Premiul „Bram Stoker”, ediția 2021, pentru cea mai bună povestire horror
Luna plină înseamnă că trebuie să te hotărăști.
Așa a fost mereu; așa este și acum. Bineînțeles că te aștepți și ai timp să iei o decizie, dar, așa cum haina pe care crezi că ai să o porți la petrecere nu-i haina pe care o porți la petrecere, nu prea știi ce-o să faci, decât în acea noapte.
M-am transformat într-un lup de șase sute treizeci și patru de ori. Cam de la vârsta de nouăsprezece ani, în cei șaizeci și unu de ani de atunci, am decis că da mult mai des decât că nu. Cu toate astea, sunt aproape o sută de luni cărora le-am spus nu, o chestie de care sunt foarte mândru. Încetinesc cumva ritmul? Spun mai des nu decât obișnuiam? La naiba, sigur că încetinesc. La fel ca tine. Nu contează câți ani ai, nu ești la fel de ager cum erai anul trecut. Și schimbarea nu-i la fel de ușoară ca o tură de jogging pe pistă. E mai degrabă ca și cum te-ai strofoca irațional, din răsputeri de neimaginat, până ce-ți faci griji că poate îți crapă oasele, îți explodează creierul, că s-ar putea să-ți pierzi mințile. Dar, odată ce te hotărăști să o faci, ești cu totul altă persoană decât erai când încă acea hotărâre nu fusese luată. Cumva, ca alcoolicul care spune că știi ce, încă unul și, cel puțin pentru o vreme, crede că a luat decizia corectă. Asta e, așa a fost dintotdeauna. N-am cunoscut niciodată un om-lup care să se bage în lanțuri sau să se încuie într-o cameră, chiar dacă am cunoscut doar vreo doișpe alți lupi în cei optzeci de ani de viață. Dacă iei decizia să o faci, o faci. Și făcând această alegere ești temporar nebun. Te simți mai tânăr cu treizeci, cincizeci de ani. Simți că părul tău e mai des, corpul tău e mai încordat. Chiar schițezi un zâmbet. Pentru că știi ce urmează, cu bune și cu rele.
E ca și cum te-ai îndrăgosti. Te îndrăgostești de lună.
De fiecare dată.
Tocmai din acest motiv nu suntem animale de haită. Cine caută dragostea într-o haită? Și doar pentru că jumătatea noastră interioară rătăcește în acest fel nu înseamnă că exteriorul, omul, simte vreun strop de loialitate față de acel instinct. Suntem cât se poate de singuratici, aș spune, iar locurile în care m-am încrucișat cu alții erau la fel de îndepărtate ca oricare alt loc pe care probabil le-ai găsi pe planetă.
Odată am văzut unul într-o tundră, el în patru labe, eu pe aceleași, două siluete care devorau sătenii și tot ce am făcut atunci a fost să dăm din cap în semn de salut. Nicio vorbă. Niciun mârâit. Nici un urlet. Nu l-am căutat în oraș a doua zi și sunt sigur că nici el nu m-a căutat. La fel ca și cel peste care am dat —m-am izbit de el, de-a dreptul — în pădurile din nordul Canadei, la înălțime, urmărind un tânăr care se hotărâse să stea în sălbăticie. Știu ce făcea bărbatul pentru că mi-am făcut timp să citesc ce scrisese după ce i-am înghițit degetele cu care scrisese. Dar înainte de a-l prinde, l-am urmărit. Și în timp ce-l urmăream, am făcut ocoluri prin pădure, în tăcere pe cât posibil, o tăcere prea adâncă, poate, pentru că celălalt nu m-a auzit și precis că a gândit la fel ca mine, fiindcă nici eu nu l-am auzit. Am dat nas în nas cu el la fața locului. Doar bufnitura ar fi fost suficientă să-l facă pe scriitor să se ascundă. Dar presupun că a considerat sunetul drept o minune a naturii. Eu și celălalt ne-am privit scurt. N-am pișat niciun marcaj teritorial și nici el. Capul lui cred a avut mai mult de suferit și, fără niciun schimb de cuvinte, cu atât mai puțin un ce mai faci, el și-a văzut de drumul lui și eu de-al meu. M-am întrebat ce mâncare a găsit în noaptea aceea, sub acea lună plină? Doar în măsura în care un pescar se gândește dacă punctele din barca îndepărtată au pradă mai serioasă.
Nu umblăm în haite.
Și nu am idee câți dintre noi mai există pe lume.
Pot doar să ghicesc. Pe baza știrilor și poveștilor despre cât de frică le este oamenilor de vârcolaci. Acest lucru se schimbă de-a lungul anilor, era altfel când aveam douăzeci de ani. Oamenii sunt din nou deranjați în zilele noastre, după o lungă perioadă în care nu și-au prea făcut griji. Nu știu suficient de multe despre lumea reală ca să-ți spun de ce. Poate are de-a face cu sentimentul că le știi pe toate, cu sentimentul că mai există adevăruri necunoscute, ascunse de descoperit.
