1. Himera
Avea partea dinainte a unui leu, coada unui dragon, iar al treilea cap, cel din mijloc, era de capră și acela scuipa foc.
Fusese născut de Typhon pe Echidna, după cum ne spune Hesiod.
– Biblioteca Apollodorus, cartea 2, capitolul 3 (în traducerea lui Sir James George Frazer)
Am privit-o intrând.
În cei șase ani de când ne despărțiserăm, n-am încetat să-mi doresc să știu cât de rece și calculată e mașinăria de sub pielea moale și mătăsoasă a acestei vrăjitoare.
Mă văzu cum o priveam, cu ochii umplându-i-se de plăcere – fără urmă de jenă sau rușine.
– Evan, spuse, iuțind pasul, dragule, nu te-am mai văzut de mult.
Un parfum delicat și călduț se simțea venind dinspre silueta ei apropiindu-se, același pe care mi-l aminteam. Mi-am amintit ce-mi spusese când își deschisese inima către mine, curând după ce ne căsătoriserăm:
– M-am gândit în ultima vreme că aș putea să-mi scriu dizertația pe baza pozelor expresiilor feței mele: Cum să-ți controlezi trăirile și răspunsurile în societate. Ce crezi? Uite, zâmbetele: Știu în jur de o mie, și fiecare cere folosirea altor grupe de mușchi. Fiecare poate fi răspunsul la multe situații, iar combinația lor e infinită.
– Singura problemă e controlul meticulos al expresiei. Ar fi nevoie de calcule complexe; poate e chiar de neconceput – Evan, nu mă privi astfel. Vezi, voi, muzicienii, mereu înțelegeți greșit mințile științifice, Nu sunt o mașină; o mașină Turing n-ar fi niciodată în stare să determine într-un timp atât de scurt ce zâmbet să folosească în ce circumstanță anume. Sunt o ființă umană, o creație minunată.
– Acesta ar fi un subiect demn de biologie.
Își dusese teatral degetul la cap, apoi râsese zgomotos: dulce, nevinovat, de parcă nu se putuse controla.
– Uite-te la tine. Atât ești de serios! Eu glumesc doar.
Acum, ea stătea chiar în fața mea îmbrăcată cu o haină bună de cașmir și cu o eșarfă de mătase în jurul gâtului, amândouă punând în valoare trupul ei subțire, bine exersat. Nimic nu-i scăpa din aria de interes: studia societatea, moda, sănătatea, romantismul. Mă studia pe mine, îmi studia pasiunile, expresiile, mișcările, de parcă aș fi fost cea mai fascinantă persoană pe care o văzuse. De fapt, nu sunt cu nimic diferit de ceilalți șobolani din laboratorul ei. Îmi împlinește dorințele, apoi mi le ia.
Mă privi cu o bucurie perfect arătată de colțurile curbate ale gurii ei. Dar, față în față cu fosta mea soție, nu-mi pot aduce aminte de fericirea pe care o simțeam când eram îndrăgostiți.
Mă obosește.
– Voiam doar să vorbim despre Tony.
Niciun reporter de tabloid nu ar crede adevărul: o mamă și-a abandonat copilul în fașă și soțul nevinovat în aceeași zi în care copilul se născuse, apoi a dispărut de pe fața pământului pentru șase ani.
– Știu.
În sfârșit am prins un semn de slăbiciune în ochii ei, dar vocea îi rămase la fel.
– Eram pe punctul de a veni să vorbesc și cu tine despre el.
*
Tony are șase ani.
Dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat acum trei luni, n-aș fi contactat-o pe mama lui. În acea zi, când l-am dus pe Tony în parc, o Honda maro a derapat și-a apărut ca de nicăieri pe trotuar, prinzându-l pe Tony sub o roată. După cinci zile petrecute la reanimare, a deschis ochii, dar rinichii lui suferiseră leziuni care nu se puteau vindeca. Și când am aflat că trupul lui nu suporta transplantul, mi-am dat seama că fiul meu va trebui să facă dializă de trei ori pe săptămână pentru restul vieții lui. Disperat, am citit toate articolele medicale pe care le-am găsit, până când am dat peste tema medicinei regenerative, al cărei scop este să folosească propriile celule Stem ale pacientului pentru a-i construi organe de schimb.
Unul dintre oamenii de știință cei mai de renume în domeniu era soția mea. O vedetă în plină ascensiune, având în subordine un laborator în care s-a realizat cu succes dezvoltarea unui pancreas de șobolan în trupul unui șoarece. Ei au creat o himeră inexistentă până atunci. În diferite jurnale, comentatorii vedeau acel studiu ca pe noua piatră de hotar a medicinei regenerative. Bazându-se pe acest prim succes, o himeră om-porc putea fi, teoretic, viabilă. Iar eu speram acum că ea putea face să se dezvolte rinichii lui Tony în trupul unui porc. După ce porcul ar fi ajuns la maturitate, rinichii i-ar fi putut fi transplantați lui Tony.
*
În timp ce amesteca domol într-o cană de ceai Darjeeling, murmură:
– Sigur că-l iubesc. Nici nu știi ce dureroasă a fost pentru mine vestea accidentului. Dar ce menționezi tu în acea scrisoare… nu pot face.
– Ți-am citit articolul și discuția din Cell. Tu și oamenii care lucrează în laboratorul tău sunteți singurii din lume care ați putea să-i copiați rinichii lui Tony. Și, văzând neîncrederea ei, nu m-am putut abține să nu adaug: Te rog să nu presupui că eu nu sunt în stare să găsesc și să înțeleg un articol științific.
– Sigur. Ești inteligent. Dacă-ți propui ceva,o faci. Își mască bine surpriza și lăsă să-i scape doar un suspin. Doar că, dacă mi-ai citit deja articolul, știi că asta e doar la nivel teoretic. O himeră șoarece-șobolan și o himeră om-porc sunt lucruri total diferite. E ca și când… privi în sus clipind des, apoi își coborî ochii spre mine: cum tu știi să cânți și știi să cânți și la chitară, dar asta nu înseamnă că poți cânta și la orga țevi.
– În timp, aș putea, am spus. Aceste aptitudini se bazează pe aceleași principii.
Își lovi fruntea cu palma.
– Doamne, ce analogie nepotrivită! Cum să-ți explic? Îmi imaginez că știi cum a apărut himera pe care am creat-o.
Mi-am deschis iPad-ul. Subliniasem deja câteva paragrafe din articolul ei., deci am găsit repede citatul: „Am introdus pin injectare celule Stem pluripotente induse (iPS) recoltate de la un șobolan în blastocite de șoarece, cărora le lipsea gena Pdx1. Șoarecilor cărora le lipsește gena Pdx1 nu li se poate dezvolta în mod normal pancreasul; celulele iPS de șobolan au reușit să remedieze deficiența genetică a blastocitelor șoarecilor receptori. Himerele șobolan-șoarece astfel obținute s-au putut dezvolta până la stadiul de adult, având pancreasul funcțional.”
Îmi indică o propoziție:
– Da, partea aceea. Trebuie să înțelegi că șoarecii și șobolanii sunt animale diferite, da? În termeni de taxonomie, primii sunt Mus, ultimii sunt Rattus.
– Desigur, am întrerupt-o.
– Îmi pare rău. Ridică din umeri, apoi îmi indică din nou textul. Uită-te aici! Dacă am fi vrut să folosim aceeași metodă pentru a crea o himeră om-porc, ar fi trebuit mai întâi să obținem blastocite de la un porc care nu are genele necesare pentru a-și dezvolta rinichii. Dar de unde să obținem asemenea blastocite? Și cum să identificăm genele care sunt responsabile de dezvoltarea rinichilor? Astea sunt probleme pe care trebuie să le rezolvăm de la zero, și habar n-avem dacă am avea succes.
– Te implor să încerci! I-am văzut buzele deschizându-se și închizându-se, dar nu i-am înțeles cuvintele. Știu că nu există o garanție a succesului.
– Te rog nu folosi cuvântul „implor”, e și fiul meu. Sunt gata să fac orice pentru el, mă rugă cu o privire tristă, cu sprânceana curbându-i-se în jos. Să încerc. Vezi, aici e a doua problemă. Să zicem că am găsi toate genele care contribuie la dezvoltarea rinichiului și că le scoatem din blastocitele porcului. Ce facem dup-aia? Pot injecta celulele lui Tony în blastocite? Nu. Să folosești celule stem embrionare umane în cercetare e ilegal și ne-etic.
– Îți pasă de asta? am privit-o năucit. Îți pasă de etică?
Și-a dus un deget la buze.
– Vorbește mai încet, te rog!
O cunoșteam prea bine. Dacă nu ar fi vrut să răspundă într-un fel cererii mele, nu ar fi venit să ne întâlnim. Îmi făcu cu ochiul, de parcă noi doi am împărtăși un secret despre care nu se poate vorbi.
– Spune-mi, ce te-ar face să încerci? n-am mai putut să fac față tertipurilor ei.
Își întoarse privirea de la mine. Urmă o liniște prelungită. I-am privit profilul: fața ei cu trăsături rafinate era la fel de frumoasă ca ultima oară când am văzut-o. Radia în lumina după amiezii, ca o statuie a fecioarei în biserică – o statuie rece care respiră. În sfârșit, îmi zâmbi și se întoarse spre mine.
– O mamă care calcă tabuurile medicale în picioare pentru a-și salva fiul – o astfel de poveste e suficientă pentru mine, chiar și mai bine dacă eu joc rolul principal, al mamei magnifice în acea poveste.
Da, asta era ea. Acțiunile ei erau pline de poezie și filosofie, dar performanțele i se clădeau numai pe propria conștientizare a filosofiei și poeziei propriilor acțiuni. În mintea ei, era desprinsă de restul lumii, era o zeiță care viețuia pe Pământ. Se va lupta cu această sarcină dificilă nu pentru că Tony e fiul ei, ci pentru că, făcând asta, va deveni o legendă a gloriei.
Ce monstru respingător de egoism!
– Trebuie să-ți spun, continuă, că nu am încredere în succesul meu. Când vine vorba despre experimente cu oameni, nu există un precedent pe care să-l iei ca referință. Și s-ar putea să creez un monstru, dar asta face lucrurile incitante, nu? O voi face, dar tot îți recomand să mergi la un spital și să te interesezi de un transplant standard de rinichi.
– Fiecare dintre testele de încrucișare a limfocitelor a ieșit pozitiv.
Mă privi înțelegătoare.
– Și?
– Rinichii de la un donator ar fi cel mai probabil respinși de organism, am spus. E posibil doar un transplant din propriul lui trup.
– Dumnezeule, își încreți ea fruntea.
– Momentan ne bazăm pe dializă ca să-l ținem în viață. Nici nu-ți imaginezi ce dureroasă e.
Mă trecu un fior gândindu-mă la țipetele lui Tony. Sclipirea din ochii ei crescu.
– Înțeleg. Am să fac tot ce se poate face.
– Mulțumesc, am răspuns.
– Mai e ceva ce-ar trebui să-ți spun. Se ridică și veni către scaunul meu, apoi se așeză pe cotieră. Își ridică iPad-ul și-mi arătă un paragraf: Citește asta!
Câteva șuvițe din părul ei mi-au mângâiat fața. M-am holbat la cuvintele pe care mi le arăta, dar erau pete nivelul meu de înțelegere. Am dat din cap:
– Nu înțeleg.
– Comentatorul subliniază că, deși rezultatele experimentului cu himera sunt pozitive, nu înțelegem principiile generale. Deci, în decursul experimentelor, nu putem controla gradul de himerizare. Deși scopul era de a produce un pancreas, și alte organe din șoarece ar putea conține celule de șobolan.
– Adică?
– Ăsta e motivul principal pentru care nu ne putem juca cu celule umane în cercetare, spuse. Dacă am face o himeră om-porc, nu am cum să controlez câte celule umane ajung parte componentă din porc.
– Tot nu înțeleg ce încerci să spui.
– Gândește-te, Evan! Îmi puse mâna pe umăr și mă privi. Acel porc poate deveni un al doilea Tony. În acel corp se poate ascunde fiul nostru. Și când va crește, îi vom lua rinichii și-l vom ucide.
A. Adam
Lin Ke aștepta culcată afară din sala de operație.
Întârziaseră deja o oră, iar anestezistul încă nici nu ajunsese. Singurul lucru care separa trupul ei dezbrăcat de oamenii care se plimbau în sus și-n jos pe coridor era o pânză subțire și albă. Se simțea foarte apăsată.
– De ce nu am început încă? o întrebă pe asistentă.
Ca amețită, asistenta răspunse:
– Tocmai am primit o înștiințare că, datorită unor factori pe care nu îi putem noi controla, comanda dumneavoastră de organe artificiale a fost anulată. Ne pare foarte rău.
Ce fel de motiv era ăsta? Era cea mai de treabă persoană de pe nava spațială. În cei o sută de ani pe care-i petrecuse aici își plătise mereu la timp asigurarea premium pentru organe artificiale, ca să se asigure că rămânea mereu tânără și sănătoasă pe dinăuntru. Inima, organul pe care tocmai încercase să-l schimbe, îi palpită de furie.
Se îmbrăcă cât de repede putu. Primul lucru pe care-l făcu fu să înainteze o plângere la poliție. Apoi luă metroul către Puntea Șapte – presupunea că organul ei se afla acolo, într-un Adam.
– În calitate de clientă a voastră, protestă ea în fața supraveghetorului, pretind o explicație pentru anularea comenzii mele. În niciun caz nu voi mai aștepta încă trei ani cu inima asta slabă.
– Dar comanda dumneavoastră e în regulă, spuse supraveghetorul surprins.
Deschise monitorul. Imaginea arăta interiorul unei camere de cultivare a țesuturilor: Organ după organ erau împachetate în foițe subțiri, toate crescând agățate de tuburi care atârnau de tavan. Arătau ca ciorchinii de struguri în așteptarea culesului.
Dar inima care-i aparținea lui Lin Ke deja dispăruse și era marcată cu „preluată”.
Uimită, Lin Ke verifică platforma de informare a spitalului din nou, trimițând notificarea cu „Comandă anulată” supraveghetorului. Dar nu se așteptă ca el să-i conteste veridicitatea.
– Doamnă, platforma noastră de monitorizare nu se poate înșela.
Răspunsul lui o enervă pe Lin Ke. Ea se ridică în picioare.
– Dacă nu ești în stare să afli ce s-a întâmplat, va trebui să merg eu însămi să verific.
– Desigur, contractul de cultivare de organe vă dă acest drept, nu se lăsă intimidat supraveghetorul. Dar vă rog să țineți cont că aveți dreptul doar să priviți, nu să intrați în încăpere.
Zece minute mai târziu, Lin Ke, împreună cu un droid polițist, deschiseră ușa camerei de cultivare a organelor numărul 35. Un miros oribil de sânge îi strâmbă nasul. Pe măsură ce înțelegea ce vede, câmpul vizual i se îngustă și un spasm îi strânse pieptul. Apoi totul deveni întuneric și leșină.
