Trăisem în interiorul acelui trup de mai bine de șaizeci de ani și îmi era foarte greu să accept această nouă stare de a fi, una în care trupul poate fi aruncat după utilizare, ca un recipient gol, inutil.
— Ce vei face cu… acesta? Nu știam cum să-i spun; fuseserăm unul și același de multă vreme. Biotehnicianul ridică din umeri; cu siguranță, el răspunde la aceeași întrebare de mai multe ori pe zi, în fiecare zi.
— Le punem în depozitul cu cei aruncați. Este posibil ca unele dintre organe să poată fi folosite, deși… nu cred că este cazul cu acesta. Cum a fost ficatul? Fuma?
— Asta înseamnă că le înghețați? Nu i-am răspuns direct la întrebări; de fapt, mi s-au părut jignitoare. Ignoranța mea cu privire la subiect a declanșat un semnal de alarmă. Îmi era teamă să aflu. Din ziua în care a avut loc transferul, am fost bombardat fără milă de imagini cu congelatoare în formă de sicrie îngrămădite în depozite întunecoase.
— Să le înghețăm? Bărbatul îmi aruncă o privire nedumerită. De ce să ne chinuim cu astfel de probleme? Le conectăm la tuburile de alimentare și le lăsăm până când le sosește ceasul.
— Le sosește ceasul! O metaforă frumoasă și nemiloasă. Ele continuă să trăiască… am oftat.
Ideea că vechiul meu trup putrezea într-un depozit urât mirositor în timp ce eu începeam o viață nouă părea nebunească. Ce fel de monstru am devenit? m-am gândit.
— A trăi, ceea ce implică a trăi…, spuse bio-tehnicianul, este o presupunere deplasată. Nu în principiu, dar funcțiile vegetative nu sunt eradicate în transfer; frânturi de memorie persistă – urme din tinerețea lor nu sunt șterse complet. Sunt destul de vii, presupun, deși, după cum știți, nu mai sunt considerați oficial, oameni.
— Destul de vii, am repetat cuvintele lui. Ca și cum ai fi „un pic însărcinată”; nu este suficient pentru a merita respect, sprijin, consolare și afecțiune?
— Ești complet nebun! zbieră bio-tehnicianul. În loc să te bucuri de noul trup, deplângi norocul celui vechi. Tot așa ești de atașat de fiecare sticlă de Coca-Cola pe care o golești? Lasă-mă să-ți spun: calea pe care te afli duce în iad.
Am inspirat profund și mi-am încleștat pumnii:
— Exact asta credeam până acum puțin timp, înainte să aflu că vechiul meu trup continuă să trăiască.
— Ai fi preferat să-l omorâm? Pentru că… din câte știu eu, trupurile nu mor fără ajutorul cancerului, al stopului cardiac sau al edemului pulmonar sau…
L-am lăsat pe tip să vorbească singur în timp ce am dispărut în labirintul coridoarelor Korps. Am mers ore în șir, reflectând la a doua transformare crucială a vieții mele.
Mi-au trebuit câteva zile să îmi accept noul trup și, atunci când am începutut să mă simt în largul meu cu vârsta de treizeci de ani, cineva care ar fi putut să-mi fie bunic, a apărut brusc de nicăieri, pretinzând plata unei facturi. O factură pentru ce? Spărsesem ceva? Nu avea dreptul să ceară nimic, am reflectat. A trăit cât era normal să trăiască. Iar eu voi trăi până când voi avea chef să mor.
Intrasem accidental în depozit, dar nu am descoperit amploarea greșelii mele până cînd a fost prea târziu să o îndrept. Ceea ce am crezut că este o cameră de depozitare plină cu instrumente uzate și mobilier vechi s-a dovedit a fi locul în care păstrau trupurile aruncate. Toate, majoritatea aparținând unor bărbați bătrâni, fragili, deteriorându-se sub ochii mei, zăceau pe paturi improvizate din pânză, cu fața spre ușă.
Erau o sută, poate o mie de paturi, nu neapărat aranjate într-o anumită ordine și abia vizibile în ambianța sumbră din interiorul depozitului, unde așteptau cu indiferență acel salt în spațiu. Fețele lor tremurânde, ofilite de așteptarea nesfârșită arătau scurgerea sângelui din trupurile lor. Aterizasem în mijlocul coșmarului altcuiva.
