în această povestire fantasy, mitologia cea mai străveche se întâlnește cu legendele sudiste despre celebrul Mothman, într-o atmosferă întunecată; dar și hazlie, din moment ce e nevoie de mai mult de-un monstru antic pentru a impresiona un șaman pensionar, învățat cu să conviețuiască în codru cu vecini mai mult sau mai puțin vii…
Acuma n-o să spun că nu mi s-a părut primejdios, fiindcă de fapt așa a și fost.
Nu țin neapărat să stau la taclale cu morții, deși trebuie s-o fac destul de des, după cum se pare. Și fac și alte lucruri mai rele, pe lângă asta.
Ai zice că dacă te ascunzi în codru, așa cum am făcut eu, trăind doar cu Dr. Pepper și Twinkies, o să ai parte de ceva mai multă liniște și pace decât Ioan (asta-i o aluzie la Biblie, care nu mai e înțeleasă de multă lume în ziua de azi. Sunt multe lucruri în neregulă cu viața din secolul douj-ș-unu, de-aia m-am și retras în pădure, dar într-o lume în care Dalai Lama e pe Twitter nu cred că mai sunt prea mari speranțe pentru ca vreunul dintre noi, Șamanii – un cuvânt al Nou-Veniților – să fie lăsat în pace.)
Vecinii mei preferați sunt cei care iarna zboară spre Miazăzi, ori cei care hibernează într-o peșteră până-n primăvară. Ei nu mă deranjează niciodată cu nimic, însă, din nefericire, în lunile calde pădurile sunt invadate de paraziți. Ceva mai jos de mine locuiește un idiot care se crede regizor independent, ceea ce s-ar traduce că n-are bani și-i agramat. Orișicum, s-a tot învârtit pe-aici ca să atragă localnici drept actori neplătiți în capodopera lui, ”Bântuirea din Hilbilly Holler”. Eu i-am zis că mai degrabă m-aș tăvăli prin mărăcini, iar el a înțeles că ”Poate”. E din Florida și nu prea pricepe dialectul local. Din ce-a povestit despre film, mi-e clar că n-o să rateze niciun clișeu și o să ne prezinte pe toți muntenii drept niște sălbatici ignoranți, doar ca să facă mai interesant horror-ul său de trei parale. Ar trebui să joace personal rolul monstrului. I s-ar potrivi ca o mănușă.
Și mereu mă trezesc pe-aici cu găgăuți în drumeție, hoinărind pe unde nu e cazul, cerându-mi leacuri pentru boli care de fapt sunt doar plictiseală și prea multă civilizație, după câte-mi dau seama.
Dacă-s politicoși și par sincer nefericiți, le ofer ceai dulce de dafin; dacă-s turistas aroganți care strâmbă din nas la coliba mea și se hlizesc la accent când cred ei că nu-i văd – ei bine, lor le dau o doză de laxativ, fie că le trebuie au ba. Sunt doar enervanți, dar după ce ai ascultat prelegeri despre teoria stringurilor de la un duh-rău, Corbul-Zeflemist al tribului Cherokee, și ai stat pitit sub fier lucrat la rece ca să te ascunzi de Călăreții-Nopții, nu prea mai ai răbdare cu idioții de zi cu zi, genul care se îmbracă în tricouri Sierra Club și se șterg la fund cu iederă otrăvitoare.
Seara se mai liniștește treaba, cel puțin de obicei. Cred că drumeții din suburbii se tem că în crepuscul o să calce pe vreun șarpe nevăzut, așa că pleacă spre locurile unde s-or duce exploratorii vegani-băutori-de-apă-minerală, cu smartphone și rucsac de firmă, atunci când trebuie să meargă la culcare.
