Reuniunile de salon de marți seara aveau loc acasă la Monsieur și Madame Dumouchel. Zéphine ajunse printre ultimii, ca de obicei – programul ei enervant de la gară se combina cu performanțele imprevizibile ale noilor tramvaie electrice, așa că se considera norocoasă când ajungea în Arrondissement 11 înainte de ora 19.
Nu și de această dată. Când bătu la ușa înaltă și lăcuită a elegantei vile Dumouchel, era aproape 8 seara și se simțea obosită, nervoasă și hămesită. Dar, ca de obicei, Mme. Dumouchel o întâmpină cu un călduros „enchantée de vous revoir” și cu un și mai binevenit platou plin cu produse delicate de patiserie. Zéphine își alese câteva dintre cele preferate și se strădui să savureze fiecare înghițitură, deși aveau să-i reprezinte toată hrana pentru restul serii.
Reuniunea era deja agitată când o urmă pe Mme. Dumouchel prin ușile duble ce dădeau în sufragerie, însoțite de galanteria gazdei pentru soțul ei. Un animăluț docil, cu botic drăgălaș de mops și ochi mari și blânzi, iar Zéphine nu se putu abține să nu remarce, cu o urmă de invidie, cât de mult semăna cu perechea sa – galanteria domnului Dumouchel pentru nevastă, care moțăia placid la picioarele stăpânului. Cele două creaturi erau leite una cu cealaltă, sugerând stabilitatea confortabilă a mariajului Dumouchelilor. Mme. Dumouchel se așeză lângă soț, iar cele două galanterii se uniră fără fasoane într-o singură ființă, cu fix aceleași trăsături.
Zéphine oftă la vederea fermecătorului tablou domestic. Ultima sa aventură romantică dusese la apariția unei perechi de galanterii inegale – a ei pentru beau neagră și zveltă, cu urechi ciulite de vulpiță, dar a lui o corcitură fumurie ce părea o încrucișare între o pisică sălbatică și un basset hound. Când se întâlniseră, cele două galanterii își dăduseră târcoale cu precauție, înainte de a fuziona într-o creatură șleampătă și bizară, care nu părea să se simtă prea grozav în pielea ei. Poate că nu ar fi trebuit să se mire când relația se destrămase după doar patru luni.
Alungă amintirea neplăcută, își turnă o ceașcă de cafea și se așeză pe unul dintre scaunele libere, mulțumită deocamdată doar să asculte și observe. Întotdeauna avea nevoie de cam jumătate de oră ca să-și elibereze mintea de grijile cotidiene, pentru a putea participa la discuțiile mai intelectuale din salonul Dumouchelilor.
Intelectuale și pasionale.
Dominate, firește, de Darius din cel mai confortabil scaun, așezat în mijlocul încăperii. În jurul său se învârtejeau mai multe conversații, dar el părea să participe la toate, provocând râsete și clătinări apreciative din cap prin comentariile sale agere, întrebările incisive și remarcile spirituale. Apoi, fix la momentul potrivit, ridică o singură sprânceană, iar cei din jur izbucniră în hohote și aplauze pline de încântare.
Zéphine sorbi din cafea și aruncă o privire peste toartă, către Darius, admirându-i cârlionții impecabili, perfecțiunea de porțelan a pomeților și adâncimile atât-de-albastre ale ochilor în continuă mișcare. Acei ochi îi prinseră și susținură ocheada pentru o clipă, așa că îi crescu pulsul – după care bărbatul îi zâmbi, o salută doar amabil cu o ușoară aplecare a frunții și își continuă conversația cu Madeleine cea atât de talentată la sculptură.
La picioarele lui Darius nu aștepta nicio galanterie pentru Zéphine, bineînțeles, deși nici pentru altcineva. Multe femei se străduiau să-i câștige favorurile, dar el părea să existe doar într-un plan intelectual, mult deasupra unor interese atât de triviale precum cele romantice. Și cert nu urma să se răzgândească în acea seară, indiferent cât s-ar fi holbat la el una sau alta.
Zéphine mai că se ridică din scaun. Aproape că traversă camera spre el. Aproape că se aplecă la urechea lui în formă de scoică și îi șopti secretul pe care îl ascundea de toată lumea. Dar, pentru a suta oară, își blocă sentimentele, convinsă că s-ar fi pus într-o situație jenantă. Așa că rămase așezată.
Strecură discret printre buze ultimele firimituri de prăjiturele, puse lângă ea ceașca și farfurioara și-și scoase din gentuță un carnețel, deja pe jumătate plin cu notițe despre participanții la întâlniri de societate. Așteptă și ascultă, cu stiloul pregătit. Rareori treceau marțea mai mult de 10 minute până când formula Darius vreun bon mot sau făcea Matthieu vreun gest caracteristic pe care, în viitor, l-ar fi putut încorpora în cartea ei, un roman à clef bazat pe observații fine și cât se poate de actuale.
Ce-i drept, doar dacă s-ar fi oprit cândva din notat lucruri și s-ar fi apucat să-l și scrie. Dar cum să-l înceapă, dacă încă mai avea atâtea de notat?
Remarcă faptul că Darius își purta cravata bleu-păun. El adoptase primul acea nuanță, în urmă cu o lună – un material textil importat din Turcia la solicitarea sa expresă – și de atunci moda îi prinsese pe toți cognoscenti. Chiar și M. Dumouchel, prin cei mai nepăsători la modă din tot grupul, începuse să poarte în buzunarul de la piept o batistă de aceeași culoare, un semn clar că Darius urma să se plictisească foarte curând de idee. Dar se părea că nu în acea seară urma să-i scoată la iveală succesoarea.
Nici alte capodopere artistice sau literare, după cum evolua discuția. Darius povestea despre piesa lui, Daphnis et Chloé, la care încă se simțea blocat și nu-i găsea un final bun pentru actul III; Matthieu nu mai pictase de când îl părăsise Minette; iar Madeleine lucra atât de lent încât nici nu mai conta că nu își permitea următorul bloc de marmură. În acea seară, chiar și galanteriile păreau mulțumite doar să lâncezească la picioarele stăpânilor.
Zéphine oftă și privi în jur. Poate că vreuna dintre scânteile mai mititele – cele ca ea, roind ca moliile în jurul lămpilor electrice precum Darius și anturajul său apropiat –făcea sau zicea sau purta ceva demn de a fi adoptat de vreunul dintre personajele ei minore. Dar, din păcate, până și Fauchon, de obicei atât de vioi, se afla într-un colț, prins într-un joc liniștit de table.
Un joc de table împotriva… cui? Zéphine se aplecă înainte. Nu-l mai văzuse vreodată pe domnul care fixa tabla cu privirea. Nu părea foarte îngrijit: avea părul negru în dezordine, haina sa nu mai era la modă de cel puțin doi ani și nici măcar nu adoptase o postură elegantă. Dar tocmai când se pregătea să-și ia ochii de pe el, necunoscutul lovi masa cu palma.
— Șase-cinci! strigă el despre zaruri. Par puissance!
Fauchon se încordă când văzu mișcarea ce aduna un număr uluitor de puncte și și-i bloca jumătate dintre piese.
— Din câte văd, Monsieur, pufni el, vă pricepeți mult mai bine decât mine la table. Mă dau bătut!
Plesni tabla și împrăștie pe jos piesele zdrăngănitoare.
— Dar, dar… se bâlbâi necunoscutul, în timp ce Fauchon se ridică imperios de la măsuța de joc și țâșni către sala cu mâncare, cu certitudine pentru a-și proteja mândria – și burta rotundă – cu încă vreo delicioasă prăjitură de la Mme. Dumouchel.
