în acest dulce-amar SF cu roboți, Renee își pierde într-un părculeț telefonul mobil, dar în schimb descoperă o fascinantă și originală lume în miniatură – edificată de electrocasnice abandonate, care refuză să devină pur și simplu gunoi. Ca orice lume distinctă, și aceasta are propriile sale legi – unele care nu seamănă cu cele umane, ci mai degrabă cu celebra lege a junglei.
Telefonul mobil e bun la toate. Îți este memorie, armă împotriva plictiselii, sursă de inspirație. Deține câte o aplicație pentru orice. Așa că Renne îl aprecia pe al ei așa cum merita, ba chiar îl și răsplătea, prin cedarea în fața modei carcaselor de fițe. Îi împodobise marginile cu niște chițibușuri sclipitoare dintr-o croazieră de anul anterior, iar în mijloc îi încastrase câteva opale micuțe, moștenite de la bunica ei.
Telefonul său era un model nou și scump, acoperit cu o husă frumoasă, și probabil tocmai de aceea fusese furat.
Renee stătea pe o bancă din parcul de lângă serviciu. Era o zi însorită, aproape rece, cu vântul purtând primăvara în el de parcă ar fi probat vreun accesoriu.
Îl pusese lângă ea cât desfăcuse folia de pe cutia bentō, ca să ajungă la orezul încă aburind și la tofu-ul care tremura.
Și fix atunci prinse o mișcare, din colțul ochiului. Își ridică speriată picioarele, când o creatură se strecură printre șipci și înhăță aparatul pe jumătate cât ea, după care se retrase în celălalt capăt al băncii.
Cutia bentō căzu pe alee cu un zdrăngănit, iar boabele de orez se răspândiră peste asfaltul cenușiu. La prima vedere, creatura îi păru animal, dar Renne își dădu seama că de fapt era un roboțel: un deschizător de conserve destul de mult (și cam neprofesionist) augmentat și modificat. Avea două gheare tirbușon și niște picioare ca de greiere, meșterite din spărgători de nuci, care-i suplimentau rotițele de la bază, cele cu rol inițial de a-l deplasa prin bucătărie, spre mâna stăpânului. Avea mânerele înfășurate în rafie scămoșată, cu smocuri zbârlite ca niște pene, aproape un puf. Plasticul original avusese o nuanță de albastru, dar ajunsese atât de decolorat încât semăna cu bordura pe care își ținea ea pantofii inteligenți.
Banca se cutremură când robotul sări iar și se duse după un coș de gunoi, încă ținându-i strâns telefonul. Se ridică și Renne și trecu peste orezul împrăștiat, ca să-l prindă, însă frunzele de rododendron se zgâlțâiră și încremeniră. Și uite-așa rămase fără telefon.
Merse la un Tellbox ca să ceară ajutorul unui asistent al parcului, un umanoid de model mai vechi, dotat cu un braț modernizat și nepotrivit cu restul corpului – un membru complet argintiu și plin de luminițe LED roșii, în contrast cu plasticul îmbătrânit de pe trupul construit încă de pe vremea când era la modă aspectul vag retro-animatronic.
Îi povesti pățania și-l întrebă:
— Cum să îmi recuperez telefonul?
Robotul dădu din capul său surâzător, neutru ca gen.
— Nu-l mai puteți recupera.
Se aplecă spre ea.
— Sper că aveți unul de rezervă.
— Firește că am, se răsti ea, dar e telefonul meu! Avea carcasa personalizată. De neînlocuit.
Husa era o reflecție a stăpânei, era ea – ca și cum îi fusese furată o replică în miniatură a sa, strânsă în brațe de un King Kong robotic.
— Contactează-i proprietarul! insistă ea, însă robotul dădu iar din cap.
— Cei ca el nu au proprietari.
— Dar avea modificări. Cine i le-a făcut?
— Și le fac singuri. Sunt aruncați la gunoi, însă IA-urile din procesoarele lor încearcă să funcționeze mai departe. Asta-i problema cu electrocasnicele capabile să se încarce și repare singure: se sălbăticesc.
— Electrocasnice sălbăticite? exclamă ea, fără să-i vină să creadă.
Mai auzise de așa ceva, dar credea că-s rare. Nu că trăiesc în parcul unde-și lua ea prânzul din când în când.
În următoarele zile veni des acolo. Se învârti pe alei în fiecare pauză de prânz, cu ochii-n patru după telefon. Din poziția ei de funcționar minor în domeniul publicității, primea pauze de masă, dar și „intervale de creativitate” pe care le putea folosi la ori pentru umblat pe afară, ori în modul tradițional acceptat, precum droguri sau muzică.
Stătea pe o bancă și își răsfoia emailurile pe aparatul de rezervă, când ceva îi atrase atenția. Iarba înaltă se desfăcu de parcă ar fi fost pieptănată, iar în ea sclipi o mișcare șerpuită, apoi alta. Rămase pe loc, pentru a nu-i speria.
La prima vedere se gândise la șerpi – și chiar semănau cu niște șerpi. De fapt, era două stylus-uri vechi, de tip Google: un lanț flexibil de cerculețe, bun de ținut în buzunar până aveai nevoie de el și devenea rigid când apăsai o bilă de la un capăt. Unul avea o nuanță metalică iridescentă și multicoloră, oarecum prăfuită. Celălalt era de un negru mat, cu urme argintii mici, asemănătoare unor cicatrici. Avea câteva membre lungi, subțiri ca niște ace, extinse din corpul său de 15 centimetri. Cel colorat ca un păun nu avea astfel de pinteni și era mai scurt cu vreun centimetru.
Șerpuiau prin iarba necosită, îndreptându-se către o tufă mare de rododendron, cu rădăcinile potopite de iederă și umbre.
Se ridică, pentru a le urmări ultimul metru al călătoriei. Ei încremeniră când percepură mișcarea, dar, după ce rămase așa câteva clipe, prinseră iar curaj și continuară.
