Călătoriră prin peisajul nocturn înghețat către ruine, oprindu-se la locul impactului. Găsiră rămășițele ultimei tabere a lui Glafki, dar nu și pe ea. Alkon scuipă înjurături și blesteme până când simți mâna metalică a lui Zot pe umărul său.
– Mine, piui vocea artificială.
Omul și robotul se afundară în zăpada gri.
– Ești sigur? întrebă omul.
– La douăzeci de picioare, doi pași de aripa lui Ikarus. Are un declanșator optic, dar nu cred că ne-a detectat încă.
Alkon privi prin luneta blasterului fotonic. Zăpada gri și urâtă a planetei pe care fusese surghiunit părea îmbietor de albă folosind conversia vizuală nocturnă. Lângă aripa frântă din coada navetei sale, chiar era o cocoașă mică.
– Văd un pachet de rații, spuse el, și un termos sprijinit lângă el…
Era termosul în care își ținea el apa. Aproape că se bucură văzându-l, până când observă ochiul verde al unei mine clipind în zăpadă, sub pachet. Mina scana perimetrul, căutând mișcarea victimei sale potențiale.
– Jigodia aia mizerabilă! bombăni simțindu-și amăreala buzelor. Ne-a pus-o acolo de parcă am fi atât de proști! Diavolița! Dar îi venim noi de hac, o afumăm afară din gaura ei. O vreau vie, Zot! O vreau moartă, dar întâi o vreau vie, în mâinile mele. Va suferi înainte de a-și da ultima suflare. Îmi va spune unde e fântâna înainte s-o termin. Și sper să reziste suficient încât să-mi facă plăcere. Auzi ce-ți spun, Zot?
– Da, stăpâne, piui entitatea lipsită de sentimente.
Zăpada care acoperea peisajul nu reprezenta o sursă de apă potabilă. Lăsa un nămol scârbos care vătăma serios sistemul nervos. Nu avea să-și uite niciodată prima experiență dureroasă care venise după o greșeală ca aceea. Abia supraviețuise. De atunci trăise sorbind seva amară a unei rădăcini de-a locului. Era nevoie de mult efort ca s-o găsești și s-o scoți afară. Dar ea, în urmă cu vreo trei confruntări, se lăudase că a descoperit un izvor de apă curată și potabilă. Ura ei către el era atât de puternică încât îi lăsase un recipient întreg ca dovadă. Unitatea Zod analizase conținutul și trăsese concluzia că într-adevăr era apă de pe acea planetă, zăpadă lichefiată și filtrată prin minerale ciudate. O lună întreagă de joacă mortală de-a șoarecele și pisica nu-i adusese niciun indiciu despre zona în care era fântâna.
Alkon apăsă trăgaciul și trimise un proiectil fotonic spre ținta sa. Mina, cu tot cu pachetul de rații, explodă într-un stâlp de flăcări, luminând întunericul gros.
– Grăbește-te, sigur au văzut explozia și știu că suntem aici, spuse bărbatul.
Zod rulă pe șenilele sale și ajunse la ultimul loc de tabără al lui Glafki. Săpă în acel loc și-și hrăni stomacul cu cenușă și noroi.
– Un foc de tabără, acum două zile, piui.
– Să sperăm că nu va fi la ruine. Mi-am depășit limitele și am nevoie de un pic de somn.
Se ridică și porni într-un sprint deja prea obișnuit spre un posibil adăpost. Nu mai avusese parte de somn cum trebuie de câteva nopți și simțea cum reflexele îl trădau. Deloc starea ideală pentru situația în care cauți să ucizi pe cineva, pentru că el, sau mai bine zis ea, te caută din același motiv, într-o lume în permanent întuneric. Zot scrută înainte, căutând orice indiciu al unei posibile ambuscade.