Imaginea tuburilor de plastic conectate la trahee și în venele adânci ale antebrațelor lor a fost o experiență profund dezgustătoare. Trupurile umane în descompunere păreau să lupte pentru a se elibera de restricții, deși nu exista niciun motiv întemeiat pentru aceasta. Chiar și atunci când nevoia de transfer nu era vizibil marcată pe fețele lor, se putea vedea resemnarea și indiferența lor, pe măsură ce se lăsau pradă lumii pierdute.
Depășisem primul impuls de a ieși de acolo și, resemnat să-mi accept rolul în procesul pe care am ales să-l urmez, am aruncat o privire prin cameră în căutarea celui care fusesem. Mi s-a părut imposibil să mă gândesc la el ca la altcineva – un străin – separat și diferit de mine. Poate că acesta a fost motivul pentru care mi-a luat o veșnicie să-l identific. Privirea mea l-a ocolit pentru că nu-i puteam distinge silueta inertă de celelalte din depozit.
Am înaintat încet de teamă că orice mișcare bruscă ar putea declanșa un val de proteste, dar adevărul este că trupurile m-au ignorat. Doar câteva și-au exprimat enervarea față de intruziunea mea mișcându-și stângaci mâinile și încâlcindu-le astfel în tuburile din plastic.
În cele din urmă, când am reușit să trec peste toate obstacolele care mă țineau la distanță de vechiul meu trup și l-am putut privi față în față, mintea mi s-a blocat. Am încercat fără succes
să-i spun ce simțeam; să spun ceva ca o scuză, dar m-am trezit atât de inhibat de rigiditatea, impasibilitatea, liniștea lui, însă, spre uimirea mea, el a fost cel care a rupt tăcerea.
— Te așteptam, spuse fostul meu trup cu o voce stinsă.
— Mă așteptai? M-am imaginat așteptând, incapabil să visez, cu atât mai puțin să sper la apusul soarelui, sau pe cel responsabil pentru că îndurasem o asemenea durere inutilă. Mă simțeam vinovat și pentru că prezența mea acolo era pur întâmplătoare.
— Nu ai venit din întâmplare, spuse el, de parcă mi-ar fi citit gândurile, …și eu nu-ți citesc gândurile; cumva continuăm să fim aceeași persoană.
Cuvintele lui pluteau în aer. Era clar că se simțea mai mult ca mine decât mă simțeam eu. Exista memorie, dar … exista și un trup. Același trup care mă ținuse de la început este acum condamnat, deoarece se specula că el era cel care planificase rezultatul. Dar când am încercat să mă opun acestei logici, cuvintele au refuzat categoric să iasă. Știam la ce se gândea; așteptase cu răbdare și calm să-mi arate că încă îmi controlează destinul.
Scena a fost deosebit de asemănătoare cu o experiență anterioară, când părinții mei au decis că trebuie să-mi iau rămas bun de la un bunic pe moarte, un străin pentru mine. Bătrânul m-a făcut să mă simt responsabil pentru moartea sa de parcă tinerețea mea i-ar fi cauzat cumva plecarea.
Am auzit un strigăt fără speranță de la un alt trup care se târa prin cameră. Așa se duc, m-am gândit eu, cu un geamăt care se estompează pe măsură ce descoperă că nu vor fi salvați, de data aceasta.
— Așa voi geme așa, când voi pleca, spuse primul meu trup. Toți facem așa. Este ca sirena unui vapor care se desprinde de țărm.
Eram, din nou, incapabil să răspund. Cine este naufragiatul? M-am întrebat. A trecut nava pe lângă insulă fără să dea semnale de avertizare?
M-am uitat la tuburile de alimentare care uneau trupul cu rezervoarele și mi-am reprimat dorința profundă de a le smulge. Este de preferat să vă sufocați decât să așteptați fără speranță de salvare. Și încă o dată, fostul meu trup m-a dezbrăcat de gânduri.
— Poate că eu nu sunt naufragiatul, spuse el.
— Am toată viața în față, am protestat. Este un nou început, nu? Lipsa convingerii din cuvintele mele a fost oglindită de o mișcare stângace și incompletă a mâinii, ca un gest de afecțiune care devine brusc o lovitură furioasă.
Ridică din umeri cu indiferență în timp ce privea trupurile care mureau în jurul nostru.
— Pentru a începe din nou, da, spuse, dar nu de la bun început. Amintirea celor care vin să-și ia rămas bun de la trupurile lor aruncate vor ține minte pentru totdeauna imaginile din acest depozit.