*
Luo Ming fu primul ofițer de poliție uman care ajunse la locul faptei.
„Haos total.” Acesea fură primele cuvinte care-i veniră în minte. Când intră în camera 35, avu dificultăți în a-și imagina cum ar fi trebuit să arate muntele de carne însângerată pe care-l vedea.
– Ce s-a întâmplat aici?
Îi părea rău că nu-și pusese o mască cu filtrare înainte să intre acolo. Își coborâse vocea când îi vorbise asistentului său personal, Edmund, un AI invizibil cu ochiul liber. Edmund era cel mai de încredere însoțitor al său.
– Doamna Lin Ke, cea care a înaintat plângerea la poliție, a suferit un atac de cord din cauza șocului și acum are parte de îngrijiri medicale la spital. Vocea lui Edmund venea dintr-o cască ascunsă în urechea lui. Ea s-a plâns că acest cultivator și-a încălcat contractul și i-a anulat comanda.
În cele din urmă, Luo Ming spuse:
– Cred că avem de-a face cu mult mai mult decât o violare de contract, aici.
Sângele vâscos încă se scurgea pe podeaua albă dintr-un maldăr de organe de trei metri în diametru. În unele locuri, sângele deja se coagulase în pete negre. Unele organe din stratul exterior al grămezii de carne înalte de un metru încă păreau proaspete; câteva chiar pulsau și se răsuceau – mirosul de putred din aer probabil că venea de la ceva aflat mai la baza grămezii.
În timp ce încerca să-și imagineze cum ar arăta interiorul grămezii, lui Luo Ming i se ridică părul pe cap.
– Ar trebui să ne asigurăm că acolo sunt numai organe cultivate. Să ne ferească Dumnezeu ca această grămadă să ascundă scena unei crime.
Luo Ming îi comandă lui Edmund o scanare a camerei. Edmund preluă controlul droidului polițist prin interfața wireless și își îndeplini sarcina prin interfața vizuală a acestuia.
– Mereu mă neliniștește cât de ușor îi controlezi, murmură Luo Ming. Ar fi putut, desigur, să dea comenzi el însuși droizilor polițiști, dar apoi ar fi trebuit să piardă timp aranjând și analizând datele brute de unul singur.
– Te rog să nu-mi bombăni mie temerile tale legate de AI-uri, răspunse Edmund. Cred că am găsit ceva și mai neliniștitor.
În timp ce ei discutaseră, scanarea scoase la iveală faptul că în grămada de organe zăceau îngropate și două brațe și jumătate dintr-un cap.
Matricea Adam cu siguranță nu ar fi putut crea aceste trei părți de corp uman.
– Perfect, deci se pare că tocmai adăugăm și „Cadavru dezmembrat” la dosarul cazului, suspină Luo Ming. „Eden la zi” va avea o zi plină cu asta.
Luo Ming îl puse pe Edmund să scaneze și să înregistreze toate detaliile camerei; apoi răspunse la apelul video al Prim-ofițerului Qin Wei. Qin Wei era șeful forțelor de securitate pe nava Eden.
– Acesta este probabil cel mai dificil caz pe care l-am văzut în cei o sută trei ani la bordul navei, spuse. Când vorbea, privirea îi căzu pe o pereche de ochi care atârnau din tavan. Vocea îi tremură: Cred că ați vrea să veniți să vedeți!
2. Echidna
Și într-o peșteră pustie a zămislit un alt monstru, irezistibil, în niciun fel asemănător nici cu oameni muritori, nici cu zei nemiloși, nici chiar cu înverșunata zeiță Echidna, care este pe jumătate nimfă cu ochi sclipitori și obraji drepți și pe jumătate șarpe imens, puternic și înspăimântător, cu pielea pătată, mâncătoarea de carne crudă de sub sfântul pământ.
– Hesiod, Teogonia 300-305 (tradusă de Hugh G. Evelyn-White)
– Scuză-mă, ești cumva…solistul vocal al trupei Typhon, mă întrebase timid femeia de lângă mine, după ce mă cercetase cu privirea douăzeci de minute.
– Nu.
Toate acestea păreau într-o altă viață. Bâlbâi o scuză și continuă:
– Semeni foarte bine cu el.
Mi-am adunat tot dezinteresul rece de care e capabilă vocea mea:
– Chiar?
Încheie conversația. Curând apăru și însoțitoarea de zbor cu băuturile. Am cerut un pahar cu vin, apoi încă unul. Înghesuiala în care sunt așezate scaunele de la clasa Economic mă încorseta și cuvinte înfricoșătoare îmi încătușau mintea: „tată”, „responsabilitate” și așa mai departe.
Când încă eram Evan Lee, zilele bogate și plăcute păreau că n-aveau să se termine. Apoi ea a plecat, luându-mi jumătate din avere și toată inspirația.
Mult timp după ce ne-am separat m-am tot gândit la ea, analizând-o, studiind-o. Am căutat prin tabloide mai vechi, am căutat poze făcute de paparazii și bârfe, am revăzut filmul de la nunta noastră, totul ca să-i prind fiecare încruntătură și fiecare zâmbet. Am examinat fiecare imagine și înregistrare din toate zilele în care apărea cu mine, pentru a-mi susține eforturile de promovare. În acea perioadă, cea mai întunecată a vieții mele, acestea au fost cele mai evidente beneficii ale faimei mele de odinioară – îmi adusese o mulțime de materiale numai bune de studiat. Și așa, încetul cu încetul, m-am apropiat de monstrul de sub cochilia ei perfectă, jumătatea serpentină ascunsă sub aspectul ei frumos. Dar a existat o parte a vieții noastre împreună pe care nu am reușit să o înțeleg niciodată.
Perioada sarcinii ei.
Rămăsese însărcinată doar pentru că acest lucru făcuse parte din planul ei. În primii trei ani ai căsătoriei noastre îi spusesem de multe ori că-mi doream un copil, dar ea scăpase de mine mereu cu argumentul „de ce ne grăbim?” plus o partidă bună de sex. Când ea s-a decis că venise vremea, nu a discutat deloc cu mine decizia.
– Evan, ghici ce am pentru tine!
Era prima noapte de după turneul meu. Când am deschis ușa casei noastre, m-a învăluit bucuria.
– Ce surpriză are dragostea mea pentru mine?
Am îmbrățișat-o și i-am sărutat buzele.
– Un copil. A râs, ochii i s-au mărit de plăcere. Dragule, vom avea un copil!
Eram uimit. După trei ani de rugăminți, aproape că renunțasem la idee.
– Are deja trei luni. Mi-a luat mâna și și-a așezat-o pe burtă. Aici.
Nu am simțit nicio mișcare cu palma, dar, în acel moment, cuvântul „tată” mi-a venit în minte. Simțeam bucurie cu fiecare parte din ființa mea. Două luni mai târziu, Typhon a scos ultimul single, „Fire and Lightning”. Criticii muzicali au simțit că „fiecare notă era plină de iubire și bucurie”. Apoi, în ziua în care single-ul nostru a câștigat premiul „GOLDEN MELODY”, soția mea s-a schimbat cum nu-mi putusem imagina.
În acea zi, colegul ei de laborator m-a sunat să-mi spună că suferise o cădere nervoasă.
Imposibil! Soția mea, cea pentru care și o indispoziție era ceva rar, să sufere o cădere nervoasă?
Nimic asemănător nu se mai întâmplase. M-am grăbit să ajung în campus. Laboratorul ei era la capătul unui bulevard umbrit de copaci. Rândurile de copaci umbroși chinezești, firmiana, își pierduseră deja frunzele, rămânând doar cu ramuri golașe de care atârnau fructe rotunde. Când am intrat în clădirea de cărămidă roșie, unul dintre studenții ei m-a recunoscut.
– Domnule Lee, în sfârșit! Expresia feței lui era un amestec de agitație, îngrijorare și curiozitate, dar își ascundea emoțiile sub un strat de politețe. Mă numesc Edmund. Ea e la etajul trei, în camera cu animale. Ar trebui să vă grăbiți!
– Mulțumesc, Edmund, am spus în grabă.
Deși campusul era locul în care ne întâlniserăm, atunci ajungeam pentru prima oară în laboratorul ei. Podeaua sclipea ca într-un spital; erau rânduri-rânduri de rafturi metalice, fiecare fiind umplut cu cuști de plastic frumos ordonate și conectate la sistemul central de ventilație. În acea cameră cred că erau o mie… nu, zece mii de șobolani!
Am găsit-o în spatele rafturilor cu șobolani. Își plecase capul, ghemuită într-un colț, cu părul încurcat, cu umerii tremurând, dar fără să se audă cum plângea.
– Iubito, ce s-a întâmplat? mă speriase cumplit s-o văd în halul acela.
În clipa în care mâna mea a atins-o, a scăpat un țipăt. M-am dat un pas în spate.
– Bine, nu te ating. Ce s-a întâmplat?
Și-a ridicat încet capul. Nu văzusem niciodată o asemenea panică în ochii ei. Buzele desfăcute îi tremurau, dar a trecut mult timp până să poată pronunța numele meu:
– Evan.
– Da, eu sunt. M-am învinovățit: Ar fi trebuit să te țin; n-ar fi trebuit să te las să vii la lucru. Sarcina are deja șase luni…
– Nu! a strigat, nu aduce vorba! Nu!
– Bine, nu vom vorbi despre copil. Am încercat să mă apropii de ea. Tremura din tot corpul, luptându-se să scape. Învins, am apelat la specialitatea mea: Dragă, hai să cântăm „Titans” împreună, bine?
A încetat să se mai lupte și m-a privit ca un copil neajutorat.
– Un cântăreț în sălbăticie, spunând povești despre zei…
Era un cântec lin, melodia ei preferată. Am cântat cât de încet am putut, atât de încet încât cuvintele abia se auzeau. Muzica s-a dovedit mai eficientă decât cuvintele. A ascultat până am ajuns pe la jumătatea cântecului, smiorcăind, apoi mi s-a aruncat în brațe și a suspinat. I-am mângâiat părul dezordonat și am încercat să-i calmez fiorii de spaimă.
– E bine, e bine, sunt aici.
S-a apăsat pe pieptul meu și, cu mare efort, a rostit câteva cuvinte dezlânate: „
– Este u. . . parazit. . . parazit. . . monstru. . .
– Ce?
– Nu vreau copilul, Evan! Nu mai vreau parazitul în trupul meu!
În stare de șoc, am întrebat:
– Ce s-a întâmplat? Nu pricep.
Și-a șters nasul pe mâneca mea. În sfârșit, a putut vorbi cu propoziții:
– Copilul pune stăpânire pe viața mea; e un parazit în trupul meu. Îmi controlează mintea, îmi comandă să mănânc ce vrea el să mănânce, îmi spune să merg unde vrea el să meargă, îmi pretinde să fac ce vrea el. E un monstru parazit în trupul meu, un monstru! Mă devorează, înțelegi? Nu mă mai pot controla. Nu mă pot opri din a mă gândi la el. Nu mă pot concentra la ce vreau să fac. Nu-mi înțeleg propriile mele notițe. Nu-mi mai pasă nici de lucrările mele. Nu mă pot gândi decât la cum să fac să-i fie lui mai bine! Mă posedă; deja și-a făcut drum în mintea mea – înțelegi?
Nu m-am putut abține din râs.
– Prostuța mea fetiță, e o reacție naturală a sarcinii. O ai pentru că-ți iubești bebelușul. E bebelușul nostru!
– Nu! m-a privit alarmată. Nu e deloc normal. Absolut deloc. Doar că tu nu pricepi pentru că nu-ți posedă ție trupul.
Mi-am reținut râsul și am spus cât de sincer am putut:
– Dacă ar fi fost posibil, aș fi purtat eu copilul pentru tine, dar nu se poate. Hai, capul sus, ești mămică acum.
S-a oprit din plâns. Câteva secunde, m-a privit într-un mod neobișnuit, de parcă eu aș fi fost cel care și-a pierdut cumpătul. Dar și-a revenit curând. Și-a șters ochii cu mâneca, apoi a privit în sus și a râs:
– Vai de mine, chiar că m-am comportat ca o nebună, astăzi.
– E o formă foarte comună de anxietate, dragă.
S-a lăsat pe umărul meu.
– Ai dreptate. Sunt sentimente normale pentru o mamă. Trebuie să mă obișnuiesc cu ele.
În lunile care au urmat, au mai fost vreo două ocazii în care s-a simțit abătută și deprimată, dar nu au mai existat episoade atât de intense ca cel din laborator.
Dar am început să fiu mai vigilent, mi-am anulat chiar un turneu ca să stau cu ea. În jurul celei de-a treizeci și noua săptămâni de sarcină, am dat peste un fișier în calculatorul ei în care-și notase „conversațiile” pe care le avea cu copilul nenăscut: când mergea la baie, ce visa, ce mâncăruri îi plăceau, ce muzică, și alte nimicuri. Citind aceste notițe, am început să înțeleg ce voise să spună în ziua aceea, în laborator. Lucrurile pe care le notase nu erau propriile obiceiuri, ci ale altcuiva.
Bebelușul care creștea în ea îi folosea trupul pentru a face ce voia el. Odată ce ea realizase acest lucru, fusese îngrozită.
Dacă ar fi fost o mamă tipică, poate că ar fi folosit cuvântul „iubire” pentru a-și explica comportamentul. Dar nu era și nu putea face asta. Emoțiile pentru ea erau un fel de camuflaj, ceva ce îi permitea să se amestece printre ceilalți. Deci nu putea decât să înțeleagă lucrurile din perspectiva bebelușului decât prin faptul că era un monstru care îi poseda trupul și o controla ca să poată supraviețui înăuntrul ei.
Poate că aerul condiționat sufla și el prea rece, dar deodată m-a trecut un fior. N-aș fi crezut că voi ajunge să înțeleg de ce și-a abandonat propriul copil: dacă n-ar fi făcut-o, ar fi fost mereu la cheremul lui Tony, forțată să renunțe la propria ei viață – exact cum s-a întâmplat cu mine.
– Vă rog să vă legați centura, domnule Lee! mi-a spus însoțitoarea de zbor. Suntem pe cale să aterizăm.
Și-am descins către un oraș înconjurat de o oază care înflorea în vasta întindere a deșertului.
B. Eden
După ce termină de examinat scena, Luo Ming primi raportul intermediar al lui Edmund: membrele și capul din camera de cultivare a organelor nr. 35 erau de la trei pasageri decedați. Cauza tuturor deceselor fusese, fără îndoială, câte o boală în stadiu terminal; mai mult, toți trei acceptaseră să-și doneze trupurile pentru ca cercetarea științifică să progreseze în lupta cu bolile respective. Descoperirea lui Edmund îl făcu pe Luo Ming să-și descrețească puțin fruntea.
– Nu avem de-a face cu o crimă, îi spuse el prim-ofițerului Qin Wei, care se grăbise să ajungă la locul cu pricina. Asta e, în sfârșit, o veste bună.
