Dacă ai avea un motor cu distorsiune, ar fi ușor. Matematica este ciudată, la fel de ciudată ca liniile Ley, invizibilă și totuși predictibilă. Ți-ai croit drum peste munți mai înalți, pas cu pas. Ai înlocuit deja mișcarea stelară, curbura spațiu-timp, congruențele hiperspațiale. Ai scrijelit sute de ecuații cu cerneală albastru-închis cu parfum de zambile și le-ai îndesat în ciorapul tricotat de sub pat, acolo unde doar Berenice s-ar gândi să caute. Ecuații care ți-ar spune exact unde să faci o gaură între lumi, dacă ai avea cuțitul potrivit. Ai putea să o aduci pe Berenice înapoi acasă.
Nu ai un motor cu distorsiune. Ar fi mai ușor să faci rost de o bombă nucleară și ai verificat – modelele sub-kilotone sunt mereu la mare căutare printre minerii de asteroizi. Motoarele cu distorsiune sunt ținute sub cheie mai bine decât prințesele în turnuri, din motive întemeiate. Motoarele cu distorsiune sunt monștri înlănțuiți în închisori de niobiu, cu gheare care sfâșie și sfârtecă spațiu-timpul. Nu ți-a fost niciodată frică de ele până acum, dar ai avut întotdeauna respect pentru ele.
De fapt, asta a fost înainte. Înainte să te gândești un pic cum trebuie să fi fost pentru monstrul acela să se întoarcă, să mârâie, să o care pe Berenice a ta într-o gaură care s-a pierdut în întuneric. Dacă ai avea un motor cu distorsiune ai putea s-o urmezi, purtând măcar o luminiță. Sunteți prințese una pentru cealaltă, până la urmă.
Există o alternativă dincolo de motoare cu distorsiune și bombe nucleare. Poveștile din bătrâni spun clar ce preț cer oamenii cinstiți pentru a ajuta, dar chiar și prețul vieții este deja prea greu de acoperit. Așa că îngenunchezi în grădinile din stație și-ți împărtășești pâlcurilor de piciorul-cocoșului disperarea în șoaptă, cu speranță amestecată cu teamă că vorbele tale vor ajunge pe Tărâmul Zânelor.
***
Există un loc intermediar, Stația Psyche, o stație spațială unde grădinile înfloresc în interiorul unei sere luxuriante. Mai jos, asteroidul 16 Psyche strălucește, un munte zburător de fier rece pe care nicio zână nu l-ar putea atinge și unde nici n-ar putea trăi. Dincolo, golul imens și boltit de vid dintre asteroizi și Pământ.
Știi că ești singura de acolo care crede că zânele există, așa că ți-ai îngropat adevărul în așteptări. Cel puțin, la asta te pricepi. Funcția ta oficială este Specialist în operațiuni hardware, dar preferi să te consideri fierar. Uneltele tale sunt diferite, matrițe și mulaje în loc de nicovală și ciocan, dar scopul este același.
Grădinăreasa, Mariko, este nou-venită în stație. O vezi cu coada ochiului când te ghemuiești în grădină și șoptești numele zânelor, vocale acide și consoane de obsidian. O vezi îngenunchind cu respect în fața tufelor de piciorul-cocoșului. După o vreme, începi să te întrebi: Oare și ea știe numele zânelor? Poate că nu se poate opri niciodată din dansat între flori. Poate că ea crede.
Cel puțin nu ți-e greu să aduci în discuție întrebarea. Grădinăreasa e înaltă, dezinvoltă, cu pielea închisă la culoare, ca marțienii. Marțienii își numesc zânele gremlini acum, dar n-au pretins niciodată că zânele nu i-au urmat.
— Asta-i faza cu Marte, spune grădinăreasa, cu o voce puternică și vegetală. Prea mult praf, prea puțin aer. Dar asta nu ne împiedică să construim capcane pentru gremlini. Dacă vrei, pot să-ți arăt.
