În miez de noapte, m-a trezit un anunț în difuzoare. Nava tocmai intra în atmosfera Goliatului. Am ridicat jaluzelele hubloului și m-a învăluit lumina rece a lunilor, iar femeia de vârstă mijlocie care moțăia lângă mine s-a mișcat prin somn. M-am apropiat de geam și am privit în jos. O mare nesfârșită de straturi de nori, suprapuse precum solzii unui pește uriaș, se întindea către marginile câmpului meu vizual. Printr-un nor îndepărtat plutea o balenă albă. Creatura masivă, dar grațioasă, s-a oprit, s-a întors într-un arc abrupt, a plonjat și a dispărut.
Mi s-a făcut frig. La 10.000 de metri altitudine, temperatura era de minus 50 de grade. M-am întrebat dacă astfel de ființe, crescute în căldura Mării de Aur, nu simțeau și ele răceala aerului.
Mi-am lipit fruntea de geam. Câteva clipe au fost de-ajuns ca să mă ia cu amețeală și am început să tremur. De dragul Ferigiimi-am adunat tot curajul și am traversat o mare de stele spre această lume, la capătul cel mai îndepărtat al Căii Negoțului Prosper – dar nu am trecut vreodată peste teama de zbor. Fobia mă chinuise pe tot parcursul lungii călătorii.
Din fericire, era ultima etapă a periplului. În curând urma să o strâng pe Feriga în brațe.
Nava a străpuns un pâlc des de nori și a descins către Portul Goliat 7. Colosul de oțel înfipt în ceruri avea mii de docuri, pe care munca la ancorat și descărcat nave nu se oprea niciodată. Peste 90% dintre ele erau cargoboturi. Portul era un fel de lipitoare uriașă, cu docurile rapide pe post de ventuze pentru supt resursele naturale ale lumii: de la minereuri la lemn și de la animale la pește. Până și apa Mării de Aur era sorbită constant și trimisă pe orbită, pentru export.
Exact genul de infinită, nesătulă extracție și jefuire de care depinde expansiunea omenirii peste atât de multe stele.
La poarta de acces aveau un punct de control epidemiologic. Un funcționar slab și bronzat m-a întrebat ce caut pe Goliat. Și-a coborât ochii pe înscrisurile mele. Era tuns scurt, cu părul împestrițat de pete premature de alb.
— Am venit să-mi iau iubita înapoi.
— Și ea de ce a venit pe Goliat?
— Biologie planetară. Cercetează fiziologia cetaceelor din nori.
Funcționarul m-a privit, surprins plăcut.
— Grozav! Majoritatea vin aici doar ca să se îmbogățească. Iubita dumneavoastră este remarcabilă, atunci. Păi și de ce ne lăsați fără ea?
— Fiindcă a murit.
Am așteptat să priceapă sensul afirmației și tăcerea s-a lăsat peste noi.
— Vreau să-i duc cenușa înapoi pe Terra. În orașul ei natal, unde ne-am cunoscut.
Funcționarul m-a măsurat de sus până jos.
— Din păcate, stimate domn, sunt convins că știți prevederile Legii de Control Epidemiologic Interstelar, conform căreia cetățenii trebuie înmormântați pe planeta unde a survenit decesul, indiferent dacă acesta a fost din cauze naturale sau nu. Nu o să puteți trece niciodată cenușa prin vamă. Și oricum, nu veți găsi o navă dispusă să vă ia cu așa ceva de pe planetă.
— Știu.
Funcționarul m-a privit în continuare, apoi a oftat. A activat un sigiliu electronic și mi-a aprobat intrarea. I-am mulțumit, mi-am ridicat geanta și am pornit spre coridor.
— Vă doresc noroc, domnule, l-am auzit din spatele meu. O să aveți nevoie.
L-am zărit pe Michael în sala aglomerată de Sosiri.
Deși nu ne mai întâlnisem vreodată față în față, l-am recunoscut imediat, mulțumită paginii de social media a Ferigii. Ea era genul deschisă fără rezerve. Își actualiza pagina zilnic: ultimele imagini din ce mai lucra la laborator, conversațiile din vreun bar, sejururile exuberante pe spatele balenelor celeste. În cât de multe nopți nu am deschis eu acele imagini, schițe ale ei compuse din lumini și umbre, vii, dar intangibile?
Michael mă aștepta într-o geacă jerpelită, cu o pancartă pe care mâzgălise numele meu în chineză. Era un bărbat înalt, slab și cu ten palid. Nebărbierit de mai multe zile.
M-a văzut că mă apropiam de el, mi-a făcut un semn către ieșire și s-a întors, împingând persoanele care-i stăteau în cale. I-am urmat sugestia. Nu am zis nimic. Și cum aș fi putut? Nu știam ce să cred despre acel bărbat. Dacă ar fi trebuit să-l urăsc, să-l învinuiesc pentru că a câștigat-o pe Feriga, însă nu a fost în stare să o apere – sau să-i acord vreo urmă de compasiune, să-l ajut în comemorarea femeii pe care am iubit-o amândoi. Mai mult ca sigur avea aceleași sentimente contradictorii. Deocamdată, tăcerea era cea mai bună opțiune.
L-am urmat prin portul iluminat orbitor, către bezna de afară.
Și-a pornit vehiculul său rablagit de cercetare. A activat motorul anti-grav, pocnind de câteva ori înainte să emită fluxul bleu strălucitor de ioni. Mașina s-a ridicat de pe sol și a planat pe loc, nehotărâtă. Am urcat în ea și, pentru că nu prea aveam loc, am împins scaunul pasagerului de pe rândul din față. Michael s-a uitat la mine. Părea pe punctul să spună ceva, dar a revenit la pilotat.
Mi-am dat seama că probabil Feriga ocupase acel loc, pe când se deplasau la cercetări. Ea era mai degrabă micuță. Scaunul fusese reglat sus, pentru ea. Gândul m-a întristat. Nu am mai putut decât să mă întorc spre geamul de pe partea pasagerului și să privesc afară.
Districtul portuar a rămas degrabă în spate, iar noi ne-am afundat într-o zonă sălbatică. Terenul a devenit mai accidentat, câmpia a fost rapid înlocuită de munți stâncoși, iar în fața noastră s-a ridicat un șir de piscuri. Vehiculul nu s-a înălțat prea mult față de sol, ci a urmat terenul în sus și-n jos. Farurile și-au întins razele pe calea din fața noastră, iluminând-o vag. Un licurici pierdut într-o noapte întunecată.
Valea Stației de Cercetare fusese numită cât se poate de inspirat: pe o coastă alpină se edificase un complex întins, o adevărată fortăreață din beton armat care văzuse și zile mai bune. Am bănuit că probabil fusese construit imediat după descoperirea Goliatului. Anii de eroziune din partea furtunilor de nisip și a umezelii își lăsaseră clar urma. Barele de oțel erau ruginite, iar aleile de acces crăpate.
Era foarte târziu. Vânturile de munte vuiau vijelios. Ne-am îmbrăcat în costume protectoare și am ieșit din vehicul. Viforul nocturn ne-a izbit cu tărie. În căști respiram aer din rezervoare, dar tot puteam simți gustul sărat al atmosferei. Uimit, am privit spre vest.
Deși norii groși se adunau în straturi, razele lunilor tot îi străpungeau și luminau noaptea. Nu și spre vest, unde lumina părea înghițită întreagă de o masă densă și impenetrabilă de întuneric.
Marea de Aur.
Valea Stației de Cercetare se afla aproape de coasta Mării de Aur. Deloc de mirare că umezeala a făcut asemenea ravagii.
Am privit în depărtare, mult timp. În cele din urmă Michael a tușit politicos și l-am urmat în locuința sa de sihastru. A netezit cearșafurile de pe pat și mi-a zis:
— Poți dormi tu aici. Noaptea asta.
— Feriga…
Am făcut o pauză.
— Ce-i cu Feriga?
Michael s-a întors și a ieșit. A revenit iute și a pus pe masă o urnă metalică, înfășurată în stofă neagră. Știam că avea cenușa Ferigii înăuntru. M-am uitat lung, mai să mă ia cu amețeală.
— Nu ai cum să o treci prin vamă, dar te pot pune în contact cu echipajul unei nave care te-ar putea ajuta. Când pleci?
— Mâine dimineață, i-am răspuns, ca prin vis.
— Bine. Până atunci ajung și ei.
A ieșit din cameră și a închis ușa.
Am luat urna metalică și m-am așezat pe pat. Deși îmi închipuisem de multe ori acest moment, să văd cum Feriga cea frumoasă și vivace se transformase în cenușă strânsă într-un container de metal rece tot mi s-a părut suprarealist.
— Fii liniștită, Feriga, am zis și mi-am lipit fața de vas. Te duc acasă.
M-am chinuit câteva ore, tot întorcându-mă de pe o parte pe alta, până când mi-am dat seama că mai bine renunț. Era dimineața devreme. Complexul era întunecat, în afară de un singur laborator, unde era aprinsă lumina. L-am întrezărit pe Michael, printr-o fereastră. Stătea singur într-un colț, lipsit de expresie, și sorbea dintr-o bere. La picioare mai avea și alte sticle. Goale.
Am ieșit din clădire, cu o mască respiratorie, și am pornit spre țărm. Cât am stat pe plaja nisipoasă, o briză puternică a împrăștiat norii și s-a lăsat frigul. Valurile urcau și coborau, întinzându-se ritmic spre tălpile mele. Apa Mării de Aur era caldă, chiar și noaptea.