La fel ca Luo Ming, și ca majoritatea pasagerilor navei Eden, și Qin Wei se apropia de vârsta de o sută cincizeci de ani. Tocmai își schimbase scalpul: doar un strat de păr de bebeluș îi acoperea partea de sus a capului, făcându-l să arate nostim.
– Slavă cerului! spuse Qin Wei zăpăcit, apoi murmură ca pentru sine: Dar cum au ajuns membrele alea aici?
– Părțile respective de corp ar fi trebuit să fie trimise la centrul de cercetare medicală de sub puntea șapte, spuse Luo Ming.
– Ar fi trebuit, da. Abia acum îl privi Qin Wei pe Luo Ming. Camerele de cultivare a organelor sunt cele mai intens monitorizate și securizate părți ale navei. E de necrezut că s-a întâmplat așa ceva. Poate că tu nu știi, dar nici măcar poliția nu are acces total la documentația referitoare la proiectul Adam.
– Asemenea informații mi-ar fi de mare ajutor în investigații.
– Îmi pare foarte rău, domnule ofițer Luo, dar acele documente conțin informații secrete despre însăși inima Edenului, spuse Qin Wei. Câtă vreme nu există suspiciuni de crimă, aș spune că investigația dumneavoastră s-a cam terminat. De ce nu mă lași pe mine și pe supraveghetorii proiectului Adam să legăm ițele mai departe?
Luo Ming citi printre rânduri:
– Deci spuneți că e doar un accident comun?
Qin Wei zâmbi evaziv.
–Nava a mai suferit pierderi însemnate de organe cultivate, știi? Date de defecțiuni ale sistemului de control al temperaturii în camere.
Luo Ming îi cercetă expresia feței și scoase doar un oftat scurt.
– Desigur, domnule, am înțeles.
*
Doar o zi mai târziu, în timp ce stătea în biroul său, Luo Ming primi un pachet de informații de la Edmund. Erau despre Adam.
– Ești un geniu! exclamă Luo Ming și deschise documentele. Când detaliile dezorganizate îi umplură câmpul vizual, adăugă: sistemul de securitate al navei probabil că are defecte serioase din moment ce date secrete ca acestea au fost atât de ușor de obținut.
– Sau poate că e vina ta, că ai adus în mod ilicit un AI la bord, hm?
În vocea lui Edmund era un amestec de mândrie și îngâmfare.
– Ei bine, de-atâția ani nu te-a descoperit nimeni.
Edmund fusese un dar pe care Luo Ming îl primise de mult, iar după atâția ani de trăit și muncit împreună, găsi că AI-ul îi era indispensabil. Chiar dacă știa de interdicția a AI-urilor pe Eden, Luo Ming tot decisese să-și implanteze terminalul în trup și să-l strecoare pe Edmund la bordul navei spațiale.
– Asta pentru că sistemele inteligente de aici sunt prea primitive, spuse Edmund. Dar nu trebuie să-ți faci griji în privința siguranței navei. Sistemele ei de bază sunt izolate față de rețelele de afară. Nu am găsit niciun punct de contact.
Luo Ming dădu din cap și-și concentră atenția către documente. Se părea că Eden era, de fapt, o navă de cercetare care furniza organe de schimb pentru cele câteva sute de pasageri ai săi, permițându-le să-și lungească viețile un timp nedefinit. În același timp, trimitea datele legate de sănătatea rezidenților înapoi pe Pământ, pentru ca oamenii de acasă să afle care sunt posibilele complicații ale programului de schimbare a organelor pe scară largă. Eden urma orbita unei comete în sistemul solar, astfel încât drumul i se intersecta cu al Pământului o dată la patru ani, ceea ce-i permitea să andocheze la o stație spațială și să schimbe atât informație, cât și personal.
– Am crezut tot timpul că ne îndepărtam de sistemul solar, spuse Luo Ming surprins. Și nimeni nu mi-a spus că putem părăsi nava!
Iar Edmund răspunse:
– Se pare că s-au complicat destul de mult doar pentru a ascunde adevărul și a nu vă lăsa să descoperiți că sunteți șoareci de laborator.
În lumina noilor descoperiri, camerele de cultivare a organelor chiar deveneau sufletul navei Eden. Deseori erau numite camere „Adam”, după strămoșul legendar al omenirii din tradiția creștină, care si-a folosit o coastă pentru a-și crea pereche. Dar, mai exact, fiecare pungă cu membrană mucoasă din cabinele de cultivare a organelor care purtau un organ uman – toate erau numite Adam. Erau toate diferite, fiecare păstrând genele unui alt pasager, cultivând organe diferite.
Când nava Eden a fost proiectată, pungile Adam fuseseră separate una de alta. Dar, în timp, supraveghetorii camerelor de cultivare au descoperit un fenomen straniu: după ce au început să fie cultivate mai multe pungi Adam în aceeași cameră, celulele au început să se extindă pe tracturile de alimentare până când toate pungile Adam s-au conectat între ele.
Totuși, această interconectare nici nu a întârziat, nici nu a provocat mutații în dezvoltarea organelor; dimpotrivă, cultivarea organelor în toate pungile Adam a devenit mai eficientă, deoarece timpul de dezvoltare a scăzut. Unii cercetători credeau că această „rețea genetică” crease un sistem de schimb de informație și hormoni între pungile Adam, ceea ce accelerase procesul lor de maturizare.
Ca rezultat, când camerele de cultivare fuseseră renovate, cu patruzeci de ani în urmă, supraveghetorii instalaseră rețele care le permiteau tuturor pungilor Adam să se conecteze între ele, ceea ce crease un efect uluitor: în vreme ce genomul fiecărui pasager era păstrat intact, marea majoritate a timpilor de cultivare a organelor se reducea la aproximativ jumătate. Chiar și în cazul plămânilor, cele mai lent cultivate organe, timpul era scurtat cu o treime.
– Tot nu înțeleg ce au toate astea de-a face cu cazul nostru, spuse Luo Ming cuprins de agitație. Tot am impresia că am ratat ceva la locul faptei.
– Am înregistrat o scanare completă a încăperii, spuse Edmund.
– Poate, cugetă Luo Ming, problema nu e doar în camera de cultivare.
– Ce vrei să spui?
– Ții minte disputa dintre femeia care a înaintat plângerea și supraveghetorul proiectului Adam? întrebă Luo Ming.
– Sistemul de notificări al spitalului arătase că doamnei Lin Ke îi fusese anulată comanda pentru noua inimă, în vreme ce platforma de monitorizare arăta că totul era în regulă.
– Corect, spuse Luo Ming. Sistemele camerelor Adam ar fi trebuit să fie mult mai sigure decât cele ale spitalului, totuși supraveghetorul camerei de cultivare nu știa adevărata situație a cabinei 35. De ce?
– Poate pentru că supraveghetorul încerca să ascundă dezastrul? se întrebă Edmund.
– Poate, dar nu putem respinge altă posibilitate: niciunul dintre cei responsabili, incluzându-i pe primul ofițer și pe supraveghetorul camerei de cultivare, nu aveau idee despre ce se întâmplase de fapt. Luo Ming afișă pe ecran scena cu cearta dintre Lin Ke și supraveghetor. Privește expresia feței omului acestuia – surpriza e autentică.
– Adevărat, confirm asta analizând la nivel micro, spuse Edmund.
– Judecând după ce-am văzut la locul faptei, e foarte probabil ca ceea ce a pățit Lin Ke să nu fi fost un incident izolat. Dar ea a fost singura care a avut destulă hotărâre să înainteze o plângere la poliție și să-și deschidă singură ușa către camera de cultivare 35. Dreptul acesta e prevăzut în contract, dar se pare că pasagerii își exercitaseră acest drept doar în primii ani ai călătoriei navei.
– Vrei să spui că toate organele pe care le-am văzut pe jos au avut ca rezultat câte o comandă anulată?
Ochii lui Luo Ming se luminară:
– Am putea urma acest fir. Edmund, poți intra în bazele de date ale camerelor de cultivare și ale spitalelor ca să iei înregistrările cele mai relevante? S-ar putea să fie discrepanțe între sisteme – iar acelea să fie organele pe care le-am văzut în camera 35.
– Chiar știi cum să-mi dai probleme grele! În ciuda acestor cuvinte, Edmund păru încântat de provocare. Am să încerc.
3. Typhon
De pe umeri îi creșteau o sută de capete de șarpe, un dragon înfricoșător, cu limbi întunecate, tremurătoare, iar de sub sprâncene, ochii acelor capete minunate aprindeau foc, iar focul îi ardea din cap în timp ce privea. Și din toate capetele lui îngrozitoare răzbeau voci, care rosteau tot felul de sunete de nedescris; Într-o clipă sunau astfel de zeii puteau să le priceapă, în alta scoteau mugetul unui taur mânios, nesupus, în alta răgetul unui leu cu inima dârză; iar în alta, ciripeli plăcute auzului.
– Hesiod, Teogonia 820-835 (tradusă de Hugh G. Evelyn-White)
Nouă ani mai târziu, m-am găsit din nou în laboratorul ei. Edmund ajunsese, din student, doctorand, dar felul în care mă privea nu se schimbase câtuși de puțin. Tot ca un fan copleșit.
– Domnule Lee, doamna profesor vă așteaptă în camera cu animale.
– Mulțumesc, Edmund.
Nu m-a observat când am intrat. Era ghemuită lângă un porc care trebuie să fi avut o jumătate de metru înălțime, cu toată atenția concentrată asupra lui. Râdea. Și-a pus telefonul mobil pe difuzor, iar muzica a început să se audă. Era „Fire by Lightning”, cântecul meu.
”Când îl legăn în brațe,
Soarele și Luna tremură, stelele cad.
Haide, luptă, distruge;
Dorința nemuritoare a regelui zeilor e în mâinile mele”
Porcul dansa în ritmul muzicii pe picioarele din spate, balansându-se și învârtindu-se neîndemânatic. Încet-încet, a prins tempoul. Ea stătea aplecată peste birou și râdea atât de tare de nu mai putea respira. Porcul se întoarse cu fața la ea, acum dansând cu bun gust, ținându-se chiar și mai bine de ritm. Era de necrezut – porcul chiar dansa pe ritmul vioi al melodiei.
Cântecul își schimbă cadența într-una domoală. Porcul, spre uimirea ei, se împiedică și căzu. Ea se lăsă în genunchi, deasupra lui.
– Ești în regulă?
Ca răspuns, porcul guiță. Supărată, ea îi apăsă un deget pe cap, apoi spuse cu cea mai blândă voce a ei:
– Pișicherule, nu mă mai speria așa!
Guițatul următor al porcului fu ca un scâncet. Ea-l scărpină pe spate.
– Bine, bine; dacă te-ai lovit, e în regulă.
Fu o priveliște tare bizară. Am tușit. Și ea și porcul își întoarseră capetele spre mine deodată – o imagine pe care n-am s-o uit.
– Ce e, Evan?
Ea se ridică.
Porcul avea ochii lui Tony.
Ea nu-l văzuse niciodată pe Tony, deci nu știa. Dar ochii acelui porc de un an și jumătate erau ai lui Tony: căprui deschis, cu o tentă de gri. Și nu au fost doar ochii în sine, ci și ceva inefabil în profunzimea lor, ceva ce mi-a dat fiori pe șira spinării și m-a făcut să uit de ce eram acolo.
Mi-am amintit de acea dată când m-am trezit pe scenă, dar uitasem cântecul pe care trebuia să-l cânt. Introducerea pe chitară electrică fusese doar un zgomot pentru mine, iar genunchii îmi tremuraseră în lumina care pâlpâia.
– Vrei o ceașcă de cafea? Mă privi îngrijorată: Nu arăți prea bine.
– Putem vorbi… singuri? Nici când avusesem trei spectacole unul după altul vocea mea nu ajunsese să sune în halul acela.
– Am vrut doar să-ți arăt porcul nostru, spuse. Îi merge bine. Chiar fantastic, nu crezi?
I-am prins din nou privirea și-n acea secundă mi-am simțit sufletul rupându-se.
– Doamne!
Porcul mă privea de parcă știa care-i era destinul: avea o înțelegere fără cuvinte a suferinței, dublată de un simț fatalist al tragediei. Ultimele dăți când Tony mersese la dializă mă privise cu aceeași expresie.
– Bine, Evan. Păși spre mine și-mi prinse mâinile care tremurau. Să mergem în altă parte.
*
Nu ne-am spus niciun cuvânt în drumul nostru până la biroul ei. Soarele după-amiezii proiecta umbre în încăperea spațioasă. Edmund aduse două cești mici și rotunde.
– Mulțumesc, spuse ea, dar apoi nu-mi mai spuse nimic după ce Edmund plecă.
Petele de umbră ale frunzelor copacilor se alungeau pe birou. Am sorbit din cafeaua amară și de-acum răcită. În sfârșit, ea rupse tăcerea:
– Credeam că ai vrea să te uiți peste raport.
Un dosar gros a aterizat lângă mine. L-am deschis cu mâini înțepenite. Înăuntru erau notițe luate începând cu perioada în care porcul era doar un embrion și până acum. Înțeleg doar pozele. Mereu zâmbea spre cameră, dacă acea expresie mulțumită și nerăbdătoare poate fi numită zâmbet, doar în ultima lună a încetat s-o mai facă. Pe ultima pagină e un cadru apropiat cu ochii lui. Privindu-i, abia mai puteam suporta agitația pe care o simțeam în stomac. Am aruncat dosarul pe jos.
Ea s-a ridicat și l-a luat, chicotind:
– Bine că nu ți-am arătat varianta digitală, că trebuia acum să fac un raport pentru echipamente distruse.
– Cum se poate așa ceva? am murmurat.
– Evan, trebuie să ne asumăm realitatea, suspină. Este, poate, cea mai bună turnură de evenimente posibilă: porcul e în starea optimă pentru donatul de organe – dacă mă întrebi pe mine, experimentul a mers suspect de bine. Am găsit calea cea bună încă de la început și am depășit fiecare obstacol în cel mai scurt timp posibil. Mă îndoiesc că am putea găsi un alt caz în toată istoria științei în care o descoperire să fi decurs atât de bine.
– Tu… am întrerupt-o, dar n-am mai știut ce să spun.
– Am luat deja legătura cu prietenul meu, doctor Sanger. E cel mai bun chirurg specializat pe rinichi din spitalul de stat. Tonul îi era calm. I-am trimis deja dosarul porcului. A cercetat datele și crede că operația nu va fi mai riscantă decât un transplant standard, de la un om la altul. Evan, nu înțeleg de ce nu ești mulțumit.
Doar ultima propoziție îi trădă furia suprimată, dar fu suficientă pentru a-mi stârni mie groaza. Mi-am deblocat telefonul. Fundalul era o poză cu Tony uitându-se nevinovat la mine.