Dar oamenii se tem din nou de noi. Suficient, oricum. Poți vedea în ochii lor, în felul în care se uită peste umăr la un minut și ceva după ce-au luat în râs ideea existenței unui vârcolac. Eu o aduc în discuție tot timpul. De obicei, în barurile din holul hotelurilor. Glumesc pe tema asta cu bărbatul sau femeia care stă lângă mine, spunând ceva de genul: Doar dacă un vârcolac s-ar transforma aici și ne-ar mânca pe toți. Fără excepție, oamenii râd. Dar unii, mai ales de la o vreme încoace, se uită la tine pentru o secundă, întrebător: De ce-ai spus așa ceva?
Îmi place să înspăimânt oamenii. E un fel de gustare, ai putea spune, în comparație cu masa copioasă despre care trebuie să decid în fiecare lună a vieții mele. A speria oamenii e distractiv. Și oricare vârcolac îți spune că afacerea cu speriatul nu-i pe placul său, că nu se simte bine când vede adevărata groază în ochii celor care urmează să fie devorați copios, minte. Câți am ucis?
Unul în fiecare lună când m-am transformat, cu o excepție. O noapte în care am fost îngrozitor de hămesit, de parcă stomacul meu avea dinți și parcă începuse să mă devoreze din interior. Dar în afară de noaptea aia de film de groază, am ucis sub fiecare lună. Asta înseamnă că am văzut ochii fiecăruia dintre ei, când și-au dat seama că cei asemenea mie sunt reali și au realizat că le vine sfârșitul. Majoritatea se uită la ghearele tale mai întâi, poate cântăresc șansele. În cazul meu, aproape toți se uită la pieptul meu, la numele de acolo, numele meu, tatuat acum cincizeci și trei de ani în Finlanda, un lucru făcut la beție pentru a-mi reaminti că sunt mai mult om decât lup. În viziunea mea, în nopțile în care trebuia să iau o decizie, mă puteam vedea în oglindă. Să-mi citesc numele de pe piept. Johnny. Să-mi reamintească să dau atenție lunii, să nu mă grăbesc. Dar acum știu că asta nu merge. Și singurul lucru adus în plus de acel tatuaj a fost că oamenii mi-au știut numele, numele uman al creaturii care i-a ucis.
Nu mă mai simt ca un Johnny. Nu mă simt nici ca un Jonathan. Mă simt mai mult ca un J. Chiar așa, J Dennis Allan. Destul de bătrân pentru a fi îndeajuns inițialele, chiar și numai pentru că viața mea și vinovăția inerentă au erodat chiar acele litere care trebuie să arate atât de impunătoare și gigantice pe pieptul meu de lup, în timp ce mă ridic amenințător deasupra oamenilor pe care îi ucid.
Deci depinde de tine, vezi? Depinde de mine, de fapt. De cei ca mine. Și nu-i asta cea mai tare chestie? Nu e o cruzime? Nu numai că morcovul e agățat în fața ta în fiecare lună, nu numai că e un sentiment plăcut să te schimbi, să o faci, să ucizi, dar nici măcar nu ai parte de consolarea de a spune că nu ai avut de ales. Nu poți să ridici din umeri și să mergi mai departe, crezând că ești un om bun care se întâmplă să fie mai mult decât un om. Nu. Sunt responsabil pentru fiecare dintre acei morți. Pentru că am acceptat. Pentru că am spus da lunii de peste șase sute de ori.
Am întâlnit odată, cu mult timp în urmă, un bărbat mult mai în vârstă, care mi-a spus că și-a dat seama cum să spună nu de fiecare dată. Omul ăsta pe care l-am întâlnit pe șine, sărind din tren în tren din Detroit, Michigan până la Seattle, Washington. Acolo își pusese în minte să meargă. Mi-a spus că auzise de alții ca el acolo. Bărbați și femei care găsiseră soluția. Mi-a spus că nu devine mai ușor de la lună la lună, așa cum ar fi trebuit (cuvintele lui și sunt de acord), spunea că nu trece o zi în care să nu-i fie puțin sete de sângele din trupurile pe care le lăsa în pace. Dar a menționat „momente de claritate”, știi, scurte răbufniri în aceleași zile în care el înțelegea, pe deplin, că este bun. L-am întrebat dacă merită să se considere bun, pentru o clipă, în detrimentul satisfacerii acelei iubiri veșnice pentru lună? Nu mi-a răspuns. A zis că nu știe. Dar mi-a spus că ar trebui să merg cu el la Seattle. Și m-am gândit la asta. Până în Dakota, m-am tot gândit să merg până la destinație cu acest om, să-i întâlnesc pe ceilalți despre care îmi spusese că a auzit. M-am gândit să învăț de la el, să învăț mai multe, să-mi bag mințile în cap, așa cum făcuse el. Dar cu o zi înainte de luna acelei luni, m-am furișat din vagon în orele întunecate ale nopții. M-a observat la capătul vagonului și mi-a strigat din umbrele adânci. A spus:
Nu e prea târziu să te schimbi, Johnny.
Dar știam că este. Știam că nu sub nicio formă nu voi putea să refuz această lună hotărât să le refuz pe toate care aveau să vină. Am sărit din acel tren, izbindu-mă de pietriș suficient de tare încât mi-am dislocat un umăr, o problemă care a persistat săptămâni întregi, dar părea că s-a vindecat exact la timp pentru luna următoare.
Cât despre omul din vagon, Angelo Hanks, nu l-am uitat niciodată. N-am uitat niciodată niciun cuvânt din cele spuse de el. Și îmi era proaspăt în minte când, șase ani mai târziu, i-am văzut poza la televizor. Am văzut că fusese arestat în Tacoma, Washington pentru că îi smulsese unei femei brațele din corp, pentru că îi mâncase picioarele pe jumătate.