Goliat are șase luni care să-i lumineze noaptea, dar puțini le văd simultan pe toate. În acea seară, se zăreau spre apus trei dintre ele. Celelalte fuseseră ascunse de nori. Un grup de cetacee albe plutea pe sub unul dintre sateliți. Câțiva pui plonjau în sus și-n jos printre adulți și umpleau noaptea cu melodioase cântece de balenă. Nu se grăbeau nicăieri, doar niște zmeie alunecând prin ceruri, dar când mi-au trecut pe deasupra m-au învăluit în umbre vaste și mi-am amintit că erau cea mai voluminoasă specie a planetei. Am privit în sus și le-am urmărit cum se duc spre est, trec de Valea Stației de Cercetare și se topesc în beznă.
Minunată, puterea lor imposibilă de a zbura.
Din păcate, balenierele omenești sunt și mai rapide, și mai omniprezente. Cât oare vor mai plana balene celeste prin acest văzduh?
Până la urmă m-am dus înapoi. Michael era tot în laborator, leșinat cu spatele-n perete.
L-am ridicat și l-am ajutat să meargă în dormitor, unde l-am pus pe pat. Obosit de moarte eu însumi, m-am întins pe masă. Diferența de fus orar m-a prins din urmă și am adormit rapid.
M-am trezit destul de iute, iar cerul încă era întunecat. Am ridicat urna Ferigii și am urcat la etajul superior al clădirii, unde am așteptat, învăluit de briza de dimineață. Când plecasem din cameră, Michael încă dormea. Nu mă așteptam să-l mai văd vreodată.
O navă din clasa Fantoma-Arborelui a trecut peste acoperiș. Un tip chel și corpolent a sărit din ea, urmat de altul, slab și cu haine zdrențuite. Prin masca respiratorie am văzut că cel pricăjit era chior de ochiul drept. Bărbatul fioros m-a măsurat cu celălalt ochi. Mi-a strigat numele și m-a întrebat:
— Deci vrei să te întorci pe Terra?
Am dat grăbit din cap, tremurând în vântul rece.
— Michael unde-i?
— Înăuntru. Doarme.
Slăbănogul a încuviințat și a zis:
— Bine, urcă. Caută-ți un loc liber și stai jos. Avem drum lung în față. Multe zile.
Mi-a remarcat îndoiala și a spus:
— Mergem la Portul 2. Am acolo un tovarăș care-și privește atribuțiile de control cu… relaxare.
Am strâns urna sub braț și am dat să urc la bord.
— Ia stai.
Matahala mi-a tăiat calea dintr-o dată. A arătat vasul cu un gest din bărbie.
— Ce-ai acolo?
Brațul care mă oprea, gol în ciuda frigului dimineții și plin de mușchi precum laba unui dragon tânăr, era mai gros decât o coapsă de-a mea și însemnat de-o cicatrice vizibilă. Mi-am ridicat fruntea ca să-l privesc în ochi. Mi-a susținut privirea, cu răceală.
— Ce? Cauți scandal?
Chiorul a râs sec. S-a apropiat și și-a împins tovarășul într-o parte.
— Michael a plătit. Dacă nu-i vreo bombă, o ducem pe Pământ.
Chelul a pufnit, dar s-a întors către navă. Chiorul mi-a spus la ureche:
— Să nu spui nimănui că înăuntru e cenușă umană. Noi, braconierii, suntem superstițioși. Ne temem de… orice are legătură cu ghinionul.
— Tu nu?
Chiorul a chicotit.
— Pe mine mă sperie lipsa banilor mai mult decât cea a norocului.
Cala navei era plină cu sute de butoaie metalice. M-am aplecat de spate și m-am dus într-un colț. Mai erau șapte persoane înăuntru. Păreau la fel de zăpăciți ca și mine și stăteau pe jos, cu genunchii strânși la piept. Am presupus că toți se fereau de vameși, dintr-un motiv sau altul.
Chelul se așezase în scaunul pilotului. Chiorul număra butoaiele, fericit, cu rânjetul tot mai larg pe măsură ce creștea totalul lor:
— Trei sute douăzeci și două. Scăfârlie-Lucioasă, de data asta o să avem un profit incredibil.
— Le mai numeri de multe ori? l-a întrebat Scăfârlie-Lucioasă și a pornit motoarele.
— Ia lasă-mă să-mi fac moftul. Piața e chiar bună acum. Prețul sângelui de balenă a crescut cu 10 scripi unionali per jin. Adică o sută cincizeci pentru fiecare butoi din transportul ăsta.
A ciocnit unul dintre containere și a ascultat.
— Poate depășim patruzeci de mii. Cam atât o să avem la împărțeală, când o veni vremea.
— Păi și partea lui Sclipici? Ai de gând să i-o iei tu?
— El e mort. Cât se poate de mort. Eu l-am ajutat să se angajeze și să-i câștige.
— Nu-i drept. Fără el am fi fost haliți de fiara aia. Are familie. Ce-ai zice să-i dăm mamei sale oarbe două cincimi?
— Prea mult. O zecime.
— Fie.
Chiorul a dat din cap și s-a întors la numărat și la rânjit.
În sfârșit am înțeles. Butoaiele homeostate aveau în ele sânge de balenă celestă.
Mai auzisem despre comerțul cu sângele cetaceelor aeriene, chiar dacă nu era un subiect de interes pe Terra. Uriașa Mare de Aur conține un element chimic miraculos, F937, care, în formă purificată și concentrată, avea efect anti-gravitațional. Motoarele anti-grav deja larg răspândite se bazează chiar pe el. Există două căi de a-l obține. Prima este extracția direct din apa de mare, dar necesită condiții de mediu stricte, imposibil de realizat pe Goliat. Așa că sunt necesare stații spațiale pe orbită – cu laboratoarele lor în vid și 0 g. Dintr-o mie de metri cubi de apă ies cam 10 micrograme de F937.
Cealaltă metodă constă în extragerea din sângele cetaceelor.
Balenele celeste sunt o specie minunată, care i-a uimit și fascinat pe oameni încă de la descoperire. După aproape un secol, încă mai atrag o grămadă de savanți pe Goliat – printre care și Feriga.
Cetaceele văzduhului se nasc în mările de pe distanta planetă Xorchin. O dată pe an, când de planetă se apropie cel mai mult luna sa masivă, se echilibrează atracția gravitațională, iar balenele se înalță în masă și ies în spațiu. Migrează de-a lungul Căii Negoțului Prosper, trec de vreo șapte stele și accelerează cu ajutorul unor membrane uriașe, în care prind vânturi solare. Se maturizează în adevărate balene celeste, capabile să absoarbă F937 în sânge. Astfel reușesc să se elibereze de lanțurile gravitației, să alunece peste orizonturi, să trăiască printre vânturi, să doarmă printre nori.
Pe de altă parte, așa ajunge F937 în sângele lor într-o concentrație de un milion de ori mai mare decât în apa oceanică. Ceea ce le provoacă extincția. Vânătorii de balene, înarmați până în dinți, le hăituiesc și ucid apoi le scot sângele cu pompe de putere înaltă. În mai puțin de un veac, balenele celeste de pe Goliat au ajuns aproape să nu mai existe. Din fericire, Uniunea le-a trecut pe lista speciilor protejate și a interzis vânarea lor. Nu mai pot fi abordate decât în scopuri științifice.
Situația li s-a îmbunătățit, dar tot mai sunt o grămadă de braconieri.
Evident, mă aflam pe un astfel de vas ilegal de vânătoare, o balenieră. Care transporta sânge de cetacee, pentru piața neagră. Pasagerii ca mine erau acceptați temporar, drept o sursă suplimentară de câștig.
După volumul de sânge din cală, cel puțin zece balene tocmai deveniseră leșuri mumificate.
M-a pus pe gânduri. Cântecul de balenă din seara anterioară părea să-mi reverbereze în urechi, trist și fantomatic. Am strâns-o pe Feriga la piept și m-am făcut mic în colțul meu.
O mișcare ce mi-a salvat viața.
O izbitură devastatoare a zguduit nava, iar latura carenei dinspre mine s-a afundat înăuntru și i-a crăpat țeasta bărbatului care-mi dormea alături. Din creștet i-au erupt petalele unei flori de sânge.
Aș fi fost eu în locul său, dacă nu m-aș fi dat în spate cu doar o clipă mai devreme.
Coliziunea a răsucit violent baleniera prin aer. Butoaiele cu sânge s-au lovit de cocă, au împrăștiat o parte din lichid și au strivit fatal doi pasageri. Unul dintre containere mi-a căzut peste piciorul stâng. Trosnetul osului s-a auzit dezgustător de clar, până și în gălăgia generală. Am înhățat strâns o bară, în timp ce nava a continuat să se rostogolească și să piardă altitudine. Din fericire, Scăfârlie-Lucioasă a reacționat cu iuțeală. Era deja aplecat peste consolă și începuse o manevră de restabilire a echilibrului.
Numeroasele motoare de frânare de pe ambele laturi ale navei s-au aprins și au contracarat rotirea. Urlând la puterea maximă și lucrând la unison, au anulat impactul provocat de coliziune.
După trei secunde, baleniera s-a stabilizat.
— La naiba! a urlat Scăfârlie-Lucioasă, cu fața stropită de sânge. Ne-a urmărit!
Nu i-a răspuns nimeni.
S-a cutremurat și s-a lăsat pe spate în scaun. I se înfipsese în abdomen o manetă ruptă și mai avea o rană, probabil mortală: o gaură hidoasă în tâmpla dreaptă, care semăna cu un al treilea ochi.
Al doilea atac a fost la fel de dur. De data aceasta, chelul era pregătit. Nava a plonjat și pe deasupra i-a trecut o umbră densă.
Printr-un hublou spart am întrezărit o balenă celestă, care părea mânioasă.