Ruinele erau singurul semn de civilizație pe care-l întâlniseră pe acea planetă mică. Acopereau interiorul unei caverne spațioase, nimic mai mult decât un fel de idoli voluminoși, cu guri enorme și suprafețe acoperite de hieroglife. Deși nu existau locuințe sau morminte, tot nu o puteau numi o lume moartă. În ciuda suprafeței aparent calme, subsolul era în permanent tumult. Alkon se obișnuise cu asta, dar, dacă era prea atent, îl înnebunea. O simțea în tălpi. O vibrație constantă, înăbușită, ca un ceas subteran, un puls care nu se termina niciodată, trum-trum-trum, vibrând prin oasele lui, scuturându-i discret simțurile, mereu foarte discret. Și când se culca să doarmă îl putea auzi limpede, bătând ca o tobă în capul său. Somnul era imposibil. Se așeza în poziție verticală și, cu ajutorul unor sedative ușoare, furnizate de Zot, adormea doar pe jumătate.
Robotul intră primul în cavernă și-i scană interiorul. Nu găsi niciun semn al trecerii lui Glafki, niciuna dintre capcanele ei. Alkon răsuflă ușurat. Putea în sfârșit să mănânce o rație de calorii, să se încălzească și să tragă un pui de somn. Zot luă poziția de gardă la gura peșterii și se holbă în noapte, în vreme ce omul își desfășură echipamentele.
Făcuse greșeala de a intra într-o relație amoroasă cu ea. Și ea se agățase de el ca o lipitoare. Când el își dăduse seama că n-aveau să ajungă nicăieri, i-o spusese pe șleau. Și văzuse cum ochii i se întunecaseră. Ar fi trebuit să știe de atunci cu ce șarpe împărțise patul. Totuși, de ce nu spusese nimic atunci când maiorul i-o propusese ca navigator? Pentru că refuzul său ar fi ridicat întrebări cărora nu dorea să le răspundă. Oricum, ar fi trebuit să fie o misiune scurtă. Era oare posibil ca ea să fi aranjat astfel lucrurile încă de atunci? Nu i-ar fi folosit la nimic să ajungă și ea o exilată, pe lângă el. Poate că planul ei fusese să-l abandoneze doar pe el aici, dar planul îi bubuise în față. Zburau de două zile abătându-se de la curs și ea fusese singura care știuse. Când au fost loviți de asteroid, nu a trimis semnalul de cerere de ajutor, ceea ce era de datoria ei, o datorie pe care a tratat-o cu neglijență criminală. Până în ultimul moment, când el se lupta cu panica, ea calcula și-și făcea planuri. Iar acum mu mai exista speranță de salvare, nu în viitorul apropiat. A înțeles ce uneltea ea destul de curând și, luând atâtea pachete de calorii și echipamente pe cât putea căra, el a părăsit tabăra ei pentru a și-o stabili pe a sa. Ar fi trebuit să o ucidă atunci și acolo. Ar fi trebuit să-i tragă un glonț în frunte în timp ce dormea, în loc să plece. Lucrurile urmau să devină mult mai urâte mai târziu. Primul foc a fost tras de ea și aproape i-a smuls jumătate din cap. Până când a realizat el că trebuie s-o ucidă, ea era pregătită și la fel de redutabilă în luptă.
Mâncă două napolitane care-i încălziră măruntaiele și se forță să bea lichidul pe care-l extrăsese din rădăcini. Apoi se așeză să numere încărcăturile de muniție și să-și curețe echipamentele. Trebuia să-și controleze furia, lucru deloc ușor când era vorba despre ea. Irosise prostește prea multe gloanțe în graba sa. De fapt, ceea ce-și dorise cu adevărat era să o rănească. Își privi cuțitul lung, aproape cât o sabie. Cu acesta voia s-o termine. Înfigându-i lama adânc în burtă și savurând imaginea vieții care părăsește ochii ei disperați.
Zot puse senzori optici și de sunet în gura peșterii, apoi se apropie de Alkon cu injecția de sedative.
– Să nu fie prea puternice. Ea ne poate ataca în orice moment.
– Da, stăpâne.
Își primi doza intravenos și se sprijini de piatră, stând aproape drept, cu ochii închiși. Abia aștepta odihna.
– Spune ceva, Zot! Vocea ta mă adoarme, zise.
Capul robotului se roti și privi hieroglifele.
– Am salvat aceste scrieri în memoria mea de când le-a văzut prima oară. Între timp, le-am decriptat.
– Serios? Ce spun?
Zot se apropie de prima și cea mai mare coloană.