Și Zéphine avusese în trecut probleme cu orgoliul exagerat al lui Fauchon, așa că ținu cu bietul nevinovat care tocmai o încasase. Își ascunse carnețelul și se duse la masa de joc.
— Îmi pare nespus de rău pentru ce s-a întâmplat, Monsieur. Monsieur Fauchon are… tendințe spre dramatism.
Îi întinse mâna.
— Zéphine Dufay.
— Henri Broch, îi răspunse el, neatent.
Avea mâna caldă, pielea aspră și strângerea fermă, dar nu într-un mod neplăcut. Deci un bărbat care își folosea mâinile în munca sa, dar nu fără grație.
— Eu doar am respectat ce am dat cu zarul! protestă.
Zéphine dădu din cap.
— Nu vă faceți griji. Se va întoarce în câteva minute, fără a-și aminti de incident.
Deși tânărul o contrazisese, știa că alegerea dintre mai multe posibile mișcări după fiecare aruncare a zarurilor cerea de fapt multă pricepere. Inteligent, dar modest, deci.
— Și? Cu ce ocazie în micuțul nostru salon?
Henri își linse buzele și înghiți, cu ochii zburând în toate părțile, mai puțin spre fața ei.
— Am înțeles că-i un loc bun pentru a cunoaște… ăăă… persoane interesante.
— Chiar este, îi surâse tânăra. V-ați potrivi foarte bine.
De-abia atunci o privi în ochi și îi răspunse la zâmbet.
— Merci… Mademoiselle?
— Da, sunt domnișoară, Monsieur.
Aruncă o privire spre mâna lui stângă, lipsită de verighetă. Nu avea nici galanterie la picioare. Promițător.
Firește, nu toți își luau galanteriile peste tot.
Bărbatul îi luă iar mâna, readucând-o la prezent, și o sărută. Nu prea de aproape, nici prea de departe. Foarte bine.
— Enchanté. Pot să vă aduc o ceașcă de cafea?
— Vă rog.
— Zahăr? Frișcă?
— Nu, mulțumesc.
Își atinse talia.
— Nu mi-ar prinde bine la siluetă.
Tânărul se așeză pe marginea fotoliului ei.
— Nu văd ce ar fi de comentat la ea…
Așa merse mai departe conversația, iar cafeaua oferită fu uitată degrabă.
Ceva mai târziu, plecară împreună.
Și mai târziu, mult mai târziu, chiar îi aduse o cafea.
Henri era inginer, fiul unui ceasornicar econom, care strânsese fiecare centimă disponibilă pentru a-și trimite băiatul la École Polytechnique. Lucra la Compagnie Générale des Omnibus, unde proiecta întrerupătoare și butoane pentru noile tramvaie electrice.
— Nimic prea glorios, îi spuse el cu o ridicare din umeri, dar pune mâncare pe masă.
Îi reproșă delicat frecventele întreruperi ale curselor, care făceau programul tramvaielor să țină de domeniul imaginației, dar el nu se simți personal vinovat cu nimic.
— O să călătoriți peste cinci ani pe șinele pe care le proiectez eu acum… dacă totul merge bine. Cele de azi au fost gândite de oameni cu mentalități desuete și sunt inferioare. Așa e de fiecare dată în această branșă.
În primele săptămâni fură de nedespărțit, cel puțin pe cât posibil. Gazda Zéphinei, o doamnă respectabilă și cât se poate de catolică, se scandaliză când tânăra începu să se întoarcă acasă odată cu răsăritul, dar, chiar și așa nervoasă, nu comentă atâta timp cât primi chiria la timp. Gașca fetei, pe de altă parte, nu avu nimic împotrivă; de fapt, relația dintre Zéphine și Henri era atât de simplă și banală, încât nici nu merita remarcată.
În ceea ce o privea, Zéphine se simțea nu doar amorezată, ci și energizată. Poate datorită aerului proaspăt al dimineților, ciripitului păsărelelor, strigătului vesel de “Bonjour!” al lăptarului când trecea pe lângă ea călare, tropotind cu ulcioarele sale de lapte și galanteria-i albă și greoaie. Sau poate datorită faptului că inima-i bătea mai tare și sângele-i gonea mai repede prin vene. Indiferent de motiv, se pusese pe scris – stiloul îi scârțâia vioi de când se trezea până când trebuia să se grăbească spre slujba enervantă de la gară. Litere, scene și situații păreau să-i curgă pe hârtie direct din suflet.
Spre surpriza ei, însă, Zéphine descoperi că nu scria un roman, ci o piesă de teatru. Ceva din prospețimea și instantaneitatea sentimentelor sale părea să o conducă pe calea dialogurilor fără fasoane și a prezenței scenice, mai degrabă decât la descrierile rococo de care fusese atât de încântată anterior. Ciudățenia acestei forme făcea ca munca la ea să fie și mai atractivă și exaltantă. Se simțea mai apropiată de Darius ca dramaturg și în serile de marți începu să discute cu el de la egal la egal, o relație profesională așa cum nu mai experimentase vreodată.
Întreaga aventură i se părea fenomenal de fermecătoare. Dar totuși… lipsea ceva. Un lucru mic, însă extrem de important.
Galanteriile.
Era octombrie, la trei luni după acea seară remarcabilă. Stăteau îmbrățișați în patul lui, înconjurați de cearșafurile care se răceau de la briza de seară.
— Ceva nu-i în regulă, spuse el. Ți-o simt în umeri.
Îl sărută pe cel mai apropiat și-l masă, dar ea se feri și se ridică.
— Unde sunt?
Plapuma alunecă și-i dezvălui sânii față de aerul rece. Se cutremură și se acoperi cu propriile-i brațe.
— O să apară.
Îi sărută pieptul.
— Întotdeauna apar între doi îndrăgostiți.
Se îndepărtă de buzele lui și se așeză pe marginea patului, privind spre fereastră. Răcoarea-i ciupi sfârcurile, dar o ignoră. Se potrivea cu proasta sa dispoziție.
Henri spunea adevărul. Întotdeauna apăreau galanterii între doi oameni care se iubeau sincer… chiar și când, așa cum știa prea bine, sentimentul era nedorit, prost-primit și nepotrivit. Orice poem de amor, carte romantică și conversație chicotită între puștoaice confirma aspectul: o dragoste fără galanterii nu era deloc reală, ci doar afecțiune. Se destrămaseră căsnicii și căzuseră dinastii în lipsa unor galanterii ori surprinderea în public a unora greșite.
Atunci, unde era cea de la Henri? De ce trebuia mai degrabă să-și ascundă secretul față de el și toată lumea?
Se întoarse către bărbat, ai cărui ochi sclipeau sub razele reci de lună.
— Dar oare chiar ne iubim, Henri? Cu adevărat?
— Je t’aime, îi răspunse el.
O urmă de implorare în ton, parcă?
În mod uzual, o persoană nu i se adresa partenerului cu familiarul tu, în loc de politicosul vous, înainte de a se ivi galanteriile. Zéphine și Henri începuse – în glumă, nervoși, de probă – să se tutuiască după trei săptămâni de relație, când micuțele creaturi păreau doar să întârzie. Dar după luni întregi, vorbirea cu tu începea să-i pară Zéphinei o prefăcătorie, o copilărie prea lungită, precum prefăcătoria de a crede în Moș Crăciun mult după vârsta potrivită.
— Fără ele nu-i același lucru. Atunci când suntem împreună ar trebui să se cuibărească între noi niște mici prieteni calzi și vii, iar când nu, ei să ne amintească de celălalt. Așa… parcă doar ne prefacem că avem o relație.
— Je t’aime, repetă Henri, iar de data aceasta chiar părea ușor disperat.
Femeia nu-i răspunse în cuvinte. În schimb, îl sărută.