Nu am asociat vreodată furia cu astfel de animale. Conform cercetărilor, balenele celeste sunt docile și fug de masacru, lamentându-se cu văicăreli triste în timp ce sunt secătuite de sânge. La început au fost prietenoase cu oamenii, însă după suficient măcel au învățat să se ferească. Eu nu mai auzisem de vreun atac împotriva oamenilor.
Respiram greu și mă simțeam înghesuit și prins în capcană. Mi-am concentrat atenția pe recuperarea urnei, din fericire neatinsă. Apoi mi-am pus o mască respiratorie. Balena celestă ne depășise deja cu mult, propulsată de coada ei masivă. S-a înălțat într-un arc abrupt și s-a întors ca să se arunce asupra noastră, într-un picaj devastator.
Scăfârlie-Lucioasă a strigat iar după chior, dar tot fără răspuns. S-a întors ca să privească haosul din cală, butoaiele metalice sparte și podeaua năclăită cu sânge de balenă. Eram singurul supraviețuitor dintre pasageri, dar privirea chelului nu a rămas fixată pe mine. Pentru el nu eram decât alt cadavru.
I-am văzut în ochi urma unei decizii nebunești și periculoase. Cu sânge țâșnindu-i din cap, a zbierat:
— Vrei să ne omori? Ia să te văd!
A apăsat pe accelerație. Nava s-a cutremurat, a gemut și s-a înclinat puternic în față.
Vasele din clasa Fantoma nu-s mari. Calitățile lor principale sunt viteza și manevrabilitatea. În trei secunde am devenit un glonț ce urla prin aer. Eu m-am aruncat spre modulul de salvare. Am apăsat un buton. Am fost învăluit de spumă amortizoare.
Cetaceul plin de curaj, cu trupul său masiv mânjit de sânge auriu, părea gata să explodeze de la presiunea vreunui soare interior. A deschis gura cât o peșteră. Aerul s-a înfiorat în jurul nostru. Aripile sale uriașe au fluturat în timp ce plonja. Avea capul mai mare decât toată nava noastră.
Cândva, Feriga mi-a zis că în rarele ocazii când balenele celeste devin violente, culoarea obișnuită a ochilor lor, albă, devine un gri foarte rar văzut. Dar în acel moment, față în față cu gigantul furios, am văzut că de fapt ai lui erau negri precum un coșmar.
Nava și cetaceul s-au ciocnit.
Modulul de salvare nu se ejectase încă. În coconul meu de spumă am simțit cum cerul și pământul fac schimb între ele, apoi o senzație de coborâre rapidă. Înainte să îmi pierd cunoștința, nu am mai avut decât un singur gând: să strâng la piept urna cu cenușa Ferigii.
Am îmbrățișat-o la fel de tare ca în ziua când m-a părăsit. De parcă o strângere în brațe ar fi putut să ne lege sufletele și să ne amestece sângele. Ca să nu mai poată pleca.
Dar ea nu și-a schimbat expresia, ci s-a desprins cu delicatețe și a făcut un pas în spate.
— Să ai grijă de tine, mi-a zis. Nu uita să te îmbraci bine când vine frigul. Dacă ți se face foame și ești tentat să comanzi mâncare, mai bine gătește ceva. Nu sta doar în casă. Ieși, cunoaște alte fete. Vorbește-le despre vreme, mâncare sau artă, dacă trebuie. Găsește una care să aibă grijă de tine.
— Nu te vreau decât pe tine.
Poate că suferința mea a emoționat-o.
— Atunci… hai cu mine.
Înainte să-i pot răspunde, s-a ridicat pe cer o navă care pleca spre KP90, în constelația Cygnus, urlând din motoarele masive. Mi-am ferit ochii de măreția sa.
Feriga a spus:
— Poate o să-ți poți depăși teama de zbor? Eu mă duc pe Goliat, care e tare departe. Când ajung acolo, o să fiu mai mult în aer decât pe sol. Nu te-ai putea adapta la așa ceva, am dreptate?
— Acordă-mi niște timp, am implorat-o. Jumătate de an? Dacă nu reușesc până atunci, pleci fără mine. O să mă împac și eu cu pierderea ta.
— Ți-am acordat cinci ani deja. Încă tremuri doar când auzi un motor de navă. Și nu e nicio problemă. Nu-i nimic în neregulă cu traiul pe Pământ. Înainte de era spațială, oamenii își trăiau aici toată viața.
— Păi atunci tu de ce nu…
— Ți-am zis, mi-a răspuns și și-a ridicat privirea prin celebrul dom transparent al portului londonez.
Navele se ridicau și coborau precum nenumărați licurici, unele dintre ele ațintite către străfundurile beznei nocturne.
— Viața mea este acolo.
Avea ochii plini de dorul bine-cunoscut. Pentru mine, cerul nopții era de nepătruns, dar pentru ea prețios și atrăgător precum jadul. Știam că nu o pot opri să plece, dar simțeam că trebuie să mai încerc, pentru ultima oară. Am prins-o de mână:
— Cosmosul e periculos. Dacă pățești ceva?
— Dacă așa mi-e scris, fie ce-o fi.
Și-a retras încet mâna din strângerea mea. Și-a ridicat geamantanul și a făcut vreo câțiva pași, apoi s-a întors și mi-a văzut tristețea din ochi. A surâs:
— Ce-ar fi dacă ți-aș da o misiune? Dacă mor pe-acolo, să mă aduci înapoi pe Terra.
Nu i-am răspuns, așa că a ridicat din sprâncene.
— Să nu uiți, da?
S-a întors, a pornit către ieșire și a fost înghițită de valul de oameni.
Am întins mâna. Degetele mi-au fost învăluite de lumina stelelor, strecurată prin dom. Am rămas pe loc, rigid și nemișcat, multă vreme. De parcă brațul meu întins ar fi putut s-o tragă înapoi pe Feriga, prin poarta aglomerată, către încă o îmbrățișare. Dar mulțimea s-a topit, iar lumina stelelor era suficient de strălucitoare cât să văd că ea plecase.
Mi-am deschis ochii. Îmi curgeau lacrimi peste obraji și nu mai vedeam clar. Mă durea tot corpul. Mi-am încordat spatele și am respirat greu, după care am început să înțeleg ce se întâmpla.
Modulul de salvare aterizase într-o pustietate aridă. Se făcuse bucățele, dar coconul meu de spumă mă protejase de forța impactului. Ca să văd unde sunt, am urcat un deal mare din apropiere. Se lăsase noaptea. Dormisem cel puțin zece ore goliatene. Masca respiratorie încă funcționa, dar nu și baliza GPS și aveam numeroase leziuni. Cea mai mare problemă era tibia stângă, frântă. Mi-am pipăit îndelung trupul, dar nu am găsit altă rană gravă.
Și am început să intru în panică. Nu găseam urna. O pierdusem pe Feriga.
M-am târât peste solul dur, bâjbâind prin beznă. Feriga, cum am putut să te pierd? Să eșuez în a-ți îndeplini ultima dorință?
Am simțit țărână și iarbă uscată. Pietre ascuțite mi-au zgâriat mâinile, dar nu mai percepeam durerea. Am căutat în continuare și ochii mi s-au adaptat treptat la întuneric. Într-o umbră din fața mea s-au deschis trei ochi albaștri, precum niște faruri aprinse brusc. Am dat înapoi și m-am lipit de sol. Ochii luminau o față păroasă, evident. În mijlocul triunghiului format de ei se vedeau două inele de dinți ascuțiți. Din gura înspăimântătoare și iluminată albăstrui venea o miasmă neplăcută.
O triadacină, cu numele științific de Pseudohallucinogenia tresoculis. Greu de pronunțat, oricum ai fi dat-o. Dacă ar fi fost Feriga acolo, m-ar fi ajutat cu aceasta, ca și cu altele. Carnivorul acela iritabil obișnuia să își înșface prada cu dinții de pe inelul exterior, apoi să-l înghită cu ajutorul celui interior.
Imposibil să mor. Aveam datoria să o duc pe Feriga acasă.
M-am ridicat pe ambele mâini și am început să mă retrag, neîndemânatec. Triadacina m-a urmat, cu răbdare. Cei trei ochi luceau albăstrui în continuare, un triunghi bizar, plutitor prin întuneric. Fiara mă măsura, ca să decidă dacă îi merit atenția. Cele șase picioare, scurte dar solide, scoteau un fel de șuierat care-mi ridica părul pe ceafă.
În curând m-am trezit cu spatele lipit de coama dealului de pe care tocmai venisem. Eram încolțit.
Cele șase picioare ale triadacinei s-au încordat. Între ele, gura masivă s-a deschis și a sâsâit. Se pregătea să atace. Mâna-mi tremurătoare a dat de o piatră, dar în spatele meu a erupt un urlet asurzitor, precum vuietul unui uragan ce se rotea pe fundul unui abis adânc. Lumea întreagă s-a zgâlțâit. Curajul mi s-a topit și am scăpat piatra pe jos.
M-am întors. Dealul nu era chiar o colină, ci o balenă celestă – însuși titanul care urmărise și distrusese baleniera.
Și-a deschis gura cât o peșteră, iar un muget la fel de tare ca un bombardament a urcat din străfundurile unui esofag întunecat și a cutremurat noaptea. Triadacina s-a rotit cu agilitate, fără a-și întoarce și capul. S-a retras în grabă, iar sunetul șuierat al mișcărilor sale a dispărut în beznă.
În dreapta limbii masive a creaturii, Feriga era înțepenită într-o adâncitură a obrazului interior. Am uitat de pericol, m-am ridicat și m-am aruncat după ea, dar gura s-a închis. De parcă urletul zguduitor de lumi l-ar fi epuizat, gigantul a încremenit și a redevenit un deal inert.
— Deschide-te! i-am strigat.