– Destul. Am deschis dosarul și am așezat telefonul deasupra pozei cu ochii porcului de aproape. Știm amândoi care e problema, nu? Privește ochii aceștia. Sunt exact la fel…
– Cu ai lui Tony, termină ea. Sigur că știu. Sunt ochii lui Tony; celulele din acele organe sunt celule umane.
Am citit mesajul nerostit de pe fața ei.
– Spui… spui că sunt celule umane și-n alte organe?
– Da. E greu de acceptat. Sistemul lui nervos e aproape pe de-a întregul format din celule umane. Ridică din umeri. Nu fi naiv, Evan. Am știut de la început că nu vom putea controla nivelul de himerizare, dar am continuat oricum.
– Sistemul nervos?
– Diencefalul, cerebelul și trunchiul cerebral – cea mai mare parte a lor, rosti fiecare cuvânt de parcă ar fi încercat să mi le graveze în inimă cu limba ei otrăvită. Ca să spunem lucrurilor pe nume, fiul tău e în acel porc.
Niciodată nu fusesem mai înspăimântat, nici măcar atunci când îl scoseseră pe Tony de sub acea mașină. Atunci fusesem un tată, acum devenisem un criminal – ce făcusem? Ne contopiserăm fiul cu un porc, iar acum aveam să-l măcelărim cu mâinile noastre!
Tăcerea mea îi permise să-și îmblânzească tonul.
– Atâta vreme cât nu vorbesc eu, nimeni nu va ști nimic despre asta. Notițele acestea nu vor apărea în lucrare. Sistemul nervos nu e printre obiectivele experimentului, deci nu e important pentru declararea succesului. Rinichii sunt perfecți, Evan. Nu trebuie să ne facem nicio grijă în acea privință.
– Nu-mi fac griji din cauza asta. Calmul ei forțat era de nesuportat. Să omori e crud – e greșit! Nu realizezi că porcul știe ce i se va întâmpla?
Zâmbi.
– Evan, ce ai de gând?
– Eu…
– Știi, nu mai pot dormi de două săptămâni. Vocea îi era joasă. Mă tot gândesc dacă nu cumva tu te-ai răzbunat pe mine prin acest porc. L-am abandonat pe Tony, iar tu te-ai gândit la cel mai crud mod prin care ai putea să-mi trezești instinctele materne. Îmi tot spun că acela nu e Tony, că nu e fiul meu. Am refuzat chiar să-i dau un nume de teamă să nu-l umanizez. Dar a trecut de ce-mi putusem imagina: dintre toți cercetătorii de aici, cel mai apropiat e de mine; nu-i place decât muzica ta.
Tony era la fel. De când fusese bebeluș, când auzea „Fire by lightning” începea să danseze.
Ea continuă:
– M-am gândit la asta. Ar trebui să ne oprim și să-l lăsăm pe Tony în voia sorții, permițându-i astfel porcului să trăiască? Dar apoi te-am văzut pe tine și mi-am dat seama că n-am avut niciodată de ales, trebuie să mergem mai departe.
Privirea ei mă pătrundea adânc, iar eu, la rândul meu, am văzut în sfârșit tumultul pe care-l ținuse ascuns înăuntrul ei. Groaza și durerea ei erau fără îndoială mai ascuțite decât ale mele. Și doar pentru că le măcina de atât de mult timp le putea acum ascunde în spatele unei fațade de liniște. Eu doar ce mă uitasem la porc, ea-l crescuse de când fusese o singură celulă.
Sigur că nu puteam da înapoi. Starea lui Tony continua să se deterioreze, iar tot ce investise laboratorul ei în acest porc nu putea deodată să dispară din ochii finanțatorilor. Eu îi cerusem să treacă Rubiconul; era cinstit ca amândoi să ducem acea cruce.
– Corect. M-am forțat să uit de porc. Lui Tony nu prea i-a fost bine în ultima vreme. Am să-l aduc aici imediat ce va fi posibil. Să nu ratăm fereastra de oportunitate optimă pentru operație.
– Atunci ne-am înțeles.
Îmi zâmbi, ștergându-și toate îndoielile de pe față. Deschise notebook-ul și-mi trimise datele de contact și SV-ul doctorului Sanger. Apoi îmi spuse care erau propriile ei opinii și recomandări pentru operația de transplant. Se opri din vorbit doar după ce afară se întunecase.
– Ar trebui să o iei din loc, îmi aminti. Dacă pleci acum, vei putea să mai prinzi avionul.
M-am ridicat, ezitând un moment să-i întind mâna, ca semn de prietenie și mulțumire. Dar ea-și ținea mâinile împreunate la piept. Am bănuit că nu era nevoie.
– Atunci am plecat. Mulțumesc!
Mi se uscase gura. Ea a râs și a legănat din cap.
– Evan, Tony e și fiul meu. De ce-mi spui „mulțumesc”?
– A, da, am râs și eu.
Am ieșit împreună din laborator. Umbrele copacilor se uneau, acoperind lumea într-o noapte nemișcată. Eram pe punctul de a-mi lua la revedere când a vorbit.
– Prima oară când te-am văzut a fost aici, nu-i așa? Mi-a șoptit: În ziua aceea ai cântat atât de domol. Cine-ar fi crezut că melodia pe care aveai s-o înregistrezi va ajunge atât de sălbatică?
Știam că se referea la „Titans”. Inspirația pentru prima frază îmi venise când susținusem concertul la această școală. În noaptea aceea, de parcă aș fi tânjit după un drog, umblasem bezmetic după un pian, ca să-mi fac notele din minte să prindă viață. Ieșisem pe geam din camera mea și m-am grăbit să ajung înapoi în sala de concerte încuiată, fără să-mi dau seama că mai era o pereche de urechi care asculta.
„Nesuferiți de strămoși,
Îngropați adânc, ascunși de soare,
Înarmați cu coase, dărâmători de tronuri, îndurăm blesteme și ocpri.
…
Suntem predestinați rebeliunii,
Să distrugem bariere, fără să ne gândim la cost;
Fumul să sufoce aerul, pământul să ardă până la uitare.”
Cântă amintindu-și doar câteva dintre versuri. E și pe lângă tonalitate, dar nu am putut să râd așa cum obișnuiam.
Se întoarse și mă privi.
– Acum că mă gândesc la asta, cântecul tău e chiar profetic.
*
În cele din urmă, nu a ajuns la spitalul de stat, nici nu a apărut la petrecerea de însănătoșire a lui Tony. Timp de cinci ani a dispărut în laboratorul ei, rupând legăturile cu toți prietenii ei.
Am fost șocat când m-a sunat din senin. Mi-a spus că ar vrea ca eu să deschid o fundație caritabilă în numele lui Tony pentru a finanța transplantul de organe la copii. În acești ultimi cinci ani, îi trimisesem și eu e-mailuri cu asemenea idei, dar mesajele îmi fuseseră returnate ca nelivrabile. Am acceptat imediat.
Odată ce platforma fundației a fost realizată, am contactat-o din nou.
– Am impresia că ești pe cale să faci un gest măreț, i-am spus.
– Sunt, mi-a răspuns. Am reprogramat lanțul de reglare a genelor și l-am transformat într-o structură de tip blastocite.
– Îmi pare rău, am întrerupt-o. Știi că nu înțeleg toate astea.
– Acordă-mi un minut. A făcut o pauză, de parcă și-ar fi trecut modulul lingvistic din „jargon științific” în „comun”. Avem deja capacitatea de a produce organe umane într-un laborator. Am folosit himerele existente ca să creez structuri mai stabile; tot ce trebuie să facem e să adăugăm celule umane iar ele vor crea organele respective.
– Fantastic!
– Nu le voi permite himerelor să arate ca o ființă umană.
Tonul îi trădă extenuare.
Simultan cu crearea fundației, ea a publicat o serie de lucrări referitoare la himere în revista Cell. Începând cu prima himeră om-porc, și-a descris munca revoluționară de cercetare pe care a prestat-o în laboratorul de medicină regenerativă. Practic a răsturnat peste noapte fundamentele înțelegerii vieții de către omenire.
Am cumpărat acel număr din Cell. Criticii i-au adus osanale: „E o revoluție în medicina regenerativă, care ne dă indicații despre viitorul nostru apropiat: omenirea va fi capabilă să-și înlocuiască organele de parcă ar fi piese de schimb. Vom trăi mai mult, poate chiar vom deveni nemuritori.”
Critica și dezbaterile au urmat imediat. Deși nevoia apăsătoare a unei mame de a-i salva fiului ei viața era de netăgăduit, experimentele cu celule stem umane erau, totuși, tabu.
A treia lucrare a ei a lovit torentele de atacuri arătând modelul matricei de cultivare a organelor, pe care a numit-o „Adam”. Seamănă cu o cutie mică și pătrată umplută cu o membrană mucoasă și nu arată deloc a creatură vie.
„Tehnologia Adam nu va stârni mai multe dezbateri pe teme etice”, a spus într-un interviu. „Nu va dezvolta un creier uman; nu poate gândi; nu are sentimente – pentru că nu i-am oferit mecanismele pentru cuget și simțire. Tot ce poate face este să-și folosească propria coastă pentru a-i salva pe oamenii care au nevoi.”
C. Căpitanul
Luo Ming nu credzuse că putea ajunge chiar în fața căpitanului navei Eden bazându-se doar pe o scrisoare, deși acela îi fusese planul.
Femeia dinaintea lui avea părul cenușiu, pielea zbârcită și spatele cocoșat; chiar și statul pe canapea părea că o solicita. Luo Ming fu surprins de felul în care arăta căpitanul. Femeia pe care o știa acorda prioritate frumuseții exterioare, punând organele care aveau legătură cu aspectul în capul listei de schimburi.
– Legat de incidentul din camera 35 – în ciuda aparenței, vocea ei era energică – aș vrea să aud punctul tău de vedere.
– Primul ofițer a indicat că acest incident e dincolo de competențele mele, spuse Luo Ming atent, așezându-și mâinile în fața sa.
– De fapt, eu cred că e mai bine să avem un profesionist implicat în soluționarea cazului. Îi făcu semn lui Luo Ming să vină pe fotoliul din fața ei. Dar, dată fiind natura delicată a subiectului camerelor de cultivare, rezultatul investigațiilor ar trebui păstrat confidențial. Nu e o problemă pentru tine, nu-i așa?
– Nu, spuse Lo Ming așezându-se. Presupun că mi-ați citit scrisoarea cu atenție.
– Da.
– După cum am menționat, cred că nu a fost un accident la mijloc, ci o crimă premeditată.
Căpitanul își lăsă privirea-n jos.
– Teoria ta intră în conflict cu raportul primului ofițer.
– Nu m-ați chemat aici pentru o altă perspectivă? Luo Ming îi studie expresia, apoi continuă: am verificat toate comenzile pe care sistemul spitalului le-a anulat fără explicații în ultimele trei luni. Totalul a fost de peste șapte ori procentul uzual de anulare. Am verificat sursa tuturor organelor anulate și am ajuns la camera 35, dar sistemul de monitorizare arăta că toate organele se dezvoltau normal.
– Și asta a fost suficient să te convingă că nu a fost un accident? întrebă căpitanul. Poate că sistemul de monitorizare funcționa defectuos.
– Nu e doar sistemul de monitorizare,excelență. Nu uitați de camera de cultivare în sine. Cum a apărut maldărul acela de organe „recoltate accidental”? Și nu avem nicio explicație nici pentru discrepanța dintre sistemul de monitorizare a camerei de cultivare și sistemul spitalului de urmărire a comenzilor.
Căpitanul se holbă la el.
– Ascult.
– Astăzi, înainte de a veni la dumneavoastră, nici eu nu eram prea sigur pe concluzia mea. Luo Ming zâmbi cu modestie. Inițial, am suspectat că discrepanțele dintre comenzi se datorau eforturilor supraveghetorilor de a ascunde adevărul. Dar chemându-mă pe mine aici, mi-ați confirmat că nici dumneavoastră, căpitanul navei, nu sunteți sigură de ce anume s-a petrecut. Ceea ce ne lasă cu o singură posibilitate: supraveghetorii proiectului Adam nu știau de incidentele care au avut loc în cabina 35. Deci, putem crede că sistemul de monitorizare a fost spart.
– L-am pus pe primul ofițer Qin Wei să examineze sistemul de monitorizare a camerelor de cultivare, spuse căpitanul, cu privirea tot mai pătrunzătoare. Se pare că a fost alterat folosind o tehnologie asemănătoare peretelui verde. Roboții de poliție care intrau și ieșeau din camerele de cultivare apăreau pe monitoare în mod normal, dar erau mereu adăugați pe fundalul camerei Adam funcționând normal.
– Spuneți că înregistrările au fost alterate selectiv? Imaginile camerelor de cultivare Adam de pe monitoare nu se schimbau niciodată?
– Nu, nu spun că nu se schimbau niciodată. Arătau o funcționare normală. Pe monitoare puteai vedea cum organele cresc conform graficului, iar când comenzile ar fi trebuit livrate, erau „culese în mod normal”. Căpitanul scutură din cap. Metoda asta de a sparge sistemul e foarte sofisticată.
Aceste noutăți venite de la căpitan îi adânciră încurcătura lui Luo Ming.
– Asta nu pot descurca. Dacă întregul incident a fost o crimă premeditată, atunci infractorul deja a realizat cel mai greu lucru – spargerea sistemului securizat de monitorizare al proiectului Adam. Dar a uitat să-și acopere urmele în sistemul spitalului, care e mult mai simplu.
– Și e o explicație simplă pentru asta: infractorul nu putea să facă să apară din aer organele comandate de pacienți. N-au avut de ales, a trebuit să lase comenzile în voia sorții și să spere că pacienții nu-și vor cere dreptul de a examina camerele de cultivare.
Luo Ming scutură din cap.
– Dar ar fi avut la îndemână o mulțime de trucuri care ar fi mers mai bine. De exemplu, ar fi putut să întârzie sistematic datele de livrare pentru organele afectate, ca să prevină aflarea adevărului. Totuși, bazându-mă pe ce-am aflat răsfoind înregistrările spitalului, doctorii și pacienții aflau doar în ultimul moment că le-au fost întârziate sau anulate comenzile. Notificarea venea prin canalele uzuale de recepționare de organe ale spitalului, nu de la Adam.
– Acum sunt chiar confuză, ridică din sprânceană căpitanul. Ce încerci să spui?
– Pentru cineva care a pus la punct un complot atât de complex – mergând până la tehnologie de tip perete verde ca să saboteze înregistrările – a uita de baza de date simplă a spitalului pare o neglijență foarte ciudată. Sigur erau în stare să spargă sistemele spitalului, dar nu au făcut-o. De ce? O posibilitate ar fi că, de fapt, voia doar să atragă atenția asupra a ceea ce a făcut, dar altă posibilitatear fi că nici nici măcar nu știa de existența platformei informatice a spitalului.
– Imposibil, spuse căpitanul. Orice persoană care se află la bordul navei Eden știe despre baza de date în care spitalul ține evidența organelor schimbate.
– Desigur, așa ar trebui să fie, spuse Luo Ming. Dar mereu trebuie să se găsească cineva care să nu știe.