Doar un tip special de zână poate trăi pe Marte, unde nu-s trotuare și solul este pe jumătate otrăvit, pe jumătate din fier rece. Sunt acele zâne care au învățat cum să facă ferfeniță motoarele de avion cu dinții, să ardă cablurile de control dintr-o privire, iar când primele sonde marțiene au zburat, gremlinii au plecat cu ele. Pe Pământ, sunt enervante; pe Marte, cu pajiștile sale cu bulbuci și câmpii ostile, sunt niște cataclisme. Bineînțeles că marțienii și-au perfecționat abilitățile pentru a le prinde în capcană.
— Mulțumesc, spui. La urma urmei, e foarte posibil ca o navă plină de gremlini să ajungă pe Stația Psyche.
O capcană pentru gremlini, îți spune ea, e simplă: forma în detrimentul funcției. Angrenaje care nu sunt conectate la nimic, circuite care se întorc la sursă, întrerupătoare care se închid singure. Fă-o suficient de complicată și gremlinii se vor înghesui la ea și, în timp ce își dau seama cum să o distrugă, nu distrug sistemele de susținere a vieții. Odată ce nu mai funcționează, o scoți și cu un baros, o faci bucăți cu tot cu toți gremlinii prinși.
— Bineînțeles, cel mai bine e să iei gremlinii ca pe o metaforă, spune Mariko. Dar asta nu-i face mai puțin adevărați, nu-i așa?
Proiectul te distrage, cel puțin. Nu ai făcut niciodată așa ceva cu Berenice și, la așa distanță de soare, poți aranja angrenajele pentru a-ți eclipsa durerea. Totuși, îți faci griji. Nu ești marțian; comunitatea ta nu și-a făcut niciodată griji în privința gremlinilor. Oare gremlinii, atât de preocupați de tehnologie și mașinării, vorbesc măcar cu zânele?
Atunci îți dai seama că există o alternativă. N-are rost să șoptești către piciorul-cocoșului – nicio zână nu ar vrea să se afunde atât de departe de dealurile verzi ale Pământului. Capcana gremlinului este o parte, nu un întreg.
Îți dai seama și că trebuie să construiești un radio.
***
E chinuitor să faci ca undele radio să străbată spațiu-timpul așa cum o fac navele spațiale. În aproape două sute de ani de libertate mai rapidă decât lumina, nimeni nu și-a dat seama cum se face. Punctele warp permit navelor să navigheze intacte, dar n-a existat niciodată o transmisie care să nu fie recepționată ca un zgomot spart, imposibil de distins de ecoul începutului tuturor lucrurilor. Tot ce poți face este să speri că nimeni n-a încercat încă această soluție și de aceea spun că e imposibilă.
Măcar știi unde poți lua o pauză de la lupta ta. În visele tale, dansezi cu Berenice printre saxifrage și gura-leului. Ce bine-ar fi dacă ai fi un oniromant, ai putea să-i ceri scuze acolo! În seara asta, stai cu ea lângă un bazin sticlos și trasați condensatori și antene în apa limpede și neschimbată.
— Ai putea rămâne aici, spune Berenice, numai că nu e deloc Berenice. Este reflexia ei care trăiește în capul tău, costumul pe care l-ai construit din momente tandre și săruturi calde și persistente și toate momentele în care te-ai gândit să te muți pe Venus, astfel încât un an să dureze cât o zi. Am fi împreună. Nu asta vrei?
— Te vreau pe tine, răspunzi. Când o săruți, buzele ei sunt de ceață și respirația ei, o șoaptă îndepărtată. Pe tine, cea care va ieși din întuneric. Nu ecoul tău.
— Ești atât de sigură că există o scară. Berenice bagă două degete în piscină, le trece printr-o schemă de circuit, le apasă pe buzele tale. Nu au nicio greutate, nicio prezență. Și dacă nu există?
— Nu există nu există, spui, chiar dacă trebuie să forțezi convingerea. Zânele vor ști.
— Zânele sunt legende. Mituri. Irealitate! Berenice se uită adânc în ochii tăi, iar tu îți întorci privirea către îndoielile pe care le-ai înăbușit de-atâta timp. Ochii ei sunt de un negru spațial, cu sclipiri de stele. Te agăți de întuneric.
