Atunci când te întorci pe planeta ta de baștină căutând răspunsuri, trebuie să fii pregătit să le primești. Iar atunci când răspunsurile răstoarnă tot ceea ce ai fost învățat și ceea ce ai crezut drept adevărat, trebuie să ai puterea de a acționa!
Zburătorul își opri motoarele la treizeci de metri deasupra gheții și descinse pe o curbă domoală, sub efectul inerției și al gravitației, frânând în ultimul moment și rămânând în plutire la un metru deasupra suprafeței. Trenul de aterizare fu împins afară din partea inferioară, asigurând un contact stabil cu apa înghețată.
Kaya sări afară din modulul pilotului și verifică dedesubtul „Peștelui zburător”. Cele trei picioare de aterizare, sub formă de discuri, se fixaseră ferm pe suprafața gheții. În timp ce mângâie ușor fuzelajul navei, buzele i se încovoaie într-un zâmbet. Pregătise acel tren de aterizare special pentru această călătorie. „Făcut de Kaya, sigur și de încredere. M-am întors, Myan!”gândi.
*
Kaya fusese crescută într-un colegiu de stat al Uniunii. Deși Uniunea îi scutea pe refugiații interplanetari de plata învățământului și le oferea asigurarea medicală cu reduceri atractive, costurile traiului nu au fost niciodată prea mici. Abia în ultimul an Kaya reușise să-și plătească împrumuturile cu dobândă mică pe care le avea și să-și ia licența pentru o slujbă în spațiu, frontiera expansiunii Uniunii și locul pentru viitorii coloniști. Lucrul acolo era de obicei dur și periculos, dar nu lipsit de beneficii. Ea avea nevoie de bani, dar acela nu fusese singurul motiv pentru care-și trimisese CV-ul la comitetul proiectului Saion.
Dorise să se întoarcă și să vadă Myanul. Unsprezece planete orbitau în jurul lui Saion și una dintre ele dăduse naștere unor ființe inteligente. Cu alte cuvinte, în sistemul solar Saion, doar planeta ei de baștină avusese locuitori inteligenți.
*
Myan era acoperit de gheață. După ce-și strânse șireturile ghetelor cu patine, Kaya se împinse în piciorul drept și începu să patineze.
Cele două lame ale patinelor alunecară pe gheață una după cealaltă, în vreme ce Kaya se delecta cu plăcerea vitezei. Fața o înțepa puțin când gonea contra vântului, dar nu-i păsa. Mări viteza. Suprafața de gheață a lui Mayn era netedă ca oglinda, fără o cât de mică denivelare. Gravitația, optzeci și cinci la sută din cea a planetei Uniunii pe care locuise, și frecarea slabă îi dădeau sentimentul de libertate și iuțeală care-i lipsise atât de mult. Deocamdată, ea era regina gheții. Fiecare centimetru din pielea neacoperită simțea curentul de aer. Atinse ușor gheața cu vârful lamei drepte și se împinse în sus pe partea interioară a celei stângi. După ce se roti de două ori în aer, reveni pe gheață și patină mai departe.
*
Kaya începuse să practice patinajul când era deja adultă. Cum ratase cea mai bună vârstă pentru a învăța, trebuise să pășească pe patinoar împreună cu tinerii. Se obișnuise cu căzăturile și loviturile, însă o duruse să vadă că cei mai tineri ajungeau să stăpânească tehnicile mai repede decât ea. Când toți ceilalți dormeau, mergea singură la patinoar să exerseze la miezul nopții. Sărea și se învârtea, sărea și se învârtea, repetând mișcările din nou și din nou, în căutarea perfecțiunii. În acele momente, nici nu era sigură că va avea ocazia să pună din nou piciorul pe mantaua înghețată a lui Myan.