Îngrijitorul robotic veni lângă Renee, cu iarba trosnindu-i sub tălpi, și rămase în picioare lângă ea, privind spre tufă.
— De ce nu e parcul mai bine îngrijit? îl întrebă.
— Nu e doar parc, e și rezervație naturală. Altfel nu obțineam finanțare.
— Dar s-a sălbăticit cu totul!
Îi arătă cu degetul mormanul de iederă care se întinsese peste un bolovan de lângă ei.
— Aia-i o specie invazivă. Dacă o lăsați să-și facă de cap, o să acopere totul.
Robotul ridică din umeri, un gest tipic mecanic, pe care nu prea mulți oameni îl pot imita, cu ușurința sa lipsită de oase, fluentă de parcă i-ar fi alunecat încheieturile pe niște șine.
— Este unul dintre puținele locuri din oraș în care pot fugi electrocasnicele sălbăticite. Nu cele mari, nimic mai masiv decât o mașină de cusut ori un prăjitor de pâine. Nu frigidere sau cabine de duș ori vreo inimă domestică. Dar pentru periuțe de dinți, brelocuri, șurubelnițe? E spațiu destul aici, ca și suficienți vizitatori în pauza de prânz, de la care să șterpelească baterii și piese de schimb.
Ridică iar din umeri.
Stylus-urile dispăruseră complet pe sub rododendron.
— Păi și voi nu faceți nimic?
— Nu am vreo directivă în acest sens.
După două zile, îl observă pe hoțul de telefoane cum se cățăra pe un arțar. Cineva legase bucățele de metal pe trunchiurile de copac și creatura le tăia cu o gheară și le ascundea undeva în corp. Își folosea picioarele de greier, într-o nouă configurație, ca să apuce bine scoarța și se mișca în sus și-n jos, uluitor de repede, sărind din creangă în creangă.
Încercă să se apropie de el, dar se mișcă prea repede. Într-o clipită, roboțelul dispăru pe cealaltă parte a copacului, unde nu-l mai putea vedea.
Dacă ar fi rămas nemișcată destul timp, ar fi prins el curaj să apară din nou? Așteptă 15-20 de minute, dar degeaba.
Pe trei pomi mai mici, de lângă arțar, erau legate și mai multe bucățele de sârmă. Se întrebă dacă nu le pusese careva dinadins, pentru electrocasnicele sălbatice, precum semințele pentru păsărele. Altfel cum să le hrănești? Îi trecu o idee prin cap și, în aceeași seară, căută pe net și făcu o comandă.
Pe măsură ce învăță să le observe urmele în peisaj, remarcă tot mai multe dintre creaturi. Începu să le recunoască pe cele văzute mai des și să le numească: Peticel, Prințu’, Starbucks. Păreau să o recunoască și ei. Când le răspândi baterii mici și microcipuri în fața băncii de pe care-i privea, îi atrase deseori la doar vreun metru, deși niciodată suficient de aproape cât să-i atingă. Nici nu-i venea să pună mâna pe ei – majoritatea aveau diverse forme de apărare, lame mici sau lasere, după cum știa și ea – dar reuși, cel puțin aparent, să-i convingă că nu-i o amenințare.
Chiar și hoțul de telefoane deveni mai relaxat pe lângă ea, dar nu văzu la el vreo urmă din aparat sau din husă. Nu le regreta prea tare, însă o supăra pierderea opalelor. Opale australiene roșii precum cerul la apus, înconjurate de cioburi minuscule de diamante.
În mod sigur, creatura mecanică le avea încă, ascunse pe undeva. Dacă ar fi reușit să-l urmărească, le-ar fi găsit.
După câteva zile, o apariție nouă. Un obiect de forma unui armadillo și mărimea unei palme – probabil ceva cu rol educațional. Îl urmări cum săpa printre frunzele gălbui și roșiatice de arțar, sub un tufiș rar. Când o văzu că-l privește, scoase câteva extensii subțiri ca niște antene din „nas” și le folosi ca să se îngroape.
Ea clipi, amuzată în ciuda iritării că nu înainta deloc pe calea regăsirii opalelor.
Nu avusese de gând să-i spună mamei de ele, dar îi scăpă în timpul unui apel video.
— Ce-ai făcut?! exclamă mama ei, cu vocea ascuțită și alarmată.
Își făcu vânt cu o palmă și se lăsă să cadă într-un scaun.
— Doamne, Dumnezeule. Of, Doamne. Ai pierdut opalele de la mamaia Trent.
Renee se strădui să nu se mai simtă ca la 5 ani, murdărită cu vreo substanță interzisă.
— O să le găsesc.
—Păi cum? Doar ai zis că ți le-a luat un robot.
— Un roboțel sălbăticit, mamă. E plin parcul de ei.
— Da, am auzit. Așa a murit un bărbat în munți. Făcea alpinism. L-au atacat, o haită întreagă.
Renee se trezi captivă, deși își dorea tot mai tare să încheie discuția înainte ca mama ei să revină la opale.
Prea târziu.
— Deci, cum o să le recuperezi?
— O să-l găsesc pe hoț și o să-i descopăr cuibul.
— Cuibul? Dar ce, cuibăresc precum păsările?
Palmele mamei sale continuară să fluture în jurul gâtului, de parcă ar fi încercat să prindă aer și să și-l înghesuie în gură.
— Ca șobolanii, spuse Renee, fiindcă mama ei ura șobolanii.
— Să faci bine să le aduci înapoi. Că exact pentru astfel de prostii te-a scos din testament.
Renee ar fi vrut să contrazică observația răutăcioasă, dar mama ei avea dreptate: nașa ei de botez ei era alcătuită din astfel de motivații egoiste și furioase. Era faimoasă că ținea dușmănie decenii întregi, încă din școala primară.
— Pe cel mai mare încă îl am, în inelul pe care mi l-am făcut.