– Aici se vorbește despre Gouye, Iubitul Universal. El s-a îndrăgostit de Asaye, cea cu Aura Arzătoare. Dar frații lui Asaye se împotriveau uniunii dintre ei. Ei s-au năpustit asupra lui Gouye și l-au sfâșiat într-o mie de bucăți pe care le-au împrăștiat prin galaxie. Dar inima lui Gouye nu a încetat niciodată să bată pentru Asaye. Și această planetă, care-i poartă numele, mulți cred că e însăși inima lui încă vie.
– Poți să-i învinuiești? Cum face mereu trum-trum-trum, zgomotul probabil că i-a înnebunit.
– Dacă dăm crezare celorlalte scrieri, aceasta a fost o planetă sfântă și un loc în care se găsea fericire și binecuvântare. Aici se oficiau căsătorii, alianțe, jurăminte de credință și reînnoiri de legăminte. Renumitul conducător Farkan și-a trimis fiica, pe nume Klea, aici, împreună cu soțul ei, Hlosia, când căsătoria lor era pe punctul de a se transforma într-un dezastru. Când au ajuns, cei doi și-au redescoperit iubirea pierdută, dragostea care-i unea. Și și-au trăit restul vieților lor fericiți împreună.
Alkon chicoti amar.
– Nu-i nostim, Zot? Nu-i de-o ironie rară? Vipera aia și cu mine să fim naufragiați pe o planetă cu o asemenea istorie? Cum explici halul în care a ajuns acum?
– Nu știu, minți Zot. Poate o inversare a axelor…
Alkon adormi, iar Zot nu mai piui.
Zot abia avu timp să observe punctul-țintă în alunecarea lui pe hieroglife, în căutarea unei victime. Robotul scoase un fluierat ascuțit și-l zdruncină pe omul adormit. Alkon făcu o tumbă și se aruncă după blasterul fotonic, chiar când solul din jurul său explodă de proiectile. Se târî în spatele capului unei statui, unde era la adăpost, și privi prin lunetă. Nu o văzu nicăieri. Panicat, îl privi pe Zot.
– Trebuie să plecăm de-aici Ajunge să arunce o grenadă înăuntru și suntem morți.
*
Glafki își potrivi grenada în arbaletă și ținti gura peșterii. Prinsese o ocazie rară de a-l surprinde pe Alkon dormind. Visa la o moarte înceată și chinuitoare pentru el, dar războiul de gherilă pe care-l purtaseră o obosise. Acum voia doar să-l vadă făcut bucăți, ca să poată și ea, în sfârșit, să doarmă liniștită, cu toată agitația solului.
– Ți-ai făcut-o cu mâna ta, iubitule! spuse cu amărăciune, în vreme ce lipsa somnului i se putea citi în ochi.
Degetul ei mângâie trăgaciul. Unitatea Nin se aplecă lângă urechea ei:
– Trebuie să aibă pachetele calorice cu el, spuse cu un murmur metalic.
Glafki înjură printre dinți și scuipă. I se făcuse foame. De treizeci de nopți se hrănise doar cu rădăcinile cu gust oribil. Voia napolitanele acelea. Așteptarea putea avea unele beneficii. Îl încolțise, iar de data asta nu avea să scape cu viață. Îl va ucide pe ticălos cu mâinile goale, dacă va trebui. Apoi îl va pune pe Nin să-i smulgă capul. Și-l va ține înfipt într-un par cât va mai sta pe bolovanul acela, ca să-l privească și să știe că s-a făcut dreptate.
Cât de cavalerește se purtase cu ea la început, cum o sedusese cu șarmul său. Iar când îi demontase defensiva, când îi câștigase încrederea, când îi cucerise inima, deodată devenise altcineva. Rece și distant. Fusese avertizată despre metodele lui. Aparent, nu fusese nici prima, nici ultima care să-i cadă în plasă. Și aflase că următoarea sa victimă fusese luată în colimator cu mult înainte de a-i ține ei discursul cu „să ținem o mică distanță între noi, o vreme”. Apoi aflase că-i fusese asignată drept navigator. De ce acceptase? Încă o durea inima, încă încerca cu disperare să-l descifreze. Parcursul care a urmat a fost greșit de la bun început. O greșeală minusculă în calculele ei îi îndepărtase de parcursul corect două zile întregi. Când i-o raportase, o acuzase că o făcuse intenționat. A fost chiar momentul în care asteroidul lovise nava Ikarus, iar în vreme ce ea fusese copleșită și distrasă, Alkon se dovedise a fi un pilot groaznic. Transformase o aterizare forțată de rutină într-o prăbușire, legându-i astfel de planetă pentru cine știe cât timp. O acuzase că-și neglijase însărcinarea de a trimite semnalul de cerere de ajutor către bază, când, de fapt, transmițătorul fusese primul distrus la impactul cu asteroidul.