Asta din partea unuia care și-a dat seama.
Știrea spunea că femeia a supraviețuit. Îți vine să crezi? Și crezi că Angelo Hanks încă trăiește fără povara vinovăției?
Este uimitor cum funcționează știrile, știi, cum poți avea sentimente puternice sau nu în legătură cu o tragedie, dar dacă ți se întâmplă aceeași tragedie, te raportezi la o cu totul altă mâncare de pește. Presupun că ai putea spune că am reușit să trăiesc împăcat cu mine însumi pentru că asta sunt. Și nu asta poate spune orice bărbat violent sau femeie violentă? Lup sau nu? Nu-i acesta argumentul într-o mie de apartamente într-o mie de orașe chiar acum… bărbați și femei care se reped la țuica din dulap, strigând:
Ăsta sunt eu, la naiba. EU.
Mda. Mă simt îngrozitor să recunosc acum, dar cam ăsta am fost toată viața mea de adult. Pentru un motiv bun, ar putea spune unii, deoarece am circumstanțe atenuante. Totuși, chestia aia cu decizia…
Luna plină înseamnă că e decizia ta.
Mă simt obligat să-ți povestesc despre noaptea trecută. Așa e, povestea mea, cât se poate de recentă. Nu-ți spun unde sunt acum. Din motive evidente, aș dori să păstrez secretul. Dar chestia e că de mult timp îmi tot spun că sunt prea bătrân ca să mă transform acum. Și în aceste zile spun nu la fel de des pe cât spun da. Zilele astea mă doare capul mai tare.
La fel și gândurile, amintirile despre ce-am făcut.
Am renunțat. Luna trecută. Mi-am spus că până aici a fost, iar a doua zi, îmi simțeam corpul de parcă aș fi participat la luptă. Chiar și oasele mă dureau, oasele care nu au terminații nervoase proprii. Mă durea pieptul și respiram greu și, să fiu sincer, am început să mă gândesc la moarte. Sunt un moș, vezi? Un vârcolac în vârstă de optzeci de ani care bântuie pe străzile din orășelul X____, musculos, desigur, cu păr des, da, dar cu pielea zbârcită și cărunt ca oricare altul. Știu că majoritatea oamenilor cred că sunt un marinar și poate că tatuajul de pe pieptul meu, vizibil prin maioul care-i singura mea cămașă în aceste zile, contribuie la asta. Sau poate e vorba de privirea mea, nu că aș fi supraviețuit războiului, ci violenței. Oamenii își dau seama, știi. Sunteți cu toții mult mai deștepți decât credeți. Iată un sfat: Dacă vedeți un străin în oraș, bărbat sau femeie și vă gândiți deodată la lup, mai mult ca sigur instinctele voastre sunt corecte. E un lup în oraș.
Îți poți da seama după amestecul dintre violență și vinovăție. Marinarul nu are aceeași proporție.
Ți-am spus că am ucis un profesoară în Ohio în 1965? I-am smuls fața de pe cap și l-am azvârlit spre cer până când a aterizat pe un nod dintr-un copac și o creangă i-a străpuns orbita? L-am lăsat acolo. Chiar și a doua zi, după ce m-am transformat înapoi, l-am lăsat acolo.
Înțeleg de ce ucidem, dar de ce facem aceste mici acte de cruzime, aceste detalii cumplite pe parcurs? Am lăsat chipul profesoarei în copac exact cum am abandonat capul unui tată a trei copii pe plafonul mașinii sale din Indiana. Am smuls o tânără de pe o bancă dintr-un parc în New Mexico în timp ce bărbatul lângă care ședea nu știa ce să facă. Am stat la pândă pe un câmp în Vermont, așteptând aceiași hipioți care mă invitaseră la petrecere în aer liber, cu nici două zile înainte. Am așteptat în bucătăria unei femei în vârstă, mai în vârstă decât sunt acum eu și când femeia a intrat în bucătărie și a văzut fiara care sunt, i-am arătat puțină milă, rupând în bucăți mai întâi fotografiile care atârnau pe perete deasupra chiuvetei, de parcă i-aș fi spus că viața ei s-a terminat, urma să fie ștearsă cronologic, din trecut până în prezent.
De ce?
Este demonul din noi a spus Angelo Hanks în acel tren. Lupul nu este doar dependent; lupul este crud. Și motivul pentru care rămânem consecvenți, a spus Angelo, cu vocea sacadată din cauza vitezei acelui tren, se datorează faptului că lupul l-a convins pe om că există mai multă profunzime în ceea ce este tabu decât în ceea ce este acceptat. Dar este adevărat, a întrebat Angelo? Vinovăția care urmează este mai profundă, mai grăitoare, mai educativă decât bucuria de a o refuza? L-am întrebat dacă e o chestiune de maturitate, el fiind mult mai în vârstă decât eram eu pe atunci. A reflectat la asta în tăcere, cam o oră, în colțul întunecos al vagonului.
Apoi mi-a spus ceva care mi-a rămas în minte până astăzi. Poate de aceea am decis să renunț.
Corpul îmbătrânește. Filosofia se maturizează.
Cred că asta însemna că depinde de mine. Și nu-i asta toată existența vârcolacului? Întotdeauna totul… depinde de mine?
