Această sumbră povestire nu-chiar-horror pare să fie despre cele mai îngrozitoare spaime actuale ale noastre, de la îmbătrânire la Marele C; dar este, de fapt, despre lucrurile pe care nu le știm și nici măcar nu știm că nu le știm. De la „glonțul lui Dumnezeu”, care-și rânjește colții în umbre, complet nebănuit, la opusul său, scânteia la fel de neașteptată care poate ilumina o viață în apus…
1
La șase luni după moartea celei care îi fusese soție timp de patruzeci de ani, pe Lloyd Sunderland îl vizită sora lui – veni cu mașina, tocmai din Boca Raton până în Caymen Key. Aduse cu ea un cățel gri închis, despre care susținu că ar fi corcitură de Border Collie cu Mudi. Lloyd habar nu avea ce-o fi un Mudi și nici nu-l interesa.
— Nu-mi doresc vreun câine, Beth. Ultimul lucru din lume pe care mi l-aș dori acum ar fi un câine. De-abia reușesc să am grijă de mine.
— Asta da, mi-e clar, spuse ea și desprinse lesa miniaturală a cățelului. Cât ai slăbit?
— Nu știu.
Îl măsură din priviri.
— Cam 7-8 kile, aș zice. Pe care aveai de unde să le dai jos, dar cam atât. O să-ți fac niște ouă bătute, cu niște cârnați. Și pâine prăjită. Ai ouă?
— Nu vreau omletă cu cârnați, îi răspunse Lloyd și aruncă o privire spre câine.
Se așezase pe covorul alb de lână, așa că se întrebă cât va dura până să-i lase pe el un cadouaș. Covorul avea nevoie de o aspirare, poate și de-o spălare, dar măcar nu urinase nimeni pe el până atunci. Câinele se uită la bărbat, cu ochii săi de ambră. Mai că părea să-l studieze.
— Ai sau nu ai ouă?
— Am, dar…
— Și cârnați? Nu, firește că n-ai. Probabil te hrănești doar cu vafe congelate și supă Campbell la cutie. Mă duc să cumpăr de la Publix. După ce mă uit prin frigider, ca să văd ce-ți mai lipsește.
Era mai mare cu cinci ani decât el. Practic îl crescuse după ce le murise mama și, de când erau mici, nu o putuse contrazice vreodată. Îmbătrâniseră, dar tot nu reușea să i se opună, mai ales de când o pierduse pe Mariana. Acum, Lloyd simțea un hău în locul inimii. Poate își va reveni, sau poate că nu. Mai greu cu regenerarea la 65 de ani. În privința câinelui, însă, nu avea de gând să cedeze. Ce Dumnezeu o fi fost în capul lui Bethie?
— Nu-l primesc, îi spuse, adresându-se spatelui ei, pe când femeia cotrobăia prin bucătărie, precum o barză pe picioroange. Tu l-ai cumpărat, tu să-l duci înapoi.
— Nu l-am cumpărat. Mă-sa e Border Collie cu pedigree, dar a fugit de acasă și s-a împerecheat prin vecini. Cu un Mudi. Stăpânul cățelei a reușit să dea trei dintre pui, dar asta-i cea mai mică și nu o vrea nimeni. Tipul – un grădinar – voia s-o ducă la hingheri, când am văzut eu afișul pe un stâlp telefonic. CINE VREA UN CÂINE, așa scria pe el.
— Și te-ai gândit la mine.
Încă se uita la cățelușă, iar cățelușa la el. Urechile ciulite păreau să fie cea mai mare parte din ea.
— Da.
— Eu sunt în doliu, Beth.
Era singura persoană față de care putea să-și recunoască starea proastă și i se păru o ușurare.
— Știu.
Zdrăngănit de sticle prin frigiderul deschis. I se vedea umbra pe perete în timp ce îi rearanja mâncarea, aplecată de spate. Fix precum o barză, se gândi, o barză umană, care probabil o să trăiască infinit.
— Unei persoane în doliu îi prinde bine ceva care să-i distragă atenția. Ceva de care să aibă grijă. La asta m-am gândit când am văzut afișul. De data asta, întrebarea nu-i cine vrea un câine, ci mai degrabă cine are nevoie de un câine. Adică tu. Cristoase, frigiderul ăsta-i o fermă de mucegai! Mi s-a făcut scârbă.
Cățelușa se ridică în picioare, făcu un pas ezitant spre Lloyd, apoi se răzgândi (dacă avea capacitatea de așa ceva) și se așeză la loc.
— Păstreaz-o tu.
— Nici vorbă. Jim este alergic.
— Bethie, ai două pisici. La ele nu-i alergic?
— Ba da, tocmai d-aia pisicile-s de ajuns. Dacă te încăpățânezi, o iau și-o duc la adăpostul pentru animale, cel din Pompano Beach. Acolo îi țin trei săptămâni înainte să-i eutanasieze. E drăgălașă, cu blana ei fumurie. Poate o adoptă careva înainte să-i expire perioada.
Lloyd își dădu ochii peste cap, deși ea nu-l putea vedea. La fel ca la 8 ani, când Beth îl avertiza că, dacă nu face curat în dormitor, o să încaseze cinci lovituri la fund. Cu paleta de badminton. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
— Pregătiți-vă bagajele, exclamă el, plecăm într-o croazieră de vinovăție, cu toate cheltuielile asigurate de Beth Young!
Femeia închise frigiderul și reveni în sufragerie. Cățelușa îi aruncă o privire și reveni la inspectarea lui Lloyd.
— Mă duc la Publix, unde mă aștept să cheltuiesc mai mult de o sută de dolari. Îți aduc ție chitanța și-mi dai banii înapoi.
— Iar eu ce-ar trebui să fac între timp?
— Ai putea să te înveți cu animăluțul ăla nevinovat, pe care vrei să-l trimiți în camera de gazare.
Se aplecă și mângâie cățelușa pe creștet.
— Uite câtă speranță are în priviri!
Lloyd nu vedea nimic altceva în ochii de chihlimbar decât atenție. Evaluare.
— Și ce fac dacă se pișă pe covor? Mariana l-a pus acolo, chiar înainte de a se îmbolnăvi.
Beth îi arătă lesa micuță de pe scăunel.
— O scoți afară. Îi prezinți straturile de flori ale Marianei, acum neîngrijite. Și, apropo, covorul nu ar suferi prea tare. E deja mizerabil.
Înhăță poșeta și porni spre ușă, cu pași mari, plini de importanță, ca de obicei.
— Un animal de companie este cel mai de rahat cadou pe care i-l poți face cuiva. Am citit asta și pe internet.
— Unde totu-i adevărat, nu-i așa?
Se opri în ușă, ca să-l privească. Lumina aspră a toamnei de pe coasta vestică din Florida i se întinse peste față, scoțând la iveală rujul scurs în micile cute din jurul gurii, pleoapele umflate de sub ochi și dantelăria fragilă a venelor care îi pulsau pe tâmple. Mai avea puțin până la 70 de ani. Sora lui energică, atletică, plină de încredere, genul „nu luăm prizonieri”… îmbătrânise. Ca și el. Amândoi erau dovada faptului că viața nu-i nimic mai mult decât un vis scurt, dintr-o după-amiază de vară. Doar că Bethie încă avea un soț, doi copii adulți și patru nepoți – rețeta simpatică a naturii pentru multiplicare. El o avusese pe Mariana și Mariana se dusese. Copii nu aveau. Ce ar fi trebuit, să-și înlocuiască soția cu o potaie corcită? Ideea era la fel de idioată și șablonardă precum o felicitare Hallmark, dar și la fel de nerealistă.