Abia de-și amintea ceva de dinainte de a părăsi Myanul, pentru că fusese prea mică. Singura ei amintire a planetei natale era apa. Poporul ei trăise și crescuse odată în marea care acoperea întreaga lume, înotând veseli, fără griji, până când o limbă înflăcărată a lui Saion trecuse prea aproape pe lângă ei. Temperatura apelor crescuse. Cei care supraviețuiseră adunaseră peștii în turme și-i purtaseră către apele adânci din partea cealaltă a planetei, opusă soarelui ei. Totuși, nu putuseră scăpa de fierbințeala cerului. Uniunea observase anomalia lui Saion și găsise semnele vieții inteligente de pe Myan din întâmplare, când planeta ajunsese la periheliu. Trimisese o flotă de salvare de la cea mai apropiată bază a ei. Dar fusese prea târziu. Când au ajuns, doar trei dintr-o mie dintre nativii planetei Myan mai trăiau și mai puteau fi evacuați. Părinții Kyei au murit în acel dezastru.
Uniunea a adus-o pe ea și pe câteva sute de-ai ei într-o colonie dezvoltată, unde au fost educați și adaptați pentru a se putea integra în comunitățile din Uniune. Deoarece a învățat istoria planetei Myan la școală, Kaya a încercat să-și amintească disconfortul și groaza de a fi înconjurată de apă fierbinte, dar nu îi reveni nimic. Aflase de la biologie că simțurile mayanilor nu se dezvoltau pe deplin până la patru ani. Ea părăsise planeta când avea trei ani, iar apa răcoroasă și albastră era singurul lucru care-i lăsase o imagine în minte.
*
Acum, patinatul pe gheață îi amintea de sentimentul plăcut al înotului, o senzație pe care nu o putuse regăsi prin mers sau alergare. O făcea să simtă că plutește, de parcă s-ar fi înălțat la cer. Împingându-se în exteriorul părții din față a patinei stângi, sări rotindu-se spre stânga. O dată, de două ori, de trei ori. A reușit! Un fel de claritate îi ordonă mintea, la fel de proaspătă ca aerul lui Myan, alungând orice urmă de întunecime, și cu această claritate descinse. Dar când lamele atinseră gheața, simți o durere ascuțită în genunchiul drept și se prăbuși.
Iarăși asta! Kaya se așeză pe gheață și-și masă genunchiul. Recidiva venise mai repede decât s-ar fi așteptat, poate datorită răcelii planetei. Își verificase perechea de bio-proteze înainte de călătorie. Medicul o sfătuise să schimbe unele piese pe cât de curând posibil, să-și păstreze programul regulat de mentenanță și să evite exercițiile solicitante înainte de upgrade. Dar ea nu-și permitea să-și schimbe piesele, deci upgrade-ul trebuise să aștepte din cauza lipsei banilor. Iar noua slujbă nici nu se pune problema să fi fost amânată. Aceasta ar fi putut fi singura ei șansă de a se întoarce pe Myan, n-ar fi ratat-o pentru nimic în lume.
Perechea ei de bio-proteze era mai veche de zece ani și funcționa cu ceva probleme minore, din când în când. Îi era destul de greu să le țină funcționale doar folosindu-se de asigurarea medicală, a le face upgrade era peste posibilitățile ei financiare. Fuseseră cadourile de la guvernul Uniunii pe care le primise când părăsise Myan-ul. Pentru a-i ajuta pe refugiații myanezi să se adapteze la viața pe uscat și să-și facă o viață în Uniune, Agenția pentru Refugiați le plătise bio-protezele care să le substituie cozile de pește. Kaya nu-și amintea operația chirurgicală decât ca pe un vis prelung. Se trezise un cetățean al Uniunii, cu două picioare care să o susțină. Deprinsul mersului fusese la fel de greu ca deprinsul limbii standard din Uniune. Primii ei ani pe uscat fuseseră îngreunați de dureri și frustrări. Myanezii foloseau foarte puține elemente fonetice pentru conversații deasupra suprafeței apei. De cele mai multe ori, comunicau folosind limbajul trupului, sub apă. Kaya uitase de mult cum să folosească limbajul mayanez, dar filmulețul scurt pe care-l văzuse în clasă îi lăsă impresia că arăta ca un dans elegant, de executat pe scenă.
Își mângâie branhiile degenerate. Faptul că nu fusese încuiată într-o cușcă la zoo sau vândută unui circ îi era destul ca să se simtă norocoasă. Uniunea îi dăruise picioare și cetățenie, împreună cu oportunitatea unei educații și a unei cariere. Nu avea de ce se plânge. Voise doar să-și vadă planeta de baștină.