Crezuse că aflase toate fațetele trădării sale, dar la un moment dat se mai trezise și singură în tabără. El plecase, o abandonase să moară, luând cu sine proviziile, o mare parte din echipament și unitatea Zot. Din loialitate, Nin refuzase să plece împreună cu el. Plânsese în acea noapte, șocată până în adâncul ființei ei de profunzimea urii lui pentru ea. Plânsese până când propria ei inimă se înnegrise de ură pentru el. Primul foc fusese tras de Alkon, din senin. O voia moartă. Regăsindu-și puterea călită de greutăți, a răspuns. Nu va avea odihnă până ce nu-l va fi ucis.
O încărcătură explodă pe piatra de lângă ea. Se retrase la adăpost, pentru a evita rafala care a urmat și-și tăie obrazul de o muche ascuțită. Înjurând, se ridică și mătură gura peșterii cu blasterul fotonic. Nin o prinse și o trase înapoi, după pietre.
– Nu cred că ne vede. Trage orbește, pârâi robotul.
– N-am să-l las să scape fără ripostă! strigă Glafki.
– Trebuie să ne păstrăm muniția, o sfătui Nin cu calm.
Glafki privi către ușa peșterii turbată de mânie.
– Tragi atât de prost, Alkon, pe cât de rău ești și ca amant! îi strigă. Sau ca pilot, adăugă și o pufni râsul.
– Din cauza întunericului și a gheții… din sufletul tău, iubito, strigă Alkon înapoi. Sistemul meu termo-optic nu te poate detecta.
– Ai să mori, gunoiule! Ai grijă cum îți alegi ultimele cuvinte pe care le spui!
– Am să te rezolv încet, târfă! Ai grijă cum îți alegi ultimele cuvinte pe care le vei auzi!
– Trădătorule!
– Târfă!
Gloanțe ricoșând.
*
– Vezi ceva acolo, Zot?
– Nu, stăpâne. Cred că vrea să ne aștepte afară.
– Trebuie să ne gândim la ceva.
Căscă
– Ale dracului sedative… Zot, nu mă lăsa să adorm!
– Da, stăpâne.
*
Ea își acoperi gura cu mâna și-și ascunse un căscat.
– Fii atent la peșteră, Nin! Trezește-mă dacă adorm!
– Da, stăpână.
*
Degetul de pe trăgaci i se relaxă lui Alkon. Bărbia îi căzu în piept și el se lăsă pradă somnului. La fel, nici Glafki nu rezistă mai mult după atâta extenuare acumulată în ultimele zile. Adormi pe blaster. Cei doi roboți rămaseră nemișcați, uitându-se la stăpânii lor. Așteptară. Secundele treceau repede în ceasurile lor interne. Cercul era complet din nou și totul avea să se schimbe într-o oră.
*
Giganta gazoasă Vusman 2 începu să-și retragă umbra de pe Gouye și primele raze ale lui Sol 206-l zămisleau zorii unei zile frumoase pe cer. În jumătate de oră, puterea micului soare avea să topească zăpada gri din jurul celor doi combatanți. Pământul avea să se încălzească pe timpul zilei, iar ziua va dura la fel de mult ca noaptea, adică o perioadă de o lună, pentru cei care-i făcuseră pe Zot și Nin. Și asta nu era singura schimbare care avea să aibă loc pe planetă. Bătăile lui Gouye își schimbau și ele ritmul.
*
Zot simți schimbarea de ritm prin senzorii săi.
– Nin! transmise pe o frecvență.
– Zot! veni răspunsul, confirmând transmisia.