Și-atunci, la ceas de seară, îmi trag în curte un taburet de lemn, scot o cană în care clipocește cu totul altceva decât ceai de dafin și mă pun pe numărat stelele. Aici sunt mult mai multe decât pe cerul orașelor și de obicei am la dispoziție toată seara ca să-mi găsesc tihna și să împart singurătatea cu astrele. Dar în acea seară, înainte să fie destul de beznă pentru stele, mă uitam la liliecii care zburau în rotocoale pe deasupra mea, dând târcoale copacilor ca să prindă gâze, și undeva în depărtare am văzut ceva agățat în văzduhul întunecat, între o creastă stâncoasă și-un vârf de munte. La început am crezut că-i unul dintre lilieci, dar am calculat în minte distanța și mi-am dat seama că e mai degrabă de mărimea unui planor decât a unui șobolan zburător – numa’ că nu era nici planor, fiindcă dădea din aripi.
Mi-am întors taburetul ca să nu scap din ochi zburătoarea până mă lămuream mai bine cu ce am de-a face. Mi-aș fi pariat toți dolarii, dacă aș fi avut vreunul, că-i o ghidușie a băieților puși pe șotii din baza aeriană aflată în zonă, căci regizorul independent nu și-ar fi permis nici măcar un avion de hârtie. Umbla vorba prin regiune că piloții de-acolo mai testează avioane experimentale și trec razant peste piscuri, numa’ bine ca să-i sperie pe localnici de să se scape-n nădragi. Ei bine, mă înșelam.
Dintr-o toană, am ridicat felinarul, l-am aprins și l-am fluturat încet dintr-o parte în alta, cu fața la creatura înaripată. Speram că o să se apropie cât s-o văd mai bine. Într-adevăr, după o clipă sau două mi-a observat semnalul, a fâlfâit nițel în aer și-apoi a pornit-o de-a dreptul spre mine. Am lăsat felinarul jos și mi-am așteptat oaspetele.
Nu i-a luat mult. Mai întâi s-a rotit pe deasupra copacilor din jurul cabanei, ca liliecii, dar nu a mâncat fluturi de noapte precum ei, ci m-a studiat pe mine de la distanță, probabil ca să vadă dacă-s înarmat și cu altceva decât un felinar.
Nu eram.
Creaturile mai primejdioase care m-ar putea ataca în codrul acesta nu s-ar sinchisi de-un glonț normal, iar cele pe care le-ar atinge – urșii, râșii – în general evită confruntările la fel de mult ca și mine, așa că între noi există o neutralitate grijulie. Cu ceilalți – cum ar fi zeii Cherokee și restul de teapa lor – eu sunt politicos de obicei, deși nu prea-mi place compania lor.
S-a apropiat, o umbră mare ce acoperea tot cerul nopții. S-a pogorât printre coroanele arborilor și, când în sfârșit am început să-l deslușesc, m-am trezit privind într-o pereche de ochi roșiatici, exact ca luminițele de poziție de la avioane, numai că acestea mai și clipeau. Se aflau pe-o față întunecată, la care m-aș fi uitat mai bine dacă nu mi-ar fi distras atenția aripile pieloase late de cinci metri, întinse în spatele său și fluturând încetișor pe măsură ce se lăsa pe iarbă, la câțiva pași de scaunul meu.
În lumina palidă a felinarului, l-am văzut mai bine. În mare avea o formă destul de omenească: biped, pe două picioare dotate cu gheare de pasăre. Ochii aceia roșii sclipeau și străluceau, holbându-se de jur împrejur. Erau îndepărtați, pe laturile exterioare ale unei fețe rotunde, cu un cioc ascuțit în loc de nas și o gură fără buze care m-a făcut să mă gândesc la o peșteră: o cale de-a dreptul spre întuneric. M-am întrebat dacă are dinți, dar nu am ținut neapărat să aflu.
Aspectul său te-ar fi făcut să strigi ”insectă”, doar că expresia și poziția trădau faptul că era cineva acasă în capul cela. Mult mai deștept decât o muscă, se vedea clar.