— Nu o păstrez.
Ea-i răspunse cu aceeași privire ca a fetei de 13 ani de odinioară, care-l anunța că scoate racheta de badminton dacă nu se potolește.
— Ba o s-o ții măcar până revin de la Publix. Eu mai am și altele de făcut, iar câinii mor în mașinile încinse. Mai ales cei mici.
Închise ușa. Lloyd Sunderland, pensionar, văduv de șase luni, de ceva timp neinteresat de mâncare (sau alte plăceri ale vieții), se așeză și se uită la musafirul nedorit, întins peste covorul său de lână albă. Cățelușa îi susținu privirea.
— La ce te uiți, fraierilă? o întrebă.
Cățelușa se ridică și se apropie. Mai bine zis se împletici, de parcă s-ar fi avântat prin niște ierburi înalte. Se așeză lângă piciorul lui stâng și privi în sus. Lloyd întinse palma, ezitant, așteptându-se la o mușcătură. În schimb, ea îl linse. Bărbatul ridică lesa micuță și o atașă de zgărdița roz.
— Hai! Să te îndepărtăm de covor, până nu e prea târziu.
Trase de lesă. Cățelușa rămase în fund, holbându-se la el. Lloyd oftă și o luă pe sus, iar ea îl linse din nou. O cără până afară și o lăsă pe iarbă. Ar fi trebuit cosită de ceva timp, așa că animalul aproape dispăru. Beth avea dreptate în privința florilor. Arătau ca vai de lume, jumătate dintre ele la fel de moarte ca și Mariana. Gândul îl făcu să zâmbească, deși surâsul la o asemenea comparație îi dădea o senzație de vinovăție.
Prin iarbă, animalul se împleticea și mai rău. Făcu vreo douăzeci de pași, își coborî fundul și urină.
— Destul de bine, dar tot nu te vreau.
Începea deja să se prindă că Beth va pleca înapoi spre Boca, dar nu va lua și cățelușa. Nu, musafirul nepoftit voia să rămână cu el, în casa lui de la 700 de metri de podul mobil care lega Key de continent. Deloc o idee bună, fiindcă nu mai avusese câine vreodată. Dar, până găsea cui s-o dea, poate că-i va oferi și altă ocupație decât televizorul și calculatorul pe care juca solitaire și naviga pe site-uri aparent interesante când se pensionase, care însă acum îl plictiseau de moarte.
Când se întoarse Beth, după aproape două ore, Lloyd revenise în balansoar, iar cățelușa dormea pe covor. Sora lui, pe care o iubise toată viața, dar îl și enervase, îl irită și acum, revenind cu mult mai multe produse decât fusese vorba. O pungă mare cu mâncare pentru câini (organică, firește) și o cutie mare de iaurt simplu (care cică trebuia adăugat la hrana câinelui ca să-i întărească bine cartilagiile din urechile acelea cât niște radare). Beth aduse și aleze pentru căței, un culcuș, trei jucării de ros (dintre care două chițăiau foarte enervant) și un țarc de joacă pentru bebeluși. Ca să nu fugă noaptea, cică.
— Dumnezeule, Bethie, cât ai dat pe toate astea?
— Erau la ofertă în Target, zise ea, evitând răspunsul într-un stil familiar. Nu te costă nimic, sunt din partea mea. Și, după ce am cumpărat atâtea, încă mai vrei s-o duc înapoi? Dacă da, n-ai decât să te ocupi tu.
Era învățat să piardă în fața ei.
— Bine, fac o încercare, dar chiar nu-mi place să mi se pună responsabilități în brațe. Mereu ai făcut pe șefa cu mine.
— Așa-i. Fără mama și cu un bețivan funcțional, dar irecuperabil, ca tăticu, nu am avut de ales. Cum rămâne cu omleta?
— Fie.
— A făcut pipi pe covor până la urmă?
— Nu.
— O să facă, păru Bethie de-a dreptul încântată de idee. Dar pagubă-n ciuperci. Cum o s-o numești?
Dacă-i dau nume e-a mea, se gândi Lloyd, însă bănuia că deja se potcovise cu animalul încă de prima oară când încercase să îl lingă. Așa fusese și cu Mariana, de la primul sărut. Altă comparație stupidă, însă cum ai putea să alegi modul în care mintea îți aranjează gândurile? La fel de greu precum a-ți controla visele.
— Laurie.
— De ce Laurie?
— Habar n-am, așa mi s-a năzărit.
— Bine, spuse ea, nu-i rău.
Laurie îi urmări în bucătărie. Împleticindu-se.
2
Lloyd acoperi covorul alb de lână cu scutece pentru căței și asamblă țarcul în dormitor (ocazie cu care se lovi peste degete), apoi se duse în birou, aprinse calculatorul și începu să citească un articol denumit Deci ai un cățel! Când ajunse pe la jumătate, realiză că Laurie i se așezase lângă pantof și îl privea. Hotărî să o hrănească și găsi o băltoacă de urină sub arcada dintre bucătărie și sufragerie, la nici 20 de centimetri de cea mai apropiată aleză. O ridică, o așeză lângă lichid și-i spuse:
— Nu aici.
O mută pe aleza neatinsă.
— Aici.
Ea-l privi și plecă spre bucătărie, cu mersul ei împleticit de cățel. Se așeză lângă aragaz și-și lăsă botul pe o lăbuță, urmărindu-l. Lloyd smulse câteva prosoape de hârtie – din care realiză că o să folosească din belșug, cel puțin o săptămână.
După ce curăță băltoaca (una micuță, ce-i drept), scoase un castronel, turnă un sfert de cană de mâncare pentru câini – porția recomandată, conform articolului Deci ai un cățel! – și o amestecă bine cu niște iaurt. Cățelușa se înfipse în el fără să aibă nevoie de prea multe invitații. În timp ce o privea cum lipăie, sună telefonul. Era Beth, dintr-o parcare pe undeva prin sălbăticia din Alligator Alley.
— Ar trebui să treci cu ea pe la un veterinar, am uitat să-ți zic.
— Știu, Bethie.
Scria și în Deci ai un cățel!.
Ea continuă, de parcă nici nu ar fi întrerupt-o, altă trăsătură pe care i-o cunoștea prea bine.
— O să aibă nevoie de vitamine, cred, și sigur de medicamente împotriva paraziților, ceva împotriva purecilor și căpușelor – cred că-i o pastilă pe care o s-o înghită împreună cu mâncarea. A, și va trebui operată. Sterilizată, adică, dar probabil de-abia peste vreo două luni.
— Da, răspunse el, asta dacă o păstrez.
Laurie terminase de mâncat și pornise în explorare, către sufragerie. Cu burta plină se clătina și mai tare. Ca și cum ar fi nițel beată, se gândi Lloyd.
— Și nu uita să o scoți la plimbare.
— Bine.
La fiecare patru ore, conform celor din Deci ai un cățel!. Ridicol. Nu avea de gând să se trezească la 2 noaptea ca să-și conducă musafirul nedorit pe-afară.
Telepatia era un alt talent de-al sorei sale.
— Probabil te gândești că ar fi prea mare bătaia de cap să te trezești în miez de noapte.
— Da, mi-a trecut așa ceva prin minte.