După ce-și luară la revedere și repetă promisiunile, închise și pipăi inelul. Toate pietrele proveneau din aceeași mină, una deținută de mamaie pe vremuri. Erau opale așa-zise „de foc”, pline de roșu și roz și galben și sclipiri neașteptate de verde, strecurate printre culorile de apus.
De ce le-o fi vrut mașinăria? Le plăceau și lor lucrurile frumoase?
Îl întrebă pe robotul parcului:
— Care e cel mai ciudat lucru pe care l-ai văzut pe aici?
În acea zi era colorat conform cu sărbătoarea de stat: roșu, alb și dungi albastre, cam ponosite, iar pe la colțuri deja la al treilea strat de vopsea. Se aștepta ca el să ezite sau să-i ceară o clarificare a parametrilor întrebării, dar dimpotrivă, îi răspunse fără vreo urmă de ezitare:
— Oamenii.
Ea ridică din sprâncene, însă, ca toți roboții, nici acesta nu citea deloc bine limbajul corpului. Pur și simplu stătea nemișcat, așteptând ca ea să se declare mulțumită și să-l elibereze, ori să treacă 30 de minute.
Era prea cald pentru atâta așteptat, așa că-l chestionă:
— E vreo petrecere diseară, în parc?
— Da, o reuniune cu înghețată și artificii. Gratis. Sponsorizată de Coca Cola.
Teoretic, roboții nu stăpâneau ironia, dar intonația ultimei propoziții o cam puse pe gânduri. Îi răspunse:
— Mulțumesc, asta-i tot.
El dădu din cap și plecă spre un coș de gunoi, ca să meșterească ceva la el.
Sub o bancă din apropiere, printre smocurile dese de iarbă înghesuită lângă picioare, o urmă de mișcare. Se prefăcu a-și lega un șiret și îngenunche, pentru a se uita mai bine.
Hoțul de telefoane, construind ceva. Renee se prefăcu în continuare, tot aranjând pantoful, ba până la urmă chiar îl scoase și-l încălță iar. Creatura o simțise, era evident, dar își vedea de treabă, canibalizând bucățele din propriile îmbunătățiri ca să combine o cutie de ochelari cu o pălărioară de ploaie, pe jumătate desfăcută – de culoare portocalie țipătoare, cu imprimeuri florale galbene și bleu. Înfigea în cutie câteva din piciorușele sale, pe post de mâini, ca să creeze ceva asemănător cu el. Deocamdată doar una era atașată la cutia-trup și flutura absentă.
Tocmai asista la o naștere. Se întrebă dacă vreuna din părțile din care apărea un nou bebeluș provenea din telefonul ei.
Se ridică, aplecată strâmb ca să nu atragă atenția asupra evenimentului și a micuței mașinării vulnerabile, alături de creația sa și mai mignonă.
Oamenii tot treceau într-o parte și alta. Acea zonă a parcului era foarte circulată, dar nu se oprea nimeni. Își cumpărau mâncare de la un chioșc din colț și o luau la birou, în loc să o mănânce pe bancă sau pe bordurile care înconjurau bazinul plin de nuferi și mașinării cu picioare de broască, încropite din căști impermeabile și unități GPS.
— Aveți nevoie de ajutor?
Robotul parcului, chiar lângă ea.
Se uită în toate părțile, mai puțin spre locul miracolului minuscul. Nu era greu de ghicit ce se întâmplase. Prada bogată o dusese pe creatură cu gândul la reproducere.
Era uimită. Nu mai percepuse vreodată parcul drept ecosistem, dar dacă locuitorii săi mecanici se reproduceau, poate că lua naștere, într-adevăr, o paradigmă nouă și stranie.
— Nu, doar am obosit, i-a spus robotului.
— Poate ar fi bine să vă trageți mai la umbră? V-aș putea aduce un suc rece, insistă el.
Ce ar fi făcut dacă vedea creatura și puiul ei? Nu avea motive să creadă că le-ar fi vrut binele, dar deocamdată nici ostil nu se dovedise.
Îl întrebă:
— Ce se întâmplă cu electrocasnicele mari?
— Oferiți-mi un context, vă rog.
— Ai spus că ele nu sfârșesc aici. Atunci unde ajung?
— Majoritatea – cam toate de fapt – sunt reciclate.
Își ridică ușor capul, de parcă ar fi scanat ceva.
— Câteva, extrem de puține, ajung în natură. În zona radioactivă din Sud-Vest. Sau în Canada, poate.
— Dar ce se întâmplă dacă ajunge vreuna aici?
Fața de plastic a robotului era la fel de inexpresivă ca un bec. Dacă l-ai fi desfăcut, ar fi mirosit a lămâi și iarbă, de la dezinfectanții cu arome artificiale. Singurul său răspuns era tăcerea.
Femeia aruncă o privire în jos, doar o ocheadă spre iarbă, înainte de a scormoni prin geantă.
— Cred că mi-am pierdut ochelarii de soare, îi spuse robotului.
— Până acum ar fi trebuit să vă dați seama că e nevoie de atenție la lucruri, atâta timp sunteți în parc. Poate v-au căzut din geantă când ați hrănit electrocasnicele?
— Ai vreun program pentru sarcasm?
— Un upgrade opțional, pe care mi l-am aplicat singur.
— De ce te deranjează că le hrănesc?
— Dacă le oferiți piese, vor crește, în dimensiune și număr. Prea mult pentru acest parc. Și dacă devin prea încrezătoare în oameni, nu le va merge bine când vin exterminatorii.
Ar fi vrut să-i spună că erau doar niște mașini, dar își înghiți cuvintele.
Renee petrecu tot mai mult timp urmărind aparatele sălbăticite. Înainte de lucru, se trezea cu o oră jumătate mai devreme și urmărea ce se întâmpla în parc. Venea atât de des, încât nu se mai obosea să-i ofere robotului vreo scuză inventată. Când reușea, le făcea poze cu telefonul, dar mai mult se baza pe privit și observat. Încerca să deslușească modelele acelei mici sălbăticii, a micro-legilor junglei mecanice.