— Ce ar trebui sa însemne asta? Îmi faci reproșuri? Am fost brusc dezgustat de atitudinea lui. Încerca să mă încurce cumva? El – noi – eram condamnați: medicii au spus că este o chestiune de zile, cel mult săptămâni. Nu a existat nicio cale de ieșire, cu excepția trecerii prin transfer. Vechiul meu trup mă pusese în defensivă. O plasă invizibilă îmi împietri simțurile, mă simțiteam ca paralizat.
— Nimeni nu te-a forțat să vii, rosti vechiul meu trup. De ce să nu te bucuri de libertatea pe care ți-o oferă un trup sănătos pentru prima dată, după mult timp? Ar fi fost cel mai logic lucru de făcut. Dar, în schimb, te-ai simțit obligat să achiți o datorie pentru a evita auto-învinuirea în viitor. Mi se pare o idee bună. Aș fi procedat la fel.
Aceste ultime cuvinte mi-au stârnit o amintire: o ușurință vicleană de a afișa o ironie crudă, un talent cu care mă mândream. Aș fi în stare să-l conserv, mă întrebam, în relația mea cu prietenii de-o viață? La fel ca într-un joc, prea multe opțiuni au început să se prefigureze, dar strategia de gestionare a acestora nu-mi era deloc clară. Trebuia să mă îndepărtez de tot ce-mi era familiar? Trebuia să caut oameni diferiți, o altă ambianță, să părăsesc planeta?
— Am ajuns aici din întâmplare, am spus, descurajat.
— Da, fostul meu trup părea să-și fi pierdut interesul pentru conversație. Sau poate că durerea pe care o suferise în tăcere revenise. Știam multe despre acea durere. Gemu, din nou. Agonia se răspândi ca un val de electricitate de la un trup la altul. Sunetul, gri și plat, se risipi în tot depozitul.
Nu mai era nimic de spus sau de făcut – nimic altceva la care să mă gândesc sau să simt. Era timpul să părăsesc acel loc.
Dar nu am făcut-o. Trupul îmi acceptase iresponsabilitatea cu rostirea unui cuvânt gol menit să dezamorseze orice argument viitor din partea mea. Atât de mare a fost tensiunea creată de obligativitatea acelui: da, încât tot ce am putut face pentru a o disipa a fost să-mi întind mâna și să-i ating ușor obrazul uscat cu vârful degetelor. Vechiul meu trup se cutremură, ca și când ar fi fost pătruns de o descărcare electrică.
— Ce ai făcut? întrebă el întorcându-și fața de la mine.
— Cred că doar am încercat să fiu amabil.
— Ți-e teamă, foarte tare.
Acuzația era dură; dincolo de o traducere simplă. Dar apoi, am auzit două gemete: unul era încet și sinistru; celălalt era ascuțit, ca ciripitul unei păsări. Există multe moduri de a muri, am presupus.
— Teamă? De ce? l-am întrebat.
— Există multe moduri de a muri, repetă fostul meu trup exact cuvintele mele, dar cu ironie evidentă. L-am ignorat. Oricum, nu mai știam ce înseamnă dialogul nostru; pierdusem sensul și poate chiar interesul pentru conversația noastră. M-am trezit hipnotizat de culorile tuburilor de plastic: roșu, albastru, verde.
— Nu eu sunt cel conectat la tuburi, am spus.
— Sunt inutile, spuse vechiul meu trup, doar chestii pentru impresionat vizitatorii. Este doar un spectacol bun pentru a afecta psihicul celui transferat; ceva care să îmbunătățească rezultatul.
— Inutile? Am crezut că sunt hrănite prin tuburi.
— Asta da, spuse vechiul meu trup. Sunt inutile pentru că nu contează dacă ne hrănesc sau ne lasă să murim de foame. Nu vom părăsi acest loc pentru că ne-au oprit medicamentele și ei intră în depozit doar de trei ori pe zi, pentru a aduna cadavrele.
I-am spus că este crud, dar nu există altă cale de a face asta.
— Nu este posibil să așteptăm ca primul trup să moară; transferul nu ar putea fi efectuat, dacă am face asta.
— .. sigur… a spus trupul pe un ton echilibrat cumva între tristețe și furie.
— Acum suntem ca specii diferite, am spus, căutând cu disperare o scuză pentru a continua dialogul nostru, dar fiecare cuvânt avu efectul opus față de cel intenționat.
