Travis stă pe platforma de beton – care, în alte circumstanțe, ar fi trebuit să fie terasa apartamentului, dar nu a fost finalizată vreodată – și mai precis pe un scaun de grădină verde închis din metal cu vopseaua scorojită, precum un pacient cu psoriazis care își pierde epiderma. În fața lui, pe o masă de plastic de un alb murdar, este un pahar înalt, rece, umplut cu o băutură siropoasă roz: un lichior mult prea dulce dintr-o sticlă fără etichetă. Băutura are un gust vag de zmeură, dar Travis nu mai este convins că se poate baza pe papilele sale gustative. E protejat de soarele dogoritor de vară de o umbrelă mare în culorile steagului britanic. Betonul platformei, deteriorat, are o multitudine de nuanțe, de la gri pal la maro închis, datorită vârstei și chimicalelor din atmosferă. „E entropia”, se gândește Travis, dar știe că acesta nu este un exemplu al celui de-al doilea principiu al termodinamicii.
O pufăitură, un sunet șovăitor în spatele său, îi atrage atenția. Se uită peste umărul care îl doare și vede una dintre bărcile cu motor alunecând în câmpul său vizual. Un om gras stă sub prelată și cârmește barca pe râu, dar nu-l bagă în seamă pe Travis. Asta nu îl surprinde pe Travis. Noile maniere spun să eviți cu nepăsare alți supraviețuitori. Barca trage o plută îngustă de lemn pe care sunt stivuite în teancuri cadavre înțepenite și rigide, câte patru sau cinci. Sunt ținute laolaltă de câteva frânghii întinse la întâmplare. Din fericire, nu bate vântul, așa că pluta abia se mișcă, iar cadavrele nu-și pot schimba poziția.
În acea seară, ruguri mari vor fi înălțate în aval, vizavi de Canary Wharf, sau unde se ard cadavrele. Travis nu știe locația exactă și nu e destul de curios pentru a investiga. Nu cei morți îl îngrijorează. Și nici cei vii. Regatul median dintre cele două grupuri: acesta este interesant.
– Jean Meslier, spune Louise, trăgând la o parte perdelele uzate. A trăit pe vremea lui Louis al XIV-lea. Un preot ateu, un revoluționar, coleric și hedonist. Tipic contradicțiilor începutului secolului al XVIII-lea.
Louise este interesată, nu doar din motive profesionale, de figurile periferice colorate ale istoriei intelectualității.
– Un preot ce a recunoscut public că nu crede în Dumnezeu și care a afirmat că religia este o tragedie și că este momentul potrivit pentru o filosofie post-creștină. E probabil să fi fost curajos și îndrăzneț, dar mai degrabă a fost doar încăpățânat și concentrat pe autodistrugere.
A citit majoritatea operelor lui Meslier din ediția critică, dar aproape imposibil de găsit din anul 1970, adaptată în franceză modernă. Travis nu este surprins de abordarea ei încăpățânată a unui astfel de subiect obscur. Louise și-a scris teza de doctorat despre originile Iluminismului, un subiect și o eră de care nimeni nu mai este interesat.
E o femeie înaltă, subțire, care dă impresia că este constant înfometată, ce pare să-și dedice toată energia activității sale de cercetare lentă și meticuloasă. Se simte mai la locul ei în secolele XVII și XVIII decât în secolul XXI, dar intensitatea privirii și vorbelor sale te fac să îi ierți obsesia. Această detașare de prezent constituie o sursă de consolare pentru ea. Se agață de ideea că munca sa va supraviețui intactă acestui secol. Educația sa, însă, nu a fost nicidecum religioasă. Mama ei flirta cu Buddha, dar doar din cauza eticii, nu din speranța de a fi surprinsă de evenimente supranaturale. Precum toți ateii, pe Louise o fascinează ideea că alții pot crede într-un Dumnezeu cu atâta dedicație și abnegație.
Travis împinge ceașca de cafea goală în centrul mesei de bucătărie. Un miros vag și sumbru plutește în casă încă din zori. A deschis ferestrele, dar mirosul vine de afară. Toată noaptea, flăcări roșii au dansat în aval, cu cerul înnorat ca fundal, unde se ardeau cadavrele.