Avea corpul acoperit de-un puf delicat (gri sau albastru, nu-mi era clar în penumbră), care ar fi putut fi vreun fel de blană, sau poate fulgi ca cei de pe puii de păsări. Ar fi fost suficient să întind mâna și să-l ating ca să aflu, dacă aș fi vrut.
Numa’ că n-am vrut.
Cu ochii de jar fixați asupra mea, și-a strâns aripile la spate și s-a așezat, cu mișcări ceremonioase, pe un buștean de sicomor pe care-l păstrez curățat de mușchi sau buruieni, pentru musafiri. Cât l-am privit cum vine spre mine, coboară și se așază pe buturugă, mintea mi-a alergat printre posibilități. Indienii Cherokee de pe aici au legende despre o viespe monstruoasă, Ulagu, care scuipă foc și-a ars toți copacii de pe muntele Roan, de n-au mai crescut vreodată înapoi. Până și-acum, piscul acela e golaș; chiar nu crește acolo nimic mai mare decât vreo tufă de rododendron. Nimeni nu știe de ce. Savanții numesc astfel de muți ”arizi”, dar aia-i doar o clasificare, nu o explicație, așa că o viespe gigantică rămâne un răspuns la fel de valabil ca oricare. Totuși, nu părea să fie Ulagu. Din legende se înțelegea că viespea e mult mai mare decât vizitatorul meu înalt de doi metri juma’, ca să nu mai vorbim de inteligență, unde clar stătea mai bine decât Ulagu. Așa că îmi mai rămânea doar un posibil candidat, și, deși improbabil, m-am lămurit că el trebuia să fie.
— Bună seara, i-am spus și am dat prietenos din cap, în timp ce-l măsuram din ochi și încercam să descopăr ce aș putea spune politicos cuiva înalt de doi metri juma’ și acoperit cu puf.
A înclinat și el din cap, ceea ce am luat drept un salut. Am rămas destul de mult în tăcere, iar până la urmă am zis:
— Nu mă așteptam să te văd pe-aici.
Era greu să citești ceva pe fața aia a lui răsucită ca o mască de Halloween, dar aș fi putut să jur că i-a făcut plăcere să audă replica mea. S-a ridicat și a emis un fel de chirăit, cam ca o buhă, și a tropăit în praf cu un picior din-ăla de cocoș uriaș. Ca să mă impresioneze, și-a întins iar aripile de cinci metri, așa că am adăugat:
— Nu. Clar nu mă așteptam la tine. Că doar tu ești de loc din Virginia de Vest.
Ei, asta chiar că i-a stat în gât. În plin moment de fălire, s-a blocat și a început să clipească, iar aripile i s-au strâns singure la loc. Era clar că ar fi fost mult mai încântat dacă m-aș fi bâlbâit și îngrozit la vederea sa, dar avusesem parte de chestii mult mai fioroase la mine în curte, așa că nu i-am oferit satisfacția de a mă fi impresionat.
— Te-aș fi salutat pe nume ca să fiu primitor, însă nu cred că virginienii ți-au dat un nume, nu-i așa? Și pun pariu că nici măcar nu și-au dat seama că aveai deja unul, din altă parte. În ceilalți munți unde mai ești zărit câteodată ți s-a spus Garuda, nu?
Când am zis asta, ochii ăia roșii ai lui au clipit de cinci-șase ori și a început să se uite împrejur, de parcă se aștepta să sară din tufe niște războinici, ca să-l înhațe. Nu știam pe nimeni care s-ar fi băgat în așa ceva, deci am rămas pe loc, zâmbitor, cât s-a codit el ce să mai facă.
Într-un final, cu un glas gutural și un accent de nerecunoscut, a grăit:
— Sunt mai mulți garuda. Nu e-un nume.
A trăncănit o vreme despre regii garuda, mărețele cetăți garuda, dușmanii lor eterni naga, despre care, din câte mi-am dat seama, aș fi putut spune că-s fie șerpi, fie dragoni, și se pare că scopul în viață al împărățiilor garuda este să se lupte cu cele naga. S-a lăudat că poate crește de să aibă aripi late de 1800 de kilometri și să sece mări cu o singură fluturare. S-a oferit să-mi demonstreze, dar, din moment ce Tennessee e la mai puțin de 1800 de kilometri de ocean, m-am gândit că ar fi mai inteligent să refuz.