*
În ultimele luni, Myan-ul îi apăruse tot mai des în vis. În acele vise avea din nou coadă de pește și înota în apele fără de sfârșit ale planetei ei. Vâna pești neîmblânziți cu cuțite făcute din scoici, se bucura de partea ei de carne delicioasă de pește, apoi ieșea la suprafață. Acolo, în lumina fosforescentă a lunii Alge, se ruga Zeiței lui Myan, mulțumindu-I pentru darurile ei. Și apoi, când se întorcea să se arunce înapoi în apă, era atrasă de o strălucire difuză, venită din partea umbrită a lunii Ardezie. N-ar trebui să existe nicio lumină în partea umbrită a lunii Ardezie. Înota cu repeziciune spre strălucire, grijulie să nu tulbure curenții prea mult. Ajunsă mai aproape, putea distinge un chip în lumină, întorcându-se încet, de parcă ar fi simțit-o. Dar înainte de a-i putea vedea trăsăturile, se trezea.
Avusese acest vis pentru prima oară acum trei ani. Atunci nu se gândise prea mult la el. Însă aceeași scenetă fusese jucată în mintea ei acum un an.
Anul trecut primise o slujbă în Proiectul Saion. Trebuia să manevreze o navă spațială cu care să tragă membranele din jurul ultimei deschizături din sferă și să încheie învelirea stelei. Început al doilea an după dezastru, proiectul avea ca obiectiv să prevină izbucnirile bruște ale lui Saion din a distruge totul în acel sistem și să colecteze energia stelei eficient în acest mod. Planul era să înconjoare steaua cu un anume tip de membrane care puteau capta cea mai mare parte a puterii emanate de Saion, pentru a o converti în electricitate, în vreme ce restul energiei era eliminată prin locurile unde membrana forma fante. Datorită acestui proiect, temperatura la suprafața lui Myan scăzuse dramatic și apele înghețaseră. Poporul ei fusese evacuat, dar alte organisme rămăseseră sub apă când pătura de gheață se extinsese și le ferecase într-un enorm sicriu de gheață. În noaptea în care Kaya primise scrisoarea de acceptare în proiect, visase Myan-ul din nou. Și din nou se trezise înainte de a putea recunoaște chipul din lumina strălucitoare. De atunci, visul o vizitase în mod repetat. Și ea decisese să-și caute răspunsurile pe Myan.
Pregătirea fusese ușoară. Fiind un pilot și un mecanic remarcabil, nu trebuise să se forțeze prea tare pentru a face modificările necesare ca „Peștele zburător” să poată asoliza pe gheață. Baza proiectului Saion era la doar trei ore standard depărtare de Myan. A doua zi după ce ajunsese în campus, Kaya decolase, cu justificarea că efectuează un zbor de antrenament și de cercetare a zonei. Mersese direct spre Myan. Până la urmă, cine ar opri un refugiat să-și aducă omagiile lumii sale de baștină, distruse?
*
Cine-ar fi crezut că avea să stea neajutorată pe gheață, singură-singurică? Acum că patinajul nu îi mai era la îndemână, Kaya își dădu jos lamele de pe ghete. Din fericire, se echipase cu ghete multifuncționale. Ghimpi mici încorporați în tălpi preveneau acum alunecarea pe gheață. Se ridică și înaintă șchiopătând. Cum nu se mai mișca la fel de repede ca înainte, Kaya avu ocazia de a observa mediul înconjurător mai bine. Myan nu avea uscat. Odată, fusese o planetă acoperită doar de ape. Acum, doar de ghețuri. Nu existau munți sau râuri. Când temperatura scăzuse brusc la suprafața planetei, cu ani în urmă, chiar și cele mai violente valuri se calmaseră, în pofida forțelor de atracție ale celor două luni. Apoi, peste toate se lăsase liniștea.