M-am ridicat pe vârfuri, însă de-abia îi atingeam baza mandibulei, acoperită cu niște excrescențe ca niște tumori, fiecare mare cât capul meu. Am pipăit una încetișor și am simțit că e goală. Cetaceul a rămas nemișcat și lipsit de reacție.
— Deschide-te și dă-mi-o pe Feriga înapoi!
Am aruncat niște pietre în animal, dar degeaba. Am început să gâfâi, în picioare în fața bestiei uriașe, și să-mi dau seama cât de ridicol eram. Din perspectiva balenei, probabil păream o furnică aruncătoare cu particule de praf. Ar fi putut să deschidă gura și să mă spulbere, dar nu se obosea cu atâta lucru.
Când m-am trezit, începea să se lumineze. Primul soare se ridicase deja și ardea, în timp ce spre est se agăța de cer un al doilea astru, mai mic. Aerul încins îmi ardea pielea.
Dar nu arșița mă trezise, ci foamea.
Am văzut că trupul animalului era acoperit de răni îngrozitoare. I se închegase sânge pe ele, iar în unele locuri încă avea acea culoare unică, aurie. Conform lui Scăfârlie-Lucioasă, bestia mai avusese de-a face cu baleniera și înainte. O urmărise mii de li, în căutarea unei confruntări apocaliptice și definitive. O fi fost puternică ea cândva, dar acum de-abia mai era cât de cât vie. Mi-am lipit urechea de ea și am ascultat atent. Dinăuntru am auzit o vibrație slabă: un fel de puls, un flux.
Respira vag. Nu-mi puteam da seama cât mai avea de trăit. În noaptea ce trecuse își folosise ultimul muget ca să mă salveze pe mine. Oare? Până la urmă, acel animal ura oamenii. Mai degrabă fusese o coincidență. Când mă atacase fiara cu trei ochi, din întâmplare cetaceul își urlase ultima strigare, o provocare la adresa morții care îl pândea și la cea a beznei nopții și a lumii nemiloase.
Foamea mă rodea tot mai tare. M-am urcat pe balenă ca să privesc în jur. Mă nimerisem într-o zonă plată, un bazin care se înălța treptat în toate direcțiile. Peste tot erau împrăștiate bucăți din navă.
M-am târât spre ele și am căutat prin rămășițe, iar din pur noroc am dat peste câteva porții de rații condensate. Le-am înfulecat și am găsit și un costum protector încă funcțional. L-am îmbrăcat imediat. Deși atmosfera Goliatului oprea majoritatea razelor cosmice, expunerea directă la patru sori tot era periculoasă.
Mă simțeam ceva mai întremat. Printre resturi am găsit un fragment dintr-o piesă de oțel. Avea o latură destul de tăioasă.
Am șchiopătat înapoi în bazin. Sorii ardeau nemilos și pietrișul era fierbinte. Trupul albicios al balenei celeste oprea razele solare.
— Frățioare mai mare, i-am zis, te rog să nu mă urăști pentru ce-ți voi face.
I-am mângâiat mandibula și am ridicat bucata de oțel.
— Dacă nu mi-o dai de bunăvoie înapoi pe Feriga, nu am de ales și o să folosesc altă cale, deloc plăcută pentru vreunul dintre noi.
Cetaceul era tăcut și respira din când în când. După cum văzusem că a nimerit urna, cea mai directă rută era imediat sub ochiul drept.
M-am târât pe spinarea balenei. Avea capul despicat de parcă l-ar fi sfâșiat niște uriașe gheare de fier, care-i scoseseră la iveală țesuturile rozalii de sub piele, unde deja forfoteau niște larve asemănătoare cu viermii. Lupta cu o balenieră avea prețul ei.
Am oftat, m-am lăsat cu grijă pe latura dreaptă a capului său și m-am așezat lângă pleoapă.
— Te rog să mă ierți. Știu că omenirea a fost crudă cu specia ta. Doar Scăfârlie-Lucioasă și Chiorul au strâns trei sute de butoaie de sânge, adică vreo duzină de balene ucise. Poate că-ți erau familie. Dar eu personal nu am profitat de nimic din acele leșuri, nu v-am vândut sau cumpărat vreodată, nici omorât. Nu vă sunt dușman.
Tremurând, am ridicat arma oțelită, iar luciul tăios a sclipit în soare.
— Trebuie să o duc pe Feriga acasă. Poate că tu nu înțelegi iubirea, dar îi datorez o ultimă dorință. Trebuie să o îndeplinesc. Asta înțelegi, nu-i așa?
Chiar dacă ar fi înțeles, ar fi fost și de acord? Fusese deja martor la un măcel. Nu simțea decât ură față de specia mea. Nu-i văzusem ochii negri?
Indiferent ce înțelegea sau nu, arma mea trebuia să lovească și să străpungă. Feriga, te duc acasă.
Balena celestă și-a întredeschis ochii. Nu avea puterea să-i deschidă de tot, doar să-i mijească. Dar am văzut că erau gri, de culoarea cenușii. Nu mai erau negri. Se pare că furia i se scurgea odată cu viața.
O urmă de emoție în acei ochi, una bine-cunoscută. O văzusem în oglindă de fiecare dată, după ce Feriga mă părăsise.
Suferință și jale.
În prima zi după plecarea ei, parcă nu s-a schimbat nimic – doar casa era mai goală puțin și patul nițel mai mare. Lucram de acasă, ca de obicei, cu proiecții de date și mănuși foto-senzitive, proiectând rețele electrice și console pentru navele de tip Furtuna. Când a venit vremea somnului, din obișnuință am încercat să îmbrățișez partea dreaptă a patului. Mâinile mi-au poposit pe cearșafurile pustii și s-au retras, ca mușcate de ceva veninos.
A doua zi am dormit până târziu și m-am jucat. Un asasin medieval, mereu ucigând, cu pauze de masă în care m-am hrănit cu ce am găsit prin frigider. Am aruncat mâncarea gătită de Feriga și am mâncat doar din cea congelată. M-am jucat până în dimineața următoare. Programele de monitorizare a sănătății m-am avertizat că eram epuizat și m-au deconectat forțat.
În a treia zi am dormit și visat foarte mult. Vise grotești, stridente, bizare. Vise fără Feriga.
În a patra zi am deschis o fereastră. Fața mi-a fost asaltată de lumina zilei. Voiam să mă plimb, așa că m-am îmbrăcat și încălțat și am luat liftul spre parter. Dar când am ajuns jos tremuram tot. Nu am avut curaj să ies afară.
În a cincea zi un prieten a decis că era suficient, așa că a organizat o ieșire și m-a forțat să ies din casă. Îmi stabilise o întâlnire cu o fată frumoasă, una care s-a dovedit încântată de salariul meu și care-mi împărtășea umorul fără fasoane. O conversație plăcută. Spre seară am condus-o acasă, dar, înainte să ajungem la ușă, m-a străbătut un fior. Picioarele nu au vrut să-mi meargă mai departe.
— Ce-ai pățit? m-a întrebat și s-a întors spre mine, cu un deget jucându-se prin cârlionții negri.
Am fugit.
În a șasea zi, am intrat pe social media și am deblocat-o pe Feriga. Am descoperit că deja își schimbase statutul din „într-o relație” în „singură”. Pozele recente includeau una cu ea pe un vârf de munte, cu o balenă celestă pe fundal. Surâdea în toate fotografiile.
În ziua a șaptea m-am ghemuit într-un colț al balconului, printre violete și magnolii, și am plâns. Când m-am privit în oglindă în acea seară, am văzut o umbră. Ochii umbrei aveau aceeași expresie de pierdere și durere precum ai balenei.
Nimic deosebit după despărțiri, desigur. Indiferent cât a evoluat specia umană, de s-a întins prin cosmos și și-a diversificat, diseminat și extins civilizația – unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Precum pierderea unei iubiri. Și împărtășirea suferinței.
— La naiba! am țipat și am aruncat bucata de oțel.
Am mângâiat pleoapa cetaceului.
— Oricum o să mori în curând. O s-o fac atunci.
Balena celestă a rămas nemișcată, în afară de respirația de-abia perceptibilă. În acele circumstanțe – deshidratare și hemoragie – nu prea mă așteptam să o mai ducă mai mult de o zi. După care aveam să îmi pot extrage urna.
Dar după aceea? Sălbăticia nu părea populată și nu aveam nici un mijloc de comunicare. Cum să mă întorc la civilizație? Am dat din cap pentru a alunga îngrijorarea și m-am întins pe spatele cetaceului.
Spre seară, cei patru sori au început să coboare de-a lungul orizontului. Pustietatea a fost învăluită de o lumină roșiatică stranie și minunată, precum o ceață. Aerul era uscat și fierbinte, iar norii distanți subțiri și rarefiați. Părea că o pensulă cu tuș roșu pictase cerul, cu mișcări blânde. Au început să se distingă câteva luni și câțiva sateliți, ca și o parte a inelului de asteroizi ce orbitau Goliatul.
Am admirat priveliștea. Nicio mirare că Feriga reușise să renunțe la confortul Terrei pentru o astfel de sălbăticie.
Sorii au apus unul după altul și lumina li s-a scurs din lume. Mi-am pus mâinile sub cap, drept pernă, și mi-am întins piciorul drept, cu stângul ridicat și îndoit. Am urmărit pieirea sorilor, scena lor elegantă înghițită gradual de tenebre.
— Chiar suntem la fel, am zis și am mângâiat balena. Înfrățiți de necaz. Amândoi la fel de naufragiați aici.
Creatura a rămas la fel de taciturnă ca întotdeauna. Mi s-a părut că s-a oprit din respirat, dar apoi a expirat și a ridicat praful din apropierea unei cavități nazale.
Un om pe moarte și o balenă pe moarte. Un amurg străin și-o noapte degrabă pogorâtoare.
Iar odată cu noaptea, ploi torențiale.