Iar parcul acela chiar era o junglă, fără îndoială. Mașinăriile nou-venite nu prea aveau șanse de supraviețuire, după cum văzuse de multe ori. Un tirbușon și o perie de scame, sosiți împreună din aceeași gospodărie, din moment ce aveau DLF imprimat cu litere aurii pe corpurile lor de plastic argintiu. Le remarcase de câteva ori, ajunsese să le considere personalități distincte, dar până la urmă le-a găsit carcasele goale pe marginea aleii, într-o grămăjoară de fibre optice albe, delicate precum niște fulgi.
La o săptămână după ce procrease hoțul de telefoane, se trezi martoră la un alt fel de naștere. Apariția unei entități care urma să ajungă groaza restului faunei din parc – o manticoră, după cum a ajuns până la urmă să o considere.
Un Roomba din ultimele modele, care se târa greoi peste solul accidentat, însă era suficient de rezistent încât să scape din orice atac. Avea o baterie solară puternică, dar și un fel de rezervă electrică. Îl văzuse de câteva ori hrănindu-se la o stație de alimentare de la intrarea în parc, devreme la răsărit.
Într-o dimineață, pe stradă trecu în viteză un camion de gunoi, iar din grămezile legate în benă se rostogoli un sac mare și negru. Din el se revărsară electrocasnice micuțe, de bucătărie. Renee chiuli de la muncă și-l urmări pe Roomba cum le ucise și asimilă pe cam toate: un desfăcător strâmb de sticle, un set de cuțite electrice, un harnașament cu mai multe brațe, al cărui scop nu-l putu ghici.
Îl ghici în schimb robotul parcului. În picioare lângă ea, fără vreo introducere, ca de obicei, îi spuse:
— Un Dremel. Ar trebui aruncate într-un mod mai sigur.
— Ce-i un Dremel?
— O unealtă multifuncțională. Foarte deștepte și foarte adaptabile. Dacă se combină vreuna cu un raton, pierzi totul din rezervație.
— Pierzi?
— Autoritățile se văd obligate la o sterilizare a întregii zone.
— Și aveți ratoni pe aici?
— Nu. Iepuri, veverițe, câteva pisici. Și niște ulii. Nimic mai mare sau mai inteligent de atât.
Priviră împreună manticora ce se târa spre desiș, umflată și încă neîndemânatică în folosirea noilor sale achiziții. Era mai silențioasă decât s-ar fi așteptat la un aparat atât de voluminos.
— Mașinilor de asemenea dimensiuni le este greu să se înmulțească, spuse robotul.
Ochii săi negri se întoarseră către ea.
— Eu v-am avertizat să nu le mai hrăniți. Ați afectat ecosistemul.
— Eu nu aduc mare lucru. Doar câteva baterii și piese mici.
Robotul scoase un sunet, ceva între un bâzâit și o pocnitură glotală.
— Vor crede că toți oamenii sunt buni la suflet, ca dumneavoastră. Dar majoritatea îi consideră dăunători. Și cei care gândesc astfel sunt mai mulți decât vă dați seama.
Degetele-i fluturară spre trunchiul unui arbore. Cu vederea sa mult mai ineficientă, tinerei îi luă multe secunde până distinse grămăjoarele întunecate strânse laolaltă – o pereche de drone – pe care i le arăta robotul.
Învățase destule cât să înțeleagă cum supraviețuiseră dronele. Se găseau destul de sus în lanțul trofic al parcului: capabile să alunece silențioase prin aer, la ore târzii din noapte, și să vâneze, în crepusculul de amurg sau răsărit, mașinăriile mai mici și neatente de pe sol.
Majoritatea dronelor din parc nu erau sălbatice, însă, ci aparate obișnuite ale firmelor cu birouri în zonă, care-l foloseau drept scurtătură de la o clădire la alta. Trei drone rebele cooperau la arcada nordică, unde profitau de cunoașterea traseelor de zbor și le ambuscau pe cele normale.
Între timp se cam prinseseră și restul – le puteai vedea cum privesc îngrijorate tufele și construcția de piatră după care se ascundeau adesea tâlharii. Prima din trio, un fost aparat pentru baie, o combinație de scăriță și scăunaș de picioare, avea și o grămadă de brațe capabile să aprindă lemne, pe care le folosea ca să dea foc pachetelor purtate de curierii automați. Din moment ce aceștia nu aveau carcase de plastic ignifuge, scara-arzător era foarte periculoasă.
Cele care-i supraviețuiau dădeau peste Scila și Caribda. Prima era un fost aspirator, a doua un aparat de grădinărit, probabil ambele fugite dintr-un magazin cu scule pentru hobby-uri, de undeva din apropiere, recent falimentat.
Închiderea acelui magazin alterase fauna din parc la un nivel nemaivăzut. Manticora își adăugase câteva gheare și piese multifuncționale, ca și un tocător de resturi. Chiar și Creatură, numele sub care ajunsese să se gândească la hoțul de telefoane, beneficiase de un set de mini-șurubelnițe, același tip de tehnologie cu stylus-urile și la fel de capabile să se miște fie rigid, fie fluid.
Nu și puiul său, Bebe. Observase același lucru la mai multe dintre noile construcții: lor nu li se dădea voie să se augmenteze. Le aduceau întreaga pradă părinților, până la vreun eveniment greu de ghicit, care-i elibera de mașina-mamă, cu care după aceea interacționau mult mai puțin. Sau deloc – și nici ea nu le mai îngrijea. Renee observase cum un trio de foarfeci își alungaseră progenitura din nișa lor. Când puteau să se augmenteze, cele noi chiar o făceau, cu orice prindeau – suporturi sclipitoare de lumânări, cioburi de plastic sau piatră, nasturi – de parcă ar fi vrut un semn care să le aducă aminte de ocazie.