Luna plină înseamnă că trebuie să te hotărăști. Asta înseamnă, de asemenea, că ai și zilele de la lună la lună pentru a reflecta. Aici cântărești ceea ce-ai făcut, amăgindu-te adesea să crezi ai putea la fel de bine să continui măcelul, chiar și doar pentru a-ți dovedi că acesta ești tu și n-ai cum să oprești asta. Pentru că dacă te-ai opri… nu ar însemna asta că ai la ce să renunți? Și nu ar însemna că ceea ce făceai înainte era un lucru îngrozitor? Nu e nevoie să cunosc îndeaproape alți lupi ca să știu că jumătate din motivul pentru care se arată în umbrele mlăștinoase sub cerul strălucitor al miezului nopții este pentru că a nu face asta ar însemna a admite că fac o faptă rea. Și fapta rea a unui lup este mult mai rea decât a ta.
Așadar, continuăm.
Până când, probabil, intervine o anumită maturitate. Vezi, cred că Angelo Hanks a greșit când în cele din urmă s-a răzgândit și a spus că maturitatea ține de perspectiva cui te privește. Eu cred că intervine. La mine a venit. Și dacă sunt sincer cu mine însumi, așadar, sincer și cu tine, recunosc că îmi doream de mult să renunț la viață. Zece ani? Da. Cam atât. Dar renunțarea necesită timp, știi. mai ales renunțarea la ceva în care ai crezut de atâta vreme că te reprezintă.
Luna trecută, am renunțat la ceea ce eram eu. O scenă răvășitoare, la nici o sută cincizeci de km de unde stau acum. Și pentru că am renunțat, noaptea trecută a fost pusă în lumina reflectoarelor.
Luna plină de aseară.
De ce eram atât de încrezător că voi renunța? Oare pentru că spusesem nu lunii pline înainte? Presupun că despre asta era vorba. M-am gândit mult la Angelo în ultima vreme, în ciuda sfârșitului său rușinos. Ceva de genul ăsta.
Timpul a expirat, din câte îmi dădeam seama, în ciuda faptului că observasem rutina de noapte a unui fermier pe nume Ivan, un tânăr, capul unei tinere familii, care mergea în oraș și înapoi la aproximativ o oră după miezul nopții, în fiecare noapte, pentru a aduce apă proaspătă de la barul din oraș, pentru că fântâna de lângă ferma lui Ivan secase.
Acum, ascultă-mă. Înțeleg că a fost o idee proastă să-l urmăresc. Faptul că îi știam rutina pe de rost era și mai rău. Dar n-ai auzit de bărbatul care a renunțat la fumat păstrând țigări în buzunarul de la piept al cămășii? După părerea lui, acea disperare îngrozitoare, acel sentiment de a fi atât de departe de lucrul după care tânjea, nu avea să dispară niciodată. Mai degrabă, era chiar acolo, la îndemâna lui, dacă dorea. Și în timp ce o dorea, putea aștepta, știind unde era.
Vezi? Sunt diferite moduri de a face lucrurile.
Știam unde se află Ivan. În fiecare noapte. S-a ajuns în punctul în care aș fi putut să anunț asta, bătând toba pe coapse în ritmul sunetului apei care se legăna în găleata de lemn pe care o ducea înapoi la ferma sa, un cadou primit de la barul orașului. Apă pentru Ivan și familia lui la începutul fiecărei zile.
Nu știu cum numesc alți lupi acest proces, Angelo și cu mine nu am vorbit despre asta, dar „pândă” se potrivește la fix. Câți am spionat? Câte vieți am ajuns să cunosc în felul asta? Ți-am spus că profesoara s-a așezat odată pe un scaun în pădure și s-a rugat la Dumnezeu pentru bani? Ți-am spus că o femeie din Louisiana și-a plimbat pisica în lesă cale de aceleași șase blocuri în fiecare noapte, până în noaptea în care m-a întâlnit sub o lună atât de superbă încât mă gândesc încă la ea?
Începi să cunoști rutinele așa cum majoritatea oamenilor cunosc luminile semafoarelor, numele străzilor, marcajele. Pentru noi, rutinele sunt cele care alcătuiesc orașul. Nu legile.
Și dacă aș ști că bufnița urlă de două ori înainte ca sunetul pașilor lui Ivan să se audă în depărtare? Și dacă aș ști că aceeași bufniță va urla de încă o duzină de ori înainte ca Ivan să se întoarcă, apa legănându-se în ritm cu pantofii aceia? Așadar, și dacă aș ști că bufnița va prinde, în cele din urmă, șoarecele pe care îl așteptase, exact când Ivan nu mai poate fi auzit, în timp ce eu, în vârstă de optzeci de ani și amorțit din cauza poziției ghemuit în iarba înaltă de lângă drum, m-aș ridica în sfârșit pentru a vedea prada?
Deja renunțasem, în ceea ce mă privește. Renunțasem deja la viață, la viața mea, viața care, uneori, a fost la fel de profundă, invers proporțional, cu ceea ce Angelo descria drept „bucurie de moment”. Primul pas pentru a renunța este să vrei să faci asta, așa se zice. Și am depășit cu mult etapa dorinței.
Corpul meu a spus nu, mintea mea a spus până aici. Gata.