— Acesta este prețul pe care îl plătim pentru progres. Pe vremuri oamenii mureau și atât. Acum legile naturii sunt încălcate, ne jucăm cu focul.
— Nu am fost niciodată credincios, am spus. Apropierea morții te face să-ți dorești viața veșnică?
— Iminența morții m-a forțat să mă transfer, nimic altceva, cuvintele lui erau acide. Sau te-a forțat… sau ne-a forțat. După cum vezi, nu mai contează.
Un sunet de voci îndurerate acoperi vorbele pe care fostul meu trup le rostise și, în cele din urmă, le sufocă. Ușile depozitului s-au deschis, ajutoarele au intrat, au deconectat tuburile de la duzină de cadavre, le-au încărcat pe o mașină electrică cu aspect ridicol cu un efort minim și au impregnat locul cu lipsa lor de interes. Câteva minute mai târziu, s-au întors cu încă o duzină de cadavre aruncate în transferurile recente.
— Nu m-au văzut, am spus.
— Nu-i interesează.
— Aș fi putut fi un hoț, un maniac…
— Organele noastre nu sunt suficient de bune pentru a hrăni câinii. Și în ceea ce privește experimentele biologice, ei folosesc carne proaspătă cultivată în rezervoare; trupurile bolnave nu sunt bune de nimic.
Se agită pe pat. Mă temeam că va muri chiar atunci. El îmi observă disconfortul:
— Calmează-te, spuse. Încă nu e timpul.
— Pentru cat timp? Întrebarea, neașteptată chiar și pentru mine, l-a afectat.
— Pentru cat timp? Nu știu. Ore, două zile, o săptămână, șase luni. Cine poate prezice cât de tare se va agăța un trup de viață… chiar și unul fără suflet?
Nu simțeam că sunt sufletul nimănui, cu atât mai puțin unul aparținând unui trup atât de încăpățânat, deși a trebuit să recunosc, judecata sa era sănătoasă. Concluziile medicilor cu privire la longevitatea trupului vechi au fost tranșante. Dar medicii nu au obligația da prognosticuri exacte. Cunoaște cineva un medic pedepsit pentru un prognostic inexact? Asistenții au părăsit depozitul transportându-și sarcina macabră; ușile s-au închis în urma lor și m-am întors la realitate.
Primul meu trup privea cu dezinteres particulele de praf suspendate în raza de lumină. Întunericul a cuprins depozitul. Îmi era imposibil să-mi dau seama de cât timp eram acolo.
— Trebuie să plec, am spus.
— Așa este, afirmă
— Înainte să fie prea târziu.
— Ușa este descuiată.
— Pot să revin.
— Și nu de mine. Cu excepția cazului în care… te interesează să revii.
— Adică: are sens doar dacă ai fi aici când mă întorc.
Vechiul meu trup ridică din umeri, aproape cu indiferență.
— Da – nu… cine știe? Sunt eu Dumnezeu? De unde să știu momentul exact? Dacă motivele mele de a rămâne în viață s-au terminat, nu sunt suficient de supărat pentru a realiza ceea ce a început în mintea mea, când am decis să mă transfer. Poate că mă agăț de viață, deoarece trupurile sunt entități separate și acționează independent unul de celălalt.
— Trupurile acționează independent unul de celălalt, am repetat ca un idiot. Ai putea profita de ultimele tale ore scriind un eseu despre teoria rațiunii vegetative.
— Trupurile acționează independent unul de celălalt, repetăTrupul tău o face chiar acum. De ce nu pleci odată pentru totdeauna?
Și-a scuipat cuvintele de parcă m-ar fi provocat.
— Nu sunt o fiară; pot aștepta până te calmezi.
— Scuze, pretexte, spuse el. Motivele tale pentru a rămâne în acest loc lângă mine, așteptând moartea mea, nu au nicio valoare. Te-ai transferat într-un alt trup pentru a te elibera de mine, nu pentru a mă purta ca pe o povară. Nu sunt bătrânul tău tată invalid. Vezi pe altcineva făcând ceea ce faci tu? Trupurile mor singure; este corect să fie așa.
Vocea fostului meu trup a devenit ascuțită pe măsură ce cuvintele sale s-au înflăcărat. Asta a creat un contrast clar față de ultimul oftat al trupului care pierise la mică distanță de noi.
— Nu știu cum să procedez altfel, am spus eu, pe un ton lipsit de convingere. Pot aștepta câteva minute. Am ajuns să înțeleg că suntem parte a unui întreg; că este obligația mea să plâng pentru tine, să simt durere.