Se ridică în picioare, se uită la ceașca goală și pășește către geam. Soarele, stângaci și străin, aruncă umbre mari, dreptunghiulare, pe platformă. E conștient că soldații patrulează la periferia South Bank în căutare de jefuitori care, ca de obicei, se infiltrează din Brixton mai întotdeauna în acest moment al zilei. Își țin armele ațintite asupra geamurilor goale ale clădirilor înconjurătoare.
Se îndepărtează de fereastră când Louise trece pe lângă el. Se uită la el, apoi la ceașca pe care o ia și o pune pe blatul de bucătărie, unde o singuratică ceașcă goală și aproape identică ține de șase. Pentru Travis, astfel de gesturi sunt tipice felului în care relația lor, statul lor împreună, a devenit fosilizată. Faptul că ea poartă o cămașă de noapte neagră de catifea în această dimineață și un halat de baie subțire din bumbac pare un detaliu mai mult ironic, decât un semn de considerație intenționată.
În momente ca acestea tânjește să audă vreun sunet banal din trecut, precum o ușă de mașină trântindu-se, sau un porumbel gângurind, sunete insignifiante, dar care prin setul lor de referințe culturale spun o poveste a unei lumi pierdute pe vecie. Ar demonstra, dacă ar fi auzite, normalitatea lumii prezente. Dar nici măcar atât nu i se mai permite. Porumbeii au dispărut, la fel ca toate celelalte păsări, iar singurele mașini rămase sunt vehiculele armatei sau miliției. Travis se mulțumește cu zgâriatul podelei de beton a platformei sau a podelei bucătăriei cu picioarele scaunului, un înlocuitor prost al paletei bogate de sunete produse de acest oraș cândva. Abia își poate aminti acea paletă, și dacă el nu poate, atunci cine altcineva? Ține minte denumirile a numeroase sunete, dar nu mai poate evoca senzația ce le acompania. În acest mod, și nu doar, pentru el orașul a dispărut pentru totdeauna.
Evită dormitorul, unde patul dezordonat cu cearșafurile lui întortocheate este martorul unei nopți agitate. Sunetul distant al clădirilor de oțel, mocnitul focului pe malul Tamisei.
– Cât timp poate continua asta? a spus Louise cu câteva săptămâni înainte.
Dar de atunci nu a mai repetat întrebarea, nu pentru că știa că este inutilă,ci pentru că a găsit singură răspunsul. Cu trei luni înainte a aruncat ultimul ceas din casă, cu mult după ce restul lumii a încetat să le mai folosească. În camera de zi, sau locul folosit drept cameră de zi, suluri de hârtie sunt împrăștiate pe dulapul alb și scund. Dacă ar desfășura sulurile, ar descoperi partituri muzicale, piese disperate și haotice, semne criptice în zigzag târându-se pe hârtii.
– Meslier a fost uitat, spune Louise. Nimeni nu știe unde e îngropat. Unii istorici presupun că mormântul lui poate fi găsit în satul unde a fost pastor, dar din cauza spiritului său rebel și ateismului său pertinent, nu a primit un mormânt adevărat de la superiorii bisericești. A fost un fel de comunist avant-la-lettre. A apărat oamenii de rând și minoritățile pentru că ura burghezia. A fost la Paris de două ori, unde probabil l-a cunoscut pe Voltaire, deși pare puțin probabil, deoarece era doar un preot sărac de sat. A făcut patru copii de mână ale cărții sale, ca o precauție. Și, după cum s-a dovedit, nu a fost inutilă, deoarece superiorii săi au căutat să distrugă tot ce a scris.
Stă în spatele clădirii și se uită la South Bank. Clădirile lăudate din beton și sticlă arată acum precum nave eșuate dintr-un război îndelungat, crăpate, înnegrite și aruncate unele în altele de parcă niște copii gigantici s-au distrat cu ele. Nu a mai rămas aproape nimic din sticlă, pe când oțelul și aluminiul sunt îndoite, iar betonul a fost parțial făcut bucăți. Puținele clădiri care sunt încă în picioare și-au pierdut de mult orice indicație a fostelor roluri.
Travis își ridică privirea. O coloană de șase mașini blindate se apropie dinspre est, ridicând praf gri. Vehiculele saltă peste asfaltul inegal și rupt. Bucăți de pietre răsar de sub roțile lor. Încetinesc până ajung la Travis și se opresc într-un șir ordonat. Ușa pasagerului primului vehicul se deschide. Un bărbat în costum de camuflaj gri-negru iese din mașină. Se uită la celelalte vehicule și apoi îl abordează pe Travis.