Apoi, aseară. Testul, ar spune unii, deși nici mie nu-mi place idea de a reuși sau a eșua în fața lunii. Chestia asta e cam greu de explicat, dar îmi imaginez că ar fi ceva de genul unui punctaj dat vieții tale amoroase. Poți cuantifica cum te-ai descurcat în dragoste? Poți spune dacă ai câștigat sau ai pierdut, zi de zi, lună de lună? Dacă ții o evidență, e treaba ta. Dar eu? Sunt flexibil în sentimentele mele pentru lună. Nu-mi stă în fire să o denigrez printr-un număr.
Îi spusesem deja că am terminat. În aceeași iarbă înaltă, în timp ce Ivan venea spre casă cu apa pleoscăind alaltăieri seară, m-am ridicat în picioare și mi-am întors fața către lună. Fața, nu botul, o imagine pe care ea rar o văzuse.
Mulțumesc, am spus, pentru tot ce mi-ai dat. Mulțumesc pentru virilitate, acțiune, sânge. Mulțumesc pentru ospețele care mi-au marcat viața, care mi-au adus îndestulare într-un fel cum niciun meniu de restaurant și nicio masa gătită acasă nu ar fi putut. Mulțumesc pentru urmărire, vânătoare, alergare. Mulțumesc pentru lumina de veghe, pentru dârele minunate ale reflexiei unui soare nevăzut.
Căci, în efortul de a se detașa de lună, Angelo ne-a propus să preaslăvim soarele. Păi cum, nu este lumina acesteia din urmă cea care ne-a călăuzit vânătoarea? Am zâmbit la această încercare, eu în umbre, simțind că Angelo s-ar putea să nu-și găsească pacea în Seattle, dat fiind felul în care vorbea în Illinois. Pentru că știam (cum precis că știe orice vârcolac) că nu lumina era cea pe care o idolatrizam, ci fața suspendată pe cer, ochii și bărbia, nasul și botul și dinții, plutind acolo în întuneric, atât de mare și profundă încât renega soarele, refuza soarele, folosindu-l pentru noi cei de jos, luând ceva atât de plin de bunătate și, schimbându-i scopul, exploatând întunericul din el.
Nu știți, adoratori ai soarelui? N-ați aflat? Omul-lup vânează în aceeași lumină sub care dansați.
Te iubesc, i-am spus. Dar adevărul e că fiecare lună este unică. Și, pentru că iubisem peste șase sute, deja mă hotărâsem să-i întorc spatele acesteia. Totuși, nu-i și asta vreo formă de iubire? Poate cea mai înaltă. Să reziști tentației de a ucide în numele ei. Legat de ea pentru totdeauna, pentru că ea este cea alături de care ai renunțat.
M-am gândit atunci la părinții mei, ei fiind singurul cuplu real pe care l-am cunoscut, neavând eu însumi niciodată parte de dragoste umană, de zi cu zi. Au iubit, au iubit cu adevărat. Neîntrerupt, pentru că n-au cunoscut niciodată fiara pe care o născuseră.
Am plecat de acasă cu trei ani înainte de prima mea transformare (vai, ce moment, vai, ce vremuri). Am simțit cum se năștea groaza. La început m-a derutat. Cum să nu mă mire monstrul în devenire ieșit din ei, care erau atât de sinceri, atât de atenți, atât de dragi? Am fost departe de ei la prima mea transformare. Singur într-o baie, dacă vrei să știi. Și, în lunile următoare, am înșfăcat mai multe perechi de îndrăgostiți, fără să mă gândesc vreodată la ce ar însemna aceeași soartă pentru mama sau tatăl meu. Încă o mai aud pe una din femei strigând,
Gene? Gene?? GENE?
Dar Gene era deja adânc în întunericul nopții.
Încă pot să văd groaza din ochii tuturor, scanând orizontul în căutarea jumătății lor, până de curând alături de ei. Poate că mirosul de blană i-a făcut să caute în continuare. Probabil știau că ceva mult mai rău decât abandonul se întâmplase.
Ce le-am făcut e mai rău decât abandonul? Sau îi fac acum ceva mai rău lunii?
Aceste gânduri și multe altele, aseară, o noapte cu lună.
Bietul Ivan, fermierul, cu trei guri de hrănit. Da, i-am cunoscut familia, din vedere, în timp ce l-am urmărit în prima noapte când l-am auzit, l-am urmărit până acasă. Acolo avea o soție și o fiică, un câine și două vaci, o capră. L-am ținut pe Ivan în buzunarul de la piept, cum s-ar spune, la îndemână.
Acum, după cum știi, am refuzat luna și altădată. Deci de ce ar trebui să fie de data asta altfel? Este perspectiva, punctul de vedere, un lucru atât de profund, chiar și pentru cel care e ghidat de trup, de transformare, de sete? Nu eram îngrijorat. Eram trist. Da, eu, în vârstă de optzeci de ani și plângând pentru viața pe care o lăsasem în urmă. Cu adevărat în urmă, chiar și atunci când, aseară, m-am ghemuit sub luna aceea de la care îmi luasem rămas-bun și am așteptat sunetul pantofilor lui Ivan, al găleții goale din mâinile lui.
Crezi că sunt naiv? Mă crezi atât de rău?
