în acest SF postapocaliptic, omenirea refugiată în subteran și-a pierdut speranța la supraviețuire și, încet-încet, uită despre lucruri ce nu mai par vitale, precum arta. Poate că totuși nici speranța, nici frumosul, nu sunt obligatoriu condamnate la pieire – nu dacă intervin… zeii?!?
Sfârșitul haosului.
Încăperea era înnegurată de smogul gros. Ling Xi s-a trezit din cauza tusei.
A recunoscut mirosul acid al dejecțiilor. Vine din Sala Agricolă, s-a gândit, probabil s-au spart iar conductele cu aer.
Ling Xi s-a dat jos din pat și și-a început rutina simplistă de curățare. Șuvoiul de apă picurat din furtun era chiar mai subțire decât în ziua anterioară. Poate că zvonurile despre defecțiuni la sistemul de prezervare a apei nu erau doar zvonuri, până la urmă.
Fața reflectată în oglindă era atât de palidă încât părea bidimensională, compresată pentru a încăpea între marginile unei foi de hârtie. În containerul cenușiu de doar 10 metri pătrați, fața ei părea un bob de orez ascuns într-o cutie de șmirghel.
*
Iarna nucleară s-a lăsat peste oameni încă de la finalul Marelui Război. Praful radioactiv letal a nins peste tot și a acoperit aproape întreaga lume. Oamenii s-au văzut nevoiți să migreze în adăposturile subterane construite sub orașe, unde suprafața locuibilă a fost redusă la minim. Fiecare adăpost a fost împărțit în zone etichetate drept agricultură, pășune, industrie, distracție și depozite. Îmbrăcămintea și hrana au fost distribuite în mod uniform.
În unele adăposturi subterane, o mică zonă de depozite a fost destinată prezervării artei. Unul dintre ele a fost cel din orașul în care trăia Ling Xi.
La început, planul era ca oamenii să locuiască în buncăre doar zece ani; dar, în realitate, iarna nucleară s-a dovedit mult mai lungă decât în predicțiile savanților. Poluarea cauzată de noile arme nucleare a depășit așteptările tuturor. Ceața de praf iradiat s-a așezat treptat pe sol, timp de 6 luni, dar radiația puternică nu s-a redus. Pe solul afectat de la suprafață nu a mai putut crește nicio plantă.
Două decenii au trecut imediat. Deși adăposturile au fost constant reparate și întreținute, lipsa de resurse a făcut tot mai dificilă menținerea unui ecosistem viabil.
Ling Xi, licențiată în arte, era pasionată de pictură, motivul din care a ales să devină singurul custode de artă al orașului. Plata în cyber-bani era la nivelul minim posibil; singurul beneficiu adițional s-a dovedit un micuț compartiment cu o fereastră chiar și mai mică – un tip de cameră ce totaliza doar 1% din spațiul locativ. Celălalt beneficiu: timpul liber din belșug.
*
Ling Xi și-a lipit fruntea de fereastra îngustă și a privit în jos.
Miile de rezidenți ai orașului au ieșit din capsule – singurele lor locuințe – ca să se adune pe cele câteva artere mai mari. Au pornit împreună spre cantine, precum un roi de praf metalic adunat de vreun magnet uriaș.
Micul dejun urma să înceapă în 20 de minute, dar nu-i era foame mai deloc.
Cu trei zile mai devreme, toate tablourile dispăruseră din depozit, peste noapte. Investigația poliției nu a dus la nimic: schimbarea turelor, încuierea lacătelor, camerele de securitate… totul respectase rutina familiară cu precizie – absolut nimic deosebit.
De parcă ar fi dispărut magic.
Confuzi și nedumeriți, polițiștii au renunțat la cercetări.
În fond, într-o eră a buncărelor subpământene, cui îi mai păsa de artă? După orele lungi de muncă grea, tot ce mai voiau oamenii era să se refugieze în lumea virtuală. Chiar și polițiștii, că doar nici ei nu făceau excepție.
Ling Xi era convinsă că în curând superiorii ei o să-i aloce alt serviciu, dar încă era exasperată de simplul gând că obiectele de artă, păzite cu grijă de ea zi și noapte, au ajuns pe mâinile vreunui hoț. Poate că ar fi depășit momentul dacă ar fi avut certitudinea că tablourile erau în mâini bune – ce-i drept, în depozit doar se punea praful pe ele și le deteriora – dar dacă cineva le-a stricat…
Nici nu se putea gândi la așa ceva. Poate că o scurtă plimbare prin Eden – comunitatea virtuală cea mai populară la nivel global – ar ajuta-o să uite. Și-a conectat creierul la echipamentul de transfer cerebral, iar bine-cunoscutele rubrici de start ale Edenului s-au afișat de îndată.