– Doctore, spune el. De ce ești încă aici? Ce mai e aici pentru tine?
Travis știe că nu ar trebui să evite întrebarea. Nu este prima oară când ofițerul, maiorul Calvin, îl confruntă. I-a adus lui Travis o sticlă de coniac cu o săptămână în urmă, poate ca un fel de ofertă de pace. Sau pentru a-l mitui.
– Sunt încă aici, și Louise la fel, spune Travis, răspunzând la această versiune și la versiunile trecute ale întrebării maiorului.
Maiorul Calvin își încrucișează brațele la piept și se uită în depărtare, de parcă întrezărește viitorul umanității în orizontul jerpelit al orașului. Ca și Travis, știe că orașul nu are un viitor, acum că și-a pierdut până și trecutul.
– Și dumneavoastră sunteți aici pentru a păstra ordinea? spune Travis.
Ironia este că ordinea se păstra de una singură deoarece haosul ajunsese la un nivel de autoreglare. După asta va fi doar ordine, deoarece factorii externi nu vor mai deranja orașul aproape deloc. Descompunerea va fi înceată dar sigură din cauza ploii, vântului și prafului.
Calvin clatină din cap.
– Avem nevoie urgentă de doctori în tabără, Travis. Știi cum stau lucrurile acolo. Oamenii încearcă să meargă spre sud și est, spre coastă, dar își dau seama destul de repede că situația e și mai gravă acolo. Așa că se întorc, într-un final. Avem nevoie de oameni care pot să preia conducerea. Oameni de încredere.
– De aceea sunteți acolo. Dumneavoastră și guvernul.
Calvin clatină din cap din nou. Amândoi sunt conștienți de realitate. Maiorul este singura formă de guvernământ rămasă în această parte a țării.
– Situația doar se înrăutățește, recunoaște el.
– Pentru cine?
– Ard din ce în ce mai multe cadavre, doctore. Este singura soluție. Te întrebi de unde tot vin. Se pare că sunt mai multe cadavre pe zi ce trece. Acum caută noi locuri în care să le ardă. Nu va fi niciodată destul timp. Și ei știu asta deja.
– Timp? spune Travis.
– Timp, doctore. Unitatea măsurabilă de care suntem din ce în ce mai puțin conștienți. Mai ții minte când măsuram timpul?
Travis ține minte știrile și emisiunile științifice de la televizor și cărțile scrise în grabă care au încercat să explice fenomenul. Timpul se scurgea. Nu într-un sens metafizic, însă. Nimeni nu era îngrijorat de aspectele metafizice, în afară de cei care, în toate circumstanțele, ar fi atrași de astfel de fenomene ale nebuniei ezoterismului. Timpul se scurgea la propriu. Galaxii îndepărtate s-au distrus și au dispărut. Orizontul cosmic s-a apropiat. Întregi galaxii au fost înghițite de un proces necunoscut.
– Va fi destul timp, domnule maior, spune Travis. I-a luat universului paisprezece trilioane de ani să ajungă în acest punct. Probabil câteva milioane de ani în plus nu vor fi o problemă.
Maiorul își ridică privirea. Un sergent coboară din al doilea vehicul. Pielea lui neagră strălucește de parcă a fost lustruită.
– Totul în regulă, domnule maior? N-ar fi mai bine să ne mișcăm? Suntem, oricum, în întârziere față de orar.
– Orar, îi spune Travis maiorului Calvin.
– Da, exact, răspunde maiorul.
– Pentru cineva care nu mai crede în timp este paradoxal să aveți orare.
– Nu sunt pentru mine, doctore, spune Calvin.
– Ah, spune Travis. Da, așa e.
Sergentul îl strigă pe maior și arată înspre nord, spre cer. Travis se întoarce. Inițial, nu vede decât fumul care plutește încet peste focuri. Apoi o mișcare îi atrage atenția. Un punct zimțat se apropie cu mult deasupra orizontului.
– O pasăre, domnule maior? întreabă sergentul.
– Nu mai sunt păsări, spune Calvin. Dă-mi pușca.
Sergentul intră în cabina celui de-al doilea vehicul și îi dă lui Calvin o pușcă cu o lunetă complicată. Calvin ridică pușca și o ațintește spre punct. Travis observă că fața maiorului tresare, că mușchii i se încordează, că pielea i-a devenit albă. Coboară arma din nou, fără să fi tras.