M-am purtat prostește și înainte. Am smuls un bărbat de la o paradă. Disperat, aveam doar douăzeci și doi de ani și nici el nu era cu mult mai în vârstă. Nimeni nu l-a auzit strigând când l-am înhățat chiar din spatele mulțimii și l-am târât pe o alee. Abia l-am auzit eu, din cauza muzicii. Aseară, pantofii lui Ivan m-au făcut să mă gândesc la acea muzică, la ritmul ei, eclipsat, pentru mine, doar de bătăile inimii acelui om, strânsă între fălcile mele.
Ah, totul sună atât de întunecat, nu-i așa? Greu de explicat cuiva care nu a trăit așa ceva. Sunt un animal care poate vorbi? Cine îți poate spune cât de lipsit de vinovăție este să urmărești o căprioară și să-mi înfig botul în pieptul ei? Sau sunt un om, aici pentru a mărturisi? Am încercat să nu mă gândesc la lucrurile astea, de-a lungul anilor, deceniilor. Am încercat să-mi ignor propria minte. Și astfel rămâne corpul, eu trăiesc și, prin urmare, depind de acești mușchi și oase.
La optzeci de ani, au început să mă trădeze. Și eu, aseară, știind că nu aveam nevoie de Ivan, fermierul, sub acea lună întristată, m-am ridicat și am intrat în pădurea adâncă din spatele meu, unde șoarecii încercau să evite bufnița.
Acolo, m-am gândit la mașina răsturnată pe marginea unei autostrăzi din Alaska. Asta a fost, când, acum cincizeci de ani? Patruzeci? Greu de știut, deși aceste incidente lasă o amprentă, inele pe un copac, riduri în piele, un marcaj pe care cineva un pic mai studios decât mine l-ar putea identifica. În orice caz, eram mult mai tânăr și suficient de naiv pentru a rămâne flămând pentru a doua oară, pentru a doua lună. La vederea acelei luni, hotărâsem să mă transform, să pun stăpânire pe noapte. Îmi amintesc că m-am simțit în extrem de liber. Îmi amintesc că am presupus că va fi mâncare de devorat.
Dar asta nu merge pentru lup.
Un plan este să cunoști rutina fermierului Ivan în trecere, în timp ce tu ești adânc în umbra pădurii, în timp ce îi auzi pașii pe drum și sunetul găleții care se lovește de cureaua sau de coapsa lui.
În noaptea aceea din Alaska, nu aveam niciun plan. Dar luna oferă. În mare parte, luna își respectă promisiunile, deși nu voi fi eu cel care va spune că îți datorează ceva. Totuși, tu îi spui că o iubești și ea îți dă un vehicul stricat cu un singur pasager, o femeie de vârstă mijlocie cu o servietă plină cu pastile și hârtii. Cine sunt eu ca să ghicesc ce căuta femeia acolo? Cine sunt eu să știu? Eu sunt doar cel care a coborât de pe pantele plantelor veșnic verzi care îi înconjurau mașina. Eu sunt cel care a făcut-o să țipe, când s-a uitat pe geamul din partea șoferului.
E prea mult? Da, desigur, e prea mult. Dar nu vezi? A respinge o singură lună
Echivalează cu a spune da pentru o sută. Pentru că nu e nimeni să-ți spună să nu faci asta. Niciun al doilea lup care să-ți ghideze decizia. Te ai pe tine însuți și atât, singur acolo, în toată lumea, toată noaptea aceea. Așa că m-am simțit bine, aseară, pentru că am spus nu lunii. Pentru că am spus nu, în sfârșit, vieții.
Am auzit pașii lui Ivan dispărând spre oraș.
Am părăsit apoi pădurea, întorcându-mă în iarbă. Am stat acolo în blugi și maiou alb, iarba până la talie, literele numelui meu vizibile peste marginea gulerului cămășii.
Și am privit în sus către lună.
Te părăsesc, am spus. Dar am zâmbit pentru că am bănuit că ea știa că nu sunt supărat, că nu pot fi, că am împărtășit o legătură pe care nicicare doi oameni nu o pot înțelege. Și, în timp ce mă uitam lung la ea, am văzut-o zâmbindu-mi, ceva dincolo de lumină, desigur, ea cea reală, ea ridicând o jumătate de buză peste marginea botului ei cu cratere.
Ești trează, am spus. Desigur că era. Ceea ce am vrut să spun cu adevărat, dar eram prea îngrijorat pentru a exprima cu voce tare era: Mă vezi.
Eram sigur că a făcut-o. Sigur că se uita direct la mine, la mine dintre toți de sub ea, la mine dintre toți lupii din lume. Nu puteam privi în altă parte, fiindcă amintirile a două duzini de crime mi-au revenit în minte. Virajele din Florida și Wisconsin mi-au inundat mintea, de parcă ar fi fost aproape pe hartă. Și știam de ce: în ambele state am furat bărbați care mi-au amintit de mine. Am fost deosebit de brutal cu amândoi.
Mi-am amintit de un bărbat blond din Utah. Un alergător din Oklahoma. O femeie de pe terasa unui restaurant din Denver, pe măsură ce viața se derula în spatele pereților din sticlă ai sălii de mese din interior. Mi-am amintit de toate, de fiecare, în timp ce mă mândream că am refuzat viața, am renegat luna de data asta și de fiecare dată de acum, m-am retras. Mi-am scos cămașa în timp ce mă îndreptam spre drum, auzind în depărtare pantofii lui Ivan fermierul, tânărul, soțul și tatăl, și mi-am spus,
Lăsându-l pe acesta să plece, ești absolvit pentru că le-ai luat viața tuturor celorlalți.