— Atunci o să mă bazez pe ce aud. Nu ar trebui să fie mare lucru. Bătăile inimii lui Berenice ar fi de ajuns. Dacă sunetul ar putea zbura prin spațiu, cu siguranță le-ai auzi în tot sistemul solar. Orice e nevoie pentru a deschide calea.
Tristețea din vis persistă și după ce te trezești și îți ascute gustul acru ce-ți încarcă limba. Și ce dacă? Nu contează. Aici, în spațiu, nu există niciun moment în care să nu cazi.
***
Construirea radioului nu durează mult timp; nu ai fi rezistat atât de mult pe Stația Psyche și în alte locuri asemănătoare ca femeie, fără să ai abilități. Este o provocare, în comparație cu simplitatea complexă a capcanei de gremlini și ești nerăbdătoare să o depășești. Făurești o carcasă de fier rece, pentru a tempera vocile ispititoare ale zânelor. În jurul circuitelor, țeși modele de pânză de păianjen, pentru a trimite ușor impulsuri prin pânza universului. Cioplești o a doua antenă din ramura unui frasin, pentru a-ți ghida cuvintele drept și adevărat.
Îți termini lucrarea la trei sute patruzeci și trei de zile după ce nava științifică Tabetha Boyajian și-a accelerat motorul cu distorsiune și a dispărut în spațiul obișnuit, luându-i pe Berenice și pe toți membrii echipajului într-o călătorie pe care nu o anticipaseră vreodată. Nimeni nu știe unde se duce o navă care intră cu superviteză în spațiul obișnuit. Poate – speri – s-a dus pe Tărâmul Zânelor.
— Este un design minunat, spune Mariko când i-l arăți. Trebuia să spui cuiva, iar dintre toți oamenii de la bordul Stației Psyche, ești sigură că ea este singura care ar putea înțelege. Știu că este un moment greu. Dacă ai nevoie să vorbești, sunt aici.
— Trebuie să vorbesc cu Tărâmul Zânelor, spui. Cineva de acolo știe ce s-a întâmplat. Cineva va asculta.
Sunt o mulțime de frecvențe de încercat, dar nu-i nimic. Einstein a întrezărit Tărâmul Zânelor când a constatat relativitatea. Forțezi pana ascuțită a perseverenței în responsabilitățile tale și o ciocănești cu adevărată forță de fierar. În fiecare seară, după ce îți termini treaba, o duci în grădină și asculți. Uneori auzi voci, suave, nisipoase și fragile, codurile transponderelor navelor spațiale sau balizele de salvare strigând în gol.
Nu se aude nici măcar o șoaptă dinspre Tărâmul Zânelor. Doar murmure îndepărtate și ecouri care freamătă stins, ca și cum ai auzi lumea de la capătul îndepărtat al unui vis.
***
După ce ai terminat capcana pentru gremlin, Mariko a așezat-o în mijlocul unui mic cerc de pietre în modulul de grădină. Te găsește acolo, ghemuită cu un ciocan, așteptând ca ultima lovitură să o strice. Încă pare o risipă să o faci praf, dar ce știi tu? Nu te-ai născut cu praf roșu în plămâni.
— Te-ai descurcat excelent, spune Mariko. Chiar de calitate marțiană. Sper că te-a ajutat să-ți iei gândul de la chestii. Ești bine?
Tonul ei este dens și dulce ca dulceața și îți lasă un sentiment lipicios. Se comportă ca și cum ar înțelege, dar dacă propria ei iubire nu a dispărut într-o gaură neagră, nu are cum să înțeleagă.
— Voi fi bine după ce se va termina totul, răspunzi. Până atunci, am de lucru. Zânele nu se arată oricui, să știi.
— Zâne. Mariko trage aer în piept atât de adânc încât ar putea să-i ajungă tot restul vieții.
Îmi fac griji pentru tine, să știi. Chiar cred că ai nevoie de ajutor.
— Poate, dar nu de genul la care te gândești. Ai trecut printr-o evaluare psihologică completă înainte de a veni pe Stațiea Psyche și consulți un terapeut virtual la fiecare două săptămâni. E suficient pentru a te ține cu picioarele pe pământ, aici unde pământul se învârte în metal. Sunt bine. Serios.