Șuvoaiele s-a revărsat din beznă; mai întâi un picurat, dar destul de repede un adevărat potop. Picăturile ce-mi izbeau pielea erau atât de mari încât simțeam durere. M-am ridicat. Ploaia nu părea să se potolească. M-am dat jos de pe spinarea cetaceului și m-am pitit sub falca sa.
Deasupra s-au adunat nori negri, au bubuit tunete și au sclipit fulgere. Precipitația s-a întețit. Apa s-a adunat în bazin, curgând din toate părțile. Într-o oră goliatană urma să fiu inundat.
Mă hotărâsem să plec, atunci când un trăsnet a luminat cerul și a profilat o siluetă întunecată: triadacina.
Aștepta într-o latură a costișei, bătută de ploaie, cu cei trei ochi mai strălucitori ca prima dată, lucind cu aroganța celui care are avantajul înălțimii.
Prădătorul cu trei ochi nu renunțase după sperietura din partea cetaceului. Profitase de beznă ca să revină. Nu se grăbea, ci privea și aștepta. Nu avea curaj să coboare, probabil de frica balenei celeste.
M-am chircit sub mandibulă, dar apa tot creștea și-mi ajunsese până la brâu. Nu am avut de ales și m-am ridicat în picioare, pregătit să mă cațăr înapoi pe animal.
Urletul pătrunzător al triadacinei a sfâșiat noaptea: l-am auzit și l-am simțit prin tot corpul. Au început să-mi clănțăne dinții.
Așa cum mă temeam, urletul său a atras și mai multe fiare. Au apărut din tenebrele ce înconjurau bazinul, cu ochii lor vag albăstrui privindu-mă din toate părțile și cercurile-pereche de dinți ascuțiți lucind bleu, ca niște coșmaruri. Tremurând, am început să le număr, dar am renunțat după ce am ajuns la douăzeci.
În timpul unui scurt moment de luciditate, m-am aplecat în apa din jur și mi-am luat arma de oțel.
Probabil că triadacinele nu mă vizau doar pe mine, ci și balena celestă. O kilotonă de carne, în fond. M-am sprijinit de una dintre excrescențele tumorale. Mi-era atât de frică încât de-abia reușeam să stau în picioare.
Prima triadacină a coborât precaută în bazin, a înaintat prin apă și a început să dea târcoale cetaceului. Luminile ochilor săi albaștri oscila, poate de entuziasm, și dintr-o dată s-a repezit și a mușcat balena din lateral, apoi a sărit imediat înapoi. Sângele auriu de cetaceua început să curgă.
Triadacina și-a înălțat capul și s-a pus pe devorat carnea de balenă, cu cele două rânduri de dinți. Când a terminat, cetaceul era tot inert. Triadacina a urlat iar. Tovarășele sale au înaintat prin bazin.
Părea că mi se apropia sfârșitul. Dacă știam că soarta mi-era să ajung în stomacul unui prădător, aș fi ales mai degrabă să mor pe navetă.
Am simțit ceva ciudat cu mâna: tumoarea de pe falca balenei a început să se umfle. Am privit-o, surprins. Într-adevăr, excrescențele pe care le estimasem a fi de mărimea capului meu deveniseră, rapid, de patru-cinci ori mai voluminoase. Simultan, nivelul apei din bazin a început să scadă. Curând mi-a ajuns la genunchi.
Balena celestă absorbea apa.
Triadacinele s-au oprit. Pătura întunecată de nori s-a rostogolit și o serie de tunete au cutremurat lumea. Cetaceul și-a deschis gura și a mugit sfidător, atât de tare încât a acoperit tunetele. Toată apa a fost absorbită și bazinul complet secat.
M-am năpustit în gura balenei celeste și m-am târât spre interiorul fălcii drepte inferioare. Am rezistat mugetului asurzitor și curentului de aer al respirației. În ciuda durerii din piciorul rupt, m-am sprijinit cu el în obrazul interior, m-am sforțat și am tras, în sfârșit, urna afară.
Cetaceul și-a închis gura. M-am trezit în întuneric. Alunecam spre esofag, împins de apa rece ca gheața. Nu mai puteam gândi clar. Mai aveam doar instincte și urna pe care o strângeam la piept. Apa vârtejea și mă răsucea. Din senin am început să urc, împins afară. Ca un pește într-o fântână arteziană, am fost scuipat spre cerul nocturn.
Am aterizat pe spatele creaturii. Am simțit o mișcare de legănare. De data aceasta dinspre corpul balenei, nu din pietrișul bătut de fulgere. După ce a împroșcat destulă apă, ființa masivă s-a ridicat de la sol. Doar un metru și apoi a căzut la loc, iar pământul s-a zguduit.
Am izbucnit în lacrimi și m-am târât între ochi, unde am plesnit-o cu toată puterea.
— Zboară! Zboară! Înalță-te!
Balena celestă și-a deschis ochii și a inspirat cu forța unui uragan.
— Ești o balenă celestă! Voi muriți în mare sau pe cer! Nu mâncate de creaturile astea scârboase! Zboară!
A expirat lung, precum un vifor împletit cu note dintr-un cântec vibrant de balenă, și iar i s-a cutremurat corpul. Bătut de torentele de ploaie, cetaceul aerian a țâșnit în sus, ceva mai mult de această dată, și a început să accelereze într-un unghi ascendent. Triadacinele au încremenit unde se aflau, strânse laolaltă printre bălți, și au scheunat timid.
— Chiar așa! mi-au dat mie lacrimile.
Mă aflam pe spatele animalului, cu fața în jos, prins ferm de o cută a pielii sale de lângă ochi.
— Mai sus! Mai sus!
S-a înfipt într-un nor jos. Am înaintat prin aburul gros și printre fulgerele ramificate. Balena celestă a dat din coada masivă, și-a crescut viteza, s-a înălțat și apoi, ca și cum am fi erupt prin suprafața unui ocean, ne-am trezit deasupra norilor.
Priveliștea m-a lăsat mut. Condițiile meteorologice – ploi torențiale, tunete, fulgere – rămăseseră dedesubt. Suprafața mării de nori era calmă. Cele șase luni se aliniaseră ca niște mărgele, agățate sub orizont. Ne îndreptam rapid spre lumina lor strălucitoare.
— Feriga, am zis și i-am ridicat urna. Vezi? Cum zburăm spre rai? Nu mă mai tem. Zbor. Vezi?
Ferigii mereu i-a plăcut zborul.
Deși avea două picioare superbe, le considera cea mai inutilă parte a corpului ei. Detesta mersul pe jos.
— Da, picioarele au fost o parte importantă a evoluției umane, atunci când ne-am târât afară din mare. Aripioarele au devenit picioare. Un adevărat miracol al naturii. Dar de ce s-a oprit evoluția acolo?
Își lovea pulpele, indignată.
— Că deja am părăsit solul pentru cer, dar tot picioare avem!
Ce să-i fi răspuns? Eu iubeam fiecare părticică din ea, chiar și picioarele: lungi, zvelte, moi și albe, sculptate parcă din jad străvechi.
— Bobiță, mă alinta ea, ar trebui să devenim ca balenele celeste și, pur și simplu, să zburăm de aici. Să nu ne mai tăvălim prin mocirlă. Bobiță, nici nu pricepi tu cât mă amărăsc picioarele pe mine.
Astfel de vorbe mă întristau foarte tare. Tocmai cheltuisem jumătate de salariu pe o pereche de pantofi cu toc pentru ea. Produs de lux, depozitat în fundul debaralei sale: concepuți de un designer cunoscut, decorați cu diamante, somptuoase și remarcabile. Fața i s-a luminat când i-a scos din cutie. Dar nu mi-am dat seama dacă de încântare sau doar de la reflecțiile diamantelor.
— Zăpăcitul meu drag, mi-a zis Feriga și a pus pantofii pe podea. Când să port eu așa ceva?
Dar i-a folosit, chiar destul de repede.
Feriga lucra la Institutul de Cercetare în Exobiologie, studiind fiziologia balenelor celeste. Cea mai mare parte a finanțării venea de la sponsorii din Compania de Dezvoltare a Frontierei. În acea toamnă, FDC au organizat un banchet festiv. Din calitatea ei de rară cercetătoare într-o lume de ingineri, firește că Feriga a fost invitată.
S-a dus îmbrăcată într-o rochie splendidă și încălțată cu pantofii cu toc, după ce mi-a zis de câteva ori să vin s-o iau la ora 23.
Dar m-a sunat la ora 21. Ploua tare în acea seară și nu era ușor de ajuns la blocul FDC. Am găsit-o pe Feriga tristă, într-o stație de transport public, plouată și cu rochia fleașcă. Desculță, a pășit printre băltoacele noroioase, printre vehicule și pietoni cu umbrele negre.
Mai târziu am aflat despre băutura vag aurie care le fusese servită la banchet. Băuse și Feriga. Gustul i se păruse revigorant. Un director FDC de nivel mediu, surâzător, se apropiase de ea.
— Ce fată frumoasă! i-a zis, rotind în pahar lichidul auriu până a părut că levitează și strălucește. Mi-e greu să mi te închipui închisă în laborator toată ziua.
Feriga i-a răspuns lejer:
— Munca de laborator este fascinantă.
— Chiar așa. Ar trebui să-ți fim recunoscători. Deseori, cercetarea speciilor extraterestre aduce beneficii. Beneficii cu valoare comercială directă.
Bărbatul, îmbrăcat impecabil în stil occidental, i-a zâmbit și a ridicat paharul.
— Precum acest lichior. Știi ce conține?
Feriga a văzut cruzime în acel surâs și nu a răspuns.