Am crezut că acest lucru e adevărat. Pentru că nu-i vorba de învățare? Nu-i vorba de îmbunătățirea trecutului nostru, a ceea ce-am făcut? La optzeci de ani făcusem totul și hotărâsem ce este cel mai bine, până la urmă.
Totuși, am stat acolo, deodată fără pantofi și fără cămașă, pe drumul de pământ, cu fața spre întunericul din care Ivan, fără îndoială, avea să se ivească în curând. Cu ochii ațintiți încă asupra lunii, asupra ochilor ei, istoria mea într-un vârtej în mintea mea, ca polenul care cade din copacii de vară pe care nu i-am putut vedea în întregime. Și ce vânt a stârnit acest polen? Întreb pentru că l-am simțit. Vânturile suflau în spatele ochilor mei, iar gândurile mele tulburate roiau în bătaia lor.
Euforia lunii.
Prezența lui Ivan se auzea mai tare, iar plescăitul din găleată era în dezacord cu acei pași. Nu era ceva obișnuit din partea lui. Se grăbea? Mi-aș fi dorit să fie așa. Brusc mi-am dorit ca el să treacă atât de repede încât să pot zări doar o umbră în întuneric.
Apoi cuvintele, acele cuvinte rele, poate, mi-au trecut prin minte:
O ultimă transformare.
E atât de ușor să ne asemeni cu bețivii, nu-i așa? E atât de ușor să-ți imaginezi un bărbat treaz două luni, viața lui în ordine, partenera sa radiind de mândrie. E gata făcută, imaginea acestui bărbat, în costum și cu servietă, mașina care îi transportă pe amândoi schimbă traseul pe o stradă lăturalnică până la birtul local de lângă drum, poate un loc unde nu a fost niciodată, jumătate din motivul pentru care a oprit. Dacă eu pot să-l văd, cu siguranță că poți și tu.
Dar suntem diferiți. Cei asemenea mie. Pentru că am refuzat luna de atâtea ori până acum. Și pentru că o transformare e chiar mai obositoare decât douăzeci de pahare. Stresul pentru oase, pentru corp… pentru minte.
Am privit spre drum, așteptându-mă ca Ivan să apară. Mi-am imaginat salutul tăcut pe care i l-aș da, în timp ce-ar trece pe lângă mine în drum spre soția și fetița lui. Dar fără el acolo, deocamdată, am privit din nou în sus spre lună, luna noastră, în continuă schimbare, dar mereu un chip singular, cumva, privind în jos, cu ochii pe noi, cu ochii pe mine, ca și cum dârele de lumină, lumina revărsată asupra mea, veneau direct din craterele ochilor ei.
O ultimă transformare.
Simțeam cum mă sfâșie magnetismul, energia. Nu o refuzasem deja?
Nu-mi luasem la revedere?
Mi-am făcut griji pentru umerii mei, genunchii mei, corpul care încă mă durea din cauza poziției la pândă în iarbă, un lucru pe care obișnuiam să-l fac ore în șir, privind luminile unui sat îndepărtat, așteptând pe cel care mergea la culcare ultimul.
Am refuzat-o din nou atunci, aseară, cu greu. Mi-am întors fața de la lună, privind, în schimb, spre drumul lung de pământ care trecea prin pădurea deasă, pădurea de unde bufnița a urlat, o dată, înainte să-l văd nu pe Ivan, ci un șoarece doar pentru mine.
Fetița lui Ivan căra găleata în întuneric.
Nu Ivan, ci fiica lui, chinuindu-se să ducă găleata de lemn cu ambele mâini.
Iată-mă, fără cămașă și tatuat, cu părul alb și fața brăzdată de riduri, fără îndoială o apariție pentru ea în dâra de lumină a lunii, atât de subțire cât să mă cuprindă doar pe mine.
M-a văzut la fel de brusc cum am văzut-o eu. Și s-a oprit. Copila lui Ivan. Micuța Zoya plecată să ia apă, sub luna plină.
Aproape că i-am rostit numele. Aproape am spus,
Zoya, întoarce-te în oraș.
Da, îi știam numele după cât îl spionasem pe Ivan la ferma lui. Știam că avea șapte ani. Prea tânără pentru a ara câmpul, dar suficient de mare pentru a aduce apă, dacă vreodată Ivan nu e în stare.
Luna mi-a arătat-o din plin. Zoya, fețișoara ei abia suficient de mare pentru ochii ei enormi, ochi ațintiți asupra mea, cel care se uita la ea pe drum. Iar eu, doar un bătrân, în picioare.
Mă surprinsese uitându-mă la lună? Poate a văzut că decizia era încă activă, în final.
Am simțit un vârtej lăuntric, imagini cu atâția morți, morții mei și eu în nopțile în care am refuzat luna, nopțile în care am stat întins într-un pat sau pe un pătul, fericit să-mi dovedesc ceva, orice; că mă pot schimba în mai multe moduri. Că nu rămân în rutină lună de lună. Că poate, într-o zi, când voi fi bătrân, așa cum sunt acum, voi fi capabil să renunț la lună.
