Cei mai mulți oameni visează la o viață îndelungată. Are avantaje, dar și dezavantaje. Baronul Murdock le știa pe ambele, având multe secole în spate. Părțile bune erau că puteai vedea multe, ceea ce bieții muritori nu puteau în viețile lor scurte, oportunitatea de a călători în întreaga lume. În cazul Baronului Murdock, colindatul lumii-n lung și-n lat nu era mereu motivat de dorința vizitării locurilor exotice. Baronul Murdock trebuia să-și schimbe deseori reședința pentru a-și păstra capul pe umeri… Asta era o metodă pentru a-l omorî. Cealaltă era un țăruș de scoruș în inimă. Asta i-ar fi pus capăt unei vieți lungi și îmbelșugate.
Murdock era înrudit cu cei Dăinuitori care erau cunoscuți printre oameni ca fiind vampiri. Trăia într-un conac la marginea orașului. Conacul aparținuse unui actor care-l vânduse după ce cariera i-a fost lansată – lansată în jos. Avea o piscină, o grădină mare și multe balcoane. Desigur, lui Murdock piscina nu-i era de folos. A venit o dată cu casa. Nu-i prea plăcea apa … Uneori trebuia să distreze înalta societate locală. Atâtea gâturi frumoase, artere ademenitoare și pulsânde…
Totuși, trebuia să se stăpânească.
Murdock trăise întotdeauna în edificii, castele, vile luxoase, iar asta însemna mulți servitori. O problemă! Viața lungă însemna schimbări frecvente de personal, care de asemenea trebuia să fie de încredere și loial stăpânului său. Nu era doar vorba de bani. Dacă avantajele slujbei nu erau de ajuns, existau alte metode. Șantaj, intimidare, amenințări.
Conform tradiției, servitorii familiei Murdock se numeau fără excepție Igor. Erau de obicei bărbați cocoșați, șchiopi sau aveau alte dizabilități care erau mulțumiți cu o asemenea slujbă și recunoscători pentru milostenia stăpânului lor. Din păcate, acei Igori n-au rezistat mult.
În această privință, Murdock putea în sfârșit să răsufle ușurat. Găsise un servitor care să-i fie alături în anii lungi ce aveau să urmeze. Nu, noul servitor nu era un seamăn de-al său, nici muritor care pusese mâna pe elixirul tinereții.
Știința și tehnologia făcuseră mari progrese. Roboții, de asta avea el nevoie! Un robot umanoid. Arăta puțin neîndemânatic, precum Omul de Tinichea din Vrăjitorul din Oz, mișcându-se ciudat, rigid. Nici Frankenstein, care era făcut din carne de om reanimată, nu se putea mișca impecabil. Într-un fel, robotul era chipeș, înalt, plin de cunoștințele necesare pentru a servi omul.
În memoria lui erau, desigur, întipărite cele trei legi de bază ale roboticii așa cum le-a gândit Isaac Aasimov, autorul multor romane despre acele creaturi artificiale.
Asta îi convenea de minune lui Murdock. Un servitor absolut obedient, nederanjat că lucra toată ziua, niciodată curios de ce făcea Murdock afară la orele târzii ale nopții. Mereu capabil să pregătească o masă perfectă. Dacă ar fi știut despre afacerile nocturne ale lui Murdock, roboticul Igor ar fi putut să-i facă probleme. Să rănească un alt om! Și grav. L-ar fi putut împiedica probabil, mai ales dacă știa că stăpânul lui în principal nu era om. Dar Igor nu știa asta. Memoria lui conținea date necesare unui majordom, credincios și loial la fel cum Desmond îi e lui Rip Kirby…
Și în cazul în care trebuia să facă ceva împotriva principiilor de lege și etică ale lui Igor, îl putea opri pur și simplu, de la distanță, ca pe-un televizor. Și atunci devenea o simplă bucată de metal bine șlefuit și aparate inactive.