Beth îl ignoră, în stilul ei specific.
— Dar, dacă nu m-ai mințit în privința insomniei care te chinuie de când a murit Mariana, înseamnă că nu va fi cine știe ce deranj.
— Ești foarte înțelegătoare și atentă la nevoile mele, Bethie.
— Ei, vezi și tu cum merge treaba, asta-i tot ce zic. Dă-i fetiței o șansă.
Făcu o pauză.
— Dă-ți ție o șansă, că tot veni vorba. Mă îngrijorezi, Lloyd. Am lucrat aproape patruzeci de ani pentru o companie de asigurări și știu că bărbații de vârsta ta sunt mult mai predispuși la boli după ce rămân văduvi. Și la deces, bineînțeles.
Nu-i răspunse nimic.
— O să-i dai?
— Ce să-i dau?
De parcă nu ar fi știut.
— O șansă.
Beth îl presa pe Lloyd să-și asume un angajament pentru care nu avea nicio tragere de inimă. Privi în jur, de parcă ar fi căutat vreo inspirație, și remarcă un răhățel – un singur cârnăcior mititel – fix unde fusese și băltoaca de urină. La 20 de centimetri de cea mai apropiată aleză.
— Ei bine, deocamdată fetița este la mine.
Mai mult de atât nu avea de oferit.
— Tu ai grijă la șofat.
— Am mers tot drumul cu suta la oră. Am tot fost depășită, unii mă și claxonează, dar nu am încredere în reflexele mele la mai mult de atât.
El îi spuse la revedere, luă și mai multe șervețele și ridică între ele cârnăciorul. Laurie îl urmări, cu ochii ei de ambră. O scoase iar în curte, unde nu făcu nimic. 20 de minute mai târziu, când termină de citit alt articol despre cum se crește un cățel, găsi altă băltoacă gălbuie sub arcadă.
La 20 de centimetri de cea mai apropiată aleză.
Se aplecă deasupra ei, cu palmele sprijinite pe genunchi și spatele trosnind, în avertismentul său obișnuit.
— Îți cam risipești timpul limitat pe care ți l-am pus la dispoziție, câine.
Ea-l privi.
Părând să-l studieze.
3
Ceva mai târziu, spre după-amiază – după încă două urinări câinești, dintre care una fix pe aleza cea mai apropiată de bucătărie – Lloyd îi puse lesa miniaturală și o scoase afară, ținând-o sub braț ca pe o minge de fotbal american. O lăsă pe sol și o încurajă să pășească pe drumeagul din spatele micului grup de clădiri. Cărarea ducea la un canal nu prea adânc, traversat ceva mai departe de podul mobil. Deocamdată traficul era oprit, ca să treacă jucărioara costisitoare a vreunui Nea Bogătanu’, dinspre Oscar Bay spre Golful Mexic. Cățelușa înaintă, cu obișnuitul ei legănat lateral și pauze ocazionale, pentru a amușina smocurile de iarbă, mai mult ca sigur adevărate desișuri de junglă impenetrabilă pentru ea.
O pasarelă dărăpănată din lemn, cunoscută drept Six Mile Path (din motive misterioase pentru Lloyd, din moment ce era lungă de maxim o singură milă), se întindea de-a lungul canalului, iar între cele două indicatoare cu NU ARUNCAȚI GUNOI PE JOS și PESCUITUL INTERZIS se afla cel mai apropiat vecin al său. Dincolo de el se vedea alt semn, pe care inițial scria ATENȚIE LA ALIGATORI, numai că cineva acoperise ALIGATORI cu spray și mâzgălise DEMOCRAȚI.
De câte ori îl vedea pe Don Pitcher, cocoșat peste bastonul său elegant de mahon și trăgând în spate un cărucior, Lloyd simțea un fior mic, dar sigur, de satisfacție răutăcioasă. Tipul era o meliță de opinii politice obositoare, mereu ahtiat după bârfe și vești macabre. Oricând murea careva în cartier, Don afla primul. Dacă avea cineva dificultăți financiare, tot Don știa. Nici spatele lui Lloyd nu mai era ce fusese odinioară, la fel ca ochii și urechile, dar încă se afla la ani distanță de baston și cărucior. Cel puțin așa spera.
— Iote-te ce mai barcă! spuse Don când îl ajunse Lloyd din urmă (Laurie, poate speriată de apă, se ținea la distanța maximă pe care i-o permitea lesa).
— Oare câți sărmani din Africa s-ar hrăni din așa ceva?
— Don, nici măcar flămânzii nu cred că pot mânca o barcă.
— Ei, știi tu ce voiam să… hopa, ce avem aici? Un cățel nou? Drăguț!
— O ea. Mi-a lăsat-o soră-mea, pentru o vreme.
— Hei, dulceață, se aplecă Don în față, cu mâna întinsă.
Laurie se feri și lătră, pentru prima dată de când o adusese Beth: două ham-ham pițigăiate, apoi liniște. Don se îndreptă la loc.
— Nu-i prietenoasă, ei?
— Nu te cunoaște.
— Căcăcioasă?
— Nu foarte, zise Lloyd, iar pentru o vreme urmăriră ambarcațiunea cu motor.
Laurie se așeză pe marginea docului de lemn crăpat și se uită la Lloyd.
— Nevastă-mea nu vrea câini, zise Don. Cică aduc doar bătăi de cap. Am avut una când eram mic, o Collie frumoasă. A căzut într-o fântână. Putrezise capacul și-a picat înăuntru. A trebuit să o scoată cu o chestie de-aia, cum i-o zice.
— Da?
— Da. Să ai grijă la cea de lângă drum. Dacă alunecă acolo, s-a terminat. Uite cât-a barca! Pun pariu că eșuează.
Nu eșuă.
Când se coborî podul mobil și reporni traficul, Lloyd se uită la cățelușă și văzu că ațipise, întinsă pe-o parte. O ridică. Laurie deschise ochii, îi linse palma și adormi la loc.
— Trebuie să mă duc înapoi, să ard ceva pe aragaz. Toate cele bune, Don.
— Și ție. Să stai cu ochii pe cățel, altfel îți roade tot.
— I-am luat niște jucării pentru molfăit.
Don surâse, dezvăluind o proteză cu dinții prost puși, care-i dădu fiori lui Lloyd.
— Ba o să-ți prefere mobila. Las’ că vezi tu.
4
În aceeași seară, ceva mai târziu, pe când se uita la telejurnal, Laurie i se alătură pe fotoliu și scoase aceleași două lătrături pițigăiate. Lloyd ezită în fața ochilor ei sclipitori, cântări argumentele pro și contra, apoi o ridică și o puse în poală.
— Dacă faci pe mine, mori, îi spuse.
Nu făcu pe el. Își strecură botul sub coadă și adormi. Lloyd o mângâie absent, cât privi filmarea cu telefonul a unui atac terorist din Belgia. După sfârșitul știrilor o scoase afară pe Laurie, din nou în poziția de minge de fotbal american. Îi prinse lesa și îi dădu voie să meargă pe marginea șoselei Oscar Road, unde cățelușa se chirci și își făcu nevoile.
— Că bine te-ai mai gândit. Să ții minte ideea asta și pentru viitor.
La ora 21, umplu țarcul de aleze, în strat dublu – îi era clar că va trebui să mai cumpere altele chiar a doua zi, ca și niște prosoape de hârtie – și o puse înăuntru. Ea rămase în fund, privindu-l. Îi aduse niște apă într-o ceșcuță, iar Laurie lipăi o vreme și apoi se așeză, dar nu-și luă ochii de pe el.