— Câtă aroganță! Dar apreciez gestul tău, deși amândoi știm că nu servește niciunui scop.
Mi-am plecat capul. Podeaua depozitului era acoperită cu praf și excremente, cu excepția locurilor în care trupurile aruncate își mișcau nerăbdător picioarele. Acolo, podeaua era lustruită și întunericul lupta să acopere dâra de lumină care cobora pe furiș din surse invizibile.
Am început să aștept cu nerăbdare următoarea rundă a asistenților. Am ținut o evidență mentală a celor care muriseră și am încercat să-mi dau seama de intervalul dintre fiecare deces pe baza celor care gemeau, dar am abandonat imediat ideea. Eram pesimist în legătură cu asta. Motivele prezenței mele în acel loc sau incapacitatea mea de a pleca, pur și simplu de a pleca, au devenit din ce în ce mai dificil de determinat. Eu însumi întinsesem o capcană. Trupul mi-a ghicit starea de spirit și a încercat să fie constructiv.
— Nu cred că voi muri azi.
— Aș putea reveni mâine, am spus prostește.
— E o idee bună. Dar nu știu nici dacă se va întâmpla mâine. Poate că nu merită osteneala.
Lumina a pălit, iar întunericul a învăluit depozitul. Punctele de referință dispăruseră. Din câte îmi puteam da seama, aș fi putut fi în depozit sau în inima unui coșmar. Am prins putere gândindu-mă că este posibil să mă trezesc, chiar și din coșmarul mai groaznic, dar vocea spartă a primului meu trup m-a readus la realitate.
— …continuă să mergi în aceeași direcție în care ți-e îndreptat nasul…
Trebuia să fie acum ori niciodată. Am pornit spre ieșire, dar, chiar înainte de a face trei pași, furia unui trup care căzuse în fața mea mi-a sugerat că nu va fi o sarcină simplă.
— Idiotul naibii! Fii atent unde mergi și arată puțin respect pentru cei care mor.
— Îmi pare rău. Vreau să părăsesc acest loc.
— Să pleci? întrebă trupul, râzând jignitor. Doar după ce vei muri poți părăsi acest loc.
Asta mi-a confirmat ceea ce începusem să bănuiesc: capcana, care funcționa cu succes, mă plasase pe partea greșită a lucrurilor.
— Tocmai am fost transferat, am spus. Am venit să-mi iau rămas bun. Am încercat să prind trupul muribund, dar el s-a îndepărtat de mine, batjocorindu-mă. Când a vorbit din nou, mi-am dat seama că nu era același; altul i-a ocupat locul. Jocul începuse să trezească interesul celor condamnați.
— Cel care s-a transferat din mine nu a venit să-și ia rămas bun. Idiotul m-a lăsat singur în aceste circumstanțe dureroase…
— Cel care s-a transferat din mine, a spus altul, a semnat o autorizație pentru a mi se injecta ceva pentru a accelera procesul.
Un țipăt aspru a stârnit un nou nivel de plângeri. Acum se auzeau gemete și vaiete din toate colțurile depozitului; trupurile bătrâne din jurul meu mureau sau se prefăceau că mor, doar ca să mă îngrozească.
— Ce folos? se tânguia o voce de femeie. Ne-ar face diferiți, ne-ar îmbunătăți în vreun fel? Dacă acea cățea ar veni să-și ia rămas bun…
— … va regreta, un cor înfiorător termină fraza.
Trupurile aruncate se legănau în paturile lor de pânză, scoțând sunete aspre texturate, scrâșnete de lemn și praf; sunetele care împresurau depozitul, imagini înfricoșătoare ale morții, ale morții adevărate și absolute; cea pe care nu o putem evita ca niște acrobați iscusiți.
— Unde? am întrebat. Nu văd ieșirea.
— Continuă cu toată puterea, insistă primul meu trup. Continuă fără rezerve; oricum vom muri.
M-am aruncat spre ieșire cu toată puterea mea, dar trupurile au reacționat rapid. S-au ridicat din paturi în ceea ce părea o criză de nebunie și m-au înconjurat, blocându-mi drumul. Am simțit presiunea a ceva dur, metalic, căutându-mi carnea și o mușcătură feroce pe brat, a unei proteze sparte. Am pierdut orice simț al moderației și am început să car pumni în toate direcțiile. Dar încercarea de ieșire a fost inutilă. Eram în întuneric și înconjurat de trupuri care nu aveau viitor și mă încolțiseră.