Desigur, Murdock ar fi putut alege un model mai perfect, un android. Un robot complet umanoid. Dar tocmai asta era problema: că era perfect. El avea nevoie de un servitor cu care era obișnuit: cocoșat, patetic sau cu vreun alt defect, nu o copie umană a lui Aryan…
Era o noapte specială. Luna plină zugrăvise orașul în culori trandafirii. Mai mult, era vineri după-amiaza când majoritatea muncitorilor se puteau relaxa și sta în oraș mai mult și puteau să bea mai mult, să devină mai nepăsători. Suficient pentru nevoile lui Murdock. Se afla pentru a doua oară în acest oraș. Se schimbase mult în ultimii trei sute de ani. Clădirile se înălțaseră considerabil, străzile se lățiseră, orașul devenise mai zgomotos, cu mai mulți oameni pe stradă. Data trecută fusese nevoit să zboare prin oraș după câteva „mese”, ceea ce n-a mers chiar așa bine. Poliția avea un nume diferit pentru asta: nelegiuiri nerezolvate și misterioase.
Acum, orașul era mult mai mare, plin de oameni capabili să-i potolească setea. Setea care îl copleșea în nopțile cu lună plină. Dar poliția își îmbunătățise metodele de investigare. Camerele erau omniprezente și înregistrau totul. Era ceva mai ușor în vremurile bune. Felinare, ceață pe străzi. Lumânări în case și bietele suflete ce credeau că Murdock putea fi împiedicat prin expunerea unui crucifix sau atârnarea unei coroane de usturoi la ușile și ferestrele caselor.
Dar pe atunci ei credeau și se temeau de el. Acum era diferit, știind că majoritatea oamenilor nu credeau că el chiar există, că e altceva decât un personaj imaginar din romanele lui Bram Stoker sau John Polidori. Un personaj de film, jucat de Bela Lugosi, Boris Karloff, Klauss Kinski sau Christopher Lee.
Se opri la o cafenea de unde se revărsa muzica. Ceva ce n-a mai auzit de mult timp, ceva ce credea că nimeni nu mai ascultă, un gen pe care-l credea mort de vreo două sau trei generații. Cât îi iubea pe nebunii de Ozzy și Iomni. Și pe Alice Cooper. Toți acei ciudați imitatori ai Dăinuitorilor. Le adora concertele.
Cafeneaua avea un nume potrivit: Mașina Timpului. Intră și se simți exact așa, de parcă o mașină a timpului l-ar fi teleportat într-o eră demult apusă. Atât de retro. Mese de lemn, halbe de bere, fum de țigară și mirosul alcoolului, toate laolaltă. Se așeză la o masă din colț și trecu în revistă. Majoritatea tineri, câțiva bărbați de vârstă mijlocie, purtând blugi și jachete de piele cu ținte, tatuaje pe brațe.
‒ Vă pot ajuta? o voce plăcută feminină îl făcu să tresară.
Ridică ochii și privi la posesoarea vocii. Înfățișarea ei era chiar mai plăcută decât vocea. El zâmbi și comandă.
‒ Un Bloody Mary? Știi ce e?
‒ Desigur, îi zâmbi și ea. Nu durează mult…
El o privi cum se duce la bar, elegantă, cu mișcări sigure. Așa corp și niciun client nu se sinchisea să îi arunce căutături tipic masculine, dezbrăcând-o din priviri. Straniu, într-adevăr!
Își umplu pipa cu tutun și o aprinse. Mirosul aromatic le birui pe celelalte amare. O urmări cum îi amestecă și aduce cocktailul și din nou nimeni nu-i observa mersul elegant, legănatul șoldurilor, saltul sânilor.
‒ Poftim, spuse chelnerița.
‒ Ai vrea și tu să bei ceva? Fac cinste, e o noapte specială pentru mine! zise el.
‒ Nu, mulțumesc, nu beau, răspunse ea.
‒ În timpul serviciului? întrebă el din nou.
‒ Deloc! Dar mulțumesc, sunteți foarte amabil.
Luă o înghițitură și ochi mulțimea, studiind oamenii disparați. Câțiva aveau păr lung, brăzdat cu cenușiu și legat într-o coadă de cal, câțiva erau complet chei. Purtau blugi și piele, și totuși respirau același aer din trecut, plin de fum și muzică. Muzica încă răsuna în difuzoare. Hard rock, heavy metal, trupe dintr-o eră apusă… Led Zeppelin, Deep Purple, multe altele. Și el, în costumul lui de stofă. Un corp străin.
O privi din nou pe chelneriță. Părea serioasă și dedicată, spălând paharele și așezându-le pe bar. Frumoasă, dar parcă fără să fie conștientă de acest fapt. Așa de suculentă. Plină de sânge!