— Ai mâncat deja micul dejun?
Mesajul de la Cang Jie i-a apărut imediat ce s-a logat.
Interesant. Nu și-l amintea așa comunicativ. De ce prima conversație a zilei o fi fost pornită tocmai de el?
Pe Cang Jie îl întâlnise online, cu trei luni mai devreme. Felul său de exprimare a făcut-o să-i bănuiască sexul masculin – mă rog, sigură tot nu era, fiindcă nu s-au întâlnit vreodată în realitate.
La început, Ling Xi a crezut că el este scriitor, din moment ce ”Cang Jie” era numele zeului care crease limbajul, în mitologia antică. Totuși, nu era prea deschis la discuții despre ocupația sa, așa că Ling Xi simțise că eventuale întrebări suplimentare ar fi creat impresia că i se bagă în viață. S-au împrietenit foarte repede, după ce Ling Xi a descoperit că și el era complet fascinat de estetica dansului și de istoria artei. În persoană nu s-au întâlnit, însă – nici măcar prin avataruri online. Toate conversațiile lor s-au limitat la chat-uri prin software. Ling Xi nu prea se omora după avataruri online, oricum; motiv din care nici nu a apelat la vreun producător de avataruri ca să-i proiecteze unul. Oricum, nici Cang Jie nu i-a sugerat vreodată să se vadă în Eden.
Aparent, amândoi preferau să se izoleze de restul lumii.
— Nu.
— Du-te și mănâncă ceva. Urmează o zi grea.
— Da’ de unde. Ai uitat ce ți-am spus ieri? Practic am rămas fără slujbă – hoț nenorocit!
Cang Jie a ezitat, apoi i-a trimis un emoji plângăreț.
— Nu ți se pare că-i un nemernic acel hoț? a continuat Ling Xi să se descarce.
Cang Jie a amuțit un minut întreg, după care imaginea lui de profil s-a întunecat dintr-o dată, semn că s-a delogat.
Ce-o mai fi și cu prostia asta?
Avea nevoie disperată să facă ceva ca să se mai înveselească. Poate că va reuși în Eden.
În lumea virtuală, i s-au prezentat diverse țări și ere dintre care să aleagă – în prezent, simulările virtuale erau clar cea mai rentabilă industrie.
Zona Preistorie era aglomerată deja. Probabil vreun spectacol de la acea formație nouă, Zhu Lu Boy Band. Exact când Ling Xi se întreba dacă să intre și ea, senzorul vizual i s-a blocat din senin.
S-a întins imediat spre butonul de ieșire urgentă din spatele urechii, bănuind că s-a stricat ceva la echipament.
Degeaba.
Când în sfârșit i-a revenit imaginea, s-a trezit într-un loc bine-cunoscut – Sala de Conservare a Artei.
Ciudat… fusese adăugată și acea încăpere pe serverul virtual?
*
Sistemul de securitate i-a scanat pupilele lui Ling Xi, iar ușa din fața ei s-a deschis. Becul de deasupra capului a clipit de vreo două ori și, în cele din urmă, a învăluit camera într-o lumină slabă.
Totul părea identic sălii reale, chiar și detaliile precum temperatura – întotdeauna mai joasă în depozit. Ling Xi și-a strâns mai tare pelerina în jurul corpului. Hainele de iarnă pe care le purta de obicei în Eden dispăruseră cumva, în schimb era îmbrăcată în uniforma de lucru din lumea reală: o pelerină subțire, cam jerpelită. Mașinăria din fabrica de textile se stricase de ceva timp; nu numai că nu se pricepuse nimeni s-o repare, dar oamenii nici nu aveau resursele ori capacitatea de depozitare ca să producă alte haine.
Cei din guvern au susținut întotdeauna că temperatura medie din buncărele subterane era controlată, la aproximativ 15 grade Celsius în acea iarnă, dar Ling Xi era destul de sigură că în realitate era mai joasă.