Am dat din umeri.
— Ei, poate că garuda nu-i un prenume atunci. Mi s-a părut că sună mai bine decât Mothman, Omul-Molie, dar na, ține de gustul fiecăruia.
A continuat să se holbeze la mine, așa c-am zis:
— Tu ești un garuda anume, nu? Cel din Virginia de Vest, pe care l-au numit Omul-Molie?
Se întâmplase cam la 300 de kilometri la nord de mine, în direcția în care zboară… ei bine… moliile. Pe la sfârșitul anilor ’60, dacă-mi amintesc bine, două perechi de tineri au observat o creatură înaripată într-o zonă rurală, pe lângă o bază militară abandonată în Point Pleasant, Virginia Occidentală. I-a speriat de l-au ținut minte. Au susținut că a urmărit mașina cu care au fugit ei. Însă, în afară de câteva apariții nocturne în care a îngrozit localnicii, nu se poate spune că a făcut cine știe ce rele. Nici măcar vreo găină n-a dispărut, ca să fie el acuzat. Dar apoi s-a întâmplat o catastrofă, în decembrie 1967. Pentru ea a fost învinuit destul de repede, ceea ce e tipic omenesc, aș zice, să-l alegi pe cel diferit și să-i pui în cârcă toate nenorocirile. Firește, nu-i exclus să fi avut dreptate. La ce puteri a susținut că are, clar ar fi fost capabil de o asemenea distrugere. M-am tot gândit cum să pun problema politicos fără să-l supăr.
— Molia, da, a răspuns creatura și-a dat din cap. Mi s-a zis cândva așa. M-au căutat atunci, vreme de mai multe zile. Dar cei ca mine se pot schimba. Schimba mărimea. Forma. Unii garuda pot să se ascundă în trup de om.
L-am privit cu atenție.
— Tu nu prea ai învățat șmecheria asta, nu?
A ridicat din umeri, sau cel puțin asta cred că a făcut. Apoi s-a aplecat spre mine și ochii ni s-au încleștat. A părut să ezite nițel, de parcă ar fi ascultat vreo voce îndepărtată.
— Văd că nu te deranjează vizita mea, a articulat lent, deși faptul era evident.
Și-a ridicat bărbia și a mai stat puțin în așteptare.
— Nu te temi de mine, nu în felul celorlalți. Îți place singurătatea… da, te înțeleg. Dar te-ar deranja mai tare un intrus uman, precum un drumeț ori turist. Mă preferi pe mine.
Ce să zic, nu prea ai cum să te contrazici cu o ființă care ascultă mințile ca pe posturile de radio, așa că doar am dat din cap și m-am așezat înapoi pe scaun, întrebându-mă cu ce gânduri a venit. Nu părea pregătit încă să-mi spună, totuși, așa că după ce tăcerea s-a lungit câteva minute, am zis:
— Cred că știi că ai speriat lumea destul de tare în anii șaizeci, în Virginia de Vest, cu aparițiile tale în fața mașinilor și pe la ferestrele caselor. Încă mai vorbesc despre tine.
A mormăit.
— Unul dintre cei care au trecut pe aici chiar purta un tricou pe care scria ”Mothman”. Cred că, deși Virginia nu a avut vreodată povești cu balauri, tu ești cea mai apropiată chestie de o asemenea legendă.
A mârâit din adâncul gâtlejului și a fluturat din aripile alea mari de piele ale lui.
— Eu… nu… sunt… vreo naga!
— Nu, nu, iartă-mă. Liniștește-te, uriașule.
Dacă aveți impresia că e greu să fii ambasador, ar trebui să încercați relațiile diplomatice cu ființe supranaturale.