– Nu mă interesează bănuieli vagi. Dacă ai o suspiciune clară, spune-o.
– Cine de pe navă n-ar ști despre existența bazei de date cu evidența organelor schimbate de spital? Sau, mai bine zis, cine nu a comandat niciodată vreun organ? Luo Ming o privi insistent: sper că mă puteți ajuta să întocmesc o listă de nume. Ei ar fi principalii suspecți.
Căpitanul ciocăni în cotieră cu degetul eu încrețit și chicoti.
– Este o acuzație destul de gravă. Îi susținu privirea lui Luo Ming: Nici eu nu mi-am înlocuit vreodată un organ.
4. Orthrus
Oamenii spun că Typhaon (Typhon) teribilul, scandalosul ș nelegiuitul și-a legat iubirea de ea, fecioara cu ochi sclipitori. Iar ea a gestat și născut progenituri feroce; mai întâi pe Orthus,dulăul lui Geryones…iar apoi Echidna s-a îndrăgostit de Orthus și l-a adus pe lume pe Sfinxul morții, care l-a distrus pe Cadmeans.
– Hesiod, Teogonia 304-335 (tradusă de Hugh G. Evelyn-White)
Unele legende spun că de fapt Orthus, și nu Typhon, a fost cel cu care Echidna i-a conceput pe ceilalți monștri: Himera și Sfinx.
– Anonim.
Prima oară când am văzut-o a fost la înmormântarea tatălui meu.
Deși cel puțin jumătate din zecile de mii de oameni veniseră special să o vadă pe ea, eu am fost singurul care s-o găsească din priviri. Purta rochie de mătase și un inel cu diamant agățat de un lănțișor în jurul gâtului. Fața îi părea chiar mai tânără decât a mea. Nu știu dacă experiența mea în a recunoaște fețele sau instinctul natural a făcut să-mi recunosc mama. Apoi și ea m-a văzut.
Cinci secunde mai târziu am primit un mesaj: „Aș vrea să vorbim după funeralii.”
Mi-am amintit ultimele cuvinte ale tatălui meu, pe patul de moarte: „E mama ta și ți-a dăruit viața de două ori. Fii recunoscător!”
Odată ce mulțimea s-a împrăștiat, m-am strecurat în mașina ei. Ea a programat destinația cursei, Aeroportul Gardermoen din Oslo, apoi și-a întors scaunul spre mine.
– Bună, Tony!
Nu mi se mai spusese astfel de ani de zile. De când părinții mei creaseră Fundația Caritabilă Tony Lee, fusesem nevoit să-mi schimb numele ca să-mi protejez intimitatea și să pot trăi o viață normală.
– Mamă? Se părea că-mi era mai ușor s-o spun decât crezusem. Arăți atât de tânără!
– Da, eu sunt. Râse, apoi îmi făcu cu ochiul, de parcă mi-ar fi împărtășit un secret. Sunt implicată într-un nou experiment, prin care-mi întineresc celulele. E un experiment periculos și nu cunoaștem încă toate efectele secundare. Păcat că nu mai am încă un fiu ca să-l folosesc drept cobai de data asta.
– Ăăm… n-am știut ce să-i mai spun.
– O, dragule, glumesc! Își deschise brațele dezarmant. Acum vorbește-mi despre viața mea. Aud că ești ofițer de poliție?
– E doar o slujbă.
Zâmbetul i se lăți.
– Te-ai descurcat bine. Am aflat că te ocupi de crime legate de AI. Uimitor!
– Lumea se schimbă cu repeziciune. Oamenii de știință nu pot controla tot ce inventează.
I-am prins tonul: îmi vorbea de parcă ar fi fost mereu alături de mine, purtându-mi matern de grijă.
– Adevărat, dădu energic din cap. Uneori nu ne înțelegem propriile creații atât de bine pe cât ne-ar plăcea să dăm impresia.
Era o remarcă neașteptată:
– Zău?
Nu-mi răspunse, ci reveni cu o întrebare:
– Vei veni la conferința noastră de presă? Vom anunța noutăți interesante.
Auzisem de conferința de presă a grupului ei de cercetare, programată pentru luna următoare. După câțiva ani de liniște, toată lumea murea de nerăbdare să afle ce aveau de spus.
– Ar putea schimba cursul evoluției umanității.
Mașina încetini. Ea privi pe geam, apoi reveni asupra mea.
– Vei veni, cu siguranță!
Siguranța ei m-a iritat. Nu eram tatăl meu, cel care fusese mereu atât de vrăjit de ea.
– Îmi pare rău, nu sunt interesat.
– Crede-mă, dragule, vei fi interesat.
Mașina se opri. Ea apăsă de două ori pe ceasul ei de mână și-mi trimise o invitație împreună cu o arhivă de documente.
– Pe treisprezece, luna viitoare. Să fii acolo.
Mă strânse de mână un moment, apoi plecă spre aeroport. Soarele de la miezul nopții îi ascuți contrastul rochiei de mătase neagră.
Trei ore și patruzeci de minute mai târziu, avionul Airbus A400 căzu în mare.
Mi-am scurtat vacanța ca să mă alătur echipelor de salvatori, dar Marea Baltică înghițise până și urmele ei. În depărtare, am văzut epava avionului printre valurile agitate.
Se spune că acolo și-a găsit mormânt cel mai ambițios vis al omenirii.
*
În ziua în care eforturile de salvare s-au încheiat, am mai primit o invitație la o conferință de presă.
Nu mai aveam scuze. Răspunzând la chemarea sorții, am pornit la un drum de mai mult de zece mii de kilometri. În avion m-am uitat peste documentele pe care mi le trimisese.
Erau acolo poze ale unui porc, de când fusese purcel și până când ajunsese adult – fără îndoială, salvatorul meu. Am avut conexiuni de zboruri la Amsterdam și la New York înainte de a ajunge într-un oraș mic in mijlocul deșertului. Tatăl meu îmi vorbise odată despre acest oraș. Era locul de naștere al rinichilor mei.
– Tony Lee, m-am prezentat persoanei care venise să mă întâmpine. Numele îmi era scris pe invitație.
Gura i se deschise într-o expresia de uimire exagerată. Apoi își coborî ochii.
– Mă numesc Chen Ying. Condoleanțele mele.
– Mulțumesc.
Când am intrat în sală am fost primit ca un erou. Toți păreau că mă recunosc: m-au înconjurat, sporovoind despre mama mea și despre rinichii mei, dar niciunul dintre aceste subiecte nu-mi părea real. Din fericire, conferința de presă a început curând. Discuțiile au încetat când lumina a scăzut și toți s-au întors spre scena iluminată.
– Vom mai schimba lumea încă o dată!
Omul de vârstă mijlocie de pe scenă a deschis ceremoniile cu aceste cuvinte.
Aplauzele au fost furibunde.
– Bravo, Edmund!
Edmund era șeful echipei de oameni de știință din echipa de cercetare a mamei mele – mama mea și cu el au câștigat odată premiul Nobel împreună. Când aplauzele s-au mai potolit, a continuat:
– În ultimii trei ani am realizat inimaginabilul. De la experimentele de tip himeră la primul organ uman cultivat cu succes și, de asemenea, la răspândirea medicinei regenerative, tehnicile noastre au salvat multe vieți. Dar am întâmpinat și foarte multă opoziție. Cea mai mare obiecție a fost mereu: „Se cuvine să folosim oameni drept cobai pentru cercetare?”
Edmund mă arătă în mulțime:
– Suntem onorați să-l avem pe domnul Tony Lee printre noi, astăzi. Faptul că el este viu și sănătos ar trebui să fie un răspuns suficient.
Aplauzele furtunoase și luminile reflectoarelor m-au învăluit deodată. Lumea a devenit albă imaculată pentru un moment și n-am mai văzut nimic.
– Laboratorul nostru nu s-a dat înapoi niciodată când a fost vorba despre efortul de a ne aduce cercetările în fața publicului, dar ne-a lipsit mereu argumentul decisiv pentru a invoca dreptul moral de a permite experimentele pe oameni.
Lumina reflectoarelor asupra mea s-a domolit în vreme ce Edmund a continuat:
– Dar ultima noastră descoperire are în sfârșit să încheie disputa asta etică de decenii. În primul rând, dați-mi voie să vi-l prezint pe cel mai tânăr și cel mai puternic membru al echipei noastre: Domnul Sfinx, un avatar care personifică un calculator cuantic.
Razele de lumină s-au adunat lângă degetele lui, apoi s-au împrăștiat pentru a se regrupa sub forma unui om – o demonstrație foarte puternică a celor mai noi tehnologii în domeniul hologramelor. Dar, dată fiind profesiunea mea, ceea ce mi-a atras atenția a fost cuvântul „avatar”. După ce am anchetat sute de crime legate de AI-uri, sunt cam suspicios în privința lor, mai ales dacă unul are și avantajul unui calculator cuantic.
Sfinx apăru ca un tânăr cu piele aurie. Odată ce spoturile de lumină s-au condensat, aproape că nu-ți mai puteai da seama că e hologramă. Un zâmbet timid îi apăru pe față, calibrat perfect pentru a da impresia de inocență.
– Bună seara, tuturor! Am o ghicitoare…
Râzând, Edmund l-a întrerupt:
– Lasă-mă să ghicesc: „Ce are patru picioare dimineața, două la prânz și trei pe înserat?” Sfinx, toată lumea știe răspunsul: „omul”!
– Omul, da. Acea ghicitoare compară o viață cu o zi, spuse Sfinx. Dar am altă ghicitoare pentru voi.
– Spune-o! Cele mai luminate minți din lume s-au adunat aici, astăzi.
– De unde a apărut omenirea? Înainte de „dimineață”, ce s-a întâmplat în întunericul de dinaintea răsăritului?
– Evoluția, Sfinx! Te-am învățat lucrurile astea, spuse Edmund cu un suspin.
– Dar îți trebuie dovezi, spuse Sfinx.
– Avem destule fosile de Homo erectus și Homo sapiens. Edmund făcu o pauză. Dar…
Sfinx preluă ideea:
– Dar e o sincopă în lanțul fosilelor. Până acum, nu avem nicio dovadă directă că omul modern, sau Homo sapiens sapiens, a evoluat din vechiul Homo sapiens.
– Dar nu ai nicio dovadă nici să contești că omul modern a evoluat din Homo sapiens, replică Edmund.
– Ba da, am o dovadă. Știu că strămoșul omului e o himeră.
Vreo zece secunde Edmund tăcu. Se auzi un murmur în sală.
– O himeră? spuse Edmund în cele din urmă. Ce glumă mai e și asta?
– Nu glumesc niciodată, spuse Sfinx. Înainte de nașterea calculatoarelor cuantice, calculul produsului a două numere prime mari era foarte ușor de făcut pentru un calculator clasic, dar să găsească factorii primi ai unui număr semi-prim, adică ai unui număr natural, produsul a două numere prime, era practic imposibil, ceea ce le făcea utile la criptografie. După crearea calculatorului cuantic, aceste metode arhaice de criptare nu mai sunt folositoare, pentru că noi putem foarte ușor să decriptăm acele metode prin algoritmi cuantici. După ce m-a introdus și pe mine în echipa de cercetare a laboratorului, Edmund a avut o idee nouă: să mă pună pe mine să recreez ADN-ul umanității.
– Cu alte cuvinte, am vrut ca Sfinx să pornească de la genomul unui individ și să separe din el genomurile părinților. Asta e aplicația practică a biologului pentru decriptarea cuantică. Edmund ridică din umeri. Nu m-aș fi așteptat ca Sfinx chiar să o poată face.
Sfinx dădu din cap:
– Da, după mai multe îmbunătățiri succesive ale algoritmilor și confirmări experimentale, pot asigura un grad foarte ridicat de recuperare. Adică, dacă am secvența completă a genomului oricăruia dintre voi, pot deduce secvențele genomurilor tuturor strămoșilor voștri. Pot să le aflu culoarea pielii, grupa sanguină, culoarea părului și a ochilor. Dacă-mi dați suficient timp, pot chiar recrea un om preistoric. Cu ajutorul bazelor de date medicale din lume, am creat destul de repede o bază de date a genomurilor strămoșilor omenirii.
În întreaga sală de întâlniri se lăsase ca prin minune liniștea.
– În cazul tuturor celorlalte specii, mai puțin a omului, e o traiectorie similară a numărului de strămoși care au contribuit la genomul speciei.
Razele de lumină se adunară din nou în mâna lui Edmund.
– Priviți acest grafic. Pe axa x avem numărul de specimene genetice pe unitatea de timp, iar pe axa y avem timpul. Cu cât mergem mai în sus, pe atât ne întoarcem în timp. Să începem cu păsările Puffin. Cu cât mergem mai sus pe scara timpului vom observa că, indiferent de cât de mult timp a rămas populația stabilă, mereu va apărea o perioadă în care ea a scăzut rapid. O zonă de gâtuire.
Graficul urcă încet, în ritmul gesturilor lui Edmund și se oprește într-un punct intermediar în care apare forma unei clepsidre.
– Ce înseamnă asta? Că la un moment dat, dintr-un motiv oarecare, păsările Puffin au murit în număr mare. Pufinii pe care-i vedem acum sunt descendenții puținilor supraviețuitori ai zonei gâtuite. Dacă vom continua să urmărim evoluția numărului de exemplare a strămoșilor păsărilor Puffin, vom descoperi un fenomen fascinant: istoria se repetă. Deasupra gâtuirii e o zonă de expansiune, iar deasupra o nouă gâtuire. Și asta continuă. Am calculat traiectoriile pentru 115.000 de specii în ultimii 500.000 de ani și toate arată în acest fel. Acum, haideți să ne uităm la populația umană.
Edmund dădu din mână într-o parte. Graficul evoluției populației umane apăru, urcă, apoi se strânse brusc până aproape de un punct.
– O gâtuire terifiantă, nu-i așa? spuse Edmund. Dar, când mergem mai în spate de aici…
Își ridică mâna, dar graficul nu urcă odată cu ea. Se oprea acolo, ascuțit, ca minaretul unei moschei.
– Ce ne spune graficul omenirii? Ne spune că, cu aproximativ 180.000 de ani în urmă, strămoșul nostru comun, „Eva mitocondrială”, a dat naștere copiilor ei, iar acei copii au dat naștere mai multor copii, până când civilizația umană a ajuns să domine pământul. Edmund își încetini discursul. Dar vă rog să rețineți că acest grafic ne spune și că urmele umanității pot fi urmate până ajung la un singur strămoș.
Sfinx se băgă:
– Dă-mi voie să-ți amintesc că un individ nu poate prolifera specia.
– Desigur, să spun „unul” nu ar fi nici exact, nici posibil. Știm acum că, pe lângă acea femeie, strămoșii noștri comuni erau încă patru bărbați. Dar, indiferent de cât de mulți oameni ar fi trecut prin această gâtuire, cum e posibil așa ceva? Analiza genomului uman făcută de Sfinx îmi spune că, înainte de acești strămoși, nu a mai fost niciunul.