— La fel de bine ca praful de pe Marte în plămânii tăi, poate. Mariko îngenunchează și îți întinde mâna. Dacă vrei cu adevărat să o salvezi, trebuie să te salvezi mai întâi pe tine.
— Nu eu sunt cea care s-a pierdut! Ea nu poate înțelege. Doar o mână de oameni din galaxie, cei aproximativ o duzină de oameni care au pierdut personal la bordul acelei nave, ar putea înțelege. Îmi ceri să mă îndepărtez de groapă când țin în mâini o frânghie.
— Ești pe punctul de a cădea și tu. Mariko închide ochii, iar tu te surprinzi întrebându-te dacă te-ar prinde sau te-ar lăsa să te duci învârtindu-te peste margine. Suntem cu toții aici pentru a ne ajuta unii pe alții. Lasă-mă să te ajut. Te rog.
Ești sfâșiată între două posibilități. Un strigăt de furie, o explicație calmă, un potop de lacrimi – există căi spre toate, dar nu toate căile duc spre Tărâmul Zânelor. Pădurea de aici este prea deasă și prea întunecată. Poate că te-ai pierdut deja.
— Pot să mă ajut singură, spui tu. Lasă-mă în pace, te rog.
Mariko rămâne tăcută pentru o clipă, apoi oftează și se îndepărtează. Acum lumea se poate contracta în ceea ce ai nevoie să fie: verdele calm al grădinii, capcana de gremlini din fața ta și ciocanul din mâinile tale. Este solid, prezent, substanțial – tot ceea ce motorul cu distorsiune ți-a furat. Acum nu mai este nici unealtă, nici armă, ci hotărârea ta cristalizată și forjată, iar capcana e plină nu doar cu gremlini, ci și cu toate anxietățile și temerile pe care le-ai vărsat în ea.
Testezi greutatea ciocanului, experimentezi, apoi ridici și lovești. Capcana se face bucăți sub forța loviturii tale. Arcurile, bobinele și întrerupătoarele se împrăștie pe iarba moale într-o constelație de resturi.
Nici urmă de bucăți de gremlin nicăieri. Oricât de atent ai cerceta, nu găsești decât cioburi de metal.
***
Îți ia ceva timp să-ți dai seama care sunt condițiile potrivite, dar răspunsul a fost întotdeauna acolo, așteptând să îl găsești. Pe Pământ, aurorele strălucesc până în sud, la Mediterană. O nouă furtună întunecată s-a format pe cerul lui Neptun, iar un număr favorabil de pete solare persistă de șapte zile. Ești sigură că există un înțeles codificat în toate acestea și te afunzi în lucru.
Restrângi gama de frecvențe – oare zânele ar asculta în jurul ochiului de apă? – și determini orele ideale de emisie, echilibrând aranjamentele planetare, și momentele norocoase, și toate celelalte trucuri de care ai nevoie pentru a vorbi în siguranță cu zânele cu mai multe ecuații în cerneală cu parfum de zambile.
Când vine momentul, îți înțepi degetul cu un ac de argint și mânjești cu sânge partea din față a radioului. Forța ta vitală ar trebui să dea cuvintelor tale puterea de a sfâșia vălul. Vorbești cu încredere, cu dragoste clocotitoare, cu hotărâre de neclintit. Țeși cea mai convingătoare tapiserie a durerii tale din cele mai atent alese cuvinte, suficient pentru ca până și zânele distante și nemiloase să fie făcute să simtă.
Nu se aude nimic. Nici măcar susurul domol care este ecoul începutului. Timp de ore întregi te cocoșezi peste carcasa rece de fier, îți treci degetele de-a lungul antenei de frasin și tot nu auzi nimic. O femeie obișnuită ar renunța la faza asta, dar tu nu ești o femeie obișnuită. Nici Berenice, nici oricine altcineva care a fost răpit când nava lor a dispărut cu totul.
Există o altă opțiune. 16 Psyche este miezul de fier înghețat al unei planete dezmembrate, un scut împotriva furiei Tărâmului Zânelor în cazul în care lucrurile merg prost și este destul de ușor să inventezi un motiv pentru a o vizita. Exploatarea minieră este automatizată, dar mașinăriile au nevoie de atenție la fel ca și grădinile. Există multe lucruri în comun între crini și actuatori, garoafe și condensatori. Este locul în care poți oferi plata.