– Trebuie să plecăm, Travis, spune.
– O pasăre, domnule maior? întreabă sergentul din nou.
– Da, recunoaște Calvin.
– Pare a fi o pasăre foarte mare, sugerează sergentul, punând arma la loc.
Fără să aștepte vreun răspuns, se urcă înapoi în a doua mașină blindată.
Două bărci, dintre care una fusese o ambarcațiune de lux, cu motor, acum pictată grosolan cu un model aleatoriu de gri și albastru închis, și cealaltă, o barcă de poliție, trec, amândouă tractând o plută plină de cadavre. Toate trupurile par să fie îmbrăcate în zdrențe, probabil pentru că au fost expuse prea mult la intemperii. „Sunt prea multe”, se gândește Travis. „Sunt prea multe și aproape nimeni nu se ocupă de curățenie. Orașul e, probabil, încă plin de cadavre.”
Plutele trec aproape de malul râului. Observă că trupurile nu au putrezit. Ba dimpotrivă: par să fie doar deshidratate, de parcă au stat la soare într-un loc foarte uscat. Deshidratate. Ca niște mumii. Își închide ochii și are o viziune de care nu poate scăpa. Un război, o țară acoperită de o ideologie nebunească. Cadavre aruncate într-o grămadă. Ochi goi, obraji scobiți. Pielea întinsă peste coaste. Membre micșorate iremediabil. Moartea reduce corpul la arheologie.
Dar nu va mai fi niciun fel de arheologie, nu în acest viitor.
Louise pierde vremea în al doilea dormitor, cel pe care îl folosesc drept depozit. Travis stă pe unul dintre scaunele de bucătărie în camera de zi. Își întinde picioarele încă înțepenite după noaptea precedentă. Degetele îi sunt, de asemenea, obosite. Este un doctor, recunoaște tiparul numeroaselor boli create de natură sau de om. Cele de origine umană sunt deosebit de ucigătoare. Se examinează pe el și pe Louise în mod regulat, dar condiția lor fizică fluctuează constant. Sunt încă în viață, asta este clar, dar, din lipsă de instrumente, examinările ocazionale nu îi pot spune mai multe.
Louise e tăcută acum. Lucrează la cartea ei seara și noaptea. Meslier va avea din nou proporții istorice, dar acestea vor fi bazate pe ce a scris, nu pe acțiunile sale. Din mormântul său anonim și de negăsit, își croiește drum spre nemurire. Însă Louise are doar biblioteca ei personală drept referință. S-a întors la obiceiurile scrisului din Evul Mediu, cu lumânări și toate cele. Stocul ei de lumânări e inepuizabil pentru moment. Cerneala și hârtia nu sunt nici ele o problemă. Arta delicată și mândră de a scrie cu un stilou, un lucru cu care Travis nu s-a putut împăca. Degetele lui sunt încă în căutarea tastelor știind că nici calculatoarele, și nici măcar mașinile de scris învechite nu au supraviețuit asaltului.
Plutele au dispărut după cotitură și ce a mai rămas din Tower Bridge. Peste râu, Travis observă o coloană înceată de vehicule militare, asemănătoare unor insecte precaute. Seamănă cu vehiculele trupei maiorului Calvin, dar este probabil o unitate care aparține unui alt comandant ce controlează malul nordic, orașul și zona din jurul Fleet Street și St. Paul. Orașul a fost subdivizat din nou, nu în cartiere,ci în districte nedefinite în mod clar, unde doar foști militari sunt la putere, nu pe baza unei decizii democratice, ci deoarece ei sunt singurii cu arme.
Liniștea este brusc tulburată de explozii în surdină venind dinspre vest. Departe de tot, poate în Soho sau West End. Coloana de pe cealaltă parte a râului nici nu se oprește.
În acea noapte, Louise stă în pat cu o carte. Poartă ochelari de citit, parțial pentru că lumânările de pe noptieră nu dau destulă lumină. Travis nu poate citi titlul cărții. Nu un roman, presupune el. Louise nu citește romane. Nu își poate imagina importanța personajelor fictive. Louise se întreabă, nu pentru prima oară, dacă ea chiar empatizează cu oameni reali. O cunoaște de șase luni deja. S-a mai întrebat despre empatia ei înainte. Dar noua situație nu mai necesită empatie. Empatia a devenit o funcție inutilă. Nu trebuie să empatizezi cu cadavrele care trec pe plute.