Conform robotului, cea mai mare mașinărie din parc era o mașină de cusut, dar chiar și ea era micuță. Un obiect sferic, apt să intre într-un crac de pantalon ca să-l repare pe dinăuntru. Încă mai avea ață. Din când în când, dacă se afunda mai mult în parc, Renee descoperea câte o minusculă împletitură de fibre colorate, un fel de Ojo de Dios din două scobitori sau bețișoare încrucișate, la vreo 10 cm deasupra solului.
— Verifică vreodată cineva acest parc? îl întrebă pe robot.
El se uita la plante prin niște lentile colorate, care-i îmbunătățeau capacitățile ovoidelor negre din curbura sa facială. Cerculețe micuțe se rotiră întrebător în orbitele lor de plastic:
— La fiecare șase luni, trece pe aici un inspector de la Departamentul de Parcuri, dar în general verifică doar jurnalele de la chioșcul de acolo. Eu asigur toată mentenanța necesară și transmit săptămânal un raport.
— Raportul include și electrocasnicele?
Ochii se rotiră din nou, ca și cum ar fi privit în pământ.
— Nu există vreo rubrică referitoare la dispozitive mecanice.
— Și inspectorul nu le vede?
— Nu stă niciodată prea mult. În plus, după cum ați văzut, sunt timide și nu fac gălăgie, iar vocea doamnei inspector e destul de pătrunzătoare.
— Când vine data viitoare?
— Peste o lună.
Renee privi în jur spre parc, la arțarii roșu-portocalii, galbenul arzător al tufelor de gingko, arborii wollemia, cu forma lor de clopot neschimbată de milenii, care ajunseseră să ascundă creații omenești în claia de frunze aurii.
Plouase cu o noapte înainte și apa înghețase: totul din parc părea glazurat și neclar. Hotărî să nu meargă pe o alee mărginașă, ci pe cele interioare. Pe sub copaci, cărările erau mai puțin alunecoase.
Spre uimirea sa, în mijlocul parcului dădu peste robot. Dezgheța, cu un instrument în formă de pistol, statuile cu flori din spațiul circular median – un rond de pietriș și monumente, cu diametrul de 30 de metri. O sarcină lentă și plictisitoare, se gândi ea, dar ce altă treabă avea?
Pe acolo, pământul era vizibil lângă alee, dar mai departe se topea în coline acoperite cu ferigi. Cum stătea și se uita, îi observă pe Creatură și Bebe urcând o costișă, prin noroi și licheni.
Așteptă până când robotul își termină treaba și plecă, apoi îngenunche și rostogoli spre pereche rulmenții de oțel și bateriile.
Cel mare le interceptă aproape pe toate și le deturnă spre o adâncitură din sol. Cel mic prinse un rulment și se strădui să-l apuce, pe jumătate în joacă, pe jumătate ca exercițiu, precum un pui de leu care încă învață.
Părintele său îi ignoră ghidușiile și o privi pe Renee. Se relaxă de-abia după ce se mai retrase ea, dar îi atrase atenția vreun zgomot, așa că-l trase pe cel mic de acolo. Unul dintre picioarele lui Bebe era mai scurt decât restul și șchiopăta, de parcă ar fi dat mereu să cadă în lateral.
La servici nu prea mai făcea treabă bună. Tot întârzia, lua pauze cam lungi și prânzuri de aproape două ore.
Era prea captivată de lumea ascunsă în parc. Fiecare mașinărie avea propriile sale comportamente; de exemplu, Bebe avea din când în când un gest de frecare a două membre, care-i aducea aminte de un sugar ce-și flutură palmele. Nu era o comunicare aleatoare. Bebe o folosea drept „Bine ai venit” și „La revedere”.
Altele scoteau sunete – pe Creatură îl auzise de mai multe ori fluierând prin tufe o melodie ca de pasăre, iar manticora avea un pufnet ritmic, ce părea să-i scape involuntar când vâna.
La ora de biologie din liceu, analizaseră câte un ecosistem. Renee alesese reciful de corali, dar, cu cât aflase mai multe, cu atât se întristase. Toți acei pești-papagal, cu ciocuri tari ca oțelul, smulgând bucăți din recif mai repede decât reușeau coralii să crească. Ascultase și o înregistrare subacvatică a unora care se hrăneau. Sunetul o bântuia câteodată în vise: un crănțănit nesfârșit, ca trosnetul unor oase, o senzație de „ceva nu-i în regulă”, pe care nu o putea ignora.
Dar până la urmă înțelesese ce era un ecosistem, iar în opinia ei și parcul era unul. Nu se îngrijora că-l va afecta. Lumea exterioară îl influența mult mai mult decât ofrandele ei.
Să lăsă pe vine și eliberă o mână de bănuți aurii – microcipuri cumpărate la o lichidare de stoc de la un magazin de stofe. Cerculețele sclipitoare se împrăștiară printre rădăcinile maronii și frunzele albicioase. Unul ajunse la picioarele unui bot, o omidă verde și păroasă, împodobită cu brațe de la vreo stropitoare, pe care le ținea ridicate deasupra ierbii, înfipte într-o carcasă de sârmă scânteietoare care pulsa. Membrele de păianjen se întinseră către bănuți și-i îndesară în cavitatea din corp.
La o oră atât de timpurie, robotul parcului era de obicei ocupat să măture trotuarele exterioare; dar în acea zi era, surprinzător, prezent în luminișul acela parțial ascuns vederii, unde arcada acoperea aleea, iar tulpini uscate de glicină se întindeau peste piatra sclipind a chiciură. Renee îl remarcă doar când ieși el din umbra arcadei. Robotul nu spuse nimic, dar felul în care se uită la ultimul bănuț, prins între două rădăcini îmbârligate și ascuns de vârful unei frunze galbene de ginko, părea la fel de elocvent precum focalizarea unei camere pentru un moment semnificativ.