Lloyd se dezbrăcă. Rămase în chiloți și maieu și se întinse în pat, fără a se mai deranja să dea cuvertura la o parte. Învățase din experiență că, de câte ori o făcea, a doua zi de dimineață o găsea pe jos, victimă a tăvălelilor sale. În acea seară, însă, adormi aproape instantaneu și se mai trezi abia la ora 2, alarmat de schelălăiturile ascuțite.
Laurie era cu nasul înfipt între barele țarcului, precum un deținut singuratic dintr-o carceră, iar pe aleze apăruseră câțiva cârnăciori. Cum la o oră atât târzie nu prea mai era nimeni pe Oscar Road care să fie deranjat de vederea unui bărbat în boxeri și maieu, Lloyd își luă șlapii în picioare și o purtă în brațe pe musafira sa (încă se gândea astfel la Laurie) până afară. O lăsă jos pe alee și ea se clătină puțin, se învârti prin jur și mirosi o pată de găinaț, după care urină pe ea. El îi spuse iar să țină minte ideea și pentru viitor. Cățelușa se așeză și privi șoseaua pustie, iar Lloyd stelele. Se gândi că nu mai văzuse atât de multe, apoi că, firește, mai văzuse, doar că nu în ultima vreme. Încercă să-și amintească ultima sa ieșire la 2 noaptea, dar nu reuși. Se uită la Calea Lactee, aproape vrăjit, până realiză că adormea în picioare. Luă cățelușa pe sus și intrară înapoi.
Laurie îl urmări în tăcere cum îi schimbă alezele răhățite, dar imediat ce o puse în țarc se puse iar pe schelălăit. Se gândi să o ia în pat, însă decise că nu era o idee bună, după cum scria în Deci ai un cățel!. Autoarea (o anume Suzanne Morris, doctor veterinar), precizase clar: „Dacă se învață așa, dezvățul va fi extrem de dificil.” Oricum, ideea de a se trezi pe partea soției cu un cârnăcior maroniu nu-l încânta deloc. Nu doar că-i părea necuviincios în mod simbolic, dar ar fi trebuit să schimbe așternuturile, o corvoadă care-i displăcea fiindcă niciodată nu-i ieșea bine.
Se duse în camera căreia Mariana îi spunea „cuibușorul meu”. Majoritatea lucrurilor sale erau încă acolo, fiindcă, deși sora lui insistase, Lloyd nu-și putuse aduna curajul să golească încăperea. De la moartea Marianei pur și simplu evitase camera. Suferea și numai dacă vedea pozele de pe pereți, mai ales la 2 noaptea. Probabil că oamenii sunt mai sensibili la astfel de ore. Își mai reveni abia pe la 5, când se iviră primele raze dinspre răsărit.
Mariana nu trecuse la iPod, însă playerul portabil de CD-uri pe care îl folosea la orele bisăptămânale de gimnastică, era pe un raft, în vârful unui teanc de discuri dintre preferatele ei. Deschise compartimentul bateriilor și văzu că nu corodaseră. Își trecu degetul peste cotoarele CD-urilor, se opri la Hall and Oates, apoi trecu la Joan Baez’s Greatest Hits. Puse discul înăuntru și, spre satisfacția sa, acesta începu să se rotească după închiderea capacului. Îl luă în dormitor. Când îl văzu, Laurie încetă schelălăitul. Apăsă PLAY și Joan Baez începu să cânte ”The Night They Drove Old Dixie Down”. Puse playerul pe una dintre alezele noi. Laurie îl adulmecă și se așeză lângă el, cu nasul aproape de eticheta pe care scria PROPRIETATEA MARIANEI SUNDERLAND.
— Mai bine așa? Chiar sper, la naiba!
Se întoarse în pat și se întinse, cu mâinile sub pernă, unde era mai rece. Ascultă muzica. Atunci când Baez cântă ”Forever Young”, i se umeziră ochii. Atât de previzibil, se gândi. Ce clișeu! Apoi adormi.
5
Trecu septembrie și veni octombrie. Adică luna cea mai bună pentru locuitorii din nordul statului New York, unde el și Mariana locuiseră până la pensionare – iar după Lloyd (IMHO, cum se zice pe Facebook), cea mai bună lună și pentru cei de pe coasta vestică a Floridei. Partea cea mai rea a caniculei deja trecuse, zilele erau calde încă, iar nopțile reci de ianuarie și februarie deocamdată se vedeau doar în calendar, la anul viitor. La fel de ascunși de viitor erau deocamdată și cei mai mulți dintre cei care veneau în Florida doar de Sărbători, așa că podul mobil Oscar nu încurca traficul decât de 15-20 de ori pe zi. Și avea mult mai puțin trafic de încurcat.
Se deschise restaurantul-cherhana „Fish House” din Cayman Key, după o vacanță de 3 luni, și acceptau și câini, în așa-zisa ”Puppy Patio”. Lloyd o duse frecvent pe Laurie acolo, după lungi plimbări de-a lungul canalului, pe Six Mile Path. Pe unde era pasarela năpădită de trestii, o lua în brațe; pe sub desișul de palmieri era rândul ei să tropăie cu ușurință, în timp ce bărbatul se chinuia să-și deschidă o cale, cu fruntea plecată și brațul întins pentru a îndepărta ramurile mai mari, veșnic temător că o să-i cadă în păr vreun rozător, deși nu pățise așa ceva vreodată. Când ajungeau la restaurant, ea-i stătea cuminte la picior, în bătaia soarelui, răsplătită din când în când cu vreun cartof prăjit din porția lui Lloyd de pește cu garnitură. Toate chelnerițele care o vedeau erau fermecate și se aplecau să-i mângâie blănița fumurie.
Cel mai mult o îndrăgea Bernadette, tipa de la recepție. „Fețișoara asta!” zicea ea mereu, de parcă replica ar fi explicat orice. Îngenunchea lângă Laurie, o binevenită și mereu apreciată ocazie pentru Lloyd de a i se holba în decolteu. „Vaaii, fețișoara asta!”
Laurie accepta atenția, dar nu părea să o și caute. Doar stătea pe loc și se uita la noua admiratoare, după care se întorcea spre Lloyd. Poate că respectiva concentrare era parțial motivată de cartofii prăjiți, dar nu în totalitate; îl urmărea cu același interes cu care privea el știrile. Ce-i drept, doar până adormea.
Învăță destul de repede rutina de făcut nevoile și, contrar predicției lui Don, nu roase mobila. Molfăi la jucăriile sale, care din trei deveniră șase, apoi doisprezece. Lloyd găsi pentru ele o ladă veche. Dimineața, Laurie se ducea la cutie, se urca pe ea cu labele din față și studia conținutul, la fel ca un cumpărător care analizează produsele din rafturile unui supermarket. În cele din urmă alegea una, o ducea într-un colț și o rodea până se plictisea, după care se ducea înapoi și lua alta. Până la sfârșitul zilei le împrăștia peste tot prin dormitor, sufragerie și bucătărie. Ultima sarcină a bărbatului înainte de culcare era să le adune pe toate de pe jos și să le strângă în ladă. Nu atât din cauza dezordinii, cât datorită bucuriei cu care cățelușa își admira comoara a doua zi dimineață.
