Orașul de Departe(timp de citire: 13 minute)

M-am născut sărac, deoarece părinții mei erau oameni onești, iar până la vârsta de 23 de ani nu am aflat că posibilitatea de a deveni fericit zăcea în valoarea altei persoane. Atunci Providența m-a aruncat într-un somn adânc și mi-a relevant în vis inutilitatea de a munci.

– Vezi tu, mi s-a adresat figura unui sfânt sihastru, sărăcia și lipsa de mijloace pot fi lăsate deoparte, după cum ne învață natura. Te scoală dimineață din culcușul tău prăpădit și mergi la câmp pentru a-ți începe ziua de lucru. Florile te vor saluta cu petalele deschise când vei trece. Ciocârlia te va întâmpina cu triluri minunate. Soarele abia răsărit își va arunca asupra ta razele călduțe, iar de la iarba plină de rouă vei trage în piept aerul răcoros și curat. Este ca și cum întreaga natură te întâmpină veselă, așa cum un servant dedicat își întâmpină stăpânul. Ești în armonie cu starea ei deosebită, iar sufletul cântă în tine. Îți începi munca de dimineață la coarnele plugului, cu speranța că miezul zilei va aduce împlinirea celor promise în zori, decantând farmecele locului și confirmând binecuvântarea lui asupra ta. Urmezi plugul până ce oboseala impune o pauză, iar atunci, așezat pe pământ, la capătul brazdelor trase de tine, aștepți să te bucuri cu toată puterea de mulțumirea a ceea ce ai făcut și ai simțit.

Ehei, dar soarele este sus pe cer și lovește pământul cu un torent de raze. Florile și-au închis petalele, conservând parfumul și retrăgând culorile dinaintea ochilor. Răcoarea nu mai vine din iarbă. Roua s-a dus demult, iar suprafața uscată a câmpului adună fierbințeala ce vine din cer. Nici gând ca păsările raiului să te mai salute cu cântecele lor, doar gaița îți prezice ceva rău din marginea crângului. Nefericitule! Toate dulcile și revigorantele servicii ale naturii îți sunt refuzate, drept pedeapsă pentru păcatele tale. Ai încălcat primul percept al Decalogului Naturii: ai lucrat!

Trezindu-mă din vis, mi-am adunat cele câteva lucruri, mi-am luat la revedere de la părinții mei și am pornit departe de acel ținut, oprindu-mă doar la mormântul bunicului, care a slujit ca preot, jurând să nu mă mai întorc vreodată. Cerul să mă ajute să-mi câștig traiul cinstit!

Nu știu cât de mult am călătorit, însă în cele din urmă am ajuns într-un mare oraș de la malul mării, unde m-am prezentat drept medic. Nu-mi amintesc acum cum se numea acel loc, deoarece atunci când mi-am început activitatea în noua profesie guvernatorii au fost înlăturați sub presiunea opiniei publice, ceea ce a dus la schimbări, astfel că de atunci localitatea a fost cunoscută ca Orașul de Departe. Nu mai trebuie să spun că nu aveam niciun fel de cunoștințe în domeniul medicinei, dar că, pentru a putea profesa, am apelat la serviciile unui falsificator de clasă. Așa am obținut o diplomă care se presupunea a fi emisă de Institutul Regal de Leacuri Băbești și Empirism Șarlatanic din Șmecherești. Am înrămat-o cu imortele și am atârnat-o pe o placă de salcie la intrarea în birou, atrăgând apoi bolnavi în număr mare.

Împreună cu administrarea dispensarului m-am mai ocupat cu managementul unor alte stabilimente bine cunoscute, deoarece cât de repede mi-am putut permite am cumpărat o bucată mare de teren, unde am deschis un cimitir. Dețineam astfel câteva afaceri bănoase, deoarece dincolo de poarta cimitirului aveam și o mare grădină cu flori. Imperiul meu mortuar era condus după principiile eleganței, gustului și jalei din oraș. Pe scurt, eram pe o cale foarte prosperă în afaceri, astfel că, într-un an, am fost în măsură să trimit după părinții mei și să-mi instalez tatăl ca gestionar al celor furate, o acțiune căreia, mărturisesc, nu i se putea reproșa că ar fi făcută din respect filial, deoarece am păstrat controlul profitului realizat.

Însă vicisitudinile norocului pot fi evitate doar de cei aflați în sărăcia cea mai cruntă. Capacitatea umană de a anticipa nu poate vedea dincolo de răutățile zeilor și de urzelile neobosite ale soartei. Largul cerc al prosperității crește mereu până când întră în contact cu forțe antagonice, care încearcă să-l restrângă, punând asupra lui o mare presiune, reușind în final să-l dovedească. Atât de tare a crescut aprecierea priceperii mele de a doftorici că pacienții îmi erau aduși din toate cele patru colțuri ale lumii. Invalizi lipsiți de speranță a căror zăbavă în a da colțul era un etern motiv de jale pentru prietenii lor, foarte sănătoși autori de testamente ale căror moșteniri trebuiau să ajungă la noii deținători, copiii în plus ai unor părinți penitenți și părinți ce depindeau de copiii lor cumpătați, soațe care doreau să se mărite din nou, soți fără puterea de a aștepta divorțul prin tribunale, aceștia și toți ceilalți ce făceau parte din clasa surplusului de populație erau conduși la dispensarul meu din Orașul de Departe. Și veneau fără de număr.