— Am vrut doar să spun că pentru cei din zonă tu ești ceva extraordinar. Nu-s obișnuiți să vadă arătări înfricoșătoare, cu aripi.
— Eu am locuit acolo înaintea lor.
Am încuviințat, deloc surprins.
— Așa am crezut și eu. Cred că am auzit o poveste-două de la cei din tribul Shawnee, care păreau să fie despre tine.
— Cei vechi. Da. Ei mă înțelegeau mai bine decât poporul nou.
— Păi da, pe vremuri oamenii acceptau ca adevărat ce vedeau cu ochii lor, pe când azi calculează realitatea cu știința din manuale și dovezi de laborator și ce-or mai vinde jurnaliștii luna asta, adică, în traducere, niște minciuni pe care le crede toată lumea.
Mi-a ignorat ultima replică. Nu părea dispus la dezbateri despre cultură și politică, sau poate că după trecerea primelor milenii de viață astfel de subiecte devin plictisitoare. A zis:
— Eu eram deja acolo. Înainte de oameni. Când am ajuns prima dată, zona era acoperită de o mare caldă, nu prea adâncă.
Am dat din cap.
— Da, am auzit de așa ceva. Cu milioane de ani în urmă, nu? Cea mai mare parte a continentului era sub apă. Știu că așa s-a format cărbunele, din ferigile de pe atunci. Pun pariu că-n mările alea străvechi înotau dinozauri.
Ochii i-au sclipit din nou și a șuierat:
— Naga!
— Mă rog… s-ar putea spune… dacă zici tu.
Dragoni, dinozauri… o chestiune de semantică, probabil. Sau poate că toți vedem ceea ce ne așteptăm să vedem.
— Dar s-au dus, nu mai sunt.
Ochii i s-au înroșit mai tare și-a răspuns, cu vocea încinsă de satisfacție:
— Da, s-au dus. I-am omorât eu.
— Tu…
Mi-am amintit că stau la bârfe cu un fel de zeu și că percepe altfel decât mine timpul și realitatea. Oricum, nu aș fi îndrăznit să-l acuz de minciună. Eram atât de învățat să-mi păstrez cumpătul cu iepurașii veniți în excursie din orașele lor mărețe, încât să fiu calm cu un monstru străvechi și înaripat nu mi se părea greu deloc. Și oricum, poveștile lui erau mai puțin exagerate decât unele de-ale lor.
— Tu personal i-ai căsăpit, da?
A fluturat din aripi.
— Doar ți-am zis. Când sunt la mărimea întreagă și dau din aripi, sec mări.
— Așa e, ai menționat ideea ceva mai devreme. Păi, probabil că da, ar fi o explicație. O să te cred pe cuvânt. Ai secat marea din Virginia Occidentală și-apoi ai omorât toate naga care mai rămăseseră?
A dat din cap.
— După aceea m-am odihnit. Multă vreme, fiindcă a fost liniște.
Ne-am lăsat învăluiți de o tăcere apreciată de amândoi, iar eu m-am tot gândit la noua teorie privind dispariția dinozaurilor. Nu cred totuși că are vreun rost s-o menționez prin universități. Nu am titluri prescurtate în fața numelui, așa că nici dreptul la vreo opinie. Oricum, adevărul este ceea ce cred toți deja, iar asta nu s-ar potrivi deloc în schema general acceptată în prezent.
Au mai trecut niște minute și dintr-o dată mi-a trecut prin minte un gând.
— De ce ai mai rămas pe aici după ce ai rezolvat cu naga?
— După așa mare bătălie, am avut nevoie de mult somn.
— Milioane de ani, nu? Așa mă simt și eu după ce fierb un tuci de tocană și încerc s-o înghit pe toată la o singură masă. Îmi vine să dorm zile întregi. Le-ai mâncat, nu? Pe naga? Pe toate naga?
A mormăit.
— Câte am putut. Le-am scuipat oasele în noroi.
— Da, cred că le-am găsit.