L-am văzut pe Angelo Hanks în acel moment: viziunea lui, o viață fără alte transformări.
Dar când vine vorba de renunțare, trebuie să existe și o ultimă dată când o faci. Și acea ultimă dată ar trebui să însemne ceva pentru cel care renunță.
Zoya a lăsat jos găleata și a ridicat o mână, cu un singur deget îndreptat spre mine.
Nu ar trebui un om să știe că e ultima dată în timp ce face ceva? Și știam, luna trecută, că s-a sfârșit? Oare mi-am oferit finalul potrivit? Oare i-am dat vieții ce i se cuvine?
Zoya a deschis gura. A vorbit.
Sunt în siguranță?
Dintre toate lucrurile pe care le putea spune. Și cine a învățat-o să se teamă de un bătrân în mijlocul drumului? Cine i-a explicat cum să simtă un lup?
Am ridicat privirea spre lună și am spus:
Mi-am luat deja rămas-bun.
Am închis ochii și am văzut totul din nou, numărul nesfârșit de cadavre și varietatea incredibilă în care luasem acele vieți. Am fost un animal, obsedat de moarte, cu orice chip? Sau am fost un om, plin de creativitate în căutarea lui pătimașă?
M-am uitat din nou la drum, tocmai la timp să văd că Zoya înjumătățise distanța dintre noi. Găleata din spatele ei, la pământ. Ea a arătat cu degetul spre pieptul meu și a spus:
Johnny.
În acel moment, auzind numele meu rostit, nu mi-am mai putut înfrâna vinovăția. De câtă vreme raționalizasem această viață? Poate că asta a vrut să spună Angelo prin claritate.
Brutal, rău și adevărat.
Căci în acea clipă, odată cu acel deget mic îndreptat spre mine, mi-am amintit de bărbatul care am fost, înainte de a deveni lup. Mi-am amintit de părinții mei și de dragostea cu care m-au copleșit. Mi-am amintit atracția față de tabu și că mă temeam pentru siguranța lor, de parcă propriul meu machiaj ar fi fost pe o navă, suficient de aproape, la distanță mică, încât se auzea. Da, mi-am amintit că mi-am auzit viitorul apropiindu-se. Motivul real pentru care i-am lăsat pe mama și pe tata în urmă.
Am știut atunci ce sunt și ce eram pe cale să fac.
Am văzut tinerețe în Zoya, cum aș putea să nu fi văzut? Și am văzut și tânărul care am fost cândva.
Johnny.
L-aș fi furat pe Johnny de la paradă? L-aș fi luat dintr-o mașină distrusă în Alaska? Îi cunoșteam părinții, știam efectul pe care l-aș fi avut asupra lor.
Câți oameni am ucis cu adevărat?
Da, i-am spus Zoyei, zâmbetul meu curbând dâra pe care lacrimile mele o lăsau pe față.
Johnny.
Dar aici am mințit, căci nu mai eram omul care urma să se transforme în lup. I-am întors spatele Zoyei și am ridicat încă o dată privirea către lună. În fața aceea, în ochii ei strălucitori, am văzut că mă privea numai pe mine în tot acest întuneric de dedesubt.
Am privit din nou către copilă și m-am gândit:
Ți-ai luat deja rămas-bun.
Dar când am întins mâna spre Zoya, pentru a-mi pune mâna pe umărul ei mic, am văzut vârfurile ghearelor negre ivindu-se în vârfurile degetelor mele.
O ultimă transformare.
Și de ce nu? Nu merită un om să știe când e ultima oară? Chiar și jumătate de om, așa ca mine?
Sunt în siguranță?
Am dat din cap că nu, pe măsură ce zâmbetul meu se lărgea până la o dimensiune care fără îndoială ar fi fracturat și anii tinereții ei, dacă Zoya ar mai fi avut ani ai tinereții în față.
Luna plină înseamnă că trebuie să te hotărăști.
Aseară am hotărât că merit să știu că e sfârșitul. Am meritat un sfârșit. Am decis asupra unei ultime transformări.
Și în timp ce mă transformam în fața fetei, în timp ce ea s-a prăbușit în genunchi, înghețată, la pământ, am simțit luna. Și când i-am smuls ochii și am auzit bufnițele în pădure repezindu-se asupra lor, în timp ce îmi îngropam botul în burta ei, am simțit luna.
Am văzut-o, de asemenea, reflectată în apa pe care am bătut-o din găleata încă rămasă pe drum.
Mă crezi naiv? Mă crezi atât de rău?
Astăzi e prima zi de când am renunțat. Mi-a fost oferit finalul pe care îl meritam. Acum, aici, pe o barcă, mă uit în jos la apa învolburată și nu mai văd oglindirea lunii, ci mai degrabă a unui bătrân care părăsește un alt oraș, îndreptându-se iarăși spre unul nou. Și cine ar fi putut ști – cum aș fi putut eu să știu – că toate călătoriile mele mă vor duce acolo, unde, fără îndoială, voi nega luna, luând, în sfârșit, hotărârea de a spune rămas-bun?
Traducere de Eliza Claudia Filimon
Translation by Eliza Claudia Filimon
‘One Last Transformation’
2021 winner of Bram Stoker Award for Superior Achievement in Short Fiction
Copyright © 2020, by Josh Malerman
Originally published in the anthology Miscreations: Gods, Monstrosities & Other Horrors