu stomacul întors pe dos, agitându-se neajutorați în neant… Ulterior, însă, tinerele organisme se obișnuiră cu mediul, chiar și în mijlocul nemilosului bombardament ale radiațiilor cosmice, care aveau să sfârșească prin a-i lăsa sterili pe toți, deși acest lucru îl observaseră după un timp.
Începutul navigației s-a dovedit relativ simplu — cel puțin atunci, când mințile nu erau pline de uitări și derută —, iar deodată fu viabil să stabilească ture la cârmuire, în timp ce Geniul (păstrându-se pentru teorie) socotea, măsura, nota și înregistra cu frenezie crescândă.
După șase luni, semiprotejați de costumele lor speciale, pășeau pe solul marțian.
Iar frigul indescriptibil îi mușca și capul li se zvârcolea, pe când plămânii gemeau disperați în lipsa aerului vital… Reușiră să se mențină drepți, în pofida tuturor, cu trăsăturile feței schimonosite, în curs de degerare, fără lacrimi sau vaiete zadarnice.
Chiar dacă visele lor erau făcute bucăți, bucățele.
Căci nu găsiră decât singurătate, tăcere și aride câmpii presărate cu roci și ciuruite de cratere. Cu miile, de toate dimensiunile, precum guri uscate, știrbe, precum semne ale vreunei năpaste cosmice… A fost prea mult ca să-i facă față dintr-o dată, dar ajunseră să o facă în etape, în mod dureros.
După ce scăpară printr-un miracol să fie îngropați de o furtună de praf (pe parcursul uneia dintre incursiunile pe care le încercaseră, în disperarea lor), fuseră nevoiți să se convingă de ceea ce era evident: Marte îi respingea.
Și se mai întâmplă ceva, o lovitură înșelătoare ce aproape îi doborî. Viñales mărturisi că făcuse o greșeală de estimare.
— Marte este… imprevizibilă, recunoscu. Nu vom avea suficientă energie cât să ne ducă pe toți înapoi, camarazi!
Apelară, în fine, la soluția extremă. White avu grijă să schițeze nume pe bucățele de hârtie, pe care le introduseră într-o cutie, amestecate cu alte bucățele nescrise. Hazardul avea să dicteze sentința.
Și, aparent, destinul înclină în mod corect balanța, întrucât Viñales sfârși prin a plăti pentru propria lui greșeală.
Să plece fără el a fost un haos. Grotești în căderea liberă, Scott, Paxton și White se împiedicau unii de alții, proferând unii spre alții injurii și blesteme.
— Nu ieși din traiectorie, nemernicule!
— Aveți grijă când intrăm în atmosferă, ticăloșilor!
Sărutul cu care îi primi Pământul Mamă, la întoarcere, îi doborî inconștienți. Prăbușiți pe flancul unei culmi muntoase înzăpezite, ceva mai puțin ostile decât izolatele sterpăciuni de pe Marte, fuseră cât pe-a ce să sfârșească acolo. Dar se răzvrătiră. Nu era drept!…
O avalanșă subită îl înghiți pe Ray Bradbury și cu toate că ei ieșiseră cu viață din acea transă, prețul a fost să tacă pentru totdeauna. Fără vehicul, îngropat sub tone de zăpadă, și fără Viñales, cine avea să-i creadă că înfăptuiseră proiectul nerealizabil?… Când au fost găsiți, aveau povestea bine pusă la punct: „Veneau dintr-un avion prăbușit în munți”…
Acum, la peste jumătate de secol de la odisee, îi copleșea o înfiorătoare priveliște, pe ecranul uriaș al TM… Camerele focalizau resturile unui cadavru congelat!
Comentatorul se bâlbâia, se zăpăcea, își pierdea vocea…
White se aplecă brusc, strângându-și chipul reconstituit între degetele noduroase, care nu putură să oprească șuvoaiele de lacrimi. Își aminti privirile intersectate, înțelegerea tacită, ivită între cei trei americani în momentul critic. Trebuiau să se mențină uniți!
— Eram atât de tineri! suspină. Doamne, nu am știut ce făceam!
Scrisese „Viñales” pe toate hârtiuțele…
(din cartea A fost odată… în infinit, Bibliotheca Universalis, 2003)
Traducere de Monica Dragomirescu
1 comentariu
Thanks a lot by the kindness of having published this second story of mine in your prestigious magazine! Hope I could send some more in the near future.
Best wishes for 2024!