— Dup-aia m-am dus înapoi la celălalt ocean, unde trăiesc alți garuda. Acolo timpul trece altfel. Am ridicat cetăți și ne-am luptat cu alte naga. Dar la un moment dat m-am întors unde fusese marea caldă. Și când am ajuns am găsit minți, acolo unde fusese o mare. Minți ca a ta.
— Cred că erau indienii Shawnee. Suntem înrudiți, dar de departe.
Dacă a plecat în Pleistocen și s-a întors pe vremea tribului Shawnee, acum vreo trei mii de ani, chiar că a fost un ditamai somnicul, urmat de-o excursie foarte lungă în Asia. Dar, mă repet, probabil că percepe timpul altfel decât noi și nu m-am simțit dispus să dezbatem metafizică – cel puțin nu așa, înainte de a fi băut ceva. Aveam sub chiuvetă un ulcior de rachiu și mi-a trecut prin cap să-i ofer și lui, dar nu părea genul care să țină la băutură, așa că m-am răzgândit.
— Shawnee…
A părut că gustă cuvântul, sau poate doar încerca să trezească vreo amintire. M-am întrebat pe unde a umblat în ultima vreme.
— Probabil că ți-i amintești. Oameni liniștiți, în armonie cu pământul, înainte de sosirea nou-veniților care s-au pus pe pavat șosele prin păduri și despicat munții pentru cărbune.
A dat încetișor din cap, de parcă ar fi chemat vreun ecou din trecutul îndepărtat.
— Da, îmi aduc aminte de ei. Vremuri liniștite. Ființele care trăiesc pe moșia unui garuda ne devin un fel de copii, așa că din când în când încercăm să le ascultăm dorințele și să le îndeplinim.
Nu prea mi-a plăcut ideea. După mine, e cam mult loc de neînțelegeri între niște oameni simpli de la țară și un monstru uriaș, cu aripi, care trăiește în afara timpului. Aș fi fost foarte atent ce-mi doresc în prezența sa.
— Poți citi gândurile oamenilor? l-am întrebat, extrem de curios.
S-a gândit puțin.
— Pe-ale tale mai bine decât ale altora. Poate că e traiul singuratic în codru, fără alte minți prin jur, dar cred că-i mai mult de-atât.
Am încuviințat. Probabil că ceea ce mă face capabil să contactez morții și să am tot felul de experiențe chiar mai iritante decât ei mi-o fi crescut și puterea de emisie a minții. Nu mi s-a părut vreo binecuvântare.
— Însă deși pe tine te aud… de obicei nu pot desluși gândurile fiecăruia. Aveți mințile prea mici să mă pot uita eu înăuntru și trăiți prea puțin. Dar câteodată, când se adună mai multe minți și vor același lucru, emit suficient de tare cât să-i aud.
— Îhâm.
Nu mi-a plăcut faza cu mințile mici, dar am zis să las de la mine.
— Și au cerut ceva anume, acei primi oameni?
— Acum multă vreme se temeau de monștrii din jurul lor, așa că le-am făcut un dar și i-am nimicit pe toți.
Am cam bănuit care or fi fost monștrii: tigri cu colți sabie, lei americani, mastodonți – și mi-aș fi dorit din tot sufletul să-i fi lăsat în pace, dar era cu zece mii de ani prea târziu pentru a-l mai contrazice. Am încercat să nu-mi tremure vocea.
— Altceva au mai cerut?
— Au apărut niște străini. Nu mulți la început… Doar destui cât să ridice un fort din copaci morți și să curețe niște pământ lângă râu ca să cultive plante. Cei din pădure știau că dacă le merge bine nou-veniților, o să mai sosească și alții. Și-au dorit ca ei să dispară.