Kaya nu avea nicio idee încotro s-o apuce. Credea că va găsi ceva pe planeta ei natală. Privi în jos, prin cortina de gheață translucidă și văzu o umbră. Lăsându-și greutatea pe piciorul stâng, se ghemui cu grijă și privi cu mai multă atenție. Umbra era mai mică decât palma ei,un pește mic, cu un trup mai degrabă rotofei. Cele două înotătoare pectorale îi erau depărtate, de parcă ar fi înotat din greu. Bietul micuț, încercase să scape de frig până-n ultimele momente ale vieții sale. Kaya se ridică în picioare și plecă, cu mersul ei șchiopătat, ciudat.
Câțiva pași mai încolo, mai multe umbre. Un banc de pești, sau ceva asemănător. Erau lungi cât jumătate din degetele ei. Arătau a pești, dar erau acoperiți cu carapace gri închis. Erau cam patruzeci sau cincizeci și păreau să se fi grăbit înainte, la fel ca peștele cel grăsuț. Mergeau în aceeași direcție. De ce o asemenea forfotă în ultimele clipe? Era oare o coincidență că se îndreptau către același loc? Kaya se hotărî să urmeze și ea acea direcție.
Pe drum, văzu creaturi diverse prinse în covorul de gheață: un pește cu înotătoarele codale desfăcute, un ghem de organisme care păreau alge, o meduză cu multe tentacule, ca niște cârlige. Fără excepție, încercaseră tenace să ajungă în același loc înainte ca toată apa să înghețe. Ce căutau? Sau unde credeau că-și vor găsi scaparea?
Se apropia lăsarea întunericului. Saion atârna pe cer ca un disc de chihlimbar, deloc spectaculos. Marginea lui confuză făcea dificilă diferențierea soarelui de restul cerului, dacă nu priveai atent. În lumina săracă a lui Saion, umbra Kayei pe gheață era lungă și străvezie. Îi venea tot mai greu să distingă creaturile de sub gheață.
O pată mare și întunecoasă îi atrase atenția. Descoperi o umbră mare aproape de suprafață. Făcu câțiva pași până deasupra ei. În comparație cu locul în care văzuse celelalte creaturi, gheața aici părea mai groasă. Kaya realiză că stătea deasupra unei cozi care era mai mare decât putea ea cuprinde cu brațele desfăcute. Pe măsură ce înainta mai departe, umbra se îngusta, acolo unde coada se unea cu trunchiul, apoi se lărgea din nou. Merse la mijlocul formei celei enorme, acolo unde grosimea-i era cea mai mare. Propria ei umbră alungită se pierdea pe fondul întunecimii de dedesubt. Își simți inima rece și îndurerată, de parcă ar fi fost străpunsă de un pumnal de gheață. Se ghemui, apoi îngenunche. Încet, se aplecă înainte, atinse gheața cu antebrațele și-și așeză partea stângă a feței pe suprafața ei. Răceala gheții i se strecură în inimă prin țesătura hainelor și prin pielea rămasă expusă, dar nu-i putu îngheța lacrimile. În lumina care mai rămăsese de la Saion, Kaya plânse.
*
Înainte de a fi părăsit baza proiectului, Kaya ceruse o permisie de treizeci de ore, dintre care o treime deja trecuseră. Cum Saion trecuse sub linia orizontului, temperatură scădea cu rapiditate. Lumina lunii Alge era mai slabă decât cea din vis, dar gheața reflecta mai multă lumină decât ar fi făcut apa. Călăuzită de strălucirea fosforescentă, Kaya se mișcă mai repede. Orice ar fi căutat acele sărmane creaturi, nu le-ar fi putut salva viețile. La un moment dat, ea încercă să devieze de pe traseu, dar găsi alte ființe, urmând alte trasee, dar care, fără dubii, duceau în același loc. Era de parcă undeva ar fi fost o gură mare și tot din apă ar fi fost tras către ea, și acest lucru i-a și înghețat. Umbrele de sub apă deveniră mai dense. Deși luna Alge nu era destul de luminoasă ca să li se poată vedea detaliile, Kaya știu încotro să pășească. Răspunsul era aproape.