Beth suna frecvent, să-l întrebe dacă mănâncă, să-i aducă aminte despre onomasticele și aniversările rudelor mai în vârstă și ale prietenilor vechi, dar și ca să-l informeze cine a mai dat ortu’ popii. Fiecare apel se încheia cu întrebarea dacă Laurie a ieșit din perioada de probă. Lloyd răspundea mereu că nu încă, cel puțin până într-o zi de prin mijlocul lunii octombrie. Tocmai se întorseseră de la cherhana și Laurie dormea în mijlocul sufrageriei, cu burta în sus și cracii spre toate punctele cardinale. Briza ventilatorului îi unduia blana de pe pântece și Lloyd realiză cât e de frumoasă. Nu ca un sentiment, ci pur și simplu ca fapt. La fel ca stelele care-i luminau ultima plimbare din fiecare seară, când ieșeau pentru cea de pe urmă urinare a zilei.
— Da, cred că a trecut perioada de probă. Dar dacă mor înaintea ei, Bethie, ori o iei tu înapoi – și la naiba cu alergiile lui Jim – ori îi găsești o casă bună.
— Am înțeles, rățușcă de cauciuc.
Faza cu rățușca de cauciuc îi rămăsese în cap dintr-o melodie pe care o asculta la volan, prin anii 70, iar de atunci nu mai trecuse peste ea. Încă o trăsătură a lui Beth care pentru Lloyd era simultan simpatică și extrem de enervantă.
— Mă bucur pentru voi, că a ieșit cum trebuie.
Pe un ton mai jos.
— Sincer, nu mă așteptam.
— Atunci de ce-ai mai adus-o?
— Mi-am încercat și eu norocul. Mi-era clar că aveai nevoie de ceva mai mult decât pești de acvariu. A învățat să latre?
— Mai mult chițăie. Când apare poștașul sau vreun curier, ori când vine Don pe la mine să bem o bere. Mereu doar două: iam-iam și gata. Tu când mai ajungi pe aici?
— Eu am venit ultima în vizită. E rândul tău să te deplasezi.
— Ar trebui să o iau și pe Laurie. În niciun caz nu o las cu Don și Evelyn Pitcher.
Se uită la cățelușa sa adormită și realiză că nu ar fi lăsat-o cu nimeni. Chiar și în scurtele drumuri la supermarket se îngrijora și era mereu ușurat când o găsea la ușă, așteptându-l.
— Atunci ia-o cu tine. Chiar vreau să văd cât a crescut.
— Păi și alergiile lui Jim?
— La naiba cu alergiile lui, răspunse ea și închise telefonul, hohotind.
6
După ce o studie și se minună de Laurie – care, în afară de o singură oprire pentru golirea vezicii, dormise pe bancheta din spate, tot drumul până la Boca – Beth reveni la obișnuitele sale priorități de soră mai mare. Deși ar fi putut să-l cicălească pe multe teme (era specialistă în așa ceva), de data aceasta se concentră pe subiectul doctorului Albright și pe necesitatea ca Lloyd să-i facă o vizită, pentru un control de rutină al cărui termen trecuse de mult.
— Deși nu arăți rău deloc, spuse ea. Recunosc. Pari să te fi bronzat. Asta dacă nu-i de fapt gălbinare.
— Întotdeauna mă pot baza pe tine să mă încurajezi, Beth. Nu, e de la soare. O plimb pe Laurie de trei ori pe zi. Pe plajă când ne trezim, apoi pe faleza Six Mile până la cherhana, unde mâncăm de prânz, iar seara înapoi pe plajă. Ca să admirăm apusul. Ea nu-i prea impresionată – câinii nu au nicio urmă de simț estetic – dar îmi place mie.
— O plimbi pe docul de pe lângă canal? Doamne Dumnezeule, Lloyd, e complet dărăpănat! Poate să se prăbușească oricând și să cazi în apă, cu tot cu prințesica asta.
O mângâie pe Laurie pe creștet. Cățelușa închise ochii pe jumătate și păru să surâdă.
— Pasarela aia are cel puțin patruzeci de ani. O să reziste mai mult decât mine.
— Ți-ai făcut programare la doctor?
— Nu, dar fac.
Ea-i întinse telefonul.
— Păi hai, ce mai stai? Vreau să te văd că suni.
Putea citi în ochii ei că nu se aștepta să-i răspundă la provocare și tocmai de aceea o făcu. Dar nu fu singurul motiv. În anii anteriori se temuse de vizitele la doctor; se tot aștepta să vină clipa (evident, și din cauza prea multor seriale) când doctorul s-ar uita grav la el și-ar spune „Am niște vești proaste.”
Mai nou, însă, se simțea bine. Avea picioarele înțepenite când se trezea dimineața, probabil de la prea mult mers, iar spatele îi trosnea mai des ca oricând, însă în interior simțea că totul e bine. Știa că într-un corp bătrân pot crește lucruri rele fără să fie simțite, chiar destul de mult timp – târându-se lent până le venea vremea să gonească – dar nu progresase nimic la un nivel care să se manifeste și extern: nu avea urme de sânge nici în salivă, nici în fecale, nu-l durea burta, nu avea probleme la înghițit, nici usturimi la urinare. Se gândi că e mult mai ușor de mers la doctor când trupul nu-ți dă motive să o faci.
— Ce tot zâmbești acolo? îl întrebă Beth, bănuitoare.
— Nimic. Dă-l încoace.
Se întinse după telefon, dar ea-l retrase.
— Dacă vrei într-adevăr să suni, fă-o de pe al tău.
7
La două săptămâni după control, doctorul Albright îi ceru să treacă pe la el, ca să se uite la rezultate. Erau bune.
— Cântăriți aproximativ cât e recomandat, tensiunea e bună, la fel și reflexele. Stați mai bine la colesterol decât ultima oară când ne-ați permis să vă luăm puțin sânge…
— Da, știu, a trecut ceva timp. Prea mult, probabil.
— Nu doar probabil. Apropo, nu aveți nevoie de tratament cu lipide și ar trebui să știți că asta-i o victorie. Cel puțin jumătate dintre pacienții mei de vârsta dumneavoastră au nevoie de ele.
— Merg mult. Mi-a dat sora mea un câine. O cățelușă.
— Cățeii sunt cea mai bună idee a Domnului pentru un program perfect de sport. În rest cum merge?
Nu era nevoie ca Albright să fie mai direct de atât. Mariana fusese tot pacienta lui, mult mai conștiincioasă decât soțul în privința vizitelor medicale la fiecare 6 luni – Mariana Sunderland fusese foarte activă în tot – dar tumoarea care îi ucisese mai întâi mintea și apoi și restul nu fusese ceva care poate fi înfrânt prin activitate. Se ascunsese prea adânc. Un glioblastom, se gândi Lloyd, este varianta lui Dumnezeu pentru un glonț de calibru .45 direct în creier.
— Destul de bine, îi răspunse. Dorm normal din nou. În majoritatea serilor sunt obosit când mă bag în pat și asta chiar ajută.
— Câinele?
— Da, în cea mai mare parte câinele.
— Atunci ar trebui să o sunați pe sora dumneavoastră și să-i mulțumiți.
O idee bună, se gândi Lloyd. O sună în acea seară și chiar îi mulțumi. Beth îi răspunse că se bucură. Lloyd o duse pe Laurie pe plajă și se plimbară. El admiră apusul, iar ea găsi un pește mort și urină pe el. Amândoi se întoarseră acasă plini de satisfacție.