Și totuși, atât de delicată. Niciun pic de grăsime, slabă ca un model de la începutul secolului douăzeci și unu. O pradă ușoară. Sau era mai mult decât o gustare?
Aștepta momentul potrivit. Din câte băgase de seamă, nu erau camere de supraveghere în pub, iar clienții nu erau interesați de chelneriță. Nici el nu era, cel puțin nu cum sunt interesați în mod obișnuit bărbații de femei. O văzu îndreptându-se spre toalete cu o sticlă de dezinfectant…
Când ușile se închiseră, se ridică și el. Nu avea nevoie să meargă acolo, cel puțin nu nevoia obișnuită. Dar era o șansă pe care nu o putea rata. Doar câteva secunde…
Toaletele erau spălate și curate și miroseau a dezinfectant. Se spălă pe mâini și-și aranjă părul cu degetele ude. I-ar fi fost mult mai ușor dacă și-ar fi putut vedea reflexia în oglinda mare; trebuia să se bazeze pe intuiție…
În loc de reflexia sa, văzu o alta în oglindă. A unei femei. Se întoarse dintr-o dată cu fața la chelnerița care stătea în ușă. Confuzia i se citea pe chip. Și el știa de ce. Văzuse un bărbat care nu avea reflexie. Și totuși, fu calmă când îl întrebă.
‒ Ce-i asta? Un truc de magie?
‒ Nu. Murdock zâmbi. Lasă-mă să-ți explic…
Făcu un pas spre ea. Ea nu se dădu înapoi. Nici măcar când îi puse mâinile pe umeri.
Ce naiba se întâmplă? gândi el. De ce nu se dă înapoi, de ce nu țipă, de ce nu se zbate ca fetele normale? Să fie paralizată de frică? Dar atunci n-ar fi atât de calmă. Curiozitatea. O trăsătură foarte feminină, desigur, dar nu în aceste împrejurări.
Cu atât mai bine. Pentru el. Se aplecă spre ea ca și când ar săruta-o, dar în schimb își lipi buzele de gâtul ei. Îi simți mâinile pe umeri. Ea chiar se aștepta la un sărut. Cine s-ar fi gândit? Drăguț din partea ei, dar el nu avea motive tăinuite. Nu de acel fel, cel puțin. Pielea ei era moale. Artera carotidă era vădit vizibilă. Un vas de sânge. Deschise gura și mușcă puternic.
Fu o licărire, un șoc și se găsi pe podea inconștient.
Când ceața din fața ochilor se risipi, văzu chelnerița aplecându-se spre el, părând îngrijorată. Îi văzu și rana de pe gât. Cablurile goale ieșeau la iveală prin pielea despicată. Mai degrabă un conductor decât un vas de sânge. Era un… Tocmai își dăduse seama. Clienții pubului știau că era un android și de asta o ignorau. De asta se purta ea așa ciudat. Programată să fie chelnerița perfectă, amabilă chiar și cu clienții agasanți. Iar aici, urmând legea roboticii, ea îi proteja integritatea și nu permitea ca un om să fie rănit prin inerția ei. Îl ajută să se ridice și întrebă:
‒ E totul în regulă, domnule?
‒ Da! Sunt bine…
Și totuși, nu era. Trebuia să depășească momentul, să aibă cea mai tare noapte.
Plăti consumația și ieși. Luna plină încă strălucea deasupra orașului, pălind în comparație cu strălucirea iluminatului stradal. Trebuia să găsească o stradă mai puțin luminată, mai puțin umblată. Dădu colțul și păși pe o alee cu mai puține felinare și mai puțin umblată. Observă două fete în fuste scurte, poșetele atârnând pe umerii lor, rezemându-se de un felinar. Doamnele nopții, foarte asemănătoare, aproape gemene, una blondă, cealaltă brunetă. Corpuri perfecte, prea perfecte să fie naturale. Îl chemau, dar el nu le băgă în seamă. Îndepărtându-se, o auzi pe una dintre ele spunându-i celeilalte:
‒ Poate preferă băieții, sunt atâtea modele perfecte acum…
Murdock se afundă și mai mult în întuneric. Făcea parte din el acum. Întunericul era în jurul și înlăuntrul său. Acel întuneric pe care nu-l cunoscuse de atâtea veacuri. Umilit, insultat, înfometat…
Tradus de