— Sânge de balenă celestă. Cercetările echipei tale le-au descoperit nivelul de F937 din sânge. S-a dovedit perfect pentru amestecuri alcoolice. Nu doar că are un gust uluitor, dar este și un excelent tonic și revigorant. Firește, nu-l putem produce pe scară largă, dar pentru recepții elitiste ca aceasta, putem pregăti băuturi speciale, demne de respectabilii…
Feriga nu l-a mai ascultat. A luat-o cu amețeală. S-a abținut cu greu să nu vomite și s-a repezit spre toalete. Când a icnit, nu a ieșit nimic. Atunci m-a sunat pe mine și, ca într-un vis, a coborât spre parter, ocazie cu care și-a rupt un toc și scrântit o gleznă.
Nu le știam pe toate atunci, în ploaie. Eu doar m-am dus la ea și am îmbrățișat-o. Mi-a tremurat în brațe și a plâns încetișor.
La un metru de noi, lângă trotuar, refulase un canal. Pantofii erau abandonați în mizerie.
Balena celestă a continuat să zboare, uneori pe deasupra norilor, alteori plonjând în adâncuri vaporoase.
Mi-am întins mâna spre aburi și am despicat suprafața norului, dar el s-a vindecat imediat, lăsând în urmă doar o dâră. Cele șase luni atârnau jos pe cer, mari și rotunde, aparent suficient de apropiate cât să le prind de pe spinarea cetaceului. Razeleli se topeau în nori precum cele de soare în valurile unui ocean.
Poate că, pentru balenele de acest fel, norii chiar erau o mare.
Copleșit de măreția priveliștii superbe, mult timp nu mi-am pututaduna gândurile.
— Unde te duci? am întrebat cetaceul. Ce-ai zice să mă lași și pe mine pe undeva?
Firește, creatura nu mi-a răspuns. Ura oamenii și sigur nu ar fi aterizat pe lângă vreo așezare umană. Eu îmi trăisem toată viața la oraș. Nu aș fi supraviețuit nici la țară, d-apoi prin sălbăticiile pline de pericole de pe Goliat.
Dar am realizat că nu aveam motive de îngrijorare. Soarta nu-mi mai aparținea. Trebuia să accept orice ar fi urmat și să fiu gata să mă adaptez.
Balena celestă și-a închis ochii și a adormit, în timp ce plutea stabil pe deasupra norilor. Nu am rezistat nici eu ispitei. Am căscat larg, m-am întins pe spinarea sa și am ațipit.
M-am trezit a doua zi, iar norii de ploaie se îndepărtau. Pluteam printr-un cer strălucitor și limpede. Pustietatea de sub noi devenise pădure. Vegetația de pe Goliat era chiar mai luxuriantă decât pe Terra – chiar și culorile erau mai splendide. Cetaceul zburase toată noaptea și, probabil obosit, începuse să coboare. Trupul masiv a trecut peste luminișuri, a rupt ramuri și-a speriat animale. În cele din urmă am aterizat lângă un râu.
Cursul apei era prea îngust pentru corpul balenei. Creatura enormă nu a reușit să se scufunde în el, dar și-a folosit excrescențele ca să absoarbă apă și a emis un vaiet îndurerat.
Avea glasul plină de durere. M-am ridicat și i-am mers pe spate, examinându-i rănile deschise. Larvele se înmulțiseră. Dacă nu aș fi avut masca respiratorie, cu certitudine aș fi simțit putoarea și m-aș fi îngrețoșat.
Am folosit bucata de oțel ca să scot viermii din leziuni și să tai bucățile intrate în putrefacție. Muncă grea, amețitoare. Larvele erau viu colorate și grase, fără ochi, dar cu numeroase picioare – ceva între o tenie și un miriapod. De obicei m-aș fi ferit de niște creaturi atât de scârboase, dar pe planeta aceasta străină, într-o situație fără speranță, balena celestă era singura mea șansă.
După ce i-am curățat rănile, animalul s-a oprit din gemut, însă a continuat să scâncească, să pufnească și să scuipe aer. Eram obosit, asudat și flămând. Nu mai aveam rații și nu puteam bea apa din râu. Complet epuizat, m-am întins și am încercat să-mi revin.
Cetaceul aerian și-a luat iar zborul, de data aceasta mai greu. Zboară, am gândit, amețit. Du-mă pe Terra. Să o ducem pe Feriga acasă.
Am zburat toată ziua, iar eu am rămas nemișcat și pierdut ca într-un vis. Din când în când deschideam ochii. Am văzut cums-a întunecat cerul strălucitor, după care s-a luminat la loc. Deshidratarea și foamea începeau să mă afecteze. Nu mai aveam energie și mă dădusem bătut.
Dacă nu ar fi fost cântecul de balenă, mă tem că nu aș mai fi ieșit vreodată din acea letargie.
Mi-am deschis ochii cu greu, m-am ridicat și am văzut că ne însoțeau cel puțin o duzină de balene celeste mai mici. Habar nu aveam când apăruseră. Roiau în jurul și pe sub cetaceul meu, ciripind și chiuind, nu cu jale, ci tare și cu vigoare, chemările lor întinzându-se până departe, de la sol până la ceruri.
După mărime, păreau adolescente. Probabil își urmaseră mama de-a lungul Căii Negoțului Prosper, printre lucirile stelelor și lunilor. Dar când au ajuns la Marea de Aur nu erau încă mature, iar mama le fusese capturată și procesată. Dacă le-ar fi găsit vreo balenieră, ar fi fost ca și moarte.
Din fericire, le găsisem noi.
Cetaceul meu păru să-și îmbunătățească starea de spirit: le-a răspuns puilor cu un fel de vaiet. După două zile alături de creatura masivă, era prima sa vocalizare care părea să exprime ceva pozitiv.
Puii au început și ei să cânte, unul după altul, și să se agite frenetic. Am observat că, oricât zburau și se jucau, nu se ridicau niciodată mai sus decât mine, pe spatele cetaceului matur.
— Hei, Mărețe Cenușiu, nu-mi dau seama de ceva.
L-am mângâiat pe frunte și mi-am închipuit că-i văd un surâs în ochi.
— Tu ai fost vreodată la fel de vesel ca micuții aceștia?
După ce am spus replica, m-am așezat, stupefiat. Tocmai îi dădusem un nume?
Prima oară când ne-am întâlnit, eu i-am zis Feriga, în inima mea. Nu știu de ce. Poate pentru că ne aflam pe marginea unui lac, înconjurați de sălcii. Poate fiindcă am prevăzut că undeva departe, cândva, și ea va cădea pradă sorții, precum o frunză care se pleacă.
Mai târziu, când s-a mutat la mine, mi-a numit toate plantele, electrocasnicele și mobila. Computerul mi-a devenit Pătrățel, biblioteca Prof Prolix, mașina de spălat Rostogol, ușa dormitorului Umbrică, toaleta Nea Imperfect, canapeaua Piciorong. După ce le-a pus nume tuturor, s-a întors către mine și mi-a zis:
— Iar tu ești Bobiță, fiindcă nu te mai saturi de fasole Azuki. Acum, după ce am numit totul, îmi aparțin mie. Dar fii liniștit, o să am eu grijă de voi toți. Întotdeauna o să am grijă de voi.
Dar mai târziu, când s-au căutat cercetători pentru programul de studiu al balenelor celeste de pe Goliat, ea s-a înscris fără ezitări. A plecat în grabă, fără să-și ia măcar adio de la Pătrățel, Prof Prolix, Rostogol, Nea Imperfect și Piciorong.
Am dus urna la ureche și am auzit ecoul vag al vântului. Am revenit la observarea puilor.
Balenele celeste erau albe precum norii de pe cerul după care erau numite, dar dacă te uitai cu atenție vedeai variații. Cum nu aveam altceva de făcut, am început să le dau nume. Una avea aripioarele mai lungi, așa că i-am zis Gâsculița. Alta era foarte rapidă, așa că a devenit Fulgerică. Alta, care aveacoada mai scurtă, Ghemuleț.
M-a întrerupt un zbierăt înfiorător.
Ghemuleț tocmai fusese lovit de un obuz, dar acesta nu detonase. În schimb eliberase zeci de electrozi, care se prinseseră pe spatele cetaceului. Un fir se întindea dinspre obuz către un nor.
Norul s-a despicat și din el a ieșit o aeronavă din modelul Castel, a treia generație a clasei Furtuna.
Dinspre ea s-a auzit un puternic bubuit ca de tobă, sunetul unui transfer de înaltă tensiune. Ghemuleț s-a cutremurat din cap până în coadă și s-a oprit din zbieratul îndurerat. Anesteziat de curentul electric, plutea inert. Două navete de clasa Fantoma 4 au ieșit din Castel, pline de harpoane hipodermice. Au lansat o pereche, iar acestea s-au înfipt în trupul moale. Pompe de înaltă presiune au scos un gâlgâit. Sângele de balenă celestă a început să curgă spre navete, prin tuburile atașate la harpoane.
Pompele aveau nevoie de numai 30 de minute ca să îl sece pe Ghemuleț. O singură balenă nu avea chiar așa de mult sânge bogat în F937. Iar exsanguinarea o dobora din ceruri. În timp ce sugea viața din aceste creaturi, omenirea le răpea și spiritul care le făcea de fapt ce erau: abilitatea de a zbura.
Durerile puternice l-au trezit pe Ghemuleț la viață, dar voltajul încă îi paraliza cea mai mare parte a corpului. Nu se putea elibera. Dădea din coadă și scâncea jalnic, de parcă își cânta propriul prohod.
— Opriți-vă! am strigat, însă vocea mi-a fost acoperită de vânt.
Tot ce puteam face era să țopăi pe spatele Marelui Cenușiu și să urlu răgușit:
— Tu de ce nu faci ceva? Zboară!