8
În acel an, ziua de 6 decembrie începu la fel ca oricare alta: o plimbare pe plajă, urmată de micul dejun – niște Gaines Meal pentru Laurie, ouă bătute și pâine prăjită pentru Lloyd. Habar nu aveau că Dumnezeu tocmai încărca un .45.
Lloyd urmări prima oră din emisiunea Today și se duse în camera Marianei. Începuse să țină ceva contabilitate pentru cherhana și un dealer de mașini din Sarasota. Nu era obositor sau stresant și, deși nu avea neapărat nevoie de bani, se simțea bine să fie util din nou. Și descoperise că lucrează mai bine pe biroul Marianei decât pe al său. Îi plăcea și muzica ei. De fapt, întotdeauna îi plăcuse. Probabil că Mariana s-ar fi bucurat dacă ar fi văzut cum e folosită încăperea sa.
Laurie se așeză lângă scaun și roase gânditoare la un iepuraș de jucărie, după care ațipi. La 10:30, Lloyd salvă ce scrisese și se ridică de la calculator.
— Timpul pentru gustărică, fetițo.
Ea-l urmă în bucătărie și acceptă un baton de mestecat. Lloyd scoase laptele și câteva fursecuri primite în avans drept cadou de Sărbători, de la Beth. Arse pe fund (dulciurile de Crăciun arse de Beth erau altă specialitate a sa), dar comestibile.
Citi nițel – lectura integrala John Sandford – și până la urmă atenția îi fu atrasă de un clinchet familiar. Laurie, la ușa din față, cu lesa peste clanță. Freca mânerul de metal cu boticul, iar și iar. Lloyd se uită la ceas și văzu că se făcuse 12 fără un sfert.
— Bine, fie.
Trase de curelușă, pipăi buzunarul de la piept să se asigure că a luat portofelul și o lăsă pe Laurie să îl tragă spre lumina strălucitoare de amiază. O luară la pas pe Six Mile Path și observă că Don își asamblase obișnuita sa adunătură de decorațiuni oribile din plastic: o scenă cu Nașterea Domnului (sacră), un Moș Crăciun mare de plastic (profan) și o grămadă de pitici de grădină, împodobiți astfel încât să pară elfi (cel puțin așa presupunea Lloyd). Don urma să-și riște viața cât de curând, urcându-se pe o scară ca să monteze instalația de luminițe intermitente, care făceau casa familiei Pitcher să pară cel mai micuț cazinou flotant din lume. Anii trecuți, Lloyd se întristase la vederea decorațiunilor puse de Don, însă de data aceasta izbucni în râs. Până la urmă, nenorocitul avea meritele lui. Suferea de artrită, miopie și dureri de spate, dar nu se dădea bătut. Pentru Don, Crăciunul era totul sau nimic.
Pe terasa din spate apăru Evelyn. Purta o cămașă încheiată strâmb, era mânjită pe față cu o cremă alb-gălbuie și avea părul zburlit în toate părțile. Don îi mărturisise lui Lloyd că nevastă-sa începea să o ia nițel pe arătură și, într-adevăr, chiar așa părea.
— L-ai văzut cumva? întrebă ea.
— Pe cine? Pe Don?
— Nu, pe John Wayne! Firește că pe Don, pe cine altcineva?
— Nu.
— Dacă-l vezi, spune-i să nu mai piardă vremea cu cine știe ce bășini și să termine de pus instalația. Beculețele au rămas atârnate pe jumătate și Magii sunt încă în garaj! Bărbatu-mio i-un zăpăcit și jumătate!
Dacă așa o fi, atunci totalul de zăpăciți din casa voastră iese doi, se gândi Lloyd.
— Îi transmit dacă dau peste el.
Evelyn se aplecă peste balustradă, periculos de mult.
— Frumos câine! Cum ziceai că îl cheamă?
— Laurie, îi spuse Lloyd din nou, cum făcuse deja de multe ori.
— Aaa, i-o cățea! O cățea, o cățea! zbieră Evelyn cu pasiune shakespeariană, apoi chicoti. De-abia aștept să treacă Sărbătorile, să-i zici și asta!
Ea se îndreptă (Lloyd se simți ușurat, nu credea că ar fi prins-o dacă aluneca și cădea) și intră în casă. Laurie se ridică și tropăi mai departe pe doc, de-a dreptul spre mirosurile de prăjeală ce unduiau dinspre „Fish House”. Lloyd o urmă, cu gândul la o bucată de somon la cuptor, trântită peste un strat de orez. Prăjelile nu prea îi mai picau bine.
Canalul șerpuia, dublat de Six Mile Path, cotind larg într-o parte și alta printre malurile acoperite cu vegetație deasă. Din loc în loc lipsea câte o scândură. Laurie se opri ca să se uite la un pelican plonjând și apoi ridicându-se cu un pește zvârcolindu-i-se în cioc, după care porniră mai departe. Zăbovi și la un smoc de trestie răsărit printre două plăci care se depărtaseră. Lloyd o prinse pe sub burtă și o ridică – era prea mare pentru a mai fi purtată la subțioară. Ceva mai departe, cu puțin înainte de următoarea curbă, palmierii se întinseseră peste pasarela de lemn și formaseră o arcadă joasă. Laurie tot mai încăpea pe sub ei, dar se opri, adulmecând ceva. Lloyd o ajunse și se încovoie ca să vadă ce găsise. Era bastonul lui Don Pitcher. Și, deși cioplit din mahon dur, era crăpat pe la jumătate.
Lloyd îl ridică și studie cele trei-patru picături de sânge care pătaseră lemnul.
— Nu-i a bună. Mai bine ne întoar…
Laurie țâșni înainte, smulgându-i lesa din mână. Dispăru sub bolta verde, cu mânerul curelușei răsucindu-se și zdrăngănind în urma ei. Apoi începu lătratul, dar nu obișnuitul ei dublu chițăit, ci o rafală de sunete mai joase, pe care nu ar fi crezut-o în stare să le scoată. Îngrijorat, Lloyd se strecură pe sub ramuri și lovi circular cu bastonul, pentru a le îndepărta. Crengile șfichiuiră și-l zgâriară pe frunte și obraji. Unele aveau pe ele stropi și dâre de sânge. Pe scânduri se întinsese și mai mult din lichidul roșu.
Dincolo de desiș, Laurie era aplecată pe labele din față, cu spatele încordat și nasul lipit de doc. Lătra la un aligator – un adult mare, verde închis cu pete negre, lung de peste 3 metri. Reptila fixa cățelușa lui Lloyd cu privirea sa lipsită de orice sclipire. Se întinsese peste cadavrul lui Don Pitcher, cu botul în formă de lopată sprijinit pe beregata bronzată a acestuia și labele scurte și solzoase strânse posesiv în jurul umerilor osoși ai bătrânului. Era primul aligator văzut de Lloyd de când vizitase parcul Jungle Gardens din Sarasota, împreună cu Mariana, cu mulți ani în urmă.
Jumătatea de sus a capului lui Don practic dispăruse. Prin ce mai rămăsese din părul vecinului său, Lloyd întrezări așchii de os sfărâmat. O dâră de sânge, încă umed, i se usca lent peste obraz, amestecată ici-colo cu niște bucățele cărnoase. Lloyd realiză că erau resturi din creierul lui Don. Ideea că doar puțin mai devreme bătrânul gândea cu acea substanță păru să dea irelevanță lumii întregi.