Cuvintele ar fi impus folosirea unui pronume.
O vreme se descurcară fără vorbe.
După aceea rămase trează, întinsă în beznă, privind dansul lunii într-o băltoacă de pe acoperișul de vizavi și ascultând freamătul porumbeilor din hulubăria vecinului.
De fapt, Henri nu era chiar tot ce și-ar fi dorit de la un iubit. Da, era bun la suflet și blând și fermecător de pasional în entuziasmul său pentru electricitate și alte aspecte ale modernității. Și generos, chiar foarte generos, în comparație cu artiștii săraci printre care se învârtise la început, după venirea în oraș. Dar nu era vreo mare frumusețe și nici foarte cizelat – era înnebunit după acele voyages extraordinaires ale lui Jules Verne – iar la estetică nu era priceput chiar deloc. În artele creative nu avea nici talent, nici ambiție și se mulțumea să fie doar spectator. Uneori se întreba ce-o fi atras-o la el în salonul lui Darius.
Era un băiat bun, dar nu era Darius.
Însă… nu de aceea-i lipsea galanteria pentru el. Ca puștoaică avusese mai multe – niște creaturi jigărite și împiedicate, născute drept urmare a unor pasiuni neîmpărtășite și a unor amoruri adolescentine nechibzuite, ce apăreau și se ducea la fel de repede ca și furtunile de vară. Mai mult ca sigur că sentimentele sale pentru Henri, chiar și așa imperfect, erau cel puțin la fel de profunde? Și nu se punea problema să-și fi pierdut la maturitate abilitatea de a forma galanterii, dimpotrivă…
— Te-ai trezit, spuse el.
Tresări și se întoarse pe partea cealaltă, iar bărbatul se o privea.
— Și tu.
El surâse, cu dinții extrem de albi sub razele de lună.
— M-ai tutuit.
Într-adevăr, așa făcuse, în mod inconștient. După ce realiză semnificația vorbei, se trase lângă el și se lipi de pieptul său cald și pufos.
— Je t’aime, recunoscu. Je t’aime beaucoup.
— Atunci… declamă Darius, cu o mână întinsă peste piept și un deget ridicat în sus, primarul ar trebui să declare ziua sărbătoare publică! Așa nu s-ar mai putea căsători nimeni!
— Nu, nu, și mai și! strigă Zéphine. Ar trebui să-i ordone Claudettei să se mărite cu Pierre!
Darius rânji larg.
— Și cum fix asta vrea…
— Nu ar mai putea!
După care Darius, Zéphine, Dahlia și Jean-Michel țipară la unison:
— Din cauza blestemului!
Explicația obișnuită pentru orice întorsătură ridicolă de situație.
Hohotiră toți isteric, până și Henri, care de obicei le ținea companie, dar le ignora conversațiile.
Serata începuse destul de calm, cu Zéphine prezentându-i lui Darius un teanc de foi ca să le răsfoiască în salonul Dumouchelilor. În pofida tuturor discuțiilor din ultimele săptămâni despre piesa ei, o farsă exuberantă cu zâne, blesteme și iubiri pasionale, denumită Le Progrès tortueux de l’amour, textul nu i-l arătase până atunci. Și nici nu ar fi făcut-o vreodată, dacă nu ar fi convins-o Henri – așa că, pe măsură ce Darius trecea foarte încruntat printre file, se simțea tot mai convinsă că totul fusese o mare greșeală și că ar fi trebuit să-l strângă pe Henri de gât pentru că venise cu ideea. Dar apoi Darius termină ultima pagină. Tot cu încrețituri pe frunte, o privi și spuse:
— E chiar bună.
Zéphine se simți mai entuziasmată decât putea formula în cuvinte, din mai multe motive. Dar, firește, nu era sigură cum să continue intriga și discuția despre subiect evoluase treptat într-un torent impetuos și gălăgios de idei.
Când soții Dumouchel se duseră la culcare pe la ora 10, conversația – încă extrem de agitată – fu continuată la o cafenea din apropiere. Majoritatea scaunelor erau urcate pe mese, cu picioarele în sus, într-un colț dormeau o grămadă de galanterii, iar ultimul chelner căsca și se tot uita cu înțeles la ceas. Dar Zéphine și Darius și restul găștii nu voiau să plece acasă – ori să renunțe la explozia amuzantă și incandescentă de creativitate, iar localul nu se închidea cât plătea Henri rând după rând de cafele.
Darius își privi ceasornicul și exclamă:
— Mon dieu! E trei noaptea! Iar de la nouă eu am repetiție.
Se ridică, își luă haina și făcu o plecăciune spre Zéphine.
— O seară deosebit de fermecătoare.
Ceva mai târziu, Zéphine realiză că nu auzise clopoțelul de la ieșire. Îngrijorată că poate apăruse vreo încurcătură cu nota, se uită peste umăr și îl zări pe Darius în ușă, nemișcat. Părea șocat.
Îi urmări privirea înapoi spre masă și văzu că Dahlia și Jean-Michel și Henri încă dezbăteau piesa, foarte animați.
Piesa ei.
Fără el.
Nu se mai văzuse așa ceva. Petrecerile se încheiau întotdeauna odată cu plecarea lui Darius.
Zéphine se uită iar spre Darius, îi prinse privirea și ridică din umeri, a scuze.
El își scoase pălăria în fața ei – nu fără o urmă de ironie – și dispăru în noapte, iar clopoțelul clincheti vesel în urma sa.
Pentru o clipă chiar îi păru rău de bărbat. Dar trecu repede peste moment, încântată de întrebarea Dahliei despre ce ar face zânele dacă totuși Claudette s-ar mărita cu Pierre.
Marțea următoare, Zéphine tocmai se pregătea să se bage în pat când auzi ciocănituri la ușă. Surprinsă și oarecum îngrijorată, o întredeschise.
— Henri! șuieră ea.
— Îmi cer scuze că apar așa târziu și neanunțat, mon petit chou, dar am vești urgente.
— Eu, ăăă… e dezordine. Of, stai o clipă.
Trecu mai mult de o secundă până deschise ușa – gâfâind și cu inima bubuind – și-l invită înăuntru.
— Îmi cer mii de scuze că te-am făcut să aștepți, mon coeur.
El se uită în jur, înainte de a lua loc pe un șezlong.
— Nu-i chiar așa haos, observă.
— Ei, nu-s foarte ordonată dacă nu aștept musafiri.
Își îndreptă furoul.
— Ziceai că ai vești urgente?
El își drese glasul.
— Mi-am petrecut seara în compania unui… domn foarte remarcabil. Ai auzit vreodată de doctorul Philippe Gavreau?
— Nu…
— Mi-a fost prezentat de niște colegi din clubul pasionaților de Jules Verne. Are niște metode… neortodoxe, ce-i drept, dar cică a vindecat niște cazuri uluitoare.
Zéphine simți că i se usucă gâtul și-l prinse pe Henri de mână.
— A vindecat? Ce a vindecat?
— A, nu te îngrijora! Doctorul Gavreau e specialist în problemele cu galanterii.
— Dar ele nu se îmbolnăvesc!
— Nu în sine. Există însă lucruri ce le fac să se stingă, nu? Sau să nu apară deloc? Gavreau mă asigură că ne poate scoate galanteriile la iveală. Deși va fi nevoie de câteva ședințe…
Zéphine își feri privirea de cea intensă și rugătoare a lui Henri.
— Imposibil. De galanterii se ocupă pețitoarele și psihologii, nu doctorii.
Henri o strânse de mână ca să o încurajeze.
— Așa cum spuneam, are metode neortodoxe. Dar nu ai fi dispusă să-l asculți? Măcar o programare?
Îi duse mâna la buze și i-o sărută ușor.
— Pentru mine?
Nu avu încotro și-i surâse.
— Of, bine.
Cabinetul doctorului Gavreau se afla în arondismentul 18, o zonă nu foarte exclusivistă, însă era decorat cu bun gust și bine mobilat, deși micuț. Doctorul, un bărbat scund și rotunjor cu pince-nez și papion, îi întâmpină și-i rugă să se așeze confortabil, după care le aduse ceai și biscuiți.
Două galanterii, ambele micuțe și foarte cuminți, îi țineau companie, întinse la picioarele sale. Le prezentă:
— Aceasta e pentru soție, cealaltă a amantei.
Zéphine nu fu impresionată de dezvăluire, dar Henri zise:
— Vă felicit, domnule doctor. Se tolerează foarte bine.
— Așa-i.
Doctorul zâmbi și-și atinse nasul cu vârful degetului.
— O dovadă că tehnicile mele funcționează.
Închise ușa cabinetului și se așeză în spatele unui birou.
— Galanteriile nu-s creaturi naturale, firește, începu el, privindu-i pe Zéphine și Henri printre degetele încrucișate. Existența lor este considerată de unii semn că există Dumnezeu, de alții dimpotrivă. Nu iau formă pentru niciun alt animal de pe pământ, doar la oameni. Apar ca masculi sau femele, conform sexului persoanei iubite, dar nu se împerechează și nu se reproduc. Mănâncă, dar nu excretează. Și deși slăbesc dacă nu-s hrănite, nu mor de foame, nici din lipsă de aer.
Zéphine tuși, deranjată de discuție.
— Bineînțeles că nu, domnule doctor. Sunt doar niște proiecții în lumea fizică a dorințelor și emoțiilor stăpânilor.
— Sunteți foarte bine informată, Mademoiselle. Au totuși greutate, ocupă spațiu, emană un câmp electric similar – dar nu identic – oricărui animal. Alte emoții umane produc astfel de creaturi? Ura? Invidia? Gelozia? Nu!
Lovi biroul cu palmele, iar Zéphine tresări.
— Strict iubirea are această putere, Mademoiselle.
— Și mă rog de ce, domnule doctor?
— Habar nu am! ridică el din umeri, își desfăcu brațele și izbucni în râs. Dar e un fapt că galanteriile există în sens fizic, iar vitalitatea lor o reflectă pe cea a relației. Nu ar putea rezulta că e valabilă și reciproca?
— Ruperea unei relații prin înfometarea galanteriei e doar o poveste de adormit copiii, pufni Zéphine.
Își lăsă ochii în jos.
— Oricum, recunoscu aproape în șoaptă, nici nu funcționează.
— Nu, Mademoiselle, nu funcționează. Însă există alternative.
Se ridică și-i invită în sala de operații.
Dinăuntru lipseau obișnuitele depresoare pentru limbă, masa de examinare și borcanele cu iod și glicerină. În schimb, se vedeau două scaune ajustabile, asemănătoare cele de la dentiști, conectate prin cabluri groase de o cutie mare cât un aragaz. Din metal lăcuit, împodobită simplu cu modele aurii de viță, avea patru picioare solide și era plină de butoane, mânere și capace de acces. Pe partea superioară se înghesuiau curele, rotoare, cabluri și sârme, încoronate de un disc transparent cu diametru de 50 de centimetri, dungat cu linii metalice sclipitoare.
Încăperea avea un iz astringent de electricitate, metal și dezinfectanți.
— Iată minunata mea machine d’amour électrique! proclamă doctorul, cu pasiune.
— Machine d’amour? exclamă Zéphine. E înspăimântătoare!
— Nu vă speriați, Mademoiselle. Vă asigur că nu e periculoasă. Am stat personal în acel scaun de multe ori.
Deschise o ușă mare de pe partea frontală a mașinăriei și le arătă un compartiment căptușit cu metal lucios.
— Acolo băgăm galanteriile. Vibrațiile eterice ale aparatului le slăbesc sau întăresc, în funcție de cum reglăm acest rotor.
— Oribil, își feri ea privirea de îngrozitoarea mașinărie. Bine că nici nu avem galanterii pe care să le chinuim în monstruozitatea aceea.
Dr. Gavreau și Henri schimbară o privire scurtă.
— Draga mea, vorbi Henri pentru prima dată de când ajunseseră, trebuie… să discutăm despre ceva.
— Nu aici. Nu de față cu… chestia aia.
Se întoarseră în cabinet și închiseră ușa, dar îi era greu să ignore prezența apăsătoare din camera vecină. Doctorul Gavreau îi oferi o țigaretă, pentru a-i calma nervii. Deși nu era fumătoare, o acceptă și o uită în scrumieră, fumegând.
Henri își întoarse scaunul pentru a o putea privi în față și-i luă ambele mâini.
— Sunt conștient că nu acesta e cel mai potrivit moment pentru o discuție, dar trebuie să-ți mărturisesc ceva și să îți pun o întrebare foarte serioasă.
Zéphine simți că-i bubuie inima în piept. Incapabilă să articuleze cuvinte, doar aprobă din cap.
— Când l-am cunoscut pe domnul doctor Gavreau și am discutat despre situația mea… a noastră, mi-a zis că, din experiența sa, eșecul formării unei galanterii este urmarea interferenței unei relații deja existente… nerecunoscute.
Zéphine se holbă întrebătoare la el, dar înainte de a spune ceva Henri înghiți în sec și continuă.
— I-am spus ce o să-ți mărturisesc și ție acum.
Înghiți iar de câteva ori și își ridică ochii spre tavan, clipind rapid, înainte de reveni cu privirea la Zéphine. Ochii îi luceau de lacrimi pe cale să izbucnească.
— Am ascuns o galanterie de tine. Știi porumbeii de pe acoperișul vecinului? Nu există așa ceva. Acolo ascund eu creatura când vii pe la mine.
Trecu o vreme până fu în stare să-i răspundă. Șopti:
— Cu cine?
— Cu… Darius.
— Firește.
Strânse tare pleoapele, dădu din cap, trase cu greu aer în piept și-l suflă pe nas. Cineva îi puse în mână un pahar rece. Din instinct, luă o înghițitură. Apă.
— Și ați…?
— Nu, Zéphine, niciodată.
Expresia lui Henri era cât se poate de sinceră.
— Biata creatură nu are pereche. Dar, oricât încerc, nu pot scăpa de ea.
Zéphine izbucni în plâns.
După o vreme, natura hohotelor se schimbară. Spasmele silențioase ce-i zguduiau pieptul alunecară în râs.
— Nu-mi vine să cred.
— Ba-i adevărat, iubirea mea!
— Nu, îl contrazise ea, deja chicotind aproape isteric. Nu râd pentru că nu te cred pe tine, dragul meu. Ci pentru că – și pufni tare pe nas – am și eu una! La fel ca tine!
Henri și doctorul Gavreau schimbară iar priviri. Expresia tânărului era una de… dezamăgire? Uimire? Resemnare? Doctorul doar părea enervant de încântat de sine.
— De-asta m-am ferit să mă vizitezi neanunțat. A trebuit să închid bietul animăluț în dulapul cu mături.
Hohotele de râs cu lacrimi se liniștiră și își șterse nasul cu manșeta. Doctorul îi oferi o batistă și ea o acceptă, recunoscătoare.
— Biata ființă, mai spuse.
— Bieții noi, îi replică Henri.
Surâse, deși obrajii lui încă erau umezi.
Îi zâmbi și Zéphine, apoi dădu din cap. Întreaga situație era prea tragică pentru a fi amuzantă și prea ridicolă pentru a fi tragică. Dar erau blocați.
Discutară toată seara, chiar și după ce se întunecă. Henri voia să dea o șansă oribilei mașinării a doctorului Gavreau, ca să slăbească galanteriile nedorite sau chiar să scape de ele; Zéphine nu-și putea imagina ceva mai înfiorător. Până la urmă, Henri cedă față de opoziția ei fermă – deciseră ca pur și simplu să discute cu Darius.
Dar, spre uimirea Zéphinei, nu apucară să-l caute pe Darius, fiindcă poșta de a doua zi dimineață le aduse o invitație urgentă de la el, în care insista – de fapt, le poruncea – să i se alăture amândoi la prânz, chiar în aceeași zi.
Darius ajunse ultimul și intră în cafenea ca o furtună, cu un “Bonjour!” plin de încredere și pupături pe obraji în stânga și în dreapta.
— Tare mă bucur să văd că mi-ați acceptat invitația! spuse și se așeză lângă ei.
— Da, și noi… începu Henri, dar fu întrerupt de Darius.
— Orice ai vrea să-mi spui, nu poate fi la fel de important.
Se aplecă spre ei și-i trase mai aproape, cu un aer conspirativ.
— Tocmai am semnat un contract de închiriere a Théâtre des Capucines!
— Bravo! exclamă Zéphine.
Știa că dramaturgul își căuta de mai multe luni un loc bun pentru a-și pune în scenă piesa Daphnis et Chloé.
— Dar Capucines nu e… cam mare?
— Nu pentru planurile mele.
Cu un rânjet larg, scoase din buzunarul hainei un teanc de foi și le întinse peste masă.
Zéphine și Henri se aplecară să citească prima pagină.
La rubrica „titlul spectacolului”, cineva scrisese de mână Le Progrès tortueux de l’amour.
Iar perioada stabilită era peste doar șase săptămâni.
Zéphine simți că-i fuge tot aerul din plămâni.
— Dar, dar… Daphnis et Chloé?
— Pah! zise Darius și flutură o mână a respingere.
Lăsă cu blândețe o mână pe spatele Zéphinei.
— Îți urmăresc progresele de ani întregi, să știi. Iar în ultimele luni mi-ai demonstrat că adevăratul meu talent nu e cel de autor. Sunt de fapt un regizor, draga mea, nu un dramaturg. Dar tu… tu ești un geniu! Și farsa ta minunată va fi vehiculul care mă va purta – nu, care ne va purta – spre gloria pe care o merităm cu vârf și îndesat!
— Dar nici nu-i terminată!
— Detalii, dragă, simple detalii. Are o structură excelentă, asta contează. Tot ce mai stă între noi și succesul până la cer sunt distribuția, costumele, scenografia, luminile, efectele scenice, publicitatea… ah, și firește finanțarea.
Se întoarse către Henri.
— Sunt convins că nu ai nimic împotrivă să oferi tu fondurile pentru debutul spectaculos al Zéphinei?
— Ei bine, eu… cu ce pot…
— Bravo! bătu Darius din palme și le frecă scurt. Bun, ce fătucă norocoasă va primi rolul Claudette?
Zéphine rămase așezată și fermecată pe măsură ce, într-o furtună de mâzgălituri pe șervețele, propria sa piesă începea să capete formă pe masă, sub ochii ei.
Patru săptămâni trecură ca-n ceață. Nu-și imaginase vreodată că vor fi atâtea detalii, atâtea decizii, atât de multă muncă, pentru a pune o piesă în scenă. Când nu rescria la intrigă, era la repetiții cu actorii, la întâlniri cu scenografii, aproba materiale textile sau se contrazicea cu tipograful despre culoarea părului eroinei pe afișe. Și, în tot acest timp petrecut împreună cu Henri și Darius, nu găsiră nici măcar cinci minute ca să discute despre problema cu galanteriile.
— E imposibil! i se plânse într-o seară lui Henri, în pat. E mereu atât de ocupat ba cu regia, ba cu recuzita și publicitatea…
— Și cheltuitul banilor mei…
Zéphine oftă.
— Da, și cu asta.
Se întrerupse și-și țuguie buzele.
— Dar cu zânele cred că are dreptate.
Trei zâne aveau roluri importante în Le Progrès tortueux de l’amour. Veniseră la audiții sute de actrițe, dar niciuna nu fusese acceptabilă în opinia Zéphinei. Cele care arătau cum trebuie – silfide micuțe, cu structuri delicate – nu transmiteau forța impunătoare pe care, după ea, ar fi trebuit să o posede niște ființe ocazional înspăimântătoare. Dar actrițele cu vocea și prezența scenică potrivită erau femei solide, care ar fi arătat ridicol pe lângă mignona aleasă drept Claudette.
Ideea genială de a apela la marionete îi venise lui Darius. Ele puteau fi de exact mărimea dorită și să zboare, iar vocile să aparțină celor mai puternice dintre actrițe, indiferent de aspectul acestora. Găsise o artistă talentată, Marie-Christine, care le și meșterea, le și manevra pe scenă – iar creațiile ei erau foarte reușite și se deplasau cu vivacitatea necesară. Dar nu era ieftină – de fapt, angajarea ei și a echipei sale pentru a construi și opera trei marionete, în termen de doar două săptămâni, urma să preseze bugetul până la limita sa extremă.
Henri oftă.
— Chiar m-am tot gândit la ele și m-am documentat. Se joacă acum la Londra o piesă cu o zână. E compusă dintr-un clopoțel și un cerc de lumină.
Zéphine strâmbă din nas.
— A, nu ar fi de ajuns. Zânele noastre sunt mult mai impresionante decât un cerculeț de lumină.
— Exact. Ceea ce mi-a dat o idee. Există un fenomen natural denumit foudre globulaire – un glob plutitor de electricitate pură. Apar uneori la centrală și-s o priveliște remarcabilă. Sunt foarte strălucitoare și scot un fel de bâzâit jos. Miros a ozon, dar sunt inofensive. Cred că pot asambla un aparat care să creeze și controleze astfel de fulgere globulare.
— Da, așa ceva da! Nu ar fi scump, însă?
El îi făcu cu ochiul.
— Putem strecura o notă în program: „Această piesă este dedicată angajatorului nostru, care ne-a oferit mai mult decât bănuiește”.
— Mon cher ingénieur, îl sărută ea. Dar trebuie să-l convingem și pe Darius să lucreze cu ele.
Când pronunță numele lui Darius, galanteria ei pentru bărbat sări în pat și se cuibări, torcând, între femeie și Henri. La început i se păruse ciudat să o aducă în apartamentul lui Henri, iar biata creatură fragilă încă se ferea de cea a bărbatului pentru dramaturg, însă recunoașterea existenței sale fusese o mare ușurare.
Henri mângâie animăluțul sub bărbie și galanteria își închise ochii de plăcere.
— Da, tipul poate fi de-a dreptul enervant.
Oftă.
— Dacă nu ar fi atât de atractiv, cred că l-aș strânge de gât.
O săptămână până la premieră. Se mutaseră la Théâtre des Capucines, care forfotea de muncitori vopsind decoruri, cusătorese care ajustau costume și actori ce-și repetau rolurile în toate colțurile posibile. Și firește, din moment ce artiștii erau artiști, printre picioare li se încurcau de două-trei ori mai multe galanterii decât normal și în fiecare zi apăreau altele noi.
Darius, regizor și dramaturg, făcea ședințe la o măsuță improvizată peste cele mai bune scaune din orchestră, unde veneau toți din distribuție și echipa tehnică să-i prezinte omagiile. Zéphine, ca autoare, și Henri drept regizor de efecte scenice, îl încadrau de-o parte și alta precum o regină și-un prinț moștenitor. Trioul petrecuse ultimele săptămâni împreună aproape constant, iar relația lor evoluase într-o camaraderie atât de intimă, încât se exprima prin pupici și câte un braț întins lejer peste gât.
Ar fi fost de-a dreptul fericiți, dacă nu ar fi avut atâtea de făcut. În condițiile date, Zéphine se simțea mai tensionată decât o coardă de pian.
Aveau probleme cu finalul. Rezolvarea triunghiului amoros dintre Claudette, milionarul fermecător Pierre și Jean-Paul, livratorul zăpăcit, dar bun la suflet, nu ieșea deloc mulțumitoare, indiferent câte zâne implicau. Dacă-l alegea pe Pierre, părea insensibilă; dacă-l prefera pe Jean-Paul, cam prostuță. Cum finalul nu era cert, și Darius, și actorii, ba până și costumierele simțeau că au dreptul să sugereze, ba chiar să pretindă, schimbare după schimbare în poveste. Treptat, ideea ei minunată începea să se dilueze într-o ciorbă fără cap și coadă.
Deja se gândea la „intriga piesei”, nu la „intriga mea”; la cât de mulți își băgaseră nasul, rezultatul semăna mai mult cu apa murdară în care și-a spălat pensulele vreun pictor, decât uneia proaspete de izvor. Nu-și putea închipui ce văzuse Darius în scenariu de-și risca reputația și atâția bani – de fapt, atât de mulți din banii lui Henri – pentru a-i produce piesa.
Însă relația ei cu Henri suferi și mai mult decât intriga. Prins între slujba de la CGO și lucrul la cabinet des fées, cum îi spunea cutiei care producea și controla globurile de electricitate, nu mai avea cine știe cât timp de somn – iar pentru Zéphine absolut deloc. Devenise tăcut și încruntat, doar cu vreun salut gutural pentru ea când intra și ieșea vijelios din teatru. Mirosea a metal și ozon, iar fața îi părea veșnic întunecată.
Aproape că i se păreau binevenite orele în care se lupta să nu adoarmă la serviciul de la gară, un scurt interval de normalitate în viața ei și un loc unde cea mai grea decizie de luat era dacă mai trebuiau comandate foi crem înainte de sfârșitul lunii.
Deocamdată, ajunseseră la prima repetiție completă, cu toată scenografia. Practic tot spectacolul în afară de costume, dar cu schimbări de recuzită, reflectoare și efecte scenice. Ar fi trebuit să se desfășoare neîntrerupt, cu fiecare scenă de exact durata stabilită pentru premiera reală – însă de fapt avuseseră niște probleme tehnice cu luminile în scena 3 din primul act și de acolo se cam împotmoliseră. Era aproape 10 noaptea și nu trecuseră nici la scena 4.
Henri mocnea în scaun, de cealaltă parte a lui Darius. Ar fi trebuit să fie prima demonstrație publică a noului său cabinet des fées, dar zânele nu apăreau până în scena 9 – iar pe măsură ce se lungeau, proasta lui dispoziție devenea tot mai evidentă.
— E ora 10! strigă careva din culise și toți izbucniră în gemete și aplauze ironice.
Tehnicienii primeau un bonus de 50 % după ora 10.
— Imbecili, mormăi Henri.
Zéphine se întinse peste Darius și-l atinse consolator cu mâna, dar el i-o înlătură nervos.
Orele curseră mai departe. În sfârșit, după ce repetară de trei ori finalul scenei 8 din primul act, tehnicienii reușiră să termine cu schimbarea decorului. Henri se aplecă în față, cu palmele strânse pe genunchi, în așteptarea debutului zânelor sale.
Scena rămase întunecată.
Liniște absolută, în afară de forfoteală, dres glasuri și înjurături șoptite.
În cele din urmă, scenograful ieși din culise, cu scenariul gros la subțioară, și plesni din palme pentru a le atrage atenția. Se aprinse un reflector și fu orientat spre el.
— Avem niște probleme cu trucul electric, spuse, ferindu-și ochii de fasciculul orbitor, și cum e trecut de miezul nopții, tehnicienii ar vrea să ne oprim și să reluăm mâine.
Anunțul fu primit cu aplauze și câteva urale slabe.
Darius ridică din umeri, expresiv, și se întoarse către Henri.
Pentru un interval destul de lung, Henri doar rămase încremenit și roșu de furie. După un timp exclamă un „Eh, bien!”, se ridică și plecă printre rândurile de scaune. Zéphine sări în sus și goni după el.
— Henri!
Darius o prinse de braț și-o opri, protector.
— Lasă-l să iasă afară singur și să se descarce. Tuturor o să ne prindă bine un somn bun peste noapte.
Zéphine îi aruncă o privire aspră și se grăbi pe urmele lui Henri.
Îl prinse din urmă după vreo 50 de metri. Ploua rece pe boulevard des Capucines și rarii trecători se grăbeau spre case, cu frunțile plecate. Un tramvai electric trecu pe lângă ei, zdrăngănind și împroșcând scântei din cabluri.
— Nu pot continua șarada asta, îi spuse el când îl ajunse, din fugă.
Nu se obosise să-și ia pălăria sau pardesiul și nu părea să-i pese că are cămașa atât de leoarcă încât se vedea prin ea.
Zéphine tremură și strânse din umeri. Și ea ieșise tot fără pălărie sau pardesiu.
— Vino înapoi. Te rog.
— Nu.
Întinse mâinile spre ea și o prinse de umeri.
— Nu mă întorc nici la teatru, nici la Darius, nici măcar la tine, inimioara mea. Decât dacă veniți amândoi cu mine la doctorul Gavreau.
Își lăsă ochii în jos, cu șuvoaie de apă șiroindu-i prin păr și din vârful nasului.
— M-am săturat de toate ifosele astea teatrale, Zéphine. Vreau o relație adevărată, o legătură bazată pe încredere și respect reciproc. Gavreau susține că poate realiza așa ceva, dar numai dacă suntem prezenți toți trei.
Ea se cutremură numai la gândul de a reveni în acel loc și la mirosurile sale de dezinfectanți și electricitate.
— Bine, dar… tu chiar crezi că mașinăria aia înspăimântătoare ne poate scăpa de galanteriile pentru Darius?
Henri ridică din umeri.
— Nimic altceva nu pare să funcționeze.
Prin băltoace răsună un șir de pași grăbiți. Zéphine își ridică privirea și-l văzu pe Darius, care îi urmărise în ploaie. Chiar și în acea stare de nefericire, tot se simți impresionată de gest.
— Darius, Henri vrea să mergem cu el la doctorul Gavreau.
— Ce? La șarlatanul ăla?
Henri se încordă.
— Dacă nu accepți, îmi retrag imediat și susținerea financiară și aparatul.
Darius își strânse pumnii.
— Nu e prea târziu pentru marionete. Și pot găsi alți finanțatori.
Zéphine se apropie de Henri și-l luă pe după umeri. Deși avea pielea rece pe sub cămașa fleașcă și tremura, rămase ferm, iar în acea clipă simți că îl iubește și mai tare. Se îndreptă și ea și-i susținu cu tărie privirea lui Darius.
— Poți găsi și altă piesă?
Într-un final, se întoarseră la teatru și se așezară pe scaunele orchestrei, cu umerii uzi și tremurători ascunși pe sub pardesiuri și cu fețele deloc arătoase în lumina lămpii de noapte, un bec singuratic și chior ce se străduia să apere sala de fantome. Toți membrii vii ai distribuției plecaseră de mult.
Deși Henri provocase criza, mai mult vorbi Zéphine.
— Je t’aime, Darius, îi mărturisi. Te iubesc de mai mulți ani… cu disperare, fără speranțe, de la distanță… și deși nu am mai avut vreodată curajul să ți-o spun, dragostea mi-a supraviețuit în inimă precum o păsăruică abandonată.
— Moi aussi, fu tot ce reuși Henri să adauge și nu era prea clar dacă picăturile ce i se scurgeau peste bărbie erau stropi de ploaie sau lacrimi. Moi aussi, exactement.
Darius scoase o batistă din buzunar, dar descoperi că era udă. Cu un surâs ironic, o desfăcu, îi șterse fața lui Henri, îi prinse bărbia, i-o ridică și îl sărută cu delicatețe. Apoi pe Zéphine.
— Of, dragii mei, îmi pare rău că am fost atât de neatent la sentimentele voastre. Știți că am tendința să… mă concentrez intens asupra muncii mele.
Clătină din cap.
— Am fost un prost.
Henri îi prinse ambele mâini.
— În ultimele săptămâni am vorbit de câteva ori cu doctorul Gavreau. Singur, se întoarse către Zéphine și recunoscu. El crede sincer că ne poate ajuta cu mașinăria sa. Zice că poate să ne scape, atât pe Zéphine, cât și pe mine, de galanteriile lipsite de reciprocitate, ca să ne putem dezvolta o afecțiune permanentă, însă trebuie să fii și tu prezent la tratament.
Darius miji ochii.
— Și prețul? Știu cum lucrează astfel de șarlatani.
— Pah, flutură Henri o mână. Mai nimic, față de costurile piesei de teatru. Și pentru mine e mult mai important.
Se întinse către Zéphine și o luă și pe ea de mână.
— Pentru noi. Vă rog.
Darius duse palma stângă a celuilalt bărbat la buze și îi sărută nodurile degetelor.
— Fie. Măcar pentru cât simt că vă datorez din anii în care v-am neglijat.
Se întoarse spre Zéphine pentru un pupic pe obraz, dar, când îi simți respirația caldă pe obraz, ea nu se putu abține și se răsuci, astfel că li se uniră buzele.
Ochii bărbatului se măriră pentru o clipă. După aceea, se închiseră la loc și îi răspunse la sărut.
Recuzita pentru primul act includea și un divan mare și confortabil.
Care se dovedi suficient de mare și pentru trei persoane.
Restul nopții fu destul de plăcută, dar nu schimbă nimic în privința galanteriilor. Așa că, după un sfârșit de săptămână extrem de încărcat de repetiții, căscat și ocheade cu subînțeles, făcură o programare la Gavreau. Drept urmare, marți dimineața se regăsiră la cabinetul său.
Înăuntru erau pregătite trei scaune, grupate într-un semicerc orientat spre aparat, iar doctorul Gavreau purta mânuși de cauciuc, ochelari întunecați care acopereau complet ochii și un halat alb și lung, cu guler înalt. Le întinse și lor câte o pereche asemănătoare de ochelari și le explică:
— Trebuie purtați, ca să vă protejeze de scânteile electrice.
Zéphine și-i puse. Erau incomozi și făceau ca totul să se pară verde. Se plânse:
— Mai că nu văd.
Spre rușinea sa, vocea îi dezvălui teama pe care o simțea.
Henri o prinse de încheietură și îi oferi un zâmbet pe care îl voia încurajator, însă, cu fața-i înverzită nenatural și ochii ascunși de propriii ochelari, arăta mai degrabă înfricoșător. Zéphine se forță să-i răspundă la surâs.
Doctorul Gavreau îi conduse la cele trei scaune, cu Zéphine în mijloc, și deschise capacul principal.
— Galanteriile, vă rog.
Zéphine își feri ochii în momentul în care îl închise și blocă. Biata creatură tremura cu asemenea spaimă și confuzie în ochi… mai rău decât atunci când o ascundea în dulap. Încercă, fără succes, să se calmeze cu o inspirare profundă. Măcar nu avea să dureze mult, își spuse.
— Și acum, proclamă Gavreau cu o voce teatrală care ei i se păru total nepotrivită pentru o operație medicală, La machine électrique du Docteur Gavreau!
Trecu în spatele aparatului, se aplecă și începu să rotească din greu la o manivelă mare. Curelele și scripeții de pe partea superioară a mașinii se învârtiră, iar discul transparent zbârnâi. Destul de repede se iviră scântei și străfulgerări electrice, trosnind de colo-colo peste obiect și umplând camera cu o cacofonie de lumini orbitoare și umbre, toate înverzite hidos de ochelarii Zéphinei. Trase aer în piept într-o încercare de a-și liniști inima ce-i bubuia și strânse dureros palma lui Henri cu mâna dreaptă, iar pe a lui Darius cu stânga.
Pentru mai multe minute îngrozitoare, învăluit de luminile coșmarești și izul de ozon, doctorul Gavreau dănțui în jurul mașinăriei, urmărind cadrane și reglând rotițe. În cele din urmă, cu un gest excesiv de dramatic, trase de un mâner masiv; roata se opri și electricitatea se stinse.
— Messieurs, Mademoiselle, vă puteți scoate ochelarii de protecție.
Își smulse obiectul oribil de pe nas și-l aruncă într-un colț.
— Gata?
Dr. Gavreau se aplecă și deblocă ușița principală.
— Trebuie să vă avertizez că nu întotdeauna apar diferențe vizuale de la prima ședință. Uneori e nevoie de câteva ca să…
Cavitatea metalică fusese aproape umplută de o singură galanterie masivă, pe care Zéphine nu o mai văzuse vreodată. Era mai degrabă disproporționată și multicoloră, cu pete maronii, aurii și albe. Scheună întrebătoare și sări afară, unde începu să adulmece prin cameră. Darius întrebă, poruncitor:
— Ce-i cu absurditatea asta?
— Și unde-s galanteriile noastre? adăugă Henri.
Aparatul era complet gol.
— Eu… ăăă… un asemenea fenomen… înghiți doctorul în sec. Trebuie să… să-mi consult notițele.
Ieși grăbit din sala de operație și fugi spre cabinet.
Zéphine se aplecă și scărpină galanteria între urechi. Creatura reacționă imediat: i se lipi de picior și începu să toarcă, mulțumită. Ochii ce se ridicară spre ea păreau straniu de cunoscuți.
— E simpatică.
Darius o mângâie și el, pe o latură.
— Este. Dar de unde a apărut?
Henri inspecta interiorul compartimentului metalic.
— Muchiile sunt sudate. Nu văd pe unde ne-ar fi putut înlocui galanteriile cu cea nouă.
Ființa tropăi până la el și îi linse palma. Neatent, o dezmierdă din obișnuință și continuă să cerceteze aparatul.
— Și doctorul părea surprins de rezultat.
— Cred că știu ce s-a întâmplat, îi răspunse Darius.
Avea vocea atât de serioasă, aproape îngrijorată, încât Zéphine și Henri se întoarseră spre el, mutându-și atenția de la animal către dramaturg.
— Probabil e noua voastră galanterie reciprocă.
Oftă.
— Tratamentul a funcționat și v-ați eliberat de mine.
Oftă iar.
— Aș fi vrut… Dar nu, nu-i important ce vreau eu. Important e să fiți voi fericiți împreună.
Își luă pălăria și pardesiul din cuierul de pe perete.
— Spectacolul trebuie să continue, după cum se spune, așa că deocamdată vă las să vă cunoașteți. Au revoir.
Când se întoarse el ca să plece, galanteria se desfăcu în două. Una mică, albă și creață, goni după Darius. Cealaltă, aproape identică în afară de culoarea aurie cu maro, rămase alături de Henri și Zéphine. Femeia strigă, uimită:
— Darius!
Bărbatul se întoarse. Cele două galanterii se învârtiră una în jurul celeilalte și se mirosiră, după cum se întâmplă de obicei la începutul unei relații noi, dar până la urmă se uniră din nou.
— Remarcabil, exclamă el.
Zéphine privi spre creatură.
— Henri, ia du-te în colțul acela îndepărtat. Darius, vino tu lângă mine.
De data aceasta, galanteria se desfăcu într-una de culoare închisă, ce rămase cu Henri, și alta albă cu maro, care fugi spre ea și Darius.
— Acum stai tu acolo, îi spuse lui Darius.
Își ținu respirația, cu inima bubuind în piept, și se îndepărtă de el…
Cea alb cu maro trecu printr-o nouă diviziune.
Aveau acum trei galanterii: una albă, una aurie și una cafenie. Cea maro, care o privea pe Zéphine cu evidentă afecțiune, semăna nițel cu cea pe care o dezvoltase anterior pentru Darius, dar mai robustă și mai fericită.
— Așa ceva… nu s-a mai văzut, spuse Henri și se aplecă să-i întoarcă urechiușele celei de la picioare.
— Nici eu nu am mai auzit vreodată de o astfel de situație, îl completă Darius. Întotdeauna apare o galanterie, la o pereche de îndrăgostiți.
Cele trei creaturi se uniră iar, fără vreo problemă, așa că ieșiră pe hol și dădură peste doctorul Gavreau, care mergea de colo-colo, concentrat. Zéphine îl pupă pe amândoi obrajii și-i strigă:
— Merci! Merci beaucoup!
Henri îi strânse viguros mâna.
— Uimitor, domnule doctor. Nu cred că a mai avut careva o asemenea realizare până acum.
— Da, păi, ăăă… mă bucur pentru voi, firește… dar, îmi cer iertare, trebuie să apară alt pacient în… ăăă, curând.
—Desigur, desigur, îl liniști Darius, cu un zâmbet larg. Vă înțelegem. Oricum, și noi trebuie să ne întoarcem la teatru.
Coborâră în stradă, trăncănind entuziasmați, iar galanteria alergă tot timpul fericită de la unul la altul, cât pe ce să-i împiedice. După cinci minute izbucniră în hohote, deși niciunul nu-și amintea de la ce pornise conversația.
În următoarea zi de luni, se întoarseră la cabinetul doctorului Gavreau fără să-l anunțe.
— Am vrut să vă aducem niște flori, îi spuse Zéphine și-i puse un buchet uriaș pe birou.
— Ce frumoase! exclamă doctorul. Și atât de multe!
— Mai avem destule la teatru, rânji Darius. Am avut parte de cronici fenomenale.
Zéphine strânse mâna doctorului.
— Și dumneavoastră trebuie să vă mulțumim pentru tot. Dacă nu ați fi făcut asta pentru noi – arătă spre galanterie, care i se așezase confortabil la picioare – poate că n-am fi găsit niciodată finalul perfect.
Darius fusese primul care realizase că zânele din piesă puteau face pentru personajele Claudette, Pierre și Jean-Paul ce făcuse dr. Gavreau pentru ei. Poate că propria lor relație era prea neconvențională pentru a fi prezentată pe scenă, însă Zéphine venise cu ideea ca zânele să îi combine pe Pierre și Jean-Paul într-o persoană unică, iar Henri dezvoltase un efect electric simplu, dar spectaculos, care-i înlocuia pe cei doi actori cu unul singur. Publicul fusese surprins și încântat.
— De fapt, voi trei ați făcut toată treaba, protestă doctorul.
— Trebuie să mărturisesc, admise Darius, că până ne-a apărut galanteria… m-am temut că nu sunteți decât un escroc.
Henri, care rămăsese timid mai în spate, îi oferi doctorului Gavreau un plic gros.
— Colegii mei de la Société centrale des ingénieurs ar fi încântați dacă ați accepta invitația să le oferiți o prezentare despre principiile de fizică pe care se bazează minunatul dumneavoastră aparat.
Doctorul fu șocat de cerere.
— Da, păi, ăăă… se bâlbâi. Mă tem că principiile sunt… adică mașina mea e rezultatul multor ani de… de experimente și reglaje fine. Eu, ăăă… știu doar că funcționează, nu și cum.
Își desfăcu larg brațele.
— Îmi pare rău.
— Atunci colegii mei ar fi încântați să vă ajute să analizați aparatul.
Doctorul clătină din cap.
— Mulțumesc pentru oferta foarte generoasă, dar va trebui să refuz.
Henri se aplecă spre el, cu o expresie intensă.
— Dar de ce? Ne-ați ajutat atât de mult, domnule doctor… în numele întregii omeniri, teoriile după care funcționează trebuie să fie înțelese și documentate!
Doctorul Gavreau se uită lung la plicul din mână, după care ridică ochii spre Henri.
— Sunteți foarte amabil. Dar mă tem că și eu trebuie să vă mărturisesc ceva.
Fără vreo altă vorbă, îi duse în sala de operație și deschise capacul lateral al mașinii.
În spatele acestuia… nu era nimic. În afară de compartimentul mare pentru galanterii, aparatul era doar o cutie goală, împopoțonată cu rotițe și mânere care nu erau conectate la nimic. Din loc în loc atârnau câteva cabluri.
— Deci chiar sunteți escroc? strigă Darius.
— Nu sunt escroc! protestă doctorul. Sunt un psiholog cu toate calificările necesare. Tehnicile mele chiar funcționează, după cum ați văzut, deși de obicei nu cu asemenea… rezultate neașteptate. Ca în majoritatea ramurilor psihologiei, pacienții în sine sunt medicamentul. Mașinăria are doar rolul să le sugereze starea de spirit în care să accepte ce știu deja.
Privi în jur la toți trei, cu o figură rugătoare.
— Messieurs, Mademoiselle… mi-ați împărtășit cele mai intime secrete. Sper că mă pot aștepta la aceeași discreție din partea dumneavoastră. M-am hotărât să vă divulg secretul aparatului, doar vouă, fiindcă pricepeți impactul psihologic real asupra publicului al unui efect teatral bine realizat… în acest caz un public din trei spectatori.
Se întoarse către Henri și-i luă ambele mâini.
— Și sunt convins: dacă o să le spuneți colegilor că modul de operare al mașinii mele este eficient, dar un secret profesional și nu poate fi documentat, o să vă creadă și o să mă lase în pace.
Henri păru uimit de cerere; Darius îl măsură pe doctorul Gavreau din priviri. Zéphine fu cea care rupse tăcerea, când puse delicat o mână pe umărul doctorului, peste jacheta din tweed.
— Ați făcut pentru noi ce nu poate nimeni altcineva. Suntem onorați de încrederea dumneavoastră și o să vă păstrăm secretul. Nu-i așa?
Privi în ambele părți și susținu privirile lui Henri și Darius până când amândoi își plecară frunțile a confirmare.
— Atunci gata, exclamă Darius și-și plesni palmele, din păcate noi trebuie să plecăm; avem o întâlnire la prânz cu domnul du Taillis de la Le Matin. Publicul ne așteaptă!
Și uite-așa, după o rundă generală de strângeri de mâini și pupături pe obraz, cei trei ieșiră la braț, cu galanteriile încurcându-li-se entuziaste printre picioare.
Tradus de Miloș Dumbraci
© Copyright 2012 by David D. Levine
Originally published in Beneath Ceaseless Skies, issue #108, November 2012 / publicat inițial în Beneath Ceaseless Skies, nr. #108, noiembrie 2012 – link aici: http://www.beneath-ceaseless-skies.com/stories/liaisons-galantes-a-scientific-romance/
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