– Așa este, confirmă Sfinx.
– S-a strecurat poate o greșeală în calculele noastre? spuse Edmund. Dar am testat algoritmii pe bacterii care se reproduc foarte rapid și am comparat rezultatele și cu înregistrările genetice detaliate pe care le avem de la multele generații de șoareci de laborator și i-am confirmat drept corecți! Sfinx nu a comis nicio eroare. Atunci de ce, distinși oaspeți, putem urma înapoi în timp traiectorii neîntrerupte pentru 115.000 de alte specii, dar nu putem face același lucru pentru oameni? Înainte de dimineața omenirii, ce s-a întâmplat în penumbra răsăritului?
Liniște mormântală.
Toată lumea privea graficul incredibil. Judecând după primirea care mi se făcuse mai devreme, camera era ticsită de cei mai de seamă oameni de știință și doctori, politicieni și oameni de afaceri, precum și de reprezentanți ai publicațiilor media influente. Cu toții încercau să găsească o greșeală în grafic, dar niciunul nu îndrăznea să vorbească. „Himera”, cuvântul rostit de Sfinx la începutul prezentării, plutea ca o fantomă deasupra capetelor noastre.
– Când și eu, la fel ca voi acum, m-am simțit pierdut, mi-am sunat mentorul. După ce m-a ascultat, mi-a pus o singură întrebare: „Edmund, mai ții minte porcul acela?”
Edmund mă privi:
– Tony, mai ții minte porcul care ți-a salvat viața?
Zvonuri de șoapte umplură sala. Edmund dădu din cap.
– Poate că tu nu. Dar eu îl țin minte. Am crezut mereu că acel porc a fost prima himeră cu celule umane. Dar m-am înșelat. L-am pus pe Sfinx să analizeze originile altor câtorva populații, cele pe-ale căror himere le cultivăm de câteva zeci de ani. Deși nu sunt multe specii himeră, câteva himere șoarece-șobolan deja s-au reprodus în peste o sută de generații. Ce s-a întâmplat când am calculat genomurile strămoșilor lor?
Toate graficele, exceptându-l pe cel al omenirii, au dispărut, fiind înlocuite de cele ale câtorva duzini de specii de himere. Ca limbile de foc, toate aceste grafice urcau, toate terminându-se în câte un singur punct, unele mai sus, altele mai jos.
– Sunt la fel ca al omului. Aceste himere sunt la fel ca oamenii. Edmund făcu o pauză apoi își ridică vocea: dar putem noi trage concluzia de aici că oamenii sunt descendenți ai unor himere? Sigur că nu! L-am pus pe Sfinx să adauge la acest model toate genomurile de Homo sapiens și Homoerectus pe care le-am găsit, iar asta a dus la descoperirea unuia dintre strămoșii noștri care a avut legături de sânge cu strămoșii lor. Acesta nu era soțul Evei, ci mai degrabă un copil hibrid pe care ea l-a avut cu un Homo sapiens. Am folosit algoritmi cuantici ca să realizăm o operație complicată de scădere pe genele copilului acestui Homo sapiens. În cele din urmă, am extras acea parte a genomului Evei care nu includea nicio componentă de ADN de la un Homo sapiens.
Toate punctele luminoase s-au împrăștiat, împreună cu Sfinx, și s-au regrupat apoi într-o spirală dublă imensă, din care o parte era scoasă în evidență de un alb strălucitor.
Edmund a apăsat pe fiecare cuvânt când a tras concluzia:
– Noi suntem siguri că asta e o himeră. O himeră inter-specii.
*
Mi-am închis ochii. O fotografie pe care mama mea mi-o trimisese mi-a revenit în minte. Printre documente, acea fotografie era cea mai puțin descriptivă, amestecată printre nenumăratele poze standard ale porcului, care însoțeau notițele. Era o fotografie a ochilor porcului.
În avion o privisem poate jumătate de secundă și iată că-mi rămăsese în memorie ca un blestem.
Aceia erau ochii mei. Avusese ochii mei.
*
Holograma a dispărut, lăsându-l doar pe Edmund pe scenă.
Strămoșul comun al omenirii e o himeră. Motivația tuturor atacurilor de natură etică și a criticilor care ni s-au adus de-a lungul anilor s-a dizolvat. Avem dovada că umanitatea s-a născut într-un laborator. Suntem produsul științei, nu al naturii.
Vocea lui Edmund tremura de entuziasm:
– Nu avem încă tehnologia necesară să aflăm ce creaturi au fost folosite ca să fie creați oamenii și nu putem spune nici cine au fost creatorii noștri. Dar succesul himerizărilor și al medicinei regenerative ne indică faptul că suntem la doar un pas distanță de Creator! Deci, de ce ne-a mai rămas să ne temem? N-ar trebui să trecem cu îndrăzneală peste barierele etice și să lăsăm fiecare persoană în parte să aleagă dacă vrea să ni se alăture? Sau ar trebui să ezităm și să ne acceptăm soarta la fel ca toate celelalte specii de pe Pământ, să așteptăm următoarea gâtuire și să reîncepem clădirea civilizației noastre de la început? Sau poate să ne acceptăm anihilarea? Distinși oaspeți, vă spun că ne aflăm la răscrucea dintre istorie și știință: trebuie să alegem. Acum e momentul pentru experimente pe oameni fără bariere.
Sunetul aplauzelor izolate s-a transformat încet într-un vuiet care a umplut sala. Câțiva din public încă afișau îndoială, dar se putea citi și admirația în expresiile lor. De la nașterea acelui porc, acest oraș a fost vârful de lance al transformării genetice a omenirii. A devenit tărâmul sfânt din inima fiecărui biolog și expert medical. Anunțul de astăzi avea să împingă lucrurile mai departe, poate chiar să aducă omenirea mai aproape de lumea nouă.
Păcat că mama mea nu era aici să vadă.
Chiar în acel moment am primit un mesaj cu maximă importanță. Numele celui care mi-l trimisese m-a făcut să-mi stea inima.
„Aș vrea să stăm puțin de vorbă după eveniment.”
D. Camera Zero
– Edmund?
Niciun răspuns.
În suta de ani de când fuseseră împreună, AI-ul și cu el, niciodată nu se întâmplase așa ceva. Luo Ming privi în jur apoi strigă mai tare:
– Edmund!
Asistentul răspunse, în sfârșit:
– Sunt aici.
Îngrijorat, Luo Ming întrebă:
– Ce-ai descoperit în camera căpitanului?
Înainte de a merge la întâlnirea cu aceasta, Luo Ming se gândise dintr-o dată la un truc: a intra în camera căpitanului însemna ocazia de a-l pune pe Edmund să spargă sistemele centrale de control ale navei, care erau izolate de rețelele exterioare. AI-ul ar fi fost, apoi, în stare să fure toate informațiile confidențiale de acolo. Planul mersese perfect până când Luo Ming a provocat-o fără să-și dea seama și a fost dat afară prea devreme.
– E adevărat, căpitanul nu a schimbat vreodată vreun organ, spuse Edmund. S-a folosit de hibernare prelungită pentru a-și întârzia îmbătrânirea. La nevoie, nava o poate trezi în cincisprezece secunde, deci nu există vreun impact în funcționarea ei normală.
– Nu asta mă interesează, spuse Luo Ming, altceva, ce ai mai găsit?
– N-am avut timp decât să strâng ceva date demografice. Sunt 29.000 de oameni la bord care nu au avut parte de operații de transplant de organe. Marea lor majoritate sunt tineri, sub 30 de ani. Doar cincisprezece au peste cincizeci de ani, iar peste optzeci, doar căpitanul. Dar nu ar fi putut fi ea criminalul, deoarece luna trecută fusese în hibernare și n-a fost trezită decât după incident.
– Atunci se pare că am ajuns și aici într-o fundătură, suspină Luo Ming.
– Tot mai crezi că o persoană este criminalul?
– Ești singurul AI de la bord, spuse Luo Ming. Dacă ai făcut-o tu, acum ar fi momentul s-o recunoști.
Vocea lui Edmund scăzu.
– Ce glumă proastă! Nu am cum să mă apăr.
– Nu asta am vrut să spun, spuse Luo Ming, dând înapoi. A fost… o glumă proastă.
– Știu, te-am iertat deja, spuse Edmund. Dar chiar am dat de ceva necazuri.
– Ce s-a întâmplat?
Luo Ming se întoarse și-l văzu pe prim-ofițerul Qin Wei apropiindu-se cu doi roboți polițiști.
– Mă tem că, atunci când am intrat în sistemul de control al navei, căpitanul m-a descoperit.
Vocea lui Edmund suna de parcă s-ar fi scuzat.
– La dracu! Luo Ming își ridică o sprânceană. Cum te opresc?
– Prea târziu. O parte din datele mele a rămas în camera căpitanului. Până acum probabil că a aflat totul despre tine. Edmund ezită. De exemplu, celălalt nume al tău.
Pentru prima oară, Luo Ming își dori ca Edmund să fi avut o formă fizică, să se poată încrunta la el. Atât datorită naturii lui „artificiale”, cât și „inteligenței” pe care o avea, ar fi putut învăța să ia mai în serios secretele.
Dar nu avea timp să-și cicălească AI-ul; Qin Wei deja stătea înaintea lui.
– Domnule Luo, mă tem că va trebui să veniți cu noi.
– Pentru ce? întrebă Luo Ming pasiv.
– Au avut loc mai multe incidente în legătură cuproiectul Adam, spuse Qin Wei, cu neliniște în glas. Am nevoie de ajutorul tău.
Luo Ming expiră lung.
– Aș fi bucuros să vă ajut, domnule prim-ofițer. Dar îmi amintesc că informațiile despre proiectul Adam sunt în afara celor la care am eu acces.
Qin Wei pocni din degete și un fișier enorm îi umplu deodată căsuța poștală lui Luo Ming. Qin Wei spuse rece:
– Acum ai acces.
Se întoarse și plecă.
Luo Ming se grăbi să-l ajungă din urmă. Încercând să pară cât mai sincer, spuse:
– Spuneți-mi, vă rog, ce s-a întâmplat?
Expresia lui Qin Wei se îmbună.
– Pe scurt: celelalte camere de cultivare i-au urmat exemplul camerei 35. Comenzile au fost anulate în masă, iar spitalul e paralizat. Căpitanul a declarat stare de urgență.
În timp ce vorbea, îi mai trimise câteva fișiere lui Luo Ming. Printre documente era un model tridimensional al unei camere de cultivare pe care nici măcar Edmund nu fusese în stare să-l găsească. După cum află din ele, Puntea Șapte era formată din sute de camere de cultivare interconectate, care formau o spirală, ca un turbion.
Luo Ming își aminti ce spusese Edmund mai devreme:
– Aceste camere comunică una cu alta?
– Sunt deservite de aceleași sisteme nutriționale, deci, teoretic, nu sunt izolate una de alta.
Qin Wei nu era cu totul cooperant. Luo Ming se gândi la răspunsul lui. Cinci minute mai târziu, ajunseră la bariera de securitate a Punții Șapte. Femeia cu părul cărunt, căpitanul, stătea printre roboții polițiști. Îl văzu pe Luo Ming și se strâmbă, întrebându-l pe Qin Wei:
– De ce l-ai adus aici?
– Luo Ming e ofițerul însărcinat cu această investigație, excelență, răspunse simplu Qin Wei.
Căpitanul îl examină pe Luo Ming. Acesta îi evită privirea și cercetă scena.
– Edmund, șopti el, nu era undeva, printre documentele pe care le-ai trimis,o mențiune că una dintre camerele de cultivare e dedicată sistemului nervos?
Niciun răspuns. Edmund dispăruse de tot. Luo Ming nu avu de ales decât să-l întrebe același lucru pe Qin Wei. Răspunsul acestuia veni rapid:
– Camera 0. Deși nu e o cameră de cultivare, ci mai degrabă e o cameră de conservare care păstrează câteva creiere excepționale.
– Am crezut că creierele erau pe lista organelor pe care nu le puteam schimba.
– Corect. Qin Wei îl privi ciudat. Creierele crescute în cadrul Adam nu au amintiri. Să schimbi un creier ar însemna să-l transformi pe pacient într-un om lipsit de minte… cine ar vrea asta?
Un fior îl scutură pe Luo Ming în timp ce simțea că se apropia de răspuns.
– Atunci cele din Camera 0 sunt…
Qin Wei ezită, dar răspunse totuși.
– Aflați pe patul de moarte, câțiva indivizi importanți au ales să-și depoziteze creierele aici. Am adaptat modulele proiectului Adam în acea cameră astfel încât să îmbătrânească extrem de încet.
– Deci îmi spui că trupurile acelor oameni au murit, dar mințile lor încă trăiesc.
– Mințile lor se află într-un somn adânc. Qin Wei își pierdea răbarea. De ce mă tot întrebi lucrurile astea?
– Aș vrea să arunc o privire în Camera 0.
– Camera 0 e perfect în ordine. Ochii lui Qin Wei deveniră suspicioși. Chiar Căpitanul a confirmat.
Luo Ming insistă:
– Și data trecută,atât dumneavoastră cât și căpitanul ați crezut că totul e perfect în ordine. Observă expresia lui Qin Wei și adăugă: mă tem că lucrurile se deteriorează mai repede decât ne imaginăm.
Pentru că lucrurile chiar păreau a scăpa de sub control, Qin Wei se învoi să-i satisfacă dorința lui Luo Ming. Camera 0 era situată în partea de jos a Punții Șapte, în centrul spiralei formate de camerele de cultivare. Când ușa se deschise, Luo Ming dădu cu ochii de o priveliște de necrezut.
Pungi din material translucid atârnau de tavan, fiecare conținând un encefal sau o măduvă a spinării. Între aceste pungi Adam, membrane adiționale deja acoperiseră tuburile, creând o pânză – o rețea tridimensională de neuroni, țesut nervos și gâlme de țesut cerebral. Doi „oameni” zăceau așezați aproape, pe podea: primul, un corp complet, curat, dezbrăcat, rece; al doilea, un maldăr de piele umană în al cărui abdomen despicat se vedeau organe aranjate în ordine: intestine groase, stomacuri, ficați.
Nu era un om, ci o grămadă de componente umane.
– Doamne, ce… murmură Qin Wei.
Luo Ming își puse o pereche de mânuși și dădu cu grijă deoparte pielea care acoperea organele adunate. Acolo unde ar fi trebuit să fie cavitatea toracică, nu era decât un segment înfiorător de os alb, lucios.
– E o coastă. Coasta lui Adam, bâlbâi Luo Ming. Încearcă să creeze o Evă.
5. Argus
Și Hera a pus un paznic să vegheze asupra lui Io, pe mărețul și puternicul Argus, care cu cei patru ochi privea în toate direcțiile deodată. Și zeița a deșteptat în el o putere cumplită: somnul nu-i îngreuna niciodată pleoapele, astfel că el putea veghea necontenit.