Luna Ardezie reprezintă apogeul întunericului. Kaya își aminti vederile de pe Myan din cartea ei de la școală. Acel capitol le era adresat descendenților nativilor myanezi, nu intra în materia pentru examen. Totuși, Kaya îl citise de multe ori. Pe lângă masa de apă care acoperea planeta întreagă, cele două luni erau o altă particularitate importantă a lui Myan. Băștinașii numiseră cei doi sateliți naturali luna Alge și luna Ardezie. Luna Alge era mai mare și reflecta numai lumina verde, absorbind toate celelalte frecvențe din spectrul luminii vizibile. Lumina ei reflectată ajunge pe Myan ca verde fosforescent. Luna Ardezie era mai mică și mai densă și absorbea toate culorile luminii. Aceste descrieri se potriveau cu ceea ce văzuse în visele ei repetate.
Până atunci, lumina lunii Alge fusese cu ea tot timpul, iar acum venea vremea lunii Ardezie. Când aceasta din urmă îi luă locul celeilalte, trase aer în piept și păși înainte, de parcă ar fi trecut granița dintre lumină și umbră. Odată ce intrase în umbră, Kaya nici nu mai privi către creaturile de dedesubt, ci doar urmă drumul pe care deja-l știa.
Întunericul nopții îi acoperi văzul, dar celelalte simțuri i se ascuțiră. Kaya închise ochii. Auzi undeva departe valuri spărgându-se,clinchete de arme și frânturi de cuvinte în limba myaneză. Îi veni și un iz de sânge, de praf de pușcă, de ceva ars. Mirosul războiului. Kaya-și deschise brusc ochii.
Nu departe, lumina strălucitoare din vis o aștepta. Mergând spre ea, pe Kaya o încercă o nerăbdare combinată cu un sentiment deliniște. Apropiindu-se, nu descoperi niciun chip în lumină. Nu era nimic acolo decât o lumină albastră, de gheață, pulsând încet. Forma ei era mai înaltă decât un stat de om și se unduia odată cu pulsurile de intensitate. Kaya-și întinse mâna stângă în lumină și, spre surpriza ei, simți căldură acolo. O întinse și mai mult. Antebrațul, cotul, apoi întregul trup îi căzu înăuntru.
*
Căzuse în apă, cu lumina albastră încă pulsând regulat deasupra. Apa nu era rece, ci avea temperatura Anotimpului Curentului-Cald.
Anotimpul Curentului-Cald? De ce-și amintea de asta tocmai acum?
„Pentru că ești o fiică a lui Myan.” îi șopti o voce în minte.
Cine îi vorbise? Kaya fu nedumerită, dar vocea îi sună delicat și clar, iar frica și alarma i se domoliră.
„Privește!”
Nu-i spusese cine era. Kaya simți cum curenții încercau s-o conducă spre adânc. Dădu din coadă, scufundându-se. Dar de când avea coadă, din nou? Trebuia să fie un vis, unul dintre acelea atât de reale.
O vreme pe care nu o putu estima înotă în voia curentului, până când ceva fluorescent apăru înaintea ei. Un templu de corali luminiscenți. Kaya se apropie, dând deoparte ierburile de mare din ușa templului și intră. Pereții interiori, mai strălucitori decât cei exteriori, luminau încăperea. O mulțime de creveți înotară pe lângă ea, îndreptându-se spre ieșirea din peretele de coral. Încă mai trăiau ființe aici!
„Căldura de aici nu va rezista prea mult, dar micile creaturi uită de asta.” spuse vocea cu tristețe neajutorată.
Kaya privi în jur. Se afla într-o încăpere cu șapte pereți. Fixate de fiecare, mai puțin de cel cu ușa, rafturi se înălțau până la tavan. Și pe fiecare dintre polițele lor stăteau așezate bile strălucitoare, translucide, de diferite mărimi.
„Acestea sunt amintirile lui Myan, de la prima glaciațiune, Natalesian, și până la ultima, Tribalenan, și perioada de după aceasta, adică prezentul, o epocăa verii lungi și frumoase, care a zorit chiar nașterea vieții inteligente. A patra glaciațiune nu ar fi trebuit să vină atât de repede.”