Puii au țipat și s-au împrăștiat în toate părțile. Nava a părut să se înmulțească, împroșcând zeci de navete mici, într-o foarte ordonată diviziune a muncii și mai mult decât suficiente pentru a prinde toate cetaceele. După forma lor familiară, toate erau baleniere de braconaj. Mă temeam că niciuna dintre balene nu avea scăpare.
Ochii Marelui Cenușiu au început să se întunece. A scos un răcnet asurzitor. Puii au părut să-l audă și să se ia după vocea adultului. S-au adunat în jurul lui, iar acesta a plonjat brusc, urmat de ei.
Mișcarea m-a luat prin surprindere. Nu am reușit să mă prind de nimic și i-am căzut din spate. Vântul mi-a urlat pe la urechi. Mi se terminase norocul. Am ținut urna la piept și-am închis ochii, dar moartea strivitoare la care mă așteptam nu a venit.
Am plonjat în apă caldă de mare. Marea de Aur. Marele Cenușiu zburase destul cât să iasă din deșert și să-și atingă ținta: marea. Așa cum a mea era să o duc pe Feriga pe Terra.
Marele Cenușiu și puii au plonjat în valuri și au dispărut rapid în adâncuri, lăsând în urmă doar niște vârtejuri. Al adultului aproape că m-a tras la fund. Am dat din picioare și am reușit cu greu să rămân la suprafață. Apa nesfârșită se întindea până dincolo de orizont, complet pustie în afară de un tub suprarealist ce lega marea și văzduhul. Extractoarele de apă de mare, de pe stațiile de pe orbita înaltă.
Deja nu se mai vedea la suprafață nicio urmă a balenelor. Spre ușurarea mea.
Navetele Fantoma 4 au coborât în arcuri strânse și au planat la mică altitudine pe deasupra valurilor. Am țipat când a trecut una pe deasupra mea, iar ea s-a întors și a frânat. După ce i-am promis pilotului o mie de scripi unionali, a extins un braț al mașinăriei și m-a scos din apă.
Era singur în cabină. Mi-a dat alt costum protector, câteva sticle de apă și o bucată de pesmet. Cât am înfulecat eu hrana, bărbatul cu fața plină de cicatrici m-a măsurat din priviri.
— Cum ai ajuns în mare, singur-singurel, frățioare? Ți s-a prăbușit nava?
Am înghițit apa hulpav și am dat din cap.
— Mare noroc pe tine că eram noi pe aici. Tocmai acum s-a nimerit să vânăm un grup de balene celeste. Și aproape le prinsesem.
A dat din cap.
— Dar erau conduse de Ochi-de-Stafie. Să nu-l prindem pe ăla e ceva normal.
— Ochi-de-Stafie? am întrebat și am pus sticla jos.
— I se înnegresc ochii de parcă ar turna tuș în ei. O fiară bine-cunoscută printre noi, vânătorii. Noi ucidem balene celeste și el ne ucide pe noi. Un nemernic feroce. Navetele din clasa Sabie, doar le roade și le scuipă oasele. Din cele din clasa Fantoma ne-a făcut bucățele vreo zece. Se zice că ar fi doborât și una de tip Furtuna. Recompensa pe piața neagră a ajuns pentru el la un milion de scripi unionali.
— Păi de ce are atâta pică pe voi?
— Cică era liderul unui grup. Le-a adus pe Calea Negoțului Prosper, până în Marea de Aur, tot tacâmul. Când s-au înălțat prima dată, au dat peste unii dintre noi.
A zâmbit, ros de pizmă.
— Cât profit, îți dai seama? Peste cincizeci de balene celeste! Au extras sânge zi și noapte. Cel puțin până au rămas fără butoaie homeostate. Au vărsat sângele direct în cala navelor, le ajungea până la coapse. Când l-au vândut, și-au dat și pantalonii, căci valora câțiva scripi și ce se închegase pe ei.
Rânjetul său răutăcios i-a făcut cicatricea de cuțit de pe față să se schimonosească.
— Le-a scăpat doar Ochi-de-Stafie. I-au omorât toată familia și tovarășii, așa că a început să se răzbune. Fie vorba între noi, mie și acum mi-e frică de mor. Și când m-am apropiat de el i-am văzut ceva bizar pe spate. Tu ai zărit ceva?
Am clătinat din cap și am molfăit în continuare la pesmet. Din comunicator a erupt o voce:
— Cuțitarule, ce tot faci acolo? Pune-te în mișcare.
Mi-a făcut cu ochiul și a dus un deget la buze.
— Cum merge treaba la voi?
— Nu reușim să depistăm grupul. Din fericire am prinsunul. După ce-l secăm, ne întoarcem la Cetate să ne odihnim. Că doar am lucrat toată noaptea. Suntem rupți.
— Nu vă lăsați pe tânjală și să nu ratați vreo picătură! a zis Cuțitarul, s-a întors către tabloul de bord și a început procedurile pentru decolare.
Cu stomacul ceva mai împăcat și gura mai puțin uscată, am strâns iar urna în brațe. Avea colțuri ascuțite, care mi se înfigeau în burtă. Am respirat adânc, m-am dus spre Cuțitar și i-am dat cu urna în cap.
A căzut fără măcar un scâncet.
Am pus urna pe consolă și am zis:
— Feriga, îmi cer iertare.
Am găsit indicii și detalii sugestive pe pagina ei de social media.
La un moment dat nu a actualizat-o vreo trei zile. Eu tot intram și mă simțeam tot mai îngrijorat. Mă agitam, nu puteam depăși momentul, până la urmă i-am lăsat un mesaj.
Mi-a răspuns Michael. I-am verificat pagina și am găsit o grămadă de poze cu el și Feriga. Împreună. Noul ei iubit, deci. M-a invitat într-un apel video. După ceva ezitări, am acceptat.
— Salut, mi-a zis. Probabil ești Bobiță. Feriga mi-a vorbit de tine, adesea.
I-a zis Feriga. M-a umplut o furie irațională, dar după ce m-am mai gândit mi-am dat seama că Feriga a folosit alintul din proprie inițiativă. La ani-lumină distanță, încă păstra numele dat de mine. Nu mă uitase. Plin de bucurie, am întrebat:
— Deci, cum e cu Feriga? Unde-i?
— Feriga, mi-a răspuns el, a murit.
Am amuțit. În cele din urmă am îngăimat:
— Ce?
— A murit acum trei zile.
— Ce tot zici tu acolo? Imposibil!
Michael stătea în picioare, în dreptul camerei, și mă privea în tăcere. Avea o expresie simultan rece și tristă. Am simțit că mă acoperă un val negru. Nu glumea, însă refuzam să cred. După o tăcere lungă, am deschis gura, dar nu mi-am găsit glasul. M-am lovit cu pumnii în piept până am reușit să zic:
— A murit Feriga?
— Da.
Afirmația mi s-a înfipt în minte ca un cuțit. A murit Feriga. O erupție vulcanică, nori de fum gros ce acoperă soarele. A murit Feriga. Un cutremur ce lovește un oraș prin surprindere și răstoarnă case și blocuri precum un copil grămezile de cuburi colorate. A murit Feriga. Un asteroid venit din străfundurile cosmosului ca să lovească Terra, cu unda de șoc rostogolită pe toată planeta, dărâmând munți și aruncând apele din albii.
M-am așezat în fund, pe podea.
Michael mi-a zis că Feriga a murit pe când salva o balenă celestă. După o perioadă de observații de rutină într-o zonă rurală, revenea la Valea Stației de Cercetare și a descoperit un grup de cetacee eșuate la sol. Șapte-opt pui înconjurau o femelă gigantică, probabil mama lor. Femela era grav rănită. Avea pântecele despicat și sângera abundent, aurind pietrele de sub ea. Încerca să se înalțe, dar pierduse prea mult sânge. De fiecare dată se ridica vreo câțiva metri și cădea imediat înapoi. Puii din jur scheunau rugător.
Feriga a contactat Valea imediat și a cerut ajutor, însă femela era deja muribundă. Nu ar fi rezistat cele două ore necesare sosirii uni echipe. Feriga era îngrijorată. În cele din urmă a decis să tragă balena spre un râu aflat la un kilometru distanță.
Să o lege nu a fost greu. Feriga a profitat de încercările inutile ale animalului de a se ridica și a strecurat sub ea trei benzi de tracțiune pentru încărcături de mare tonaj. Le-a prins în jurul capului, mijlocului și cozii, tocmai când cetaceul era complet epuizat. Balena doar stătea pe loc, în tăcere, incapabilă să se opună când s-au strâns benzile. Dar tot mai era o problemă: vehiculul de cercetare al Ferigii era unul ușor. Prea mic, probabil, pentru a trage o balenă celestă masivă, de 200 de tone.
Vaietele plângăcioase ale puilor au împins-o pe Feriga să acționeze. În ciuda avertismentelor transmise de Michael prin comunicator, ea și-a pornit motorul anti-grav la maxim. Târâș-grăpiș, a ridicat animalul în aer și a tras-o către râu. Puii s-au oprit din văicărit și i-au urmat, temători.
Feriga a șofat cu grijă, astfel că a străbătut acel kilometru în 30 de minute. Când au ajuns la râu, a eliberat legăturile, iar balena a căzut în valuri. Un afluent al Mării de Aur. Apa sa conținea F937.
Și atunci lucrurile au luat-o razna.
Motorul anti-grav suprasolicitat s-a încins, iar niște circuite uzate s-au topit. Vehiculul s-a zgâlțâit de parcă ar fi tușit convusiv și, din senin, a plonjat în râu. Cabina i s-a umplut cu scântei, flame și plasmă electrică. Feriga nu a apucat să se elibereze înainte ca mașina să se umple cu apă.
Când au scos-o din râu, era deja albă, rece ca gheața și nu mai respira.