Renee zise:
— Mi-au rămas de la un proiect de meșteșugărie.
— Săptămâna viitoare vine inspectorul, îi răspunse robotul.
— Ieri ziceai că de-abia peste o lună.
— Municipalitatea a achiziționat tehnologii noi și a schimbat planificarea.
Pauză. Renee îi oferi întrebarea, precum un bănuț prins între arătător și degetul mare.
— Ce tehnologii noi?
— Microdrone. Le eliberează dintr-un punct central și ele înaintează în valuri, fotografiind tot. Imaginile vor fi analizate și se va decide dacă sunt necesare reparații sau reamenajări.
Bănuțul sclipi în razele strecurate pe sub frunză.
— Vrei să spui că o să catalogheze creaturile de pe aici?
Robotul încuviință.
— Dar ziceai că-i rezervație, că nu vor fi afectate.
Capul robotului se suci într-unul din acele gesturi inumane, straniu de fluide, proiectate în vreun laborator.
— Cele naturale nu, nu vor fi.
Din nou, o construcție verbală negativă.
— Și ce vor face cu ele?
— Nu există aziluri pentru mașinăriile abandonate. Noi suntem reprocesate. Reciclate.
O urmă de ridicare din umeri.
— Renăscute, poate. Dar mai probabil nu.
Bebe se iți de sub o statuie, cu salutul lui bizar, două vârfuri de membre rotindu-se unul în jurul celuilalt. Începu să înainteze spre copacul sub care zăcea bănuțul. Îi aruncă o privire atât de evident cu sensul „ai fi putut să-mi oprești câteva”, încât o făcu să râdă. Mai scoase trei din buzunar, le făcu să lucească la soare și aruncă unul între ea și Bebe.
Robotul nu zise nimic. Bebe se întinse către bănuțul inițial, dădu frunza la o parte și-l înhăță. El tot nu era împodobit cu nimic și Renee se întrebă când o să-l vadă cu brizbizurile care semnalau independența. Bebe strecură cerculețul într-un compartiment și porni spre ea, clătinat. Clinchetul mersului său pe alee era ușor de distins, chiar și cu zgomotul traficului, tot mai intens odată cu răsăritul.
— Ce-i de făcut? îl întrebă pe robot.
El ridică din umeri. Bebe luă și al doilea bănuț, îl studie și-l ridică pentru a-l băga într-un compartiment de pe partea opusă primului. Mașinilor le place simetria, după cum observase Renee. Mai mult decât oricărui pacient cu OCD, predispus să facă totul de două-trei ori și, în cazurile extreme (de obicei nu și longevive), chiar de mai multe ori. Totul să fie egal, echilibrat.
Aruncă iar un bănuț, tot între ea și Bebe. Deocamdată nu părea să se sperie de voci, așa că privi spre robot și-l întrebă:
— Chiar nu poți face nimic? De exemplu să-i închizi undeva câteva zile și să-i eliberezi după aceea?
— Nu avem vreun loc potrivit pentru așa ceva.
Scoase și ultimul cerculeț, ispitindu-l pe Bebe să vină să i-l ia. Roboțelul alunecă mai aproape, tot mai aproape, iar în cele din urmă trase de el cu delicatețe și fugi. Se opri după câțiva metri, îl întoarse pe o parte și cealaltă, privind-o pe Renee și gesticulând cu salutul său de „La revedere”.
După observațiile de până atunci, era aproape adult. Se întrebă dacă Bebe și Creatură vor mai interacționa și după maturizarea lui, când urma să aibă spatele plin cu tot felul de bucățele de gunoi sau poate chiar cu opalele ei, ori se vor separa complet, precum foarfecile.
— Dumneavoastră ați lua câțiva acasă?
Se uită la ghearele și lamele pliabile, capabile să tranșeze un deget. Îl văzuse ciopârțind un arbust ca să ajungă la un balon de poliester Mylar, încurcat în vârful ramurilor. Nu avea nimic rezistent la așa ceva. Dădu din cap, a negare.
Apoi o sună șeful ei și o chemă la o ședință din care ieși cu ochii roșii, ascunzând cu greu lacrimile. Era conștientă că nu mai respecta programul, dar când se afla la birou lucra de două ori mai mult și mai cu spor decât restul – sau cel puțin așa își spusese. Crezuse că va reuși să scape neprinsă, că-și va folosi priceperea și experiența pentru a compensa chiulul cauzat de studierea boților.
Se înșelase, iar ca rezultat se alese cu sentimentul neplăcut de rușine și jenă și furie, care o făcu să se grăbească spre parc, prin ploaia de septembrie.
Dar cum să renunțe la ei, așa, pur și simplu? Poate că totuși un inspector care să închidă parcul ar fi cea mai bună soluție și ar salva-o de o obsesie. Dar ar însemna și pierderea unor prieteni. Zilele ei ar fi mult mai cenușii.
— Există o cale prin care am putea ajuta creaturile, zise robotul.
— Care?
— Este ilegală.
— O fi, dar care-i?
Robotul ridică un glob metalic presărat de punctulețe aurii și acoperit de o plasă neagră, prinsă în opt colțuri.
— Dacă îl declanșați când trece valul de drone, o să le suprascrie înregistrarea reală cu o versiune falsă, încropită de mine.
Renee nu se întinse să-l ia.
— De ce nu-l declanșezi tu?
— Acțiunile mele sunt înregistrate într-un jurnal. Majoritatea și catalogate. De exemplu această conversație, la categoria discuții cu vizitatori ai parcului. Programarea unei imagini a parcului ar intra la păstrarea de date, iar declanșarea aparatului ar fi etichetată. Ar ieși în evidență.
Renee luă globul, cu îndoială.
— Dacă vine când nu pot eu să fiu aici?
— Nu știu. Sunteți singura speranță a creaturilor, dar nu am zis că planul meu ar fi infailibil. Inspecția va fi luni după-amiază.