– Schimbarea de puls e confirmată. Alkon trăiește. Doarme.
– O confirm și eu. Glafki trăiește. Doarme.
*
Ritmul planetei nu mai era deranjant. Bătăile căpătaseră ceva plăcut. Pătrundea în oasele bărbatului și femeii, scuturându-le mințile hipnotic. Somnul le deveni dulce, visele plăcute.
*
Alkon deschise ochii și se întinse. Se simțea odihnit, de parcă ar fi dormit zile întregi. Îi zâmbi lui Zot.
– Bună dimineața, Zot!
– Bună dimineața, stăpâne!
Privi în jur.
– Unde e Glafki?
– Afară, stăpâne.
Se simțea gol pe dinăuntru fără Glafki în brațele sale. Poate că era îndrăgostit prostește, ca un cățeluș, dar i se părea ceva atât de normal. Glafki era viața lui. Se ridică și fugi din peșteră. O găsi lângă pietre, cu Nin. Ea îi zâmbi când îl văzu. El se încruntă când se apropie.
– Ești rănită, spuse îngrijorat.
Pe obraz ea avea o zgârietură. Sângerase. Glafki își atinse rana și-și privi degetele.
– Cred că mi-am zgâriat fața de o piatră. Sunt așa de neatentă.
– O, draga mea, spuse el sărutându-i buzele, vino înăuntru să te îngrijim. Ți-e foame?
– Mor de foame!
– Ai adus apă de la fântână?
– Uite-o!
Îi arătă recipientul și intrară ținându-se de mână.
*
Nu-și aminteau nimic din ce se întâmplase în luna de noapte. Își aminteau doar ziua. Și acesta era al cincilea răsărit. După naufragiu, se găsiseră pe o lume însorită, necartografiată, cu un huruit ciudat în pământ. Dând piept cu necunoscutul și având înainte o soartă incertă, ei se apropiaseră mai mult ca oricând. Își recunoscuseră greșelile și-și acceptaseră dragostea. Legătura dintre ei le dăduse putere și curaj. Până în clipa în care noaptea lungă și înghețată se lăsase peste ei și ritmul lui Gouye se schimbase. Atunci venea ura nebună. Nu exista o explicație rațională, dar roboții observaseră că oamenii noaptea nu aveau amintiri de peste zi și vice-versa. Ceea ce era o binecuvântare, pentru că ar fi fost de neîndurat pentru Alkon și Glafki.
La început, Zot și Nin se gândiseră să le ascundă armele. Atunci însă oamenii păruseră dispuși să se omoare cu ghearele și dinții. Așa că le dăduseră armele înapoi, cu lunetele defecte, cu cea mai mare parte din muniție oarbă și-i ghidară cu grijă în luptele lor de gherilă astfel încât să stea departe unul de altul. Până la următorul răsărit, la de treizeci de ori douăzeci și patru de ore mai târziu.
*
Stătură sus pe un deal și se bucurară de priveliștea frumoasă, mâncând napolitane și bând apă dulce. Erau doar câteva boschete în jur, dar formele și culoarea ocru a pietrelor, încununate de nuanțele trandafirii de pe cerul albastru făceau peisajul să arate de vis.
– Aș vrea să ne căsătorim aici, Hlosia, spuse Glafki.
– Mă gândeam la același lucru, Klea, spuse Alkon.
Povestea hieroglifelor, așa cum le-o recitase Zot, îi încântase. Se priviră unul pe celălalt și se simțiră norocoși să se aibă.
– Nu cred că aș răzbate aici fără tine, îi spuse el ei.
– Nici eu fără tine, răspunse ea cu un suspin.
Se apropiară și se sărutară.
*
O parte din peisajul pe care-l vedeau era epava lui Ikarus. Unitățile Zot și Nin erau și ele acolo, printre piese, ocupându-se de reparatul și întreținutul semnalului prin care cereau ajutor, semnal pe care-l trimiteau în spațiu. Chiar și roboții sperau ca atunci când ajutorul avea să ajungă, să fie zi.
În traducerea lui Alexandru Lamba
Tradus cu consimțământul autorului, mulțumim!
Translated with the author’s consent, thank you!