E în drum spre baie. Cu ceva timp în urmă a conectat țevile de apă la un colector de ploaie și un rezervor de depozitare de pe acoperișul clădirii, cu trei etaje mai sus. Celelalte cinci apartamente din clădire sunt abandonate. Apa nu e purificată și nu poate fi băută dar este foarte potrivită pentru scopuri sanitare. Este recunoscător pentru climatul britanic. Acesta le oferă o șansă la supraviețuire. Ocazional se simte precum ultimul om de pe pământ, realizând că, după dispariția lui, niciun artefact cultural nu va mai avea însemnătate.
Se rade cu săpunul cumpărat din Selfridges acum un an, când cumpăratul lucrurilor încă era posibil. Apoi stă pe terasă. O ceașcă cu farfurioară așteaptă pe masa din plastic. Mediul său înconjurător complotează spre un deja vu iar și iar. Suspectează, de asemenea, intențiile lui Louise de a-l înveseli. Privește spre est. Fumul plutește deasupra orașului, mai gros decât înainte, în nori denși, uleioși, care plutesc din fericire în cealaltă direcție. Flăcările par mai înalte. Nu arată precum nimic din ce văzuse până atunci.
Poate focul a fost aprins în mod intenționat. Nici măcar maiorul Calvin nu știe.
– Câteva turnuri din Canary Wharf sunt în flăcări, a spus el. E posibil ca arsul cadavrelor să fi scăpat de sub control.
De această dată e acompaniat doar de două vehicule blindate, fără sergent.
– Patrulele de pe celălalt mal par să se fi retras în vestul ruinelor Blackfriars Bridge. Într-o zi vom reconstrui asta, doctore. Întregul oraș și tot restul. E păcat de tot ce s-a pierdut, dar a fost inevitabil dintotdeauna.
– Când? întreabă Travis.
– Când? De îndată ce starea de urgență poate fi încheiată. De îndată ce noi vom avea lucrurile sub control din nou.
– Noi?
– Armata adevărată, doctore. De parcă nu știi asta.
Travis dă din umeri.
– Tipii aceia de pe celălalt mal al râului, domnule maior, își imaginează de asemenea că sunt armata adevărată.
Se uită la cer, unde a apărut o siluetă neagră dând târcoale atentă.
– Nu au rămas foarte multe certitudini, nu? Nici măcar nu suntem siguri dacă chiar au dispărut toate păsările.
Calvin se uită și el în sus. Când vorbește sună mai îngrijorat decât înainte.
– Într-adevăr, aceea e o pasăre neobișnuit de mare, doctore. Oamenii mei au mai văzut-o. Cei mai superstițioși dintre ei vorbesc despre moartea care se coboară din ceruri. Nu accept astfel de discuții.
Travis se uită la maior dar decide să nu reacționeze. Nu își poate permite să fie prins într-o astfel de discuție. Calvin e singura sa legătură rămasă cu restul lumii. Maiorul este singura ființă umană cu care poate vorbi în afară de Louise. Nu poate risca să piardă această legătură. Și chiar nu știe cum vor evolua lucrurile între el și Louise.
Doar când pasărea trece pe deasupra lor își dă seama că e monstruos de mare.
Se trezește încet, ca de obicei. Draperiile atârnate de Louise împotriva soarelui se mișcă din cauza unei brize aproape insesizabile. Nu mai este în pat lângă el. Știe că ea nu doarme bine. Știe că se chinuie noaptea. Nu vorbește despre visele ei. Nu vorbește nici despre trecutul ei, de parcă nu ar exista. Nu menționează focurile funerare unde victimele unor întregi orașe sunt transformate în cenușă. Nu vorbește despre drumul pe care l-a bătut până să ajungă aici. O umbră imensă trece prin fața ferestrei și blochează aproape complet lumina soarelui, apoi dispare din nou. Travis a observat silueta aripilor. Aripi zimțate, ascuțite, nu ca ale unei păsări. Nici vorbă să fie aripile unei păsări.
Vrea să se ridice. Frica îl paralizează. Mușchii îi tremură incontrolabil. În corpul său simte îndoiala, precum a fost și în mintea sa, de multă vreme. Știe că nu îl va urma pe maiorul Calvin și că nici nu va părăsi apartamentul acesta vreodată. Nu pentru că frica îl oprește, dar pentru că nu ar putea suporta să nu fie în Londra.