Mi-am amintit despre ce-i vorba doar pentru că s-a întâmplat în teritoriul tribului Shawnee, de care-s destul de interesat. În 1775, chiar înainte de Revoluția Americană, George Washington în persoană a trimis un grup de pionieri să colonizeze terenuri la periferia Virginiei de pe atunci. Viitorul președinte cumpărase drepturi de proprietate de la veterani din Războaiele Indiene și cu francezii, de adunase vreo treișcinci de mii de acri de-a lungul râului Kanawha, asta lăsând deoparte moșiile sale din est. A ales personal terenul și-a plantat cu mâna lui niște stejari, deci cred că i-a plăcut zona. Ar fi fost bine să-i traducă cineva numele Shawnee pentru râu, Keninsheka. Adică Apa Spiritelor Rele.
M-am uitat lung la musafirul așezat pe buturuga din fața colibei mele. Da, cred că indienii Shawnee îl cunoșteau destul de bine.
Washington s-a gândit să fondeze o colonie personală acolo, la mama dracu’, așa că i-a trimis pe James Cleveland și William Stevens în fruntea unui grup de familii, ca să ridice o așezare în sălbăticie. Au construit case, au curățat terenuri pentru lanuri și livezi – treaba a părut o vreme să meargă chiar bine. Dar a început revoluția și nu a mai avut nimeni vreme să se gândească la micuțul grup de coloniști de pe cealaltă parte a munților. George Washington a fost puțin ocupat. Știți cum e, se mai întâmplă.
Așa că, de la Bunker Hill la Yorktown, s-au ocupat toți cu războiul și i-au lăsat pe pionierii din Kanawha să se descurce, iar când în sfârșit s-a gândit cineva să vadă ce mai e cu ei, au descoperit că dispăruseră toți. Și când zic dispăruți, păi chiar asta vreau să spun. Nu s-au găsit schelete prin iarba crescută în ruinele caselor, nici vreun mesaj încrustat în scoarța vreunui copac – nimic.
Pentru lipsa coloniștilor au fost întotdeauna acuzați vecinii Shawnee și m-am gândit că probabil nu s-au înșelat, numai că nu s-a întâmplat așa cum s-ar crede, cu asaltarea fortului, masacrarea albilor și arderea satului. Nu. Cred că pur și simplu indienii și-au dorit ca americanii… să dispară.
Garuda a tot dat din cap. Probabil îmi asculta mintea din nou, ceea ce m-a scutit de explicații și vorbărie și l-a făcut să pară un companion tolerabil, numai că mi s-a părut un prieten cam periculos. Atunci când spui lucruri cu voce tare, măcar poți fi sigur că oamenii aud ce vrei tu să le transmiți. Sau poate nu neapărat, din cauza semanticii și altor alea. (Turiștii au impresia că pădurenii-s niște ignoranți, dar când nu faci naveta ai foarte mult timp liber pentru citit).
— Indienii Shawnee și-au dorit să dispară coloniștii, nu-i așa? Toți au vrut același lucru, destul de tare, toți deodată?
— Așa e. Mi-au făcut ofrande și înălțat rugi. Mi-a plăcut. M-am gândit că poate ființele dintre zidurile de lemn sunt un fel de naga, așa că i-am salvat pe oamenii din pădure de ei. I-am făcut dispăruți.
M-am întrebat unde o fi scuipat oasele de data asta.
— Și-apoi ai picotit cam o sută nouăzeci de ani?
— Da, am ațipit scurt, însă când m-am trezit iar se schimbase țara. Încă mai avea munți și păduri, dar și multe minți și multe ziduri de lemn. Cetăți întinse.
— Ți-a plăcut de cei noi?
— Și ei iubeau pământul acesta, așa că da, își găsiseră locul aici. De mine au uitat, însă. Așa că m-am arătat de câteva ori, ca să le amintesc cine le protejează ogoarele.
— Mda. Te-au remarcat.
M-am gândit la perechea îngrozită din Mason County, Virginia de Vest, care au anunțat că au văzut un fel de pasăre uriașă vânându-le automobilul pe un drum de țară. Sau locuitorii de lângă baza militară abandonată, care-au dat peste el în prispă, pe când îi spiona pe fereastră. Cred că ofrandele și rugăciunile au fost ultimele pe listă în ce le-a trecut prin cap.