Ce a urmat a fost un șir de amintiri de neînțeles. Poate că am căzut și am fost zdrobit de trupurile înfuriate sau am primit o lovitură în cap. Poate că nu. Este imposibil să reconstitui faptele care duc la situația mea actuală. Sunt sigur doar că mă trezesc în întuneric, în tăcerea depozitului. Unele dintre tuburile de plastic care transportă substanțe nutritive sunt conectate la mine și sute de trupuri aruncate mă înconjoară.
— A fost singura cale, spuse o voce familiară venită din întunericul de lângă mine. A fost o lovitură sigură. Nu ai suferit nici o rană fatală…
— Nu vreau să îți fie milă de mine, l-am întrerupt. Vreau să pleci de aici înainte să fie prea târziu.
— Vreau să fie clare unele lucruri, a spus vocea.
— Nu este nimic de clarificat, i-am răspuns. E periculos. Pot vedea asta pentru prima dată: suntem identici, desigur, același model de trup. O singură întrebare: primul meu trup… a murit?
— Sunt aici, vocea firavă a primului meu trup vine de undeva din apropiere, în dreapta mea.
— Atunci totul este în ordine.
Mă ridic pentru ca noul trup să știe că mă adresez lui. Acum voi număra până la zece, iar când voi termina, vei fi afară din acest loc nenorocit, trăind viața ta, viața noastră.
Își mișcă capul, fără a se lăsa convins. Înțeleg că a fost întinsă capcana și cine știe câți dintre noi vor cădea în ea înainte de a afla trucul care ne-a permis să-l evităm.
— Se pare, spune primul trup ridicând vocea deasupra atmosferei în descompunere, că cel care a scris finalul nostru refuză să modifice un sigur rând al acestuia.
— Poate că este un grec, răspund ironic, un amator, imaginându-și Destinul cu majuscula D.
— Despre ce vorbești? noul meu trup pare deranjat. Îți bați joc de mine? Așa îmi răsplătești afecțiunea? Oricum, stau până voi primi răspunsuri. Nu trebuie neapărat să explic…
Încetez să-i mai ascult cuvintele, deși le aud în continuare, pe măsură ce se amestecă cu bâzâitul aparatelor și cu bătăile inimii trupurilor. Îmi este greu să-mi imaginez ce răni influențaseră decizia de a face un al doilea transfer într-un timp atât de scurt și din acest motiv, încep să inspectez trupul cu atenție și meticulozitate. Observ o tăietură urâtă pe pieptul meu și când apăs pe ea, simt o durere ascuțită pe partea stângă.
— Cei aproape morți au provocat atât de multe daune? Korps, în apărarea reputației sale, a prestat un serviciu și noul organism validează procedura în timp ce se trezește. Încheiere perfectă, deși nimic nu-i gratis.
Ușa se deschide și ajutoarele intră. În mod ciudat, nu există cadavre. Par nedumeriți câteva minute, vacilând între două lumi, dar în curând se întorc la rutina lor. Aduc trupuri proaspăt aruncate pe care le așază pe paturi de pânză și conectează tuburi de plastic la venele celor nefericiți.
— Ia-l de aici! forțez un ordin. Nu are nicio treabă aici. Durerea se intensifică, pierd putere; vocea mea este stinsă, incapabilă să-și atingă obiectivul.
— Nu le înregistrează pe cele aruncate, spune primul meu trup.
— Păstrează-ți suflarea, spune noul trup. O să te scot din cocina asta murdară. Fostele mele trupuri nu sunt gunoi.
— Suntem gunoi, spune primul trup. Te implor: ieși de-aici înainte să fie prea târziu. Afară! Sună melodramatic, dar nu mă pot gândi la un alt mod de a te face să reacționezi. Vei fi prins, încarcerat ca noi…
Noul trup este uimit. Asistenții închid ușa în urma lor, depozitul e scufundat din nou în beznă și, pe măsură ce întunericul învăluie locul, gemetele noastre, cele ale trupurilor aruncate și protestele celor tocmai transferate se amestecă până devin indistincte.
Original title: Náufrago de sí mismo
Translation from Spanish by Carmen Ruggero
Traducere din engleză de Eliza Claudia Filimon
Tradus cu acordul autorului – Mulțumim!
Translated with the author’s consent – thank you!