— Laurie, taci! Taci dracului din gură!
Se gândi la Evelyn Pitcher pe terasa ei din spatele casei, declamând ca o actriță pe avanscenă: Ah, o cățea, o cățea, cățea!
Laurie amuți, dar continuă să emită din gât un mârâit profund. Părea să se fi dublat, pentru că i se zburlise absolut toată blana fumurie, nu doar pe ceafă. Lloyd se lăsă într-un genunchi, fără să-și ia privirea de la aligator, și-și scufundă stânga în canal, pipăind după lesă. Găsi curelușa, trase mânerul spre el, îl înhăță și se ridică iar în picioare, tot timpul cu ochii pe creatura verzuie întinsă peste corpul lui Don. Smuci de lesă. La început simți că trage de un stâlp înfipt în sol – atât de țeapănă era Laurie – dar în cele din urmă cățelușa se întoarse către stăpân. Când se mișcă ea, reptila își înălță coada și lovi, cu un plesnet surd care împrăștie stropi de apă și zgudui pasarela. Laurie se încordă și sări pe adidașii lui Lloyd.
Se aplecă și o luă în brațe, privind mereu la aligator. Corpul cățelușei tremura de parcă ar fi fost străbătută de un curent electric. Avea ochii atât de larg deschiși încât păreau albi. Lloyd fusese prea șocat de priveliștea unei fiare lungite peste cadavrul vecinului său ca să apuce să se sperie, iar când îi reveniră sentimentele nu teamă simți, ci o furie protectoare. Desprinse clema de la zgardă și o puse pe Laurie jos.
— Du-te acasă. Auzi? Acasă. Vin și eu.
El se aplecă, fără a-și desprinde ochii de cei ai aligatorului (care nici el nu-și mutase vreun moment privirea fixă). Când era mică, o purtase adesea pe Laurie la subțioară ca pe o minge de fotbal american; acum o aruncă printre picioare de parcă ar fi fost una, de-a dreptul spre arcada palmierilor.
Nu avu timp să vadă unde se duce. Fiara țâșni spre el. Se mișca uluitor de repede, cu o viteză complet neașteptată. Când își luă avânt împinse trupul lui Don cât colo, cu picioarele ei scurte din spate. Deschise botul, etalând șiruri de dinți murdari, ascuțiți ca niște țepușe. Pe limba de un roz întunecat, se întrevedeau bucățele din cămașa lui Don.
Lovi spre animal cu bastonul, într-o mișcare laterală, de secerare. Se auzi un pocnet atunci când obiectul îl atinse pe-o parte a capului, sub unul dintre ochii aceia straniu de inexpresivi, iar lemnul se frânse de tot acolo unde era deja crăpat. Bucata ruptă se răsuci prin aer și căzu cu un pleoscăit în canal. Aligatorul se opri o secundă, surprins parcă, dar își reveni. Lloyd deslușea clar clănțănitul ghearelor peste scânduri. Botul se căscă, iar falca inferioară alunecă de-a lungul docului, ridicând așchii cenușii.
Lloyd nu mai gândi nimic. Controlul fu preluat de o parte mult mai profundă a sa. Împunse cu ce mai rămăsese din baston și-i înfipse capătul rupt în carnea albicioasă din latura căpățânii în formă de lopată. Apucă mânerul cu ambele mâini și se aplecă înainte, lăsându-se cât putu de greu pe el. Momentan, aligatorul fu împins într-o parte. Înainte să-și revină, se auzi o rafală de trosnete, precum împușcături dintr-un pistol cu care se dă startul la atletism. O parte din pasarela veche se povârni și jumătatea din față a fiarei alunecă în canal. Lovi din coadă, plesnind scândurile contorsionate și făcând trupul lui Don să zvâcnească. Apa începu să clocotească. Lloyd se chinui să nu cadă și el. Făcu un pas în spate, fix când reapăru căpățâna aligatorului, pocnind din fălci. Împunse din nou, fără să țintească ceva, iar vârful de țepușă nimeri într-un ochi. Fiara se retrase puțin, iar dacă bărbatul nu ar fi dat drumul mânerului curbat, ar fi fost tras în apă, odată cu el.
Se întoarse și se repezi către palmieri, cu brațele întinse în față, așteptându-se să fie înhățat din spate dintr-o clipă în alta sau aruncat în sus de aligatorul care se strecura pe sub pasarelă. Reptila se împinse cu picioarele în fundul mâlos și-l urmări, deschizându-și calea cu forța. Lloyd, boit și pătat cu sângele lui Don și înroșit de numeroase zgârieturi, ieși pe cealaltă parte a frunzișului.
Laurie nu fugise acasă. Era la vreo 3 metri distanță, așa că la vederea lui Lloyd țâșni către el, se încordă pe labele din spate și făcu un salt. Lloyd o prinse din zbor (ca pe o pasă la fotbal american, una lungă și disperată) și alergă mai departe, de-abia conștient că Laurie i se zbate în brațe, scheunând, sau că-i linge frenetic fața. Deși mai târziu avea să-și aducă aminte.
Când ieși de pe doc și ajunse pe aleea sa din scoici, aruncă o privire înapoi, convins că o să vadă aligatorul alergând în urma lor pe pasarelă, cu iuțeala sa neașteptată și stranie. Străbătu jumătate din distanța spre casă, până când i se înmuiară genunchii și se lăsă pe vine. Plângea și tremura tot. Se tot uita în spate, înfricoșat de fiară. Laurie îi tot lingea fața, dar tremuratul ei începea să se liniștească. Când se simți în stare să meargă, o duse în brațe restul drumului spre clădire. De două ori îi veni să leșine, așa că se opri.
Evelyn apăru pe terasa ei și-l văzu cum se târăște spre ușa din spate.
— Să știi că dacă porți un câine în brațe, o să se învețe așa. L-ai văzut pe Don? Trebuie să termine de montat instalația.
Oare nu vedea sângele, se întrebă Lloyd, sau nu voia să-l vadă?
— A avut loc un accident.
— Ce accident? Iar a tamponat careva capul nenorocitului ăla de pod mobil?
— Intră în casă, îi răspunse.
Intră și el, fără să mai aștepte să vadă dacă l-a ascultat. Îi oferi cățelușei un castron cu apă rece, iar ea îl lipăi însetată. Între timp, Lloyd formă 911.
9
Probabil că polițiștii se duseseră direct la Pitcheri acasă, imediat după ce ridicaseră corpul lui Don, fiindcă Lloyd o auzi pe Evelyn urlând. Nu zbieră mult, însă păru mult. Se întrebă dacă ar trebui să se ducă la ea, să o încurajeze, dar nu se simți în stare. Era mai obosit decât își amintea să fi fost vreodată, chiar și după antrenamentele de fotbal din liceu, în după-amiezi toride de august. Nu mai voia decât să se întindă în șezlong, cu Laurie în poală. Ea adormise, cu coada sub bot.
Veni și poliția să-l ia la întrebări. Îi spuseră că avusese mare noroc.
— Și, dincolo de noroc, ați reacționat al naibii de bine, spuse unul dintre ei, folosind astfel bastonul domnului Pitcher.
— M-ar fi prins și așa, dacă nu s-ar fi năruit partea exterioară a docului sub greutatea sa.
Probabil ar fi înhățat-o și pe Laurie. Fiindcă ea nu se dusese acasă, ci îl așteptase.