— Nu mi-au înțeles prezența. M-am gândit să fac ceva măreț pentru ei, ca să știe cu cine au de-a face.
— Și ai căutat niște naga, pun pariu.
Începusem să realizez că garuda nu au prea mare varietate la capitolul minuni. Nu pot – sau nu vor – să te umple de aur, să te vindece miraculos ori să curețe aerul poluat. Se pricep doar la căsăpit. Virginia ar fi putut găsi gardieni mai buni de-atât, dar am zis mersi că acest garuda nu și-a ales Washingtonul drept domiciliu. Ți se înfioară mintea ce dorințe au cei de acolo.
— Fie. Zi-mi despre pod.
Că doar asta-și amintesc toți despre Molie: a fost văzut în decembrie 1967 pe lângă podul Silver din Point Pleasant, iar la scurt timp acesta s-a prăbușit și a ucis patruzeci și șase de nefericiți din mașinile care tocmai se aflau pe el.
— Ei, nu a fost mare lucru. Un gest mărunt de amabilitate, a zis Omul-Molie.
Comparativ cu exterminarea dinozaurilor și a mega-faunei din era glaciară, da, mai nimic, însă tot m-am întrebat ce-a avut cu podul.
Mi-a auzit întrebarea din minte.
— Păi, acel pod ducea la un cuib de naga.
Ah, da, desigur. Ducea în Ohio.
A dat din cap.
— În mințile oamenilor am citit aceeași dorință ca și la indienii din pădure: voiau dispariția unor dușmani.
Cred că da, chiar a găsit o grămadă de exasperare. Virginienii sunt sătui de glumele proaste ale celor din Ohio despre ei și-s foarte supărați că le sunt ignorați fizicienii și milionarii, doar ca să se tot spună că ei-s numai niște sărăntoci de la țară. Cel mai rău e când binevoitorii fără minte din Ohio își încarcă mașinile cu haine vechi și trec peste râu ca să-și forțeze caritatea asupra unor oameni care nu o vor și nici nu au nevoie de ea. Da, și eu prefer să trăiesc dincoace de Kanawha față de acei naga.
— Chiar așa, a încuviințat Molia. Dar noii mei copii erau neputincioși în fața dușmanilor, nu puteau să-i distrugă, așa că m-am gândit să fac ceva minor pentru ei. Nu le-am înlăturat călăii, fiindcă nu am primit respectul cuvenit. Doar le-am sugerat ce pot.
— Și, cum a mers?
A făcut o pauză lungă și a recunoscut:
— S-au îndepărtat de mine. Nu-i voi mai ajuta niciodată. Sau poate că o să mai ofer o ultimă șansă locuitorilor de pe moșia mea. Există vreo amenințare la oamenii mei de aici? Le-aș putea aminti cine-i păzește.
M-am gândit la întrebare și, trebuie să recunosc, m-am simțit tentat. Cine mi-aș dori să sufere mânia Omului-Molie? Minerii care decopertează munții? Pensionarii pasionați de schi, închiși în comunitățile lor păzite, care urâțesc zona cu acele ”căbănuțe” de un milion de dolari fiecare? Traficanții de oxycodon care profită de cei săraci cu duhul?
Am fost ispitit, însă nu am vrut să-mi înnegresc așa de tare propria karma, iar garuda probabil că au legătură cu ideea de karma. Așa că m-am aplecat spre creatura cu ochii roșii și i-am șoptit:
— În valea vecină locuiește un individ care face un film cu monștri. Ar trebui să-i faci o vizită, așa, doar cam de-o audiție.
Traducere de Miloș Dumbraci
© 2011 by Sharyn McCrumb.
Originally published in ”The Monster’s Corner” anthology (editor Christopher Golden) / publicat inițial în antologia ”The Monster’s Corner” (editor Christopher Golden)
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