– Hesiod, Aegimius (tradusă de Hugh G. Evelyn-White)
Se spune, de asemenea, că Echidna, fiica lui Tartrus și a Pământului, cea care obișnuia să poarte trecătorii, a fost prinsă dormind de Argus.
– Biblioteca Apollodorus, 2.1.2 (tradusă de Sir James George Frazer)
Când am văzut-o din nou, am început să înțeleg de ce tatăl meu fusese atât de nebunește îndrăgostit de ea. Nu putea fi controlată, nu putea fi cunoscută, era imprevizibilă. Dar când apăru în fața mea, era grijulie și caldă. Această contradicție îi permitea să exercite o atracție demonică. Stătea pe un scaun negru de tip Barcelona, având fața albă diafană ca a unei fetițe. Privirea îi căzu asupra mea și chicoti ușor.
– Tony, îmi pare atât de rău că nu am putut să ți-o spun mai devreme. Ți-ai făcut griji din cauza mea?
Nici „da”, nici „nu” nu ar fi mers. Amândouă m-ar fi făcut să par ipocrit. Așa că am spus:
– Am ajutat la operațiunile de salvare. Mă bucur nespus să văd că ești vie și nevătămată.
– Când eram în aeroportul Gardermoen, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă cu trupul meu, deci am împrumutat avionul unui prieten ca să ajung mai repede înapoi la laborator. Discursul ei era intenționat tărăgănat. Apoi am descoperit că nimic nu mai putea fi făcut pentru a-mi rezolva problema, așa că am lăsat lumea să creadă că am pierit în acel accident.
– Ce vrei să spui? am întrebat speriat.
– Voi muri în curând. Mă privi liniștită. De zece ani tot explorez potențialul modificărilor genetice. Crezusem că am rezolvat întreaga rețea genetică, dar m-am înșelat.
N-am știut ce să spun. Ea mi-a vorbit mai departe cu căldură:
– Vezi, asta e știința. De cele mai multe ori nu suntem prea norocoși.
– Mamă…
– Acest eșec m-a determinat să fac câteva ajustări în planurile mele de viitor. Trebuie să avem în vedere riscurile experimentării pe scară largă. Am luat legătura cu un prieten care investește într-un program de colonizare interstelar.
Iniție un apel și holograma unei persoane apăru înaintea noastră.
– Chen Ying, el este Tony. Cred că vă cunoașteți.
Femeia e cea care venise să mă ia de la aeroport în ziua anunțării lui Sfinx. Chen Ying mă ignoră complet.
– Cum te simți? o întrebă ea pe mama mea.
– Groaznic, răspunse ea. Apoi mă privi din nou. Tony, Chen Ying e una dintre cele mai bogate persoane de pe Pământ, dar cei mai mulți oameni nu știu nimic despre ea. Încerc să o conving să-mi împrumute două dintre cele cinci nave de colonizare ale ei, pentru câteva sute de ani, ca să le folosesc ca vase de cercetare.
– M-am hotărât deja, spuse Chen Ying și își încruntă fruntea în timp ce o privea.
– Da, dar n-ai auzit planul încă. Aș vrea să le așezăm pe aceeași orbită cu o cometă apropiată.
– Neimportant, spuse Chen Ying, întrerupând-o. Trimite detaliile tehnicienilor. Acum ai nevoie să te odihnești.
Mama mea se strâmbă cu înțeles.
– Bine.
Și termină apelul.
Scurta conversație mi-a dat impresia de intimitate. Poate nu a fost atât subiectul discuției cât expresia lui Chen Ying. Mama mea a simțit întrebările pe care le aveam, dar nu a dat un răspuns.
– Voi muta noua generație de laboratoare Himera pe nave spațiale. Astfel, nu-mi voi bate capul cu consecințele catastrofice, ca în cazul unui accident într-un laborator genetic terestru. Eden e prima mea navă. Pe ea se va efectua cercetare mai conservatoare. Himerele pe care le va purta vin din prima generație de celule stem – unele fiind ale tale.
Mi-am amintit de ochii porcului. Ea a continuat:
– Cultivăm acele celule, deja, de mulți ani. În mod ciudat, deși am încercat să folosim și alte celule umane și celule de la alte animale, această combinație a fost mereu cea mai stabilă. Bănuiesc că am dat peste un miracol la prima încercare. Tony, tu și cu mine suntem foarte norocoși.
Și-a dat seama că mintea mea nu era acolo, așa că a schimbat subiectul.
– Că tot veni vorba, ce părere ai de marele anunț?
M-am gândit la comentariile pe care le tot auzisem în ultimele zile.
– Din ce-am înțeles, ipoteza încă are câteva neajunsuri.
– Le-m lăsat intenționat. Îmi zâmbi ștrengărește. Am vrut să-i stârnesc pe toți la dezbateri, chiar să încep un mic război în știință – abia apoi poate avea loc o revoluție.
– Dar pare că pierzi.
– Tot nu înțelegi oamenii. Își duse degetele la bărbie. Oamenii doar prin conflict pot ajunge să aleagă; doar atunci vom putea stârni sentimentele oamenilor, chiar să-i împingem la frenezie. Când se extind focurile războiului, știrile se extind și mai mult. Și mai mulți vor intra în luptă, aducându-mi mai mulți soldați. Doar atunci voi interveni și eu ca să-mi apăr credințele, dând o lovitură mortală opoziției.
– Deja ai arma cu care spui că vei lovi, nu-i așa?
– Nu doar atât, Tony, spuse blând. Toate astea sunt doar o diversiune, ca să le distrag atenția de la adevărata întrebare.
– Adevărata întrebare?
– Ce am anunțat în cadrul acelui eveniment nu are nimic de-a face cu cercetarea pe care vreau s-o întreprind. Întrebarea interesantă nu a fost niciodată dacă-i putem folosi pe oameni pentru teste. Am pășit de mult în acel teritoriu interzis, începând de când aveai tu șase ani. Întrebarea mult mai interesantă e: Ce am creat în acele experimente?
– Himere.
– Himere, desigur, dădu din cap. Dar ce sunt himerele – oameni sau bestii? Au himerele gânduri? Se pot reproduce cu alte himere? Sunt ele calea evoluției sau decăderea omenirii? Acestea sunt slăbiciunile mele fatale, pentru că nu știu răspunsurile. De la bun început nu am înțeles de ce experimentele cu himere au fost încoronate de succes. Eram ca un copil care se juca cu lut de diferite culori, amestecându-l până când apărea ceva nou. Dar nu le voi spune oamenilor că nu știu răspunsurile. Îi voi lăsa să discute despre un strămoș-himeră irelevant, un subiect de controversă în care am toate dovezile în mână, în care teoria mea e și simplă și elocventă. Uite, ei vor folosi acest subiect ca să mă atace, gândindu-se că acela e fundamentul medicinei regenerative. Dar greșesc: odată ce încep contrazicerile și flăcările războiului academic erup, eu voi fi singura care va avea de câștigat. Vrăjmașii mei vor da greș și vor fi discreditați complet; soldații mei vor deveni o minte colectivă dedicată mie. Tony, asta face jocul distractiv.
Când i-am văzut ochii scânteind de încântare, am înțeles în sfârșit de ce tatăl meu murmura uneori cuvântul „monstru” când venea vorba despre ea. Era mai înspăimântătoare decât orice AI cu care avusesem de-a face. Am făcut o presupunere asupra tacticilor ei:
– Ai de gând să continui să îl lași pe Edmund să conducă atacul?
– Pe Edmund? A rămas uimită pentru o clipă, apoi a râs. Vai de mine, chiar nu ai observat?
– Ce să observ?
– Acel Edmund care a fost la conferința de presă a fost o hologramă. Adevăratul Edmund a murit acum cinci ani.
M-am simțit neajutorat din nou, ca o insectă prinsă în plasa păianjenului.
– Chiar n-am observat.
– Bine, atunci acesta e micul nostru secret. Râse și își atinse capul cu degetul. Nu a fost niciun Edmund pe scenă la anunț. Eu am fost cea care a vorbit prin intermediul hologramei.
– Dar… de ce i-ai ținut în secret moartea?
– Faptul că l-am folosit pe el și pe tatăl tău ca purtători de cuvânt pentru grupul de cercetare, respectiv pentru fundația caritabilă m-a scutit de multe probleme. În plus, a fost de acord ca eu să mă folosesc de imaginea lui, mi-a explicat cu calm.
Am observat că mă privea așteptând ceva de la mine.
– Atunci înseamnă că vrei ca eu să mă alătur fundației?
– Ar fi soluția perfectă. Tony Lee ar fi, fără îndoială, cel mai bun vorbitor în numele Fundației Caritabile Tony Lee. Dar nu te vei alătura.
– De ce nu?
– Pentru că limbajul trupului și expresiile feței te trădează, spuse. Nu-ți dorești asta, iar acest gen de muncă nu ți se potrivește. Oricum, vreau să-ți iei propriile decizii. Judecând după reacția ta de chiar acum, cred că ești mult mai interesat de nava spațială.
Mi-am relaxat mâinile, pe care toată discuția le ținusem încordate, încrucișate în dreptul pieptului.
– Adevărat, o navă spațială de cercetare sună foarte interesant.
– Și de asemenea, nebunește, spuse. Fiind mama ta, n-aș vrea să mergi acolo. N-aș vrea să redevii un obiect pe care se fac teste.
Acum privirea ei părea să poarte cu adevărat o dragoste adâncă. Nu o înțelegeam deloc.
– Îmi pare rău… mă voi hotărî singur.
– Desigur. N-am niciun drept să-ți spun ce să faci. Scăpă un suspin. Dar tot aș vrea să-ți spun că ești cea mai desăvârșită creație a mea. Atât de aproape de perfecțiune încât mă înspăimântă.
– De ce?
– De fiecare dată când te-am văzut, când am auzit de tine, sau chiar mai devreme, când eram însărcinată cu tine și te simțeam, mă cuprindea acea spaimă. Privi pe geam. Pentru că, de fiecare dată când vedeam grămada de mizerie din laboratorul meu, realizam ce distanță mare era între mine și Creator. Mă îngrijoram că poate am greșit încă de la început, pentru că nu am respectat regulile Lui.
– Nu ai greșit, am spus. Mi-ai salvat viața.
– Cu un preț. Vocea i se domoli, trădând epuizare. Un preț enorm pe care nici nu ți-l poți imagina.
*
Totul s-a întâmplat exact așa cum a prevăzut ea.
Controversele despre himere și experimente pe oameni au erupt una după alta și fiecare politician sau student avea ceva de spus pe subiect.
Disputa secolului s-a terminat trei ani mai târziu când Edmund „a murit”. Necrologul său, împreună cu o nouă teză, au dat o lovitură mortală opoziției.
Revoluționarii au cules fructele victoriei lor, iar conservatorii, aflați față în față cu dovezi de netăgăduit, s-au retras. Anunțul din timp al lui Chen Ying despre nava spațială de cercetare s-a transformat în colacul de salvare al propovăduitorilor eticii. Planul măreț a căpătat repede sprijinul tuturor: nemurirea părea o tentație irezistibilă pentru toți, dar nici cei mai bogați nu-și puteau „cumpăra” biletul pe nave.
Desigur, nu a fost o problemă și pentru mine să obțin un bilet.
Până la urmă, m-am îmbarcat pe Eden. Împins de un impuls ciudat și de o dorință adâncă a inimii mele , mi-am abandonat familia, prietenii, slujba – tot ce aveam pe Pământ. La ceremonia de îmbarcare, am urmărit discursul pe care Chen Ying, căpitanul, l-a ținut.
– De astăzi, aceasta e nava noastră. Cea mai bună prietenă a mea a botezat-o „Eden”, pentru că poartă cel mai îndrăzneț vis al omenirii și pentru că ne va aduce o viață nouă.
E. Himera complexă
– Este, totuși, un copil, spuse Luo Ming. Asta explică totul.
– Ce vrei să spui? Despre cine sau ce anume vorbești? întrebă Qin Wei confuz.
– Adam, răspunse Luo Ming. Sau, mai precis, entitatea formată din pungile Adam din toate cele 109 camere de cultivare. Sunt conectate între ele și formează o creatură enormă care gândește, respiră și sângerează. O himeră complexă.
Qin Wei făcu o pauză de trei secunde ca să rumege ce spusese Luo Ming.
– Absurd! Cum ar fi posibil?
– Asta e realitatea. La început nu ar fi trebuit să aibă gânduri, dar ați pus și minți în trupul lui, dându-i astfel conștiință de sine. Toate experimentele de tip himeră interzic crearea unui sistem nervos – asta era regula de bază stabilită când Adam era în stadiu de dezvoltare, dar ați încălcat-o.
Luo Ming observă cum căpitanul se oprise la ieșirea din camera de cultivare ca să-i asculte explicația.
– Adam este extrem de inteligent, dar, în același timp, extrem de naiv. După un timp de observație destul de lung, a fost suficient de deștept să spargă sistemul de monitorizare și să-i preia controlul, dar nu avea habar de existența sistemului de comenzi al spitalului. Acum încearcă să ne imite. A găsit un cadavru uman pe care să-l examineze și încearcă să folosească aceste organe ca să creeze… el chiar se crede Adam, cel din dogma creștină, deci încearcă să o construiască pe Eva. Doamne, e chiar nostim!
– Destul! strigă Qin Wei. Am nevoie de dovezi, ofițer Luo, nu de teorii fanteziste.
– Cred că, în fiecare cameră de cultivare, vei găsi organe în plus, care nu au fost comandate – de exemplu ochi, pentru că e nerăbdător să afle cum arată lumea, vorbi Luo Ming repede, cu limba încercând să țină pasul cu gândurile. Trimite, te rog, pe cineva să verifice. A, și trebuie să fi primit ajutor să mute cadavrele și mădularele în camerele de cultivare. Niște ajutoare lipsite de inteligență, pe care le-a putut controla ușor.
Luo Ming se dădu deoparte să-i facă loc unui robot polițist. Acesta ducea un set complet de coaste umane. Văzându-i pe Qin Wei și pe Luo Ming, se opri, contrariat, neștiind ce să facă mai departe.
– De mult tot spun că sistemele inteligente ale acestei nave sunt primitive. Fără să vrea, Luo Ming împrumutase vorba lui Edmund. Dacă himera complexă poate lua în stăpânire sistemele de monitorizare, atunci să-i controleze pe acești roboți polițiști e o joacă de copii pentru ea.
Apariția robotului polițist confuz îl forță pe Qin Wei să accepte concluzia lui Luo Ming: responsabil pentru seria de incident era Adam, sufletul lui Eden. După o sută de ani de creștere, trezise mințile păstrate în pungile sale, își visase propriile idei, iar acum încerca să folosească organele pe care le cultivase ca să-și creeze un tiz cu formă umană.
– Am să caut ochii pe care i-ai menționat.
Fața lui Qin Wei se făcu pământie în timp ce ieșea din camera de cultivare. Luo Ming îl privi cum se îndepărta. Rămas doar cu Luo Ming, robotul polițist se reactivă și închise ușa.