Agenții guvernamentali dirijau către mine caravane de orfani, săraci, nebuni și pe toți cei care reprezentau o povară pentru comunitate. Priceperea mea de a vindeca orfanii și săracii era în mod special apreciată de parlament. Evident, toate acestea au stimulat prosperitatea tuturor, iar o mare parte din banii cheltuiți de străini în oraș venea către mine, pentru ca restul să intre în comerțul local. Eram și eu un investitor important, bancher și angajator, precum și patron al artei și științei. Orașul de Departe a crescut atât de repede încât a început să se împiedice de cimitirul meu, devenit și el foarte mare. De fapt, chiar acolo zăcea fiara care m-a atacat.

Guvernatorul a declarat cimitirul meu drept un pericol public și că trebuie expropiat, urmând ca rămășițele umane să fie mutate, iar acolo să se facă un parc. Urma să fiu despăgubit pentru asta și puteam ușor să-i mituiesc pe evaluatori să fixeze o sumă mare. Însă pentru un motiv oarecare faptul nu mă bucura prea mult. În zadar am protestat față de sacrilegiul de a disturba sfintele trupuri, deși aceasta a fost o acțiune foarte puternică, deoarece în ținut morții beneficiau de o venerație deosebită. Lăcașe de cult fuseseră ridicate în memoria lor și o armată de preoți, plătită din bani publici, avea doar această datorie de a oferi servicii religioase solemne și vibrante în onoarea lor.

Pentru patru zile, în fiecare an avea loc Festivalul Binelui, după cum era numit, când oamenii lăsau deoparte orice muncă sau afacere și, cu preoții în frunte, porneau în procesiuni spre cimitire, împodobind mormintele și rugându-se în lăcașele de cult. Viața unui om poate fi cât de rea, dar atunci când moare el intră într-o stare de nesfârșită fericire. A-ți exprima neîncrederea cu privire la aceasta este o ofensă pasibilă de pedeapsa cu moartea. A nu face o înmormântare ca lumea ori a exuma trupurile decedaților, cu excepția cazurilor deosebite, cu încunvințarea legală necesară și cu o ceremonie aparte, reprezenta o infracțiune pentru care nu exista nicio pedeapsă deoarece se considera că nimeni niciodată nu ar fi avut curajul să o facă. Toate aceste argumente erau în favoarea mea, dar la fel de bine oamenii și reprezentații lor civici știau că cimitirul reprezintă o amenințare la sănătatea publică, fapt în egală măsură de condamnat și combătut. Astfel că, cu sufletul plin de groază, am primit o sumă de trei ori mai mare față de cât făcea și am început rapid să-mi mut afacerile cât mai departe.

O săptămână mai târziu era data fixată pentru ceremonia de mutare a cadavrelor. A fost o zi frumoasă, așa că toată populația orașului și a comitatelor învecinate a fost prezentă la această ceremonie impozantă. A fost oficiată de un sobor de preoți, împreună cu toți canonicii. Ritualul iertăciunii, săvârșit în Templul de Demult, a fost urmat de o procesiune plină de grație și splendoare, pe drumul spre cimitir. Marele Primar se găsea chiar în fruntea alaiului. Era înarmat cu o cazma de aur și susținut de o sută de femei și bărbați, înveșmântați în alb și cântând imnul Orașului de Departe. După ei veneau slujitorii mărunți ai Templului de Demult, alți reprezentați ai administrației, purtând însemnele slujbelor lor, aducând fiecare câte un porc viu, ca ofrandă pentru spiritele morții. În spate, înaintând pe mai multe fronturi, alaiul era format din oamenii de rând. Ei veneau descoperiți, turnându-și cenușă în cap într-un gest de smerenie. În fața capelei mortuare, aflată în inima necropolei, sta Marele Preot, purtând veșminte alese, susținut dintr-o parte de episcopi, iar din cealaltă de alți prelați de seamă, toți cu o înfîțișare austeră. Iar când Marele Primar s-a oprit alături, clerul mărunt, funcționarii publici și ceilalți participanți s-au dat mai aproape și au înconjurat locul. Marele Primar a depus cazmaua de la picioarele Marelui Preot și a îngenunchiat în tăcere.

– Ce cauți tu aici, netrebnice muritor? a întrebat Marele Preot, pe un ton solemn și clar. Este aceasta o încercare diavolească de a a dezveli misterele morții și de a tulbura somnul de veci al zeilor?