— A fost vina mea, a zis Michael. Dacă aș fi fost mai ferm, poate m-ar fi ascultat și ar fi lăsat balena în pace. Dar și eu am crezut că ar putea reuși. Deși mașina nu era proiectată pentru așa ceva, nimeni nu s-a gândit că se va întâmpla ce s-a întâmplat cu motorul.
Nici nu-l mai ascultam. Mă simțeam amorțit. Mi-am amintit ce mi-a zis Feriga înainte să plece. M-am forțat să mă ridic.
— Ce-ai făcut cu ea?
— Cum adică? a răspuns Michael, de-abia respirând. E moartă.
— Cu trupul.
— Am incinerat-o. O să-i înmormântăm cenușa în valea de lângă institut.
— Nu. Vreau să o aduc acasă.
Michael nu a părut impresionat.
— Conform legii unionale, pe Goliat…
— La naiba cu Uniunea! Asta și-a dorit, în caz că moare printre stele. O să îi aduc cenușa pe Terra, și o s-o îngrop sub salcia noastră.
Hotărârea mea l-a speriat pe Michael. S-a gândit câteva clipe, dar până la urmă a acceptat. În fond, eu trăisem mai mult cu ea. Michael fusese ultimul iubit, dar era datoria mea să îi îndeplinesc ultima dorință.
— Eu nu am la dispoziție timpul necesar să o duc pe Terra, și-a cerut Michael scuze. Oricum, e și ilegal.
— Vin eu acolo.
Prima mea călătorie prin străfundurile cosmosului. Teama mea de zbor mă chinuia fizic, dar gândul că Feriga zăcea într-o urnă rece m-a convins că trebuie să-mi depășesc spaima. Trebuia s-o aduc înapoi, chiar eram obligat să traversez un ocean de stele.
— Și cu balenele ce s-a întâmplat?
— Le-am găsit în Marea de Aur, cam la o sută de kilometri distanță. Exsanguinate de braconieri.
Nu am înțeles niciodată pasiunea atât de puternică a Ferigii pentru balenele celeste. Dar după atâta drum pe spinarea Marelui Cenușiu, am început să pricep. Ele rezumau fix esența ei spirituală.
Din locurile lor de baștină din oceanele de pe Xorchin, migrând pe toată enorma întindere a Căii Negoțului Prosper pentru a plonja în cele din urmă în Marea de Aur – viață de balenă celestă. O începeau în mare și o sfârșeau în nori. Se eliberau de cătușele gravitației și se întovărășeau cu vântul și lumina stelelor. Aproape că nu aveau de-a face cu uscatul. O viață fascinantă pentru Feriga. Așa că a simțit nevoia să mă abandoneze pe mine, să suporte greutățile unui drum îndelungat și să vină pe Goliat. Pe urmele balenelor celeste.
Poate că nu m-a iubit niciodată cu adevărat, nici pe Michael. Dar chiar a iubit acele cetacee libere, avântate printre nori.
Am realizat că dorința Ferigii să fie adusă acasă fusese de fapt de dragul meu, nu al ei. Din punctul său de vedere, îmbarcarea pe o navă cu ținta Goliat nu fusese o plecare.
Ci o întoarcere acasă.
— Cuțitarule, ce te tot coiești?
Vocea din comunicator părea nerăbdătoare. M-am holbat la consolă.
Participasem la proiectarea sistemelor de operare pentru navele Companiei de Dezvoltare a Frontierei. Știam că pentru controlul vocal era nevoie de autentificare cu voce – dar nu și pentru cel prin gesturi. Mi-am înfipt palma în proiecția panoramică a consolei, am răsucit-o și nava s-a întors ascultătoare și a început să urce.
Ghemuleț încă era prins și i se fura sângele. Vaietele sale jalnice erau tot mai slabe. Aveam cel mult 10 minute la dispoziție înainte să fie complet secătuit, moment în care s-ar fi prăbușit în mare, doar un leș plutitor.
— Rezistă! i-am șoptit și am accelerat.
Mi-am pus palma dreaptă pe imagine, am mișcat-o într-o traiectorie în U și am adus-o înapoi la piept.
Naveta mi-a urmat mișcarea cu precizie. Am lovit și smuls tubul drept de parcă aș fi fost o sabie, am trecut de capul animalului și m-am întors pe stânga. Fluxul de sânge către navă s-a oprit, iar prin aer s-au împrăștiat stropi de lichid, purtați și topiți de vânt ca niște frunze tomnatice.
Ghemuleț a fluierat ascuțit, a dat din aripioare și a plonjat spre mare. Cele două navete care-i furau sângele s-au grăbit să-l urmărească. Am încercat să le interceptez, dar mi-au scăpat.
Întârzierea lor i-a oferit balenei șansa de care avea nevoie. S-a îndreptat spre vasta Mare de Aur, către apele calde care i-ar fi împrospătat sângele și vindecat rănile.
În cele din urmă, ar fi putut să zboare iar.
— Cuțitarule, ai înnebunit?
— Nenorocitule, aproape că m-ai omorât!
— Ce ‘zdamă-tii? Răspunde!
Modulul de comunicare vuia de voci țipătoare, unele pline de îndoială, altele înjurându-l și blestemându-l pe Cuțitar. M-am uitat printr-un hublou. Bezna nocturnă încă domina cerul, însă deja se contura și răsăritul, cu primele raze slabe de soare iluminând orizontul.
Nava din clasa Furtuna a descins lent și s-a oprit la 30 de metri de mine. Arăta ca o fortăreață străveche înfiptă în cer, impenetrabilă. În penumbra de dinainte de răsărit, ea avea o umbră și mai întunecată, care mă acoperea complet. Navete de tip Fantoma o înconjurau, roind haotic.
Niște nemernici. Am mângâiat urna cu blândețe și am privit braconierii care se așezau într-un fel de formație de luptă.
Cineva cu voce groasă și-a dres glasul și restul au tăcut. Câteva clipe de liniște.
— Cuțitarule, ai zece secunde. Dacă nu răspunzi, recuperăm naveta cu forța.
Palma de pe urnă părea să mă ardă. Ești cu mine, Feriga, nu-i așa?
— Zece, a început să numere șeful braconierilor.
Era încă întuneric afară. Mi-am mijit ochii pentru a distinge razele tot firave de soare, care păreau apăsate și frânte de beznă. Nu mai începea ziua odată…
— …șapte, șase, cinci… număra vocea.
Orizontul a luat foc. Tenebrele și-au pierdut consistența, iar cerul a căpătat o nuanță de albastru întunecat.
— … trei, doi..
Deodată, o pauză. Surprinsă, vocea a exclamat:
— La naiba! Ce-s alea?
— Balene celeste? s-a bâlbâit careva.
— Nu se poate! i-a răspuns alt braconier uluit. Atât de multe?
— Chiar sunt balene celeste! Dumnezeule!
Mi-am întors naveta. Când am văzut scena, am izbucnit în lacrimi.
— Feriga, chiar ar trebui să fii aici și tu, ca să vezi ce nu s-a mai văzut.
Am ridicat urna la geam.
Nenumărate cetacee aeriene pluteau în fața noastră, cel puțin sute, poate peste o mie. Mari și mici, sus și jos. Erau conduse de Marele Cenușiu, dar unele erau chiar mai mari decât el. Înaintau silențios prin văzduh, de-a dreptul spre banda de tâlhari și navetele lor. Răsăritul a erupt în sfârșit, eliberat de sub orizont, și a despicat bezna precum o spadă. Lucirea aurie a acoperit trupurile balenelor, de la capete până la cozi, de parcă le-ar fi învelit cu armuri de aur.
Marele Cenușiu a deschis gura și a mugit. Celelalte cetacee l-au imitat. Corul asurzitor a făcut suprafața Mării de Aur să se cutremure, ridicând valuri înspumate. Noaptea a fost sfărâmată și a bătut în retragere. Mi-am acoperit urechile, plângând de bucurie.
Chiar și o navă-fortăreață de clasă Furtuna era incapabilă să reziste unui asemenea inamic. Braconierii au început să dea lent înapoi. După ce au ajuns la o distanță sigură, s-au întors cu spatele, au împroșcat jeturi de ioni și au dispărut rapid dincolo de zare.
Am rămas doar eu, singur deasupra oceanului.
Marele Cenușiu a venit sub navetă, murmurând pe o frecvență joasă. Mi-am pus costumul spațial și am ieșit, iar el m-a prins pe spate. A scos un strigăt lung și a accelerat dintr-o dată. Celelalte balene celeste l-au urmat. Ne-am repezit către cei doi sori, care răsăreau dinspre est.
Noaptea cea lungă se retrăgea, iar ziua înainta în locul ei. Răsăritul magnific ilumina marea, conturând clar valurile care se uneau și despărțeau pe sub noi. Când s-au mai înălțat sorii, au părut să se unească și ei. Orbitori. Am desfăcut urna.
— Feriga, i-am zis, cred că pot pleca și singur acasă. Îți mulțumesc din suflet că am făcut împreună drumul spre acest moment.
Am răsucit urna, iar cenușa s-a împrăștiat peste cer, precum o negură albă.
Zboară, Feriga! Zboară undeva departe și fie să nu mai cobori vreodată!
De parcă mi-ar fi auzit gândul, s-a întețit un vânt matinal, intens și urlător. Cenușa care cădea s-a înălțat și s-a disipat. A părut să dispară complet. Pentru o clipă, Feriga mea a fost briza de dimineață, sorii și valurile nesfârșite ale Mării de Aur. În sfârșit, parte a acestei lumi.
Publicat inițial în chineză, în Science Fiction World, aprilie 2017
Publicat în parteneriat cu Storycom
Tradus cu acordul autorului. Mulțumim!
Translated with the author’s consent. Thank you!