Luo Ming își auzi bătăile inimii. Nu era bine. Nu știa unde era Edmund, iar robotul polițist era mult mai puternic decât el.
– M-ai găsit, spuse robotul polițist, pentru că tu ești eu?
– Tu… tu vorbești prin chestia asta?
Luo ming se uită la o pereche de ochi care atârnau într-un colț al camerei de cultivare. Erau căprui cu un pic de gri.
– Da, răspunse robotul controlat de himera complexă. Te rog să-mi răspunzi, Tony Lee.
– Când mi-ai descoperit identitatea? contraatacă Luo Ming.
– Când am primit comanda ta de organe, spuse himera. Ai cerut ochi. Ochii mei.
„Sunt ochii mei” – Luo Ming se holbă la irișii aceia, amintindu-și de fotografia cum prim-planul acela, fotografie păstrată bine în amintirea lui.
– Deci, eu ți-am declanșat conștiința de sine, suspină ușor. Da, ți-am simțit prezența de prima dată de când ai intrat în camera de cultivare. Am dedus totul din acel sentiment.
– Aș fi ajuns să arăt ca tine?
– Nu știu.
– Am dat greș. Nu am creat o Eva. Robotul polițist privi în jos, spre podea, apoi așeză ușor coastele peste pielea de om. De ce? Unde am greșit? Spune-mi!
– Nu așa creează oamenii viața.
– Dar așa m-ați creat pe mine. Ați pus tot felul de lucruri în trupul meu și apoi eu am devenit eu. Robotul polițist mă privi încurcat. Și mai știu și că sunt una cu tine.
– Nu, tu și cu mine nu suntem aceeași ființă. Nu ne-am născut așa – nici tu nu te-ai născut astfel. Luo Ming făcu un pas în spate, încercând să se strecoare pe nesimțite către ușa camerei
– În ce fel suntem diferiți? Celulele mele sunt identice cu ale tale.
Perechea de ochi îl privea în continuare pe Luo Ming.
– Doar unele părți din noi sunt identice.
Luo Ming se repezi pe ușă afară, sărind fără să ezite. Doar după ce ateriză strigă:
– Edmund!
Silueta robotului polițist îngheță în ușa camerei. Edmund apărue chiar la timp, ca să pună stăpânire pe el.
– Bună treabă! spuse Luo Ming.
Dar nu primi niciun răspuns.
– Ce se întâmplă? Luo Ming își bătu cu degetul peste ureche. Nu tu ai făcut asta? Nu te mai ascunde.
– Am folosit sistemul de control al navei ca să blochez toți roboții polițiști, răspunse căpitanul. Mulțumesc că ne-ai ajutat să descoperim adevărul, ofițer Luo. Sau preferi să-ți spun Tony Lee?
– Cum preferi. Luo Ming o privi. Bănuiesc că-mi știi identitatea de mult, căpitane Chen Ying.
– Desigur. Crezi că altfel ți-aș fi permis să-mi cutreieri nava, băgându-ți nasul peste tot? Chen Ying se încruntă la el. Destul, nu o fă pe nevinovatul cu mine. Talentul tău de a juca teatru e mult sub cel al mamei tale. Ia să vedem: preiei controlul roboților polițiști, hmm? Și furi informații din cabina mea – vrei să fac o listă cu toate încălcările de drepturi pe care le-ai comis de-a lungul anilor?
Luo Ming încercă să o împace cu un zâmbet.
– Toate astea în folosul rezolvării cazului, Excelență.
Chen Ying își drese vocea:
– Trebuie să recunosc că ai făcut treabă bună.
– Mulțumesc.
Chen Ying dădu din cap, hotprâtăsă schimbe subiectul.
– Am pus deja nava pe o traiectorie de aterizare. Din fericire, se întâmplă să ne apropiem deja de Pământ. Grupul de cercetare în domeniul medicinei regenerative va trimite oameni de știință să cerceteze această himeră complexă. Misiunea lui Eden s-a terminat. Mi-am făcut datoria față de mama ta.
– Aș spune că și tu ai făcut treabă bună, spuse Luo Ming.
– Ai păstrat distanța față de mine pentru că am fost iubita mamei tale? întrebă Chen Ying deodată.
Luo Ming nu se putu abține să izbucnească în râs.
– Îmi pare rău, dar mama nu a „iubit” pe nimeni, niciodată.
– De ce spui asta?
– Iubirea cere să fii cu cineva; cuvintele despre iubire sunt doar minciuni, spuse Luo Ming. Iar ea nu ar fi irosit niciodată din timpul ei ca să fie cu cineva.
Chen Ying îl privi.
– Ești sigur?
6. Epilog
Înainte de a părăsi nava Eden, m-am dus să o caut pe Chen Ying.
– A murit la nici o lună după ce ai văzut-o tu pentru ultima oară, spuse Chen Ying. Sigur, deja planificase totul.
– Bănuiesc. Cam pe-atunci îl primisem pe AI-ul Edmund în dar.
Chen Ying mă duse la laboratorul medical de cercetare de sub Puntea Șapte. Adevăratul ei mormânt e ascuns acolo: o cutie mică și albă fără un cuvânt scris pe ea.
– Chiar asta și-a dorit? am întrebat.
– De fapt, eu am decis s-o iau cu mine când încărcam nava. Chen Ying râse amar. Nu i-ar fi păsat unde e îngropată.
– Dar pe o navă… m-am mai gândit. Lasă, e în regulă.
Chen Ying mă privi.
– Mulțumesc. Și după o pauză: Am știut de la început că mă voia doar pentru că aveam nave.
– Ce s-a întâmplat între tine și mama mea nu mă privește.
Dar a continuat, vorbind singură:
– Familia mea a fost printre primele care au intrat în afacerea montajelor spațiale și prima care a construit o navă suficient de mare pentru colonizare interstelară. Îmi pare rău, îmi dau seama că nu vrei să auzi aceste lucruri.
– Hm, am ezitat un moment. Continuă, te rog!
– Ca să scurtez povestea, în momentul în care am întâlnit-o, deja terminasem proiectele navelor spațiale și făcusem investiția inițială. De prima oară când m-a văzut m-a întrebat dacă-i pot împrumuta vreo două nave pentru cercetare. Am crezut-o nebună. Fiecare navă costa sute de miliarde.
Suna exact a ceva ce ar face mama mea.
– Îmi imaginez.
– Ca să mă convingă, a trecut la o metodă de persuasiune la fel de ridicolă. Eram mai tânără decât ea cu șase ani. Aveam doi copii, dar nu fusesem niciodată căsătorită. La început, i-am spus iubitului meu despre ea în glumă.
– Dar, până la urmă, a avut succes.
– Da, suspină Chen Ying.
– Așa era ea, i-am spus. Și tatăl meu a fost, mai mult sau mai puțin, în aceeași situație.
– Era… foarte specială. Chen Ying făcu o pauză și mă privi din nou. Când a văzut că ezit să încep o relație cu ea, a zis ceva ce m-a schimbat. Își putea sădi ideile în inima ta și să te facă să-ți pară că s-au născut acolo.
Curiozitatea învinse stânjeneala de a auzi despre viața amoroasă a mamei mele.
– Ce a spus?
– Mi-a spus: stai într-o cușcă pe care eu nu o văd, dar în afara cuștii e lumea întreagă. Te voi aștepta să ieși, iar atunci vei vedea că nu ai de ce te teme.
Mi-am amintit de înregistrarea unui interviu pe care tatăl meu l-a acordat imediat după ce a pus bazele fundației caritabile Tony Lee. A fost singura dată când el și cu mama mea au apărut împreună la TV după divorț și a părut că au răspuns doar atacurilor la adresa experimentelor de tip himeră. Realizatorul părea că pierde disputa verbală cu mama mea, așa că a decis să-și schimbe tactica și să se concentreze pe tatăl meu. „Chiar aș vrea să știu de ce ați acceptat să lucrați împreună cu fosta doamnă Lee. Nu v-a abandonat, pe tine și pe Tony?”
Tatăl meu a făcut o pauză, s-a gândit, apoi a spus: „Am ales drumuri diferite în viață, dar, ca prieten al ei, niciodată nu m-am îndoit de înțelepciunea și curajul ei. Trebuie să înțelegi că ea nu e un om simplu, ca tine sau ca mine. „În ce sens e diferită?” a întrebat realizatorul.„Noi, adeseori, suntem prizonierii obiceiurilor și apucăturilor, dar ea nu este. Ea nici nu înțelege de ce ne îngrădim cu aceste reguli, care nu pot ține pasul cu ea. Căsătoria, știința, toate astea sunt doar mai multe probleme de rezolvat pentru ea. E ca un copil curios, care nu se teme de nimic și care vrea să vadă cum arată lumea de dincolo de zid. De asta a reușit să creeze o himeră, de asta poate acum să salveze vieți prin intermediul lui Adam.
În timp ce el vorbea, camera îi lua un prim-plan mamei mele. Zâmbetul ei perfect schițat a dispărut, înlocuit de surpriză și confuzie. Nu-mi amintesc dacă eu l-am întrebat ceva pe Edmund sau dacă a intervenit el cu de la sine putere, dar îmi amintesc clar comentariul AI-lui: „Credea că știe adevărul în legătură cu orice, dar nu știa adevărul în legătură cu ea însăși. Doar tatăl tău a înțeles-o.”
F. Regenerarea
Ultima persoană care avea să debarce de pe Eden era Lin Ke, femeia care fusese atât de supărată că i se anulase comanda pentru organul de schimb încât raportase faptul la poliție și cea care suferise atacul de cord când văzuse interiorul camerei 35.
După trei zile de tratament la reanimare, inima ei era încă pe punctul de a ceda. Și, din cauza lipsei de oxigen, creierul îi supraviețuise cu greu. După ce obținuseră aprobarea căpitanului, medicii deciseseră să ia măsura extraordinară a unui transplant de urgență, folosind două organe găsite în camerele de cultivare. Sigur nu erau ale ei, dar rezultatele de încrucișare a limfocitelor ieșiseră negative. Surprinzător, dar procedura a fost încununată de succes.
O săptămână mai târziu, Lin Ke debarcă de pe Eden, ajutată de un doctor. Lângă Luo Ming, ei așteptară ca naveta să-i ducă înapoi pe Pământ. Îl salută pe Luo Ming, iar acesta o recunoscu drept femeia care descoperise misterioasele anulări și care căzuse din picioare în interiorul camerei 35.
După câteva amabilități, el întrebă:
– Deci, v-ați revenit?
– Mulțumită chirurgiei și a transplantului de organe, spuse ea. Cum ați rezolvat cazul?
– E o poveste lungă.
Dar fiindcă ea fusese primul martor, îi fu ușor să-i povestească misterul în detaliu, inclusiv partea în care pungile Adam se uniseră în himera complexă.
– Incredibil! Ochii lui Lin Ke sclipiră în timp ce asculta. Ce mai face porcul? Vreau să spun: ce mai e cu himera complexă acum?
Luo Ming o privi uimit.
– Stai… ați spus cumva „porc”?
– Am acum câteva gânduri năstrușnice în cap, râse ea. Mi-ați spus că toate camerele de cultivare se uniseră într-o singură himeră; poate că o parte din ea e acum în mintea mea.
– Ați avut parte de un transplant cerebral? Credeam că acelea nu sunt posibile.
– A, da, dar doctorii a trebuit să încerce să-mi salveze viața cumva, spuse ea. Au folosit un creier păstrat în camera 0 în locul unuia crescut special. Creierul meu actual trebuie să fi stat mult timp în camera 0.
– Mă bucur că operația riscantă a reușit, dădu Luo Ming din cap. Dar sunteți încă „Lin Ke”?
– Cine știe? ridică ea din umeri. Nu plănuiesc să-i vizitez prietenii, cel puțin în viitorul apropiat.
Luo Ming avu un sentiment de déjà vu când îi văzu zâmbetul șugubăț. Tulburat, își drese vocea și spuse:
– Himera complexă e încă pe puntea șapte. Eden e înțesat chiar acum cu specialiși în medicină regenerativă.
– Deci asta se întâmplă! Tu ce vei face când vei reveni pe Pământ?
– Nu știu. Poate voi călători, să văd lumea, după atât de mult timp petrecut închis pe o navă.
Ea zâmbi din nou:
– Pare un plan grozav.
Naveta ajunse la port. Luo Ming trecu prin poartă și se întoarse. O văzu pe Lin Ke împietrită locului.
– Aveți nevoie de ajutor? întrebă.
Ea îl refuză cu o fluturare scurtă a mâinii.
– M-am hotărât să rămân pe navă, Tony. De data asta nu-l voi mai abandona.
Luo Ming făcu ochii mari:
– Ce?
– Am petrecut mai mult de un secol cu tine, cred că e destul, spuse ea. Celălalt copil al meu are nevoie de mine acum.
Înainte ca Luo Ming să apuce să-i răspundă, ușile care separau naveta se închiseră. Bătu cât îl ținură puterile în plăcile de metal, dar acestea nu se clintiră.
– Deschide, la dracu! Te rog, deschide!
Dar tremurul podelei îi spuse că naveta deja decolase. Luo Ming privi deznădăjduit pe geam. Vehiculul spațial era deja la câțiva kilometri depărtare. Nu avea s-o mai vadă pe „Lin Ke” vreodată.
Își ținu respirația. Cu degete tremurânde o căută în lunga listă de persoane din agenda telefonului.
„Cine ești?” o întrebă. Curând, primi mesajul de răspuns: „Ține minte ce ți-am spus mai înainte, Tony: nu a existat niciodată un Edmund. Eu am fost mereu cea care ți-a vorbit.”
Note explicative:
- În 2010, Kobayashi Y et al a publicat un studiu în revista Cell care demonstra viabilitatea unei himere șoarece-șobolan. În același timp au apărut în Cell și comentarii despre acest studiu, cu titlul: „O himeră șoarece-șobolan viabilă. Unde mergem mai departe?”. De notat e și faptul că același grup de cercetare a publicat un alt studiu, în PNAS , în care au făcut un experiment similar cu un porc. Problemele de ordin etic i-au împiedicat să realizeze o himeră om-porc.
-
Numită una dintre cele mai importante 10 descoperiri ale anului 2013, CRISPR/Cas9 permite crearea organismelor cu gene inactive. Asta însemnând că, atâta vreme cât știm ce gene controlează dezvoltarea cărui organ, acele gene pot fi inactivate. Dacă blastocitele inactivate ale unui porc ar fi unite cu celule stem umane, un porc ar putea, teoretic, să se dezvolte purtând organe umane.
Traducerea în română de Alexandru Lamba
Traducerea în engleză de S. QIOUYI LU și KEN LIU
Tradus cu permisiunea autorului, mulțumim!
Translated with the author’s consent, thank you!
Povestire tradusă și publicată în parteneriat cu Storycom.
1 comentariu
Vreau doar sa iti multumesc. Mi-a placut foarte mult povestea.