Cu două zile în urmă l-a întrebat pe Calvin despre noutățile de la observatoare. Calvin a răspuns la întrebare cu un zâmbet. Travis a insistat: suspecta că măcar câteva din observatoare aveau personal.
– Au într-adevăr, a spus maiorul. Nu se dau bătuți. Și încă transmit descoperirile prin unde scurte. Dar de ce ești interesat, doctore?
Travis voia să știe ce se întâmplă cu galaxia și dacă universul încă se micșorează. Dar Calvin a părut plictisit, de parcă subiectul nu era demn de atenția sa.
Își masează fruntea și apoi țepii de pe bărbie, cu palma. Nu înțelege nepăsarea maiorului în privința restului lumii. Soldatul are, desigur, preocupări și responsabilități legate de tabără și de oamenii săi. Dar lui Travis nu îi place concizia lui.
Acum stă lângă geam. Silueta monstruoasă nu mai este acolo. Un moment mai târziu o va întreba pe Louise:
– Ai văzut? Ai văzut un fel de pasăre mare, poate la fel de mare ca un om?
Dar nu văzuse nimic. Și se uită îngrijorată la el pentru că îi e frică să nu fie încă una din perioadele lui.
Louise apare lângă el în lenjerie și cu părul încă ud. Vrea să spună ceva, poate un cuvânt liniștitor, uitându-se la el de parcă e bolnav, ceea ce probabil și e. „Sufăr de viață”, se gândește el, „acea boală care ne ucide pe toți”.
După-amiaza stau pe platforma care are rolul de terasă. Ea i-a făcut cafea. El se uită spre est, unde fumul uleios încă se ridică spre cer.
– A scăpat de sub control, spune. Mi-a spus maiorul Calvin. Canary Wharf.
– La naiba cu Canary Wharf, spune Louise, acum îmbrăcată într-o bluză albă de bumbac și pantaloni. La naiba cu arhitecții moderni. Lasă clădirile alea să ardă. Ar fi trebuit să fie distruse cu mult timp în urmă.
– Acum vorbești ca un terorist, spune el.
Nu se uită la el, dar își ține privirea pe coloana de fum.
– E despre nomazi, spune ea într-un final.
– Nomazi?
– New York. World Trade Center. Războaiele din Orientul Apropiat împotriva Islamului. În Africa. Ei sunt nomazi care apelează la tehnologia noastră, avioane, împotriva populației sedentare a imperiului mondial. Nomazii folosesc tehnologia, acum îndeosebi pentru scopuri proprii. Internet, telefonie mobilă, calculatoare portabile, sisteme de navigare. Lumea vestică, sedentară, a reușit să dezvolte tehnologie spre binele nomazilor. Gradual, propria lor populație a devenit nomadică. Oameni fără casă, fără un loc de muncă stabil, fără conexiuni sociale stabile: cea mai rea formă de nomadism. Nu am asimilat structurile potrivite pentru asta. Un pastor din vremurile Iluminismului declarase deja că omul își va distruge propriile structuri.
– Am construit orașe…
– Am încercat să conservăm orașele pe care le-am construit când voiam să fim sedentari. Și nu am reușit. În timp ce procesele economice distrugeau structurile sociale, oamenii din vest nu au avut altă opțiune decât să devină nomazi. Dar nu erau pregătiți pentru o astfel de viață.
Se ridică în picioare, nu se uită la el și îi oferă profilul ei ascuțit.
– Acum am ajuns la ultima etapă a tranziției: nici măcar nu ne mai îngropăm morții. Pur și simplu îi oferim cerurilor.
El se uită la ea stând la masă și scriindu-și cartea. Afară, vehiculele maiorului Calvin trec, dar Travis nu le acordă atenție. Calvin va încerca din nou să îl convingă să se mute în tabără, o tabără de corturi, o tabără temporară unde oamenii vin și pleacă. Nu vrea să părăsească apartamentul, dar realizează că, în curând, clădirea nu îi va mai oferi o cazare decentă.
Se trezesc în acea noapte. Nu i-a trezit sunetul flăcărilor îndepărtate, al focurilor care ardeau de trei zile. S-au obișnuit cu acel zgomot. Era ceva diferit, mai apropiat și, cu siguranță, mult mai amenințător. Travis nu îl recunoaște imediat. Durează ceva până înțelege de ce i s-a părut familiar. Ce aud ei este fâlfâitul unei perechi imense de aripi.