Se simți ușurată. Nu era așa greu. Luni putea să-și lungească pauza de prânz. Ca să se asigure, până atunci va aduna ore suplimentare și va curta bunăvoința șefilor.
Mama sa îi zise:
— Vine mamaie în oraș. O să vrea să te vadă.
Ideea o făcu să îi lase gura apă. Bunica plătea întotdeauna o cină și prefera restaurante elegante, unde serveau proteine de stil vechi și legume proaspete.
— Să porți opalele.
I se puse un nod în gât, dar răspunse cu un simplu „Bine” și notă detaliile cinei. După aceea, își puse fruntea pe tăblia mesei de bucătărie și încercă să savureze răcoarea suprafeței netede, în contrast cu durerea ei de cap.
Inspectorul parcului urma să ajungă cu o zi înainte de vizita bunicii. Dacă descoperea vizuina Creaturii – avea robotul ceva bănuieli? – poate reușea să le recupereze și nu ar fi aflat nimeni nimic, mai ales mamaia. Trase adânc aer în piept.
Un nou apel. De data aceasta, cei de la birou – să vină ca să inițieze niște proiecte noi. Avea nevoie să recâștige simpatii și să pară jucător de echipă, așa că nu se plânse.
Avu noroc: treaba dură de fapt doar câteva minute. Ezită puțin la plecare, apoi se îndreptă spre aleea umbrită de pomi.
Drept în fața ei, un grup de luminițe roșii, chiar la nivelul solului. Se opri. Luminițele continuară să se miște, rotindu-se în jurul unui punct de pe marginea cărării. Se apropie și văzu câțiva dintre boți, adunați în jurul unui tomberon întors cu fundul în sus. Înăuntru era Creatură. Careva, probabil vreun copil răutăcios, îl prinsese sub coșul greu de plasă metalică și Creatură nu era suficient de puternic pentru a se elibera.
În depărtare sclipi o lumină mai puternică, precum farul unei biciclete, și se auzi vuietul manticorei care se apropia.
Se încordă și răsturnă tomberonul. Era mult mai greu decât părea și-i alunecară picioarele pe gheață. Coșul zdrăngăni și se rostogoli în lateral. Creatură rămase complet nemișcat, în afara ochilor. Ea se îndepărtă câțiva pași și îngenunche, apoi încremeni.
Era liniște, iar luminițele mașinăriilor întindeau dâre unsuroase de culoare peste frunze și asfalt. Se ghemui lângă alee, deși o dureau genunchii de la duritatea bordurii.
În cele din urmă, Creatură începu să miște. Șchiopătă spre ea, clar afectat de zbaterea din tomberon.
Îi dresase prea bine? Se aștepta să-i ofere ceva? Întinse mâinile, cu palmele desfăcute pentru a-i arăta că nu le-a adus nimic.
Creatură făcu o scurtă pauză, dar apoi continuă să înainteze înspre ea. Renee își coborî mâinile, nesigură.
Botul se opri la 30 de centimetri de ea și se întinse pe asfalt. Pe laturi îi pâlpâiau niște indicatoare luminoase, în modele indescifrabile.
Poate că-i mulțumea? Își lipi palmele de coapse și îi spuse, încurajator:
— Cu plăcere.
El tot nu mișcă, doar luminițele continuară să pâlpâie. Fluieră câteva note, melodia care se auzea uneori din desiș.
Îi trecu o idee prin cap. Întinse dreapta, iar cu stânga indică inelul:
— Ai niște pietre ca asta. Dacă vrei să-mi mulțumești, doar adu-mi-le înapoi. Te rog.
Vocea îi tremură la ultimul cuvânt. Chiar și-ar fi dorit să-i mai iasă ceva și bine, măcar o dată.
El întinse un membru și atinse opalul. Tânăra nu-și retrase palma, deși metalul era rece ca gheața.
Creatură cântă două note, lente și triste, apoi luă brațul de pe nestemată. Manticora tuși dintr-o tufă, dar nu ieși de acolo, probabil deranjată de prezența femeii. Renne se ridică și plecă acasă.
A doua zi se simți mai bine. Se trezi devreme, mai binedispusă și mai odihnită. Urma să treacă prin parc de dimineață, spre birou, și să revină la ora 1, odată cu inspectorul. Să declanșeze dispozitivul. După aceea, robotul parcului o va ajuta să găsească opalele. Cu siguranță erau pe undeva pe acolo.
Când ajunse la alee, îl văzu pe Creatură în cam același loc unde îl lăsase cu o seară înainte. Surâse. Chiar și Creatură, mereu atât de timid, începea să o știe.
Când se apropie de el, însă, Creatură fugi, lăsând în urmă o grămăjoară sclipitoare.
Opalele ei! Deși grămăjoara era, cu certitudine, prea mare.
Apoi înțelese, cu groază, la ce se uita și încremeni fără răsuflare, de parcă ar fi lovit-o cineva în stomac.
Era Bebe. Demontat.
Piesele erau aranjate ordonat în teancuri joase, aliniate în rânduri: mecanismele, rotițele, lentilele ochilor, oarbe.
Panourile lui de pe spate, fiecare încrustat pe interior cu o constelație de opale. Le ridică și rămase cu ele în palme.
Metalul i se înfipse în piele când strânse pumnii și-i duse la gură, de parcă ar fi vrut să împingă înapoi geamătul ce încerca să scape din ea și s-o lase pustiită.
Tufa din apropiere se cutremură. Lângă grămăjoară apăru manticora.
Nu se putu uita la ea cum se servește din resturi, așa că fugi.
Lacrimile insistară să o copleșească toată dimineața. Colegilor le era clar că a pățit ceva. Îi auzea cum șușotesc în sala de recreere.
Ce rost ar mai fi avut întoarcerea la ora 1? N-aveau decât să piară. Că oricum era inevitabil. Și nici măcar nu erau niște creaturi adevărate! Doar piese de mașinării, în mișcare conform programării.