S-a strecurat încetișor în culoarul îngust dintre rândurile de fișete, care sclipeau cu o strălucire metalică, rece, iar pașii i-au fost replicați de ecou în spațiul gol și enorm.
A deschis un fișet la întâmplare și a văzut înăuntru tablourile dispărute, în perfectă siguranță. Probabil că scena virtuală fusese creată înainte de jaf și neactualizată încă.
Dintr-o dată, s-a oprit în dreptul unei zone de depozitare. Unul câte unul, scârțâitoare, dulapurile din fața ei s-au deschis, controlate parcă de vreo mână invizibilă. Se vedea că trei dintre ele erau goale.
Cunoștea catalogul depozitului pe de rost, așa că a știut imediat ce lipsește: Les Demoiselles d’Avignon. La Muse. Guernica.
S-a încruntat. Toate trei erau pictate de Picasso – lucrări clasice ale cubismului. De ce? A închis ușile fișetelor și a privit în sus.
La câțiva pași în fața ei, tocmai apăruse un gol negru și rectangular, care plutea la cam 10 centimetri deasupra podelei. Li Xing l-a ocolit. Golul părea subțire ca o foaie de hârtie; o construcție bidimensională inserată cu forța într-o lume 3D. I-a amintit de gaura de vierme pentru călătorit prin timp din Doraemon, unul dintre cele mai populare seriale de desene animate din trecut.
Instinctiv, a încercat să-l atingă, dar s-a gândit că ar fi prea riscant. În schimb, a scos telefonul și a scanat golul prin camera foto, în ideea că poate va descoperi ceva nou.
Textură necunoscută. Raportul lungime/lățime = secțiunea de aur.
Din vidul întunecat s-a ridicat o siluetă albă. Treptat, aceasta a tot crescut, de parcă s-ar fi apropiat dinspre gura unui tunel adânc și tenebros. Când a ajuns la marginea golului, și-a aplecat încetișor capul și a atins delicat podeaua cu vârful unui picior, ca și cum ar fi coborât o scară invizibilă.
Fără să vrea, Ling Xi a făcut un pas în spate. Obișnuită cu multitudinea de jocuri horror din mediul virtual, se considera obișnuită să vadă ciudățenii, dar silueta tot i-a dat fiori pe șira spinării.
Avea cam 1 metru 90 și trupul înfășurat într-o robă albă, cu o textură nemaivăzută. Părul negru și mătăsos i se revărsa până la brâu, ca o cascadă. Fața îi era acoperită de o mască de ceară, ovală. Aceasta, aproape complet goală, nu avea trăsături faciale, în afară de sprâncenele subțiri și negricioase.
Androgină și cu fiecare linie și curbură perfect trasată – persoana misterioasă părea un idol meșterit cu măiestrie.
A fluturat o mână. Un fișet gri s-a deschis automat, iar pictura dinăuntru – Visul de Picasso, după cum l-a recunoscut Ling Xi – s-a înălțat lent în aer.
Al doilea tablou l-a urmat imediat, apoi al treilea, al patrulea… nu a ratat nicio piesă de artă. Dulapurile golite au rămas deschise precum niște guri căscate.
Uimită, Ling Xi a rămas în picioare, holbându-se. Toate creațiile artistice sau de caligrafie ce pluteau au început să se adune, amalgamate curând într-un colaj masiv și colorat.
Apoi, silueta a alunecat spre ea, elegantă de parcă ar fi dansat pe un tempo neauzit. În lumina palidă, ca de vis, cu roba fluturând în vânt, părea o fantomă.
— Hun Dun.
Numele a străfulgerat prin mintea confuză a lui Ling Xi, precum un trăsnet. Îngrozită, Ling Xi și-a dat seama că e vorba de acel producător de avataruri, cel care nu s-a arătat vreodată lumii. Și-a amintit că numele lui era Hun Dun.
Încet, Hun Dun a înaintat spre ea. Mirosea a prospețime și răceală, ca briza unui râu.
— O eră în care morala a fost coruptă, arta stricată, iar talentul zace neobservat, precum perlele acoperite de praf, a murmurat ființa, pe un ton plat, cu vocea joasă și slabă.
Și-a ridicat mâinile și a desenat linii complexe cu degete subțiri și palide, de parcă ar fi tras de niște strune nevăzute.
Colajul uriaș a început să se rotească și să-și schimbe rapid forma: dintr-o imagine bidimensională într-un cub tridimensional, desfăcut apoi