La un an și o zi de la dispariția UNEV Tabetha Boyajian – ziua cea mai de bun augur, finalul unui mandat de serviciu în slujba zânelor – cobori în munți abrupți, râuri de fier secate și un cer cu stele încremenite. Suprafața lui Psyche este un loc liminal între viață și moarte. Soarele este un țipăt fără sunet, o litanie de ace. Este cel mai bun loc în care ai putea fi.
Aici, fără nicio protecție, radiațiile cosmice te vor lovi. Aici, poți plăti pentru atenția Tărâmului Zânelor cu toți acei ani pe care nu-i vei trăi niciodată.
Strângi antena de frasin și o îndrepți spre cer, ca o provocare și o rugăminte. Radioul din costumul tău spațial nu este puternic când vine vorba de lume, dar Tărâmul Zânelor e peste tot și nicăieri. Distanța nu contează, ci onestitatea. Chemi zânele pe toate frecvențele pe care oamenii au încetat să le mai asculte, în timp ce razele cosmice îți sclipesc în ochi din nou, și din nou, și din nou, scurte ocheade spre toate colțurile lumii pe care nu le poți vedea.
Când înghiți, simți gustul de metal.
Când te uiți în jurul tău, nu vezi decât pustietate.
Psyche este viața ta, cristalizată în fier și înțelegi de ce ai rămas.
— marigold. Numele tău, șoptit deasupra șuieratului, sacadat și tăios, îndepărtat și totuși prezent. E Tărâmul Zânelor. Precis. marigold, ce faci?
— Vă implor să mă ajutați!, strigi. Vântul solar e o furtună usturătoare de lumină și este tot ce poți face pentru a nu fi orbită. „ubita mea, s-a pierdut, vă rog!
— Marigold.
Mai puternic acum, suficient de ascuțit pentru a tăia.
— Marigold, ce faci?
— Fac tot ce pot! Distingi silueta lui Berenice acolo, implicația vieții ei în contrast cu pământul înghețat și stelele indiferente. Încerc să o aduc acasă!
— Mariko! E la fel de real ca aerul din plămâni, ca radiațiile care îți deformează genele, ca mâna de pe umărul tău. Este Mariko, vie într-un costum pictat cu flori înflorite și liane împletite, o ambasadoare a lumii vii pentru Psyche cea moartă și tăcută. Marigold, vorbește-mi! Ce faci?
— Mariko. Numele grădinăresei îți apasă greu pe limbă. E ultima mea șansă să o aduc înapoi. Trebuie să încerc.
— Sacrificând tot ce ai? Nu-i poți vedea chipul, protejat de strălucirea soarelui, dar vocea ei compensează. Sacrificându-i amintirea?
— E prinsă în capcană, oriunde s-ar afla, împreună cu toți ceilalți! strigi. Dacă eu sunt cheia, atunci asta e!
— Dar chiar așa? Mariko face un gest spre munții abrupți, spre râurile de fier secate, spre stelele nepăsătoare. Nu poți fi cheia dacă ești moartă!
— Eu… Cuvântul este suficient pentru ca realitatea să-ți fărâme costumul ca un ciocan. Antena de frasin îți alunecă din mâna încleștată și cazi în genunchi. Nu știu dacă pot trăi fără ea.
— Poate că nu încă, spune Mariko. Știu că e greu. Dar într-o zi…
Îți oferă din nou mâna-i înmănușată. Nu e ușor să obții un motor cu distorsiune. E și mai greu să accepți o a doua șansă.
— În regulă, spui. În regulă.
Mariko te conduce înapoi la navetă. Lăsați antena în urmă, abandonată pe solul fieros. Nu contează în ce direcție a căzut. Mereu va indica Tărâmul Zânelor.
Traducere: Eliza Claudia Filimon
Traducere și publicare cu permisiunea autoarei Phoebe Barton
Povestire câștigătoare a Canadian Aurora Awards, ediția 2022, cea mai bună povestire fantasy
Povestire publicată în original în „Lightspeed, Mar 2021”