Totuși, la ora 1 ajunse în parc. Împachetase un prânz ca să poată pleca din birou, iar în buzunar strecurase dispozitivul. Nu avea de gând să-l folosească. Creatură și manticora nu meritau salvați.
Inspectorul de la Departamentul Parcuri era o femeie cu fața îngustă, într-o uniformă bleumarin și maron, cu o tabletă cusută în mâneca dreaptă, înregistrând totul prin lentilele ce-i acopereau ochii. Renee o văzu bruftuluindu-l pe robotul parcului pentru cine știe ce, în timp ce el așeza în mijlocul rezervației cilindrul cu microdrone.
Se apropie de ei.
— Doamnă?
Funcționara se întoarse către ea. Pe ecuson scria Chloe Mesaros. De aproape arăta și mai aspră și stătea și mai țeapănă.
— Da?
— Nu e periculos să declanșați aia, cu lume prin parc? întrebă Renee și arătă cu o mișcare a bărbiei spre cilindru.
Inspectorul pufni, un sunet scurt și delicat, disprețuitor.
— Deloc. Dronele sunt programate să evite oamenii.
Robotul aproape terminase de așezat stativul. Nu o salută pe Renee, care se simți precum vreun spion din filme.
— O să fie vizibile?
Simțea greutatea dispozitivului cum îi atârnă în buzunar.
Avea oare vreun motiv să apere creaturile din parc? Poate că de fapt ar fi fost o binecuvântare dacă universul i-ar fi smuls tentația căreia nu-i putea rezista, care-i afecta și munca?
— Nu. Singurul indiciu că au fost activate va fi lumina aceea roșie, care va deveni galbenă, iar după ce termină ele, verde.
Da, robotul îi zisese să apese pe buton la galben.
Dacă se hotăra s-o facă.
Până la urmă, o fi fost bun planul lui? O fi avut vreo șansă? Poate că inspectorul se va prinde. Poate că Renee va fi acuzată de comiterea unei infracțiuni – nu ar fi un final potrivit pentru o zi groaznică?
Evită să arunce vreo privire către robot. Era și el, ca și restul, doar o mașină.
Undeva, departe, se auzi pufnitul manticorei, vânând alte creaturi în sălbăticia junglei miniaturale. Legea junglei mecanice, se gândise la un moment dat, un joc amuzant de cuvinte, dar unul adevărat și crud și oribil și care nu merita să fie păstrat.
Robotul se îndepărtă de cilindru.
— Totul e gata, doamnă inspector.
Femeia tastă pe mânecă, formând numere.
— Când zic eu start.
Sfera se simțea tare și dură sub degete. Nu avea motive să apese pe buton.
— Trei.
Las să moară toată haita. Nu să moară, nu în mod real. Doar să fie scoși din priză. Stinși.
— Doi.
Nu există aziluri pentru mașinării abandonate, repetă robotul în amintirea ei. Suntem reprocesați. Reciclați. Renăscuți, poate.
Probabil că nu.
— Unu.
Se uită la robot. O privi și el, impasibil.
— Start.
Lumina roșie deveni galbenă.
Renee apăsă butonul sferei.
Inspectorul avusese dreptate: microdronele nu se vedeau cu ochiul liber. După 30 de secunde, lumina deveni verde. Femeia introduse și mai multe date. Robotul rămase tot nemișcat.
Dacă s-ar fi întors imediat la birou, ar fi putut lucra ceva în plus, ca să-și spele păcatele. Porni încetișor pe aleea care traversa parcul.
Cam după o treime din drum, manticora sclipi din desiș, la câțiva metri de cărare.
Renee se opri și așteptă să vadă ce urma să facă.
Manticora o studia. Femeia nu se temea de vreun atac: mașinăria putea distruge boți mici, dar ar fi fost de ajuns un șut mai puternic pentru a o răsturna cu roatele-n sus.
Creatura înălță două brațe, unul cu un cap de șurubelniță, celălalt cu lame.
Le frecă unul de altul, scurt, într-un gest familiar.
Semnul lui Bebe.
Ceva bun până la urmă.
Se simți copleșită de ușurare și rânji larg, fără să se poată abține. Se ridică pe vârfuri și, când lăsă călcâiele înapoi pe sol, mai că izbucni în râs.
Chiar era un ecosistem, dar, când viețile micuțe urcau în lanț, ele nu erau doar pradă, ci și semințe de flori. Un lanț în care se potriveau, cumva, și ea și bateriile sau microcipurile dăruite.
Se întoarse și privi către inspector și asistentul său mecanic. Robotul aplecă ușor capul și păru să ridice vag din umeri, cu mâinile îndepărtate infinitezimal, și îl auzi în amintire: Probabil că nu.
Mai conta? Probabil că nu. Decise ca mai degrabă să creadă invers și plecă spre birou, fluierând.
Tradus de Miloș Dumbraci
“Red in Tooth and Cog” copyright © 2016 by Cat Rambo
Originally published in the March 2016 issue of the Magazine of Fantasy & Science Fiction / publicat inițial în numărul martie 2016 din Magazine of Fantasy & Science Fiction
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
4 comentarii
Una dintre cele mai frumoase povestiri citite de mine anul acesta. Felicitări!
Probabil nu degeaba autoarea tocmai a câștigat Nebula anul acesta 🙂 Da, și mie mi s-a părut o povestire emoționantă și memorabilă, chiar dacă pe formă e mai sacadată
foarte buna! mi-am placut mult atat ideea cat si realizarea. Totusi, as fi preferat un final mai ”dur”, eu as fi lasat raboteii sa ucida protagonista . :)) felicitari pentru traucere, milos!
mulțumesc, Boris! eu aș fi preferat invers, mai happy-end, să nu se întâmple evenimentul tragic sau să se repare cumva. Dar, iată, autoarea a preferat o a treia cale, undeva la mijloc.