În acea noapte o luă în pat cu el. Laurie dormi pe partea Marianei, dar Lloyd nu prea avu parte de somn. De fiecare dată când începea să moțăie, se gândea la aligatorul întins peste cadavrul lui Don, cu acea posesivitate idioată. La ochii negri și morți. La felul în care părea să-i rânjească. La viteza surprinzătoare cu care se repezise înspre ei. Atunci întindea mâna și mângâia cățelușa de lângă el.
A doua zi veni Beth, din Boca. Îl certă, dar numai după ce îl tot strânse în brațe și-l pupă, ceea ce-i aminti lui Lloyd cât de frenetic îi linsese Laurie fața când ieșiseră din desișul de palmieri.
— Te iubesc, moșneag tâmpit, îi spuse Beth. Slavă Domnului că ești încă viu.
Apoi o ridică pe Laurie și o îmbrățișă și pe ea. Laurie o suportă răbdătoare, dar, imediat ce fu lăsată jos, fugi să-și caute iepurașul de cauciuc. Îl duse într-un colț și-l chițăi la nesfârșit. Lloyd se întrebă dacă nu cumva își închipuie că sfâșie aligatorul în bucățele, dar apoi se gândi că ideea era prostească. Nu poți să-ți imaginezi despre câini că ar fi mai mult decât sunt. Nu era ceva citit în Deci ai un cățel!, ci o concluzie la care ajunsese singur.
10
A doua zi după vizita lui Beth, îl căută un pădurar de la Departamentul pentru Pescuit și Vânătoare al Floridei. Luară loc în bucătărie și pădurarul, pe nume Gibson, acceptă un pahar de ceai cu gheață. Laurie îi adulmecă încântată bocancii și pantalonii ceva timp, după care se încolăci sub masă.
— Am prins aligatorul, spuse Gibson. Sunteți norocos că mai trăiți, domnule Sunderland. Un exemplar al dracului de mare.
— Am remarcat. L-ați eutanasiat?
— Nu, și încă mai dezbatem. Când l-a atacat pe domnul Pitcher își proteja ouăle.
— Avea cuib?
— Da.
Lloyd o strigă pe Laurie și ea li se alătură. O ridică și începu să o mângâie.
— De când era creatura acolo? Mi-am plimbat câinele pe pasarela aia blestemată, până la cherhana și înapoi, aproape în fiecare zi.
— Perioada normală de incubare e de șaizeci și cinci de zile.
— Și a fost acolo tot timpul?
Gibson dădu din cap.
— Da, în cea mai mare parte. Pe sub trestii și buruieni.
— Urmărindu-ne cum trecem.
— Pe voi și pe oricine mai folosea pasarela. Probabil că domnul Pitcher a făcut ceva, din greșeală, care i-a provocat…
Gibson ridică din umeri.
— Nu chiar instincte materne, nu le poți numi așa, dar au reflexul de a-și proteja cuibul.
— Probabil că a dat din baston spre ea. Mereu flutura din bastonul ăla. Poate chiar a lovit-o. Sau cuibul.
Gibson își termină ceaiul cu gheață și se ridică.
— M-am gândit că v-ați fi dorit să știți.
— Mulțumesc.
— Pentru nimic. Frumos cățel aveți. Corcitură de Border Collie cu ce?
— Cu Mudi.
— Da, da, acum realizez. Și v-a însoțit în acea zi.
— Chiar mergea în fața mea. Ea a văzut-o prima.
— Atunci și ea-i norocoasă că mai trăiește.
— Așa-i.
Lloyd o mângâie. Laurie își ridică spre el ochii de chihlimbar. Se întrebă, așa cum o făcea mereu, ce o fi văzut cățelușa în fața aceea care o privea de sus. Un mister, precum stelele spre care se uita el noaptea.
Gibson îi mulțumi pentru ceai și plecă. Lloyd rămase așezat ceva timp, cu mâna alunecând înainte și înapoi prin blana fumurie. După o vreme o lăsă jos, ca să-și vadă de treburi, în timp ce și el își vedea de ale sale.
Asta-i viața. Te procopsești cu ea și nu ai de ales, trebuie să o trăiești.
Cu gândul la Vixen
Tradus de Miloș Dumbraci
Le mulțumim autorului Stephen King, asistentei sale, doamna M. DeF., și agenților săi literari (domnul C.L. și doamna L.A.), pentru această povestire minunată!
© 2018 by Stephen King.
Originally published on stephenking.com / publicat inițial pe stephenking.com, link aici
Translated and Published by permission of the author / tradus și publicat în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
8 comentarii
Cam ștearsă povestirea pentru un scriitor cu mâna lui King, totuși mi-a plăcut felul în care au evoluat personajele…
adevărat, e un King atipic, nici măcar horror, dacă e să fim sinceri. Dark este însă, căci și îmbătrânirea, și depresia și cancerul sunt cel puțin la fel de înspăimântătoare ca Pennywise. Și este o povestire scrisă mai degrabă de omul King decât de scriitorul King (a scris-o când i-a murit cățelușa Vixen)
Am asteptat tot timpul sa se intample ceva king-ian si, din pacate, nu s-a intamplat. 🙁 Un text nu foarte reusit al regelui – fara miza, fara mister, fara intriga, fara poveste. Cateva rasuciri de condei dragute, dar nimic mai mult. Cand te numesti Stephen King publicul are alte asteptari, mai ales cand numele tau se vehiculeaza la premiile Nobel. :))
Că nu este horror sau King tipic am scris eu cu mâna mea din descrierea de la început – tocmai ca să nu aibă nimeni așteptări înșelate. Îmi dau seama că ar fi trebuit formulat și mai clar și îmi cer scuze. Că nu are mister, de acord. Că nu are miză, eu (care am ales-o), nu sunt de acord, dar o să presupun că nu ați iubit nici un câine și nici nu v-ați luptat cu moartea cuiva foarte apropiat. În acel caz da, nu are miză (de entertainment). Pentru King personal a avut foarte mare miză când a scris-o. Și încă are, e singura povestire pe care o păstrează de ani de zile pe situl său personal, în amintirea cățelusei sale Vixen (o corgie care i-a murit).
Îmi place King. Îmi place cum reușește din nimic să creeze o atmosferă reală, cu personaje și situații comune. Parcă e vecinul de peste drum, sau mătușa din Sibiu, parcă e bunica din Salonta, sau unchiul din Suceava. King are acest simț deosebit al personajelor și al dialogurilor. Nimic forțat, o adevărată plăcere să-l citești și să-l apreciezi. Povestirea de față pare cumva atipică, dar asta doar pentru că temele lui predilecte din romane: copiii supradotați, elementele paranormale, răul personificat și altele nu se găsesc. Recunosc, și eu am așteptat momentul în care un ceva misterios să se întâmple. Nu a fost așa. Cu toate astea povestirea mi-a mers la suflet, pentru că mi-a arătat un King așa cum îl văd eu. Adică, un mare scriitor.
E o poveste foarte bună. Scrisă în maniera lui S.K., cu personaje puternice și întâmplări palpabile. Nu e un horror paranormal, ci unul cotidian, e adevărat, dar cred că toți ne putem alege după lectură măcar cu lecția scrierii unei povestiri excelente având la bază un subiect aparent banal.
Și mă bucură mult faptul că o avem în premieră tradusă în Galaxia42! Miloș a făcut o traducere excelentă.
Excelenta povestea si traducerea, intr-adevar, de nota zece!
mulțumim!