În acest fantasy poetic, Yukio, închisă în Casa de lângă Mare alături de alte fetițe doar pentru că sunt bănuite de puteri magice, aude Marea cum îi cântă, dar de văzut întrezărește lucruri mult mai înspăimântătoare. Care să fie adevărul? Și unde să fie oare locul ei, pe uscat ori sub valuri?
*
Hai înapoi, înapoi în Mare, acolo unde ți-e locul.
Tânăra femeie aruncă o privire prin firida înaltă de patru picioare și lată doar de unul. Jos, sub lumina argintie a semilunii, talazurile reci ale Mării licăreau de parcă ar fi oftat pe când alunecau spre plaja pietroasă. Cu o mână își strânse roba înfășurată peste trupul corpolent, iar cu cealaltă trase de oblon ca să-l închidă și să se adăpostească de furtuna îndepărtată, dar pe care o simțea cum se apropia.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
Femeiușca – sau mai degrabă fătuca, la cei paisprezece-cincisprezece ani ai săi – se uită la spuma albă și moale lăsată-n urmă de valuri peste țărm, încercând să găsească vocea care-o chema cu vorbe dulci, murmurate blând și trist.
Hai înapoi în Mare, așa cum tânjești.
Acolo. Ceva – o umbră, forma unei persoane pe jumătate înălțată dintre ape. Ah, dacă nu ar fi fost atât de sus în pagodă, tocmai la penultimul etaj! Sau dacă ar fi strălucit mai tare luna, poate ar fi deslușit vreo trăsătură, vreun semn despre cine-o striga.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
Mișcă din buze în tăcere, formând și ea cuvintele de-abia auzite, cântate de glasul de jos. Vocea unui bărbat? Da, un bărbat, mai mult ca sigur. Fata se aplecă ușor în afară și palma-i lăsă tivul robei de mătase, pentru a se așeza pe pervaz. Cine ești? ar fi vrut să strige.
— Yukio, ce te tot foiești acolo?
Sumiko, supraveghetoarea. Mâna bătrânei se strecură alături de cea a puștoaicei, apucă oblonul și-l trânti cu forță. Trosnet de lemn pe lemn, pocnetul cheutoarei găsindu-și locul.
— Yukio, pleacă de la fereastră.
Educatoarea trase și panourile de hârtie cerată peste deschizătura firidei și le zăvorî. Fata se lăsă condusă înapoi în cămăruța din fundul culoarului, spre patul ei îngust.
Chiar și-așa, cu fereastra închisă și oblonul tras, tot auzea șuieratul moale al valurilor: Hai înapoi, înapoi în Mare.
La capătul făgașului strâmt ce cobora prin râpa de ardezie, de-a dreptul pe deasupra plajei pietroase a Mării friguroase, se înălța o construcție înaltă și îngustă, din granit. Numele său oficial, Pavilionul de Primăvară, nu prea era folosit, pentru că și localnicii și țăranii din pustietățile sterpe de primprejur îi spuneau Casa de lângă Mare. Acolo erau trimiși din sate – uneori bunăvoie – copiii pentru care zeii voiau altceva decât să lucreze pământul ori să simtă în fiecare zi peste genunchi mângâierea apei calde din orezării. Cândva ar fi fost duși în mânăstiri ca să ridice osanale Sutei de Zei, sau alungați cu bătaia din sate și ar fi ajuns cerșetori. Dar acum sfârșeau în Casa de lângă Mare, iar ce li se întâmpla acolo era șoptit în zvonuri înspăimântătoare. Zvonuri, fiindcă niciunul nu se mai întorcea vreodată în cătunurile natale, la viața din colibele cu pardosea de pământ bătătorit și cu piei subțiri drept ferestre, la eternele mese de pește sărat cu legume uscate, murate sau fierte, la frigul picioarelor desculțe și-al hainelor prea strâmte, la roboteala nesfârșită.
Pentru Yukio, Pavilionul de Primăvară nu se dovedise chiar atât de înfricoșător precum spaimele copilărești, deși ciudat chiar că era. Trăia în Casă de vreo opt ani , o viață de ascultat povești bizare, neînțelese, de răbdat lecții aparent fără noimă, de căutat crabi în fiecare dimineață, alături de alte fete, de recitat imnuri plictisitoare seara, înainte de cină. Totul fără vreun rost vizibil. Supraveghetoarele ziceau că fiecare copil se va dovedi remarcabil – Yukio cică va controla vântul și valurile – dar cum urma să se ajungă la așa ceva, din lecții nu putea ghici.
Când se trezi în dimineața de după ce supraveghetoarea Sumiko o dusese în dormitor, aerul era umed și rece, iar furtuna presimțită gonea peste cenușiul nesfârșit al Mării. Ecourile unor triluri de flaut dublu din fildeș răsunau vag unul după altul – deci Ami, prietena sa, era deja la lecția de muzică.
O lăsaseră să doarmă până târziu, înțelese Yukio. Dacă Ami cânta deja la flaut, Yukio ar fi trebuit să fie pe țărm, ca să vâneze crabi mici pentru prânz, la fel ca-n fiecare dimineață. Chiar și-n cele furtunoase. Dormise mult, dar tot se simțea obosită. Cântul necunoscutului o urmărise-n vise – coșmaruri întunecate despre ape crescute, greu însă de reamintit. Căscă și ieși din așternuturi, se spălă pe față într-un lighean, își legă în coadă părul lung și negru, îmbrăcă cea mai călduroasă robă și încălță sandalele grosolane.
Sumiko o aștepta în hol, îngenuncheată și cu bărbia ușor plecată. Instructoarea bătrână ridică privirea spre Yukio când aceasta închise ușa, un panou subțire din lemn alb.
— Ce-ai visat? o întrebă de-a dreptul.
Yukio căzu în genunchi și-și plecă și ea capul.
— Bună dimineața, învățătoareo. Mă bucur să vă revăd.
— Nu mă lua cu lingușeli, fătuco. Ai întârziat și nu avem timp de prostii. Zi-mi ce ai visat.
Puștoaica se uită printre gene către supraveghetoare. Gura bătrânei era strânsă într-un nod de buze palide, o expresie pe care Yukio nu o mai văzuse vreodată: femeia era clar tulburată. Fata înțelese că străinul din Mare era important. Pentru o clipă, aproape că-i spuse educatoarei de ce rămăsese la fereastră, ascultând Marea cum îi cânta – nu pentru prima oară și, realiză cu spaimă, probabil nici ultima. Dar nu zise nimic despre chemare. Așa îi promisese lui Ami.
— Am visat valuri rostogolite peste bolovanii de pe țărm. Am văzut cum tot cresc, și cresc, și cresc.
Mâna stângă a bătrânei o apucă pe Yukio de bărbie și-i înălță privirea spre a ei.
— A venit apa până sus, în Casă?
Yukio clătină din cap pe cât putu, cu bărbia încă ținută de femeie.
— Nu știu. Nu-mi amintesc.
Palma dreaptă a supraveghetoarei se lipi de obrazul fetei. Nu atât de tare cât să doară, dar destul să-i dea capul pe spate. Copila alunecă și scăpă din strâmtoarea bătrânei.
— Să nu mai asculți Marea, Yukio.
Vocea educatoarei era la fel de aspră ca gresia ce pava drumul spre Casă.
— Credeam că va trebui s-o stăpânesc. Dar cum să fac asta, dacă nu o pot asculta?
— Văd că nu înțelegi nimic din ce încercăm să te învățăm. Puterile tale au limite, la fel ca toate puterile; dacă te repezi prea departe urmărindu-ți darul, se pot întâmpla lucruri rele. Îți repet, să nu mai asculți Marea.
— Nu mă pot stăpâni, răspunse Yukio, o șoaptă aproape.
— Ba o vei face, îi porunci Sumiko și se ridică în picioare.
Porni pe culoar, cu fața la treptele ce coborau spre celelalte etaje și cu spatele la fereastra încă ferm închisă. Nu-i făcu semn fetei s-o urmeze.
— Se va sfârși curând, i se mai auzi glasul de pe scară, bubuind către Yukio, încă ghemuită pe podeaua tare din fața dormitorului. Dar, până atunci, nu o mai asculta.
Slab, la fel de vag precum pașii educatoarei care se îndepărta, Yukio auzi și chemarea valurilor izbind țărmul pietros. Poate doar o închipuire.
În podul mic și înghesuit din vârful Casei puteau intra doar copiii, mai ales cei mici. Era întuneric și umezeală acolo, așa că le plăcea să și-l imagineze drept o peșteră unde ar fi putut avea aventuri, dacă ar fi fost lăsați. De-a dreptul sub el se afla clopotnița, care adăpostea un clopot mare de bronz și bârna lungă de care atârna pentru a fi tras și lovit când cei din Casă trebuia să fie chemați la rugăciunile de amiază, ori la cină. Dar spre sfârșitul dimineții locul era stăpânit doar de pescăruși, fâlfâind prin aerul rece care se strecura înăuntru prin deschizăturile laterale.
— L-ai auzit iar? o întrebă Ami.
— Vorbim în peșteră, gesticulă Yukio spre borta din tavan.
La o sută de picioare sub ele, valurile se izbeau de bolovani și Marea asculta.
S-au cocoțat pe scara folosită, presupunea Yukio, de supraveghetoare pentru a întreține clopotul și frânghiile sale. În pod chiar se găseau niște bucăți de stofă moale și un fel de lustru unsuros, singurele lucruri de acolo, dar Yukio nu văzuse vreodată pe careva folosindu-le. Totuși, trebuie că se întâmpla uneori: clopotul era sclipitor prin toate părțile unde nu era gravat cu hieroglifele unei străvechi rugăciuni pentru putere și protecție.
— Hai, spune-mi acum, insistă Ami.
Luă mâinile lui Yukio în ale sale și se așezară peste cârpele subțiri, dar chiar și-așa o oarecare pavăză față de răceala podelei. Se ghemuiră, deoarece crescuseră prea mari pentru un spațiu atât de mic – Yukio mai mult decât Ami, care era delicată precum un bibelou de porțelan și părea că nu va mai crește. Nu aveau altă sursă de lumină în afară de chepengul deschis către clopotniță, dar se simțeau apărate de lumea de afară, care nu putea pătrunde alături de ele.
— S-a întors aseară. A venit până la marginea Mării și mi-a cântat.
— De unde l-ai văzut?
— Fereastra din capătul culoarului. Acolo m-a găsit Sumiko. Și acum o oră m-a întrebat despre el.
Ami pufni.
— Nu i-ai spus că s-a mai întâmplat, nu?
— Nu, doar ți-am promis. E secretul nostru, spuse și se aplecă spre prietena sa pentru a-i lua mâna micuță în a ei, ceva mai grăsună.
Ami surâse și-și întoarse puțin capul, cu obrajii îmbujorați.
— De data asta am auzit mai mult din cântec, poate tot. Ascultă-l.
Începu să-l fredoneze cât de bine putea – nu prea bine, din moment ce nu luase vreodată lecții de muzică, în afară de imnurile de slavă pentru zei și spirite.
Hai înapoi, înapoi în Mare, acolo unde ți-e locul.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
Hai înapoi în Mare, așa cum tânjești.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
Când termină, simți un fior pe șira spinării.
După o vreme, Ami își ridică privirea către Yukio, serioasă.
— Chiar tânjești să mergi în Mare?
Yukio se gândi la prietena sa și clătină din cap.
— Nu. Vreau să rămân aici, cu tine.
— Chiar așa, n-o să ne despărțim niciodată.
Râse puțin și redeveni solemnă.
— Nu sunt educatoare, ca să știu, dar nu cred că s-a ajuns deja prea departe. Fereastra din capătul culoarului… nu-i așa rău. Nu ai coborât de la etaj, nu?
Yukio dădu aprig din cap, dar nu spuse nimic.
— Ce mi s-ar fi întâmplat? Marea e proastă, căci nu ar mai rămâne nimic din mine.
— Nu-i adevărat. O să fim amândouă stăpâne peste valuri. Marea o să vină când o chemăm și furtunile o să bubuie la porunca noastră. Dar a noastră, Yukio. Trebuie să stăpânim noi apele, nu ele pe noi.
Era măreție în cuvintele lui Ami, iar supraveghetoarele păreau s-o creadă și ele. Uneori – ca acum, cu Marea grăindu-i – Yukio credea și ea în viitorul promis. Semne prevestitoare o însemnaseră pe Yukio dinainte de-a se naște: un val mare aproape că-i distrusese satul când venise ea pe lume; iar Ami luase ființă într-un vârf de munte, pe o furtună atât de nimicitoare că-i dărâmase casa și-o expusese vânturilor și tunetelor, apărată numai de îmbrățișarea mamei sale îngrozite. Fusese clar că erau amândouă predestinate să fie vrăjitoare ale apelor. Educatoarele din Casă nu le putuseră explica prea clar vreo tehnică pentru așa ceva și erau destul de sincere cât să recunoască faptul că se mai și înșelau, iar uneori băiețeii și fetițele din Casă nu ajungeau nimic altceva decât bărbați și femei oarecare.
— De ce m-or vrea, cei de sub Mare?
— Ca să nu apuci s-o stăpânești?
Nu cine știe ce răspuns. Ori vreun răspuns, de fapt. Și chiar și acolo, în peștera lor din podul de sub acoperișul țuguiat în formă de valuri, zgomotul fluxului urca până la Yukio. Foarte slab, ascuns de țipetele pescărușilor.
Hai înapoi, înapoi în Mare, acolo unde ți-e locul.
Cât de puternic era cântul: își acoperise urechile cu palmele, se ascunsese pe sub pătura subțire și trântise ușa, dar tot îl auzea cum se întinde către ea, dinspre adâncuri.
Se dezveli și se întoarse. Căzu în genunchi și-și trase roba peste umeri, apoi se ridică în picioare. Se gândi să aprindă o lumânare, dar renunță la idee: mai mult ca sigur ar fi observat-o careva și ar fi pârât-o educatoarelor. Deschise încetișor ușa, iar dinspre culoar simți un miros încărcat, sărat. În penumbra luminată vag de lampa de veghe singuratică, lăsată aprinsă peste noapte, întrezări o formă prelungă și verzuie, ghemuită lângă perete. Alge strecurate prin crăpături și un crab micuț, înaintând către ea. Trânti ușa, grăbită.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
Se hotărî să se uite, totuși, ca să vadă ce vrea să-i arate Marea. Dar când ieși iar, dispăruseră și algele, și crabul. Aerul avea un iz sărat ca întotdeauna, însă nu mireasma puternică de țărm ca mai devreme. Șopti:
— Ce vrei de la mine?
Hai înapoi în Mare, așa cum tânjești.
— Ba nu vreau să vin în Mare, răspunse cu fermitate.
Ieși pe hol. Ușile de la camerele celorlalți copii erau întredeschise toate, unele mai mult, altele mai puțin. Ciudat, din moment ce toți dormeau întotdeauna cu ușile bine închise. Păși către cea mai apropiată, camera lui Kenjiro, un băiat de zece ani, și o deschise mai larg.
Salteaua era fleașcă, iar pătura acoperea doar fața copilului. Purta o legătură în jurul șalelor și cea mai mare parte a trupului era vizibilă. Nu arăta deloc bine: palid, umflat, vag zbârcit, precum un moșneag. Yukio luă lampa și-o aduse în camera micuță, pentru a se uita mai bine la el.
Băiatul era mort. Mort, luat în stăpânire de Mare precum cadavrele eșuate pe plajă după naufragiile provocate de furtuni. Văzuse destule astfel de leșuri și exact așa arătau. Cu grijă, fata mai înaintă puțin.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
Yukio se lăsă pe vine lângă Kenjiro, cu genunchii pe marginea saltelei. Apa rece îi udă roba și picioarele, iar ea se cutremură. Cu buzele tremurând, întinse mâna liberă spre pătura care ascundea fața copilului. Degetele sale groase apucară un colț de stofă și se impregnară de umezeală. După o clipă de ezitare, trase tare de cuvertură: trebuia să vadă ce se găsea dedesubt.
Îl văzu și țipă. Gura larg deschisă, cu limba umflată, părul negru lipit de cap. Un crab azuriu, mititel cât unghia, ieși din urechea mortului și începu să se cațăre peste obrazul încrețit de apa sărată.
Yukio închise ochii. O voce speriată, de copil confuz:
— Ce faci aici?
Deschise pleoapele. Kenjiro era viu, dezgolit de mâna ei strânsă pe colțul păturii. Își freca ochii, adormit.
— Ești bine? îl întrebă ea.
— Ai pățit ceva, Yukio? Ce cauți aici?
Se ridică și se îndepărtă de el.
— Da, toate bune.
— Bine, murmură copilul, alunecând înapoi în vis.
Yukio se întoarse în camera ei și-și pipăi genunchii și roba. Erau încă ude. Aerul părea încărcat de tensiune. Se holbă către ușă, așteptând forfoteala de dincolo de ea, vuietul fluxului în creștere, Marea sosind s-o ceară. Dar nu auzi nimic; doar liniștea nopții.
A doua zi de dimineață, furtuna trecuse, în sfârșit.
— Mergem pe plajă să căutăm lemne aduse de flux, le zise Sumiko.
Vântul încă urla puternic dinspre nord, rece ca gheața și nemilos, dar cerul se curățase aproape complet, iar Marea era de un albastru orbitor. Yukio, Ami și încă patru copii, trei băieți și-o fată de cam aceeași vârstă, rătăciră de-a lungul și de-a latul plajei, pe sub crestele argiloase, țopăind pe bolovanii instabili.
— Azi-noapte am văzut alge pe culoar, i-a șoptit Yukio lui Ami.
Se îndepărtaseră de ceilalți, către Vest, singure pe plajă și cu soarele în spate.
— Și-un crab. Kenjiro era mort, înecat în patul său.
— Ai visat. A fost doar un coșmar.
— Ba nu. Roba mi-a rămas udă.
Ami aruncă o privire peste umăr, către silueta îndepărtată a supraveghetoarei. Yukio se uită și ea, apărându-și ochii de soare cu o palmă. Și mai departe în spatele bătrânei se ridica forma Casei, cu fiecare etaj puțin mai mic decât cel de dedesubt, acoperișuri înclinate împungând cerul cu jgheaburi mai întâi spre Nord și Sud, apoi Est și Vest, pe nivelurile succesive.
Se puseră în mișcare și, după o vreme, Ami rupse tăcerea:
— Am putea încerca ceva.
— Ce? întrebă Yukio, deși cam știa răspunsul.
Aveau puteri. Toate educatoarele le spuneau astfel și, câteodată, când fulgerele goneau norii către țărm și talazurile se năpusteau peste plaje, chiar putea simți acea forță crescând în ea.
— Nu am habar dac-o să meargă, fiindcă încă știm atât de puține, dar am putea să-i poruncim Mării să-ți răspundă la întrebări.
Ami întinse mâna spre Yukio și o apucă de brațul puternic.
— Dacă avem destul curaj, cred că o să ne iasă.
Vocea îi tremura.
— Da, o să meargă, spuse Yukio și strânse mâna prietenei sale.
Atât de caldă. Vântul bătea la fel de rece, dar nici nu-l mai simțeau.
— O să am eu destul curaj pentru amândouă.
Un zâmbet de-abia format.
— Vrei să încercăm acum?
— De ce nu? Când vom mai fi amândouă, singure și chiar lângă valuri?
Poate nu chiar singure, dar pe aproape.
Ami se întoarse către apă și-o trase pe Yukio după ea. Își ridică brațele, înălțând și mâna prietenei sale, iar Yukio o săltă și pe cea liberă. Niște furnicături porniră să-i urce pe gambe, de parcă sorbea vreo puteredin plajă.
— Încep eu, da? întrebă Ami, iar Yukio aprobă. Onorate spirite ale Mării, dați-ne răspuns! strigă fata mai mică.
Deasupra lor, un pescăruș țipă prelung și aspru, apoi tăcu dintr-o dată. Valurile se apropiară mai tare, stropind – deși poate era doar fluxul.
— Ceva se întâmplă, șopti Yukio, aproape râzând. Repede, ce vrem să întrebăm?
Furnicăturile urcară peste coapse, șolduri, pântec. Nici cel mai rece vânt nu ar mai fi răcorit-o acum, nici măcar zăpada aruncată în față de viforul iernii.
— Tu știi mai bine decât mine.
Departe, atât de departe, auziră sunetul pietrișului scrâșnind sub picioare alergând. Supraveghetoarele, încercând să le oprească. Târziu, prea târziu. Strigătele disperate fură acoperite de șuieratul și oftatul valurilor ce clocoteau aproape la picioarele lor. Vreo zece crabi mici și albaștri ieșiră din spumă și le trecură peste pielea moale a degetelor din sandale.
— Ce vrei de la mine? se răsti Yukio spre Mare, iar briza se întoarse către ele și le dădu târcoale.
O pală bruscă de aer cald goni peste apă, născută din împreunarea palmelor ridicate spre cer și regatul talazurilor.
Hai înapoi.
— O aud, zise Ami.
— Ba nu vin!
Valurile li se rostogoliră sub tălpi și le împroșcară poalele robelor. Marea era rece ca moartea, dar nu o mai deranja pe Yukio.
Hai înapoi, acolo unde ți-e locul.
— Yuki, oprește-o, imploră Ami, cu glas tremurător.
Apa le urcă la glezne și pescărușii țipară.
Furnicăturile trecură prin mâini, către mâna strânsă de cea a lui Ami și către cea liberă, ridicată și mai sus, palma stângă ce înfrunta vântul urlător. O aținti spre Mare. Lângă ea, Ami gemu. Vântul se întoarse și împinse valurile. Un pescăruș căzu în spumă. Un val de sute de crabi roi în jurul lor, unii mari cât pumnul, alții cât capul.
— Înapoi! le porunci Yukio, cu vocea mânioasă purtată de briză prin văzduh.
Din Mare se înălță un talaz monstruos, tot mai sus și mai sus, rămas deasupra lor vreme de-un moment infinit și, precum umbra vreunei ființe uriașe, forma unui om se contură în adâncurile-i cenușii. Ami încercă să-și retragă mâna, dar Yukio o ținu strâns, convinsă că pot învinge. Că pot stăpâni Marea. Pocni din degete și valul căzu înapoi în ape, înainte de a reuși să le lovească. Dispăru pur și simplu, iar forma umană se sfărâmă și ea în spuma rostogolită peste plajă.
Pietricelele de sub sandale erau jilave, dar deja începeau să se usuce la soare. Hotarul Mării se retrase la câțiva pași de ele. Fugiră toți crabii, în afară de unul mititel cât degetul, care se strecură și el între două pietre ca să se ferească de lumina zilei.
Bătrâna Sumiko ajunse la ele și le despărți palmele.
— Ce-ați făcut? întrebă cu vocea joasă, goală și groaznic de slăbită. Fetelor, ce ați făcut?
Cu mâinile pe lângă corp, Yukio începu să tremure. Nu o vibrație blândă, ci o zgâlțâire cu spasme. Căzu peste pietriș, cu mintea întunecată și trupul refuzându-i dorința de a mai rămâne în picioare, puternică.
Încetișor, purtat de briză, veni și cântecul.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
Se trezi pe un teanc de salteluțe moi, în infirmeria de la parter. Nu existau ferestre, iar ușa cu două panele era închisă, așa că Yukio nu-și putu da seama dacă era zi, ori noaptea se târa deja dinspre Est. Cele două lămpi pâlpâiau și luminau camera în umbre mișcătoare: podele de lemn lucios, două dulapuri lăcuite, pline cu leacuri și pansamente, o pernă brodată pe care se așeza medicul atunci când venea pentru consultații. Era singură însă.
Ce făcuse? Alungase Marea și-i respinsese valurile, dar nu știa cum. Doar că-i fusese ușor, la fel de ușor ca izgonirea unei muște sau prinderea unui crab micuț.
De-abia auzit, un zgomot îi alertă urechea: protestul slab al lemnului apăsat de-o greutate, precum o bancă pe care s-au așezat doi oameni deodată. Ceva se împingea în ușă, pe partea dinspre hol; iar pe sub ea se strecura o băltoacă de apă urât mirositoare, cu izul fetid al plajei la reflux.
Yukio se ridică din așternut și merse către intrare. Panelele scârțâiră și trosniră când puse mâna stângă pe ele și simți urma unei răceli umede.
Le desfăcu, iar Marea se repezi înăuntru, înaltă până la brâu, apoi se întinse și-i mai ajunse doar până la genunchii înconjurați de vârtejuri. În puhoi pluteau alge și o bucată de lemn acoperit cu ființe mici, pline de picioare și clănțănind din clești, dar și ceva mai mare, învăluit într-o robă ușoară, cu păr negru împrăștiat precum o pată de tuș. Yukio înaintă prin apă, remarcând faptul că lămpile de pe culoar încă ardeau cu flăcărui înconjurate de fum. Ajunse lângă forma ce zăcea cu fața în jos, plutind pe torent. Una dintre fete, mai mult ca sigur, și destul de mare, nu dintre cele noi. Ezită o clipă, întinse mâna, apucă umărul moale și, chinuindu-se puțin, întoarse cadavrul.
Fața palidă care se holba la ea cu ochii largi și pielea albită până la nuanța cenușie a Mării înnegurate de ploi era una bine-cunoscută: Ami. Prin gura întredeschisă se scurse puțină apă sărată și pe limbă i se cățără un crab albastru. Yukio se împletici înapoi, iar soliditatea apei o împiedică și-o făcu să cadă cu fața în jos, lovind cu cotul bucata de lemn. Crabii se revărsară peste ea, în timp ce se zbătea în apa joasă.
— Lăsați-mă în pace! le strigă, dar fără vreo putere în voce.
Închise ochii și-și acoperi capul cu mâinile, simțind tap-tap-tap-ul piciorușelor ascuțite în sus pe brațe, apoi în robă. Apa o ridică la suprafață, dar nu plecă, nu mai fu alungată de voința fetei.
— Ești bine?
Își luă mâinile de la ochi și clipi. Era doctorul Atatsuo – cel care-i învăța anatomia de bază – doar un bărbat îmbrăcat într-o robă verde moale, cu părul brunet legat în coc și o mustăcioară deasupra buzei. Yukio privi în jur și nu zări vreo urmă de apă, alge sau leș, doar ea și teancul de perne.
Un crab mic se strecură într-o crăpătură din perete și se făcu nevăzut.
— Yukio, ești bine? repetă Atatsuo. Îmi poți răspunde?
Își ridică lent capul, dar nu reuși să miște buzele pentru a forma cuvinte.
Stăteau, Yukio și Sumiko, într-una din camerele de lemn auriu, cu fereastra închisă și un paravan pus în fața ei; nicio mobilă în afară de rogojinile pe care erau îngenuncheate cu picioarele sub șezut. Fata și bătrâna se priveau în tăcere de câteva minute. Yukio pricepuse – încă din primul an petrecut în Casa de lângă Mare – că scena făcea parte din antrenamentul prin care educatoarele încercau s-o pregătească pentru ce or fi crezut ele că va ajunge.
— Ce faci? întrebă supraveghetoarea.
Yukio se opri din fredonat. Nici nu realizase că murmura: cântecul Mării îi intrase în minte, chiar dacă încercase să o golească, așa cum ștergi apa cu o cârpă. Degeaba: refrenul o bântuia în continuare.
— Eram… era Marea.
— Yukio, ce ți-am tot zis?
Oftă.
— Să n-o ascult.
— Și totuși…
— Nu înțelegeți, educatoare Sumiko. Nu am de ales. Nu o pot opri. El vine pe țărm și-mi cântă…
— El?! exclamă Sumiko și cuvântul trecu prin gândurile și bâlbâiala fetei, tăios ca o lamă.
Dădu ușor din cap.
— L-ai văzut vreodată?
— Nu. E doar o umbră la mal, o formă-n valuri.
— Dar nu ți s-a arătat? Ești sigură că nu ți s-a arătat?
În vocea supraveghetoarei răsuna ceva nou, straniu. Îi luă câteva clipe să-și dea seama ce.
Frică.
— Nu l-am văzut vreodată, doamnă.
Bătrâna se aplecă în față, închizând spațiul dintre ele, și-și puse mâinile peste fața fetei: stânga pe frunte, dreapta peste ochi. Avea palmele reci și moi, iar pentru o secundă Yukio se simți ca un copil cu febră, cu mama aplecată deasupra-i și o compresă pregătită. Îndepărtă amintirea prunciei atât de îndepărtate; mama ei o alungase la Casa de lângă Mare, ca să fie disciplinată. Sumiko nu o oblojea cu nimic. Era doar o babă acrită, fără prea multe de zis. După câteva momente, își retrase mâinile. Bătrâna surâse vag și plecă din cap spre eleva sa, de parcă ceva ar fi fost împlinit. Probabil credea că făcuse vreo vrajă, vreun descântec, dar Yukio simți că nu era cazul.
Cântecul tot se ridica din adâncul întunecimilor de sub valuri.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
— Yukio, nu ai de ales. Trebuie să vorbești iar Mării, ca să-i ceri să se oprească, spuse Ami, cu o notă de disperare în glas. Ai spart taluzul acela. Ai puterea să-i poruncești să se înceteze.
Yukio negă din cap, așa cum o făcuse deja de trei ori față de ideea prietenei sale, de când se regăsiseră. Era sfârșitul serii, ora cinei, dar ele săriseră masa ca să bântuie culoarele înalte și înguste de la etajele intermediare, unde se găseau bibliotecile și sălile de clasă, la acea oră complet pustii și liniștite. Lumina tot mai slabă a amurgului se strecura prin ferestrele întredeschise, împreună cu izul sărat al apelor. Mergeau și nu se putea abține să nu se tot uite la Ami, căutând vreun semn al sorții întrezărite în viziunea din infirmerie. Dar nu găsea decât frumusețea de porțelan a unei fetițe delicate, fără vreo urmă din hidoșenia lucrului acela mort.
— Atunci?
Vocea prietenei sale era plină de frustrare.
— Nu știu! Educatoarele se tem. Ultima oară am înfrânt valul, dar dacă data viitoare nu mai reușim? Poate că o să vină, ca în viziunile mele. Poate că o să vină și eu n-o s-o pot opri.
Poate că nici nu-și va dori s-o oprească.
— Ba ai făcut-o deja o dată, insistă Ami.
— O dată. Doar o dată. Cu ajutorul tău.
Ami se îmbujoră.
— Eu nu am făcut mare lucru.
— Ba da. Am simțit forța cum trece prin amândouă. Poate că eu i-am dat formă, dar jumătate a venit de la tine, sunt sigură.
Rătăciră-n sus și-n jos pe trepte, până la clopotnița unde soarele-n apus prindea luciul bronzului și sclipirea zilei părea să revină, doar pentru ele. Ami urcă scara și zâmbi către Yukio, iar această o urmă în penumbra călduță dinăuntru. Rămaseră tăcute multă vreme, apreciind momentul, fericirea de a fi împreună în peștera micuță din vârful Casei.
Ami o luă de mână.
— Devine mai puternic?
Yukio îi strânse degetele micuțe în palma sa mai mare.
— De fiecare dată, e tot mai greu să nu mă duc. E tot mai rău. Până la urmă s-ar putea să nu-i mai rezist.
— Ce crezi că se va întâmpla dacă o s-o asculți? O să… o să pleci pentru totdeauna? Și nu o să te mai văd?
— Of, Ami.
O trase către ea și-o îmbrățișă strâns. O simți că-i tremură la piept.
— Așa de frică ți-e?
Ami o împinse.
— Eu… acum o aud și eu. E atât de tare, Yuki!
Yukio simți că o ia cu amețeală, de parcă lumea s-ar fi rotit în jurul ei.
— Atunci nu avem de ales. Trebuie să mergem chiar acum și să chemăm Marea, împreună.
Puse cealaltă mână pe genunchiul prietenei sale și încercă să pară sigură pe ea, deși nu era decât pe jumătate. Numai atât fiindcă știa că singură s-ar fi îndoit de propria sa tărie și ar fi pierdut față de valuri, dar din grijă pentru Ami ar fi fost tare ca piatra și ar fi rezistat atracției Mării.
— Împreună putem orice.
— Nu mi-e frică, spuse Ami, dar mâna ei micuță tremură în cea a fetei mai mari.
Avea palma fierbinte și asudată și era clar că se temea.
— Acum? Să mergem chiar acum?
Cina tocmai se sfârșise, așa că supraveghetoarele aveau ședință la un etaj inferior, ca în fiecare seară; ceilalți copii studiau sau repetau imnuri, ori își îndeplineau sarcinile gospodărești. Nu ar fi avut cine să le oprească sau încurce.
Ami rămase nemișcată, fără a răspunde întrebării în vreun fel. Pentru o vreme nu făcu nimic, iar după aceea strânse mai tare palma transpirată a lui Yukio. Fu destul. Yukio merse în patru labe la chepeng și coborî scara – cu greutate, ca de fiecare dată – iar prietena sa o urmă. Afară, cerul era de-un azuriu cristalin, aerul răcit de vântul nordic, iar Marea, mult sub ele, aproape nemișcată. Aproape mută.
— Te așteaptă, spuse Ami, cu ochii săi negri fixați pe ape, iar Yukio simți că era adevărat.
Marea chiar aștepta ceva. Dar ce? Pe ea? O înfruntare?
Cântecul din minte amuțise și vocea dispăruse, la fel ca refluxul ce de-abia mai atingea plaja pietroasă. Retras departe de ea, dar pregătit să revină – era convinsă.
— Poate că nu e bine s-o facem. Poate că o să ne ajute educatoarele.
Ami negă din cap.
— Nu, Yukio, trebuie. Dacă nu o facem acum, o să crească acel cântec până o să te prindă, iar eu voi rămâne singură împotriva lui. Trebuie să facem noi ceva, acum, până nu e prea târziu.
— Da, dar nu mi se pare bine ales momentul. Acum nu-l aud. Marea nu mă cheamă. Poate… poate mai târziu, când o va face?
Ami o prinse de umeri și o privi drept în ochi.
— Ba acum e cel mai bine, sunt sigură.
Slăbi strânsoarea, prinse mâna stângă a lui Yukio cu dreapta sa caldă și umedă și începură să coboare treptele spre etajul de jos.
— O să mergem acum la Mare și o s-o facem să te lase în pace. O să câștigăm, o să vezi.
Încă o dată, siguranța prietenei sale fu de ajuns pentru a o convinge pe Yukio. Simți că are puterea de a chema valurile. Că are și voința de-a face așa ceva – măcar pentru a o ajuta pe fata mai mică – și că magia lor adunată va învinge, chiar dacă ea singură ar ezita și da înapoi.
Pe măsură ce descinseră etaj după etaj, printre clase goale și ferestre larg deschise pentru a lăsa înăuntru aerul răcoros, începu să audă iar cântul: Hai înapoi. La început moale precum neaua tocmai așezată pe-un acoperiș, dar cu fiecare nivel tot mai clar: Hai înapoi în Mare, după cum tânjești. Văzduhul deveni greu de miresme sărate și izuri necurate. Yukio aruncă o privire spre Ami, dar prietena sa nu părea să fi simțit – încă avea gura strânsă cu hotărâre și ochii ușor mijiți.
— Nu-ți miroase a Mare? o întrebă când ajunseră la etajele joase și se auzeau vag vocile din ședința educatoarelor.
— Vântul nordic aduce un iz de sare. La asta te referi?
Clătină din cap – miasma ce-i asalta nările era cea a refluxului, care lăsa în urmă pești morți și alge ca să se usuce și să putrezească – dar nu mai spuse nimic.
Când treceau de la etajul al doilea la primul, Yukio remarcă un crab micuț, albastru, fugind pe sub o ușă. Încremeni. Hai înapoi, înapoi în Mare, acolo unde ți-e locul. Ami o trase de mână și-o conduse în continuare. Prin colțuri erau grămăjoare de pietricele, iar peste podea fâșii de alge. Crabii ieșiră de peste tot, câte unul sau în perechi, unii de-abia vizibili, alții la fel de mari precum groaza ce creștea în inima fetei.
— Ceva nu-i bine, spuse și încercă s-o oprească pe Ami înainte de a ajunge la ultimul rând de trepte, cel care ducea la parterul Pavilionului de Primăvară.
Valurile-i bubuiau în ureche și smuci din cap, încercând să le alunge.
— Trebuie să ne oprim.
— Nu avem timp, Yukio, nu auzi cântecul? Nu vrea… nu vrea să aștepte. Dacă nu ai tu curaj, am eu pentru amândouă.
Atâta forță într-o palmă așa de mică, umedă încă, dar tot mai rece. O fată micuță trăgând-o după ea pe cea mare, către ultimele trepte. Stropi de apă alunecând încet peste pereți, băltoace pe podea. Un pescăruș smulgând fâșii de carne moale din fața unui băiețel înecat, crabii înghesuiți peste ochii săi umflați. O mie de talazuri crescute deodată în mintea lui Yukio, trupul asaltat de furnicăturile torentului de putere, mâna stângă plină de tărie – acolo unde simțea atingerea lui Ami.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
— Nu mă trage afară! Tu nu vezi ce se întâmplă?
Ami o privi peste umăr, cu alge încurcate-n păr. Peste frunte i se plimba un crab mic, azuriu, plin de el de parcă stăpânea lumea. Ochii fetiței erau cenușii precum Marea lovită de furtuni. Yukio aproape se opri; mai că-și smulse mâna din cea a prietenei sale.
— Nu te teme, Yuki, zise Ami, dar glasul părea al ei doar pe jumătate.
În voce i se strecurase, profundă și vibrantă, cea melodioasă a formei masculine din valuri.
Porțile Casei, din lemn greu întărit cu bronz, se trântiră la perete, izbite de suflul vântului. Afară, văzduhul era plumburiu, iar talazurile bubuiau peste bolovanii de pe țărm. Câțiva dintre copiii care făceau diverse treburi se holbară la apele furioase și încremeniră, cu plase ori coșuri în brațe.
Hai înapoi în Mare, după cum tânjești.
— Ba nu, se opuse Yukio, cu răsuflarea atât de slabă încât de-abia se auzi.
Hai înapoi, înapoi în Mare.
Prin urletul vântului și vuietul apelor, auzi în spatele său niște pași ușori, chiar dacă erau atât de furișați încât nu ar fi trebuit să fie prinși de ureche.
— Încă nu e prea târziu, le strigă Sumiko.
Yukio se întoarse și o văzu în capul scărilor, înconjurată de forme nedefinite – celelalte supraveghetoare.
— Încă te poți întoarce. Dă-i drumul la mână!
— Ba nu, o contrazise Ami și palma ei înghețată se strânse și mai tare.
— Nu cu tine vorbeam, strigă Sumiko. Yukio, dă-i drumul la mână!
Yukio privi iar spre prietena sa, la fața palidă zbârcită de sărutul Mării, algele încurcate-n plete și apa ce-i curgea dintre buze. Mâna rece ca gheața, încleștată peste a ei. O viziune a morții, la câteva degete de fața sa.
Unica ei prietenă.
Făcu un pas înainte, pentru a se apropia și mai tare de Ami, iar briza Mării i se strecură pe sub faldurile robei, atât de încărcată cu miasme de sare și putreziciune că de-abia mai putea respira. Ami surâse până la urmă și trecură pragul, împreună.
Norii fremătară. Ele-și ridicară brațele și Marea se retrase, dar apoi se ridică un val uriaș, înalt cât toată Casa, golind de apă toată plaja pe mai mult de trei sute de pași. Veni uluitor de iute, mult mai rapid decât ultimul. Crabii fugiră care încotro să se ascundă de puhoi și, dintr-o dată, el căzu peste tot: peste bolovani, peste copiii înghețați de spaimă, peste porțile larg deschise în fața furtunii. Torentul le acoperi și Yukio își închise ochii și gura. O izbi cum nu mai simțise ceva vreodată, dar ea nu cedă, ci-l înfruntă, sfidând Marea.
Nu merg nicăieri, se gândi. Rămân cu Ami.
Apa se retrase din jurul său. Palma stângă nu mai strângea nimic. Ami dispăruse. În spatele său, Casa era frântă și inundată, plină de pietricele împrăștiate ca într-un joc nebunesc de zaruri, scările acoperite de alge și resturile unor mese sfărâmate, crabii dansând peste podele și prin părul educatoarei Sumiko, prăbușită cu fața în jos.
— Vino înapoi, spuse vocea bărbătească.
Se întoarse și-l văzu acolo, înalt, ferm, cu fața rece și plină de cicatrici, pielea palidă de parcă nu văzuse vreodată lumina soarelui.
— Yukio, trebuie să te întorci.
— Ami! Unde-i Ami?
Bărbatul se apropie și-o luă de mâna stângă. Avea pielea aspră, dar caldă, carnea unui om obișnuit, nu a vreunui demon acvatic.
— Ea a făcut altă alegere. Ami nu mai este, Yukio. A chemat valurile și-au luat-o.
— Nu ea a chemat Marea, ci eu! Zi-mi unde este!
— Nu mai este, ți-am spus deja. A chemat Marea, s-a deschis în fața ei și a fost luată. Poți s-o cauți oricât, nu o vei mai găsi vreodată. Nu-i acolo. Nu mai e nicăieri.
Yukio privi în jur. Leșul lui Sumiko dispăruse, târât de ape cine știe unde ca să putrezească, să fie mâncat de păsări și fiare, să mai rămână din ea doar cozile împletite cu panglici argintii. Acela fusese izul simțit, cel de mortăciune, încă persistându-i în nări.
— De ce?
— Nu v-au învățat cum trebuie, Yukio. Educatoarele, cu aroganța lor și bâjbâiala după cunoaștere. V-au lăsat – săraca Ami – să credeți că ați putea stăpâni ceea ce nu acceptă vreun stăpân. O prostie. Marea ia orice-i oferi. Chiar și viața.
Clătină din cap.
— Ar fi trebuit să-și dea seama, acolo-n școală. Să vă învețe mai multe. Poate că știau destule despre uscat, dar cu Marea nu te joci.
O strânse mai tare de mână.
— Nu poți rămâne aici, Yukio. Nu mai aparții acestui loc, ci nouă.
— Vreau acasă, îi răspunse, dar nici ea nu mai știa dacă se referă la cămăruța de la etaj, la satul unde-i trăiau părinții, pe care de-abia și-i mai amintea, ori la alt loc, vreunul greu de crezut unde o aștepta Ami.
— Știu, zise el, cu vocea îngroșată de emoție. Te duc eu acolo.
Ea-i privi fața. Bărbatul avea lacrimi în ochi. Întinse dreapta și i le șterse, iar picăturile de apă sărată i se lipiră de vârful degetelor.
— Acolo unde?
Dar în inima ei știa. Era epuizată, slăbită și zăpăcită, dar știa: singurul loc din lume unde-și dorea să fie.
— Înapoi.
Intrusul sorbi o gură de aer sărat, apoi o expiră încetișor.
— Înapoi în Mare.
Dincolo de plajă, Marea era la fel de albastră ca și cerul infinit de deasupra lor.
— Mi-e frică.
El încuviință.
— De fiecare dată ți-a fost.
Începu să meargă, iar pașii i se măriră când i se alătură și ea. Ieșiră în aerul de afară, strălucitor, orbitor. În fața lor, valurile oftau și șuierau pe când sărutau țărmul. Yukio se cutremură și se opri o clipă. Își șterse lacrimile sărate și lăsă Marea să o ducă departe.
Tradus de Miloș Dumbraci
© 2013 by Jason Vanhee.
Originally published in Tor.com / publicat inițial în Tor.com link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