Vocea îi sună un pic distrată, de parcă și-ar fi pierdut nesfârșitele amintiri.
Kaya merse la raftul cel mai din dreapta și luă ultima sferă. Era foarte ușoară, greutatea fiindu-i, probabil, compensată de flotabilitate. Kaya îi atinse ușor suprafața cu nasul și simți că aceasta cedează, de parcă ar fi fost o bulă de aer în apă. Se aruncă în sferă.
Privi cum gheața plutea pe ape. Myanezii dispăruseră, iar creaturile rămase simțiseră schimbarea neobișnuită de temperatură. Lumina și căldura lui Saion scădeau. Pe suprafața apei se formau covoare de gheață care se extindeau ușor în jos. Rămăsese un singur loc pe planetă care încă păstra căldură și spre acesta migrau toate. Poate că vor fi ajuns la epuizare pe drum. Poate că vor fi fost prinse în gheață și vor fi fost transformate în ornamente care nu se descompun niciodată.
Cele puține care au fost suficient de norocoase să ajungă în siguranță mai trebuiau și să se scufunde adânc după mai multă căldură. Unele nu puteau suporta presiunea adâncului, deci renunțau, lăsându-se pradă unei morți reci.
Când Kaya ieși din bulă, avea lacrimi în ochi. Puse la loc sfera amintire și o luă pe penultima.
Uniunea făcuse oferte generoase. Ei voiau să extragă unele particule rare din soarele Saion, ceea ce ar fi schimbat ecologia lui Myan. În schimb, poporul lui Myan ar fi primit alte planete pentru a migra. Totuși, myanezii refuzaseră să-și părăsească meleagurile natale și se arătaseră încă și mai puțin dispuși să-și lase planeta pradă ghețurilor pentru totdeauna. Așa a început războiul dintre Uniune și myanezi. Deznodământul războiului ar fi trebuit să fie evident. Uniunea avea trupe bine pregătite, dispunând de arme avansate și de nave spațiale, în vreme ce copiii lui Myan știau a mânui doar arme făcute din piatră și scoici și se bazau pe apă ca să le ofere adăpost.
La început, Uniunea nu intenționase să ucidă. Nedorind să curme vieți, soldații Uniunii încercaseră pur și simplu să-i împrăștie pe myanezi cu focuri de armă când aceștia îi atacaseră. Dar Uniunea a renunțat la defensiva pasivă după o noapte violentă, în care soldații Uniunii fuseseră uciși într-un raid. De-atunci nu le mai păsase de viețile localnicilor, iar războiul se încinsese. Chiar și în această etapă, Uniunea se rezumase la lupte de infanterie. Din nou, sunetele acelea cunoscute: Arme lovindu-se, țipetele myanezilor. Din nou, mirosul de sânge și praf de pușcă. Nave ale Uniunii îi luau pe soldații lor căzuți, myanezii uciși se scufundau în adâncul apelor.
În cele din urmă, într-o noapte în care cele două luni se eclipsaseră și toate aparatele electronice încetaseră să mai funcționeze, o trupă de băștinași se apropiase de o navă a Uniunii, forțând zeci de caracatițe acide să-și scuipe cerneala corozivă pe partea inferioară a fuzelajului navei. Nava se prăbușise, împreună cu toți soldații de la bord, scufundându-se și aducându-le moartea tuturor.
A doua zi, toate navele Uniunii care pluteau pe apă s-au retras. Dar înainte ca băștinașii să-și poată sărbători victoria, explozii bruște i-au rupt în fărâme. Transportorul Uniunii deschisese focul asupra lor, de pe orbită, folosind o armă de distrugere în masă. Aproape toți adulții au fost uciși. Iar bătrânii au ieșit din adâncuri, împreună cu copiii, să se predea. După ce au obținut promisiunea Uniunii că cei mici vor fi în siguranță, bătrânii și-au curmat propriile vieți cu cuțitele făcute din scoici pe care le purtau la centuri. Flota Uniunii a plecat atunci cu ultimii nativi ai poporului lui Myan.
Kaya se trezi prinsă în acele amintiri sângeroase, cu inima frântă. Lăsă jos sfera și se ridică clătinându-se. Deci acesta fusese dezastrul. Acesta era adevărul despre refugiații myanezi salvați de Uniune.
– De ce?
„Pentru bogățiile lui Saion, pe care le-au scormonit. Myan a fost doar un sacrificiu,” spuse vocea din nou.
N-ar fi putut căuta altă țintă? Erau atât de multe alte stele ca Saion în univers, nu-i așa? Kaya încă nu înțelegea.
„Este un singur Saion, așa cum e un singur Myan. Copiii lumii Myan nu și-ar fi abandonat planeta, dar nici Uniunea nu a vrut să renunțe la comoara cea greu dobândită.” spuse vocea cu durere nemăsurată.
Kaya își mușcă buza de jos și luă a treia sferă, cea mai mică dar și ce mai luminoasă.
Era o zi senină. În lumina aurie a lui Saion, câțiva băștinași se relaxau pe oglinda apei. O femeie purta în brațe un copil, îngânând încet un cântec simplu. Ochii copilului scânteiau, iar coada îi zvâcnea în ritmul melodiei. Apa se încreți în apropiere și un bărbat adult ieși și el la suprafață. Se apropie de femeie ducând un pește proaspăt prins. Ea-și întinse brațul stâng ca să-i primească îmbrățișarea. După ce luă peștele, îl sfâșie cu dinții și hrăni copilul. Bărbatul îi privi mândru. Apoi ochii li se întâlniră și cozile lor împletite sub apă făcură valuri.
Câteva dintre amintirile Kayei îi reveniră subit. Erau…
„Părinții tăi. Se iubeau mult și la fel și pe tine.” Acum vocea era plină de tandrețe.
Kaya plânse din nou,lacrimile disipându-i-se în apă.
– Pot lua cu mine aceste amintiri?
„Au fost în inima ta tot timpul. Nimeni nu le poate răpi amintirile copiilor lui Myan. Și Myan își amintește mereu.”
Durerea Kayei fu îmblânzită de statornicia vocii.
– Tu ești… zeița lui Myan! realiză deodată Kaya.
„Mulți îmi spuneau astfel, dar nu sunt o zeiță. Eu sunt însăși Myan, planeta.”
Vocea se stinse, iar Kaya căzu într-o lumină albastră, din nou.
*
Când se trezi, Kaya realiză că se găsea pe gheață, respirând încet sub lumina slabă a lui Saion. Zăcea pe un pat de alge uscate. Durerea din genunchiul stâng i se domoli în timp ce ea se ridică în picioare. Cu lamele montate din nou pe ghete, patină până la „Peștele zburător”.
Trase cu nesaț în piept aerul lui Myan, sperând că-și va aminti mirosul. Visase să se arunce în apa lui Myan, să lase saramura să-i intre pe gură și să-i iasă prin branhii. Nu avea să aibă parte de asta vreodată. Trebuia să se întoarcă pe „Peștele zburător”, apoi la baza proiectului.
Trei zile mai târziu,decolă, conform planului, zburând spre Saion cu membranele care trebuia să astupe ultima deschidere. Dar, în loc să le așeze pe pozițiile lor prestabilite, ea izbi structura portantă a membranei, împingând-o spre Saion, o făcu să se sfarme, iar sfărâmăturile să cadă pe steaua incandescentă. Apoi, până ca baza să-și poată da seama ce se întâmplase, ea își conduse și nava spre Saion. Știa că doar această navă nu va provoca turbulențe suficiente, dar, ca o reacție în lanț, limbile de foc ale lui Saion vor devora treptat membrana și structura ei portantă. În cele din urmă, suficientă lumină și căldură vor ajunge la Myan. Gheața se va topi, creaturile din gheață vor fi eliberate. Apele vor văluri din nou, cele două luni vor face mareele să urce și să coboare. Planeta Myan, casa ei, se va întoarce la viață.
În traducerea lui Alexandru Lamba.
Traducerea în limba engleză de Shaoyan Hu.
Tradus cu permisiunea autoarei, mulțumim!
Translated with the author’s consent, thank you!
Povestire tradusă și publicată în parteneriat cu Storycom.