– Privește, inefabile, la umilul tău servitor, care, luând mandat de la această mulțime, depune în sfintele tale mâini documentul de încredințare în custodia zeilor a decedaților, ca până la sfârșitul lumii ei să zacă în pământ sfințit, până la reînviere, a spus Marele Primar, stând în genunchi, scotând de sub robă un înscris cu o pecete minunată.

Cu aceasta a pus în sfintele mâini decizia Consiliului Aldermen, care decreta reînhumarea. Abia atingând pergamentul, Marele Preot l-a înaintat coordonatorului necropolei aflat lângă el, ca apoi să ridice brațele, relaxându-și puțin atitudinea.

– Zeii sunt de acord! avea să exclame.

Gesturile și vorbele au fost preluate și repetate succesiv în spate de prelații aflați într-o parte și cealaltă. Marele Primar s-a ridicat, corul a început o cântare solemnă, iar un car mortuar, tras de zece cai albi cu zorzoane negre, a apărut la momentul oportun, a trecut prin poartă și și-a făcut loc prin mulțime către un mormânt pregătit pentru acest eveniment. Era al unui om de vază, pe care îl tratasem de profitor cronic. Marele Primar a înfipt cazmaua de aur cu care se prezentase în fața Marelui Preot, dând semnalul pentru doi gropari să sape energic cu uneltele lor de oțel.

A fost momentul când am putut fi văzut părăsind cimitirul și apoi țara. Pentru relatarea faptelor ce au urmat îi sunt îndatorat cucernicului meu tată, care mi-a descris totul într-o scrisoare pusă pe hârtie în pușcărie, înainte de a fi atârnat la capătul frânghiei.

Deci pe când groparii lucrau de zor la deshumare, chiar patru episcopi stăteau în fiecare colț al mormântului, cu mulțimea tăcută alături, auzindu-se doar hârșâitul cazmalelor. Episcopii îngânau solemni, unul după altul, invocațiile și răspunsurile Slujbei pentru cei Deranjați, implorându-l pe bincuvântatul frate din mormânt să-i ierte. Însă bincuvântatul frate nu era acolo. Cei doi gropari famelici și-au dat seama că sapă în van, așa că au renunțat. Preoții erau vizibil derutați, poporanii erau înfricoșați, pentru că, indubitabil, locul de veci era gol!

După o scurtă consultare cu Marele Preot, Marele Primar le-a ordonat groparilor să deschidă un alt mormânt. De data aceasta s-a sărit peste ritual, urmând să fie reluat când sicriul va fi adus la lumină. Dar acolo nu era niciun sicriu, niciun fel de rămășițe pământești. Cimititul a devenit repede scena unei nedumeriri și confuzii depline. Oamenii au început să țipe, iar apoi au luat-o la fugă în devălmășie, gesticulând și vociferând, vorbind toți deodată, fără să asculte cineva. Unii s-au dus după cazmale, lopeți, sape, bâte și altele. Alții au adus tesle de tâmplar, ba chiar și dălți de la locul unde se lucra marmura, iar cu aceste nu prea adecvate unelte au început să sape la primele morminte la care au ajuns. Câțiva s-au aplecat asupra dâmburilor cu mâinil goale, scurmând pământul cu agilitatea unor câini ce caută o marmotă. Până la cădrea nopții, cea mai mare parte din suprafața cimitirului a fost răscolită. Fiecare mormânt a fost cercetat în profunzime, iar mii de oameni au plâns amarnic pe lângă gropi, furioși și deznădăjduiți, atât cât au mai putut de oboseală. Iar cum s-a făcut noapte, au aprins torțe și în lumina lor slabă acești înverșunați muritori, arătând ca niște alienați ce oficiează un ritual păgân, au continuat munca lor lipsită de succes până au reușit să devasteze întreaga zonă. Dar nu au găsit niciun cadavru, nici măcar un sicriu.

Explicația este cât se poate de simplă. O mare parte din câștigul meu provenea din vânzarea cadavrelor la școlile de medicină, care niciodată nu mai fuseseră așa de bine aprovizionate până atunci. Ca o recunoaștere a serviciilor mele aduse științei, aceste intituții mi-au dat nenumărate diplome, titluri și burse. Însă cererea lor pentru cadavre nu acoperea toată cantitatea deținută de mine. Mai mult, nu reușeau să consume nici jumătate din ceea ce le puteam furniza ca urmare a activității mele de medic foarte priceput. Astfel, din cantitățile rămase am pus la cale o industrie, iar în mai multe locuri din țară am început să produc săpun. Calitatea deosebită a produselor realizate sub marca Toilet Homoline a fost atestată de certificate semnate de cucernici teologi. Am primit chiar și un autograf de la Badelina Fatti, cea mai cunoscută soprană în viață.

Traducere de Lucian-Vasile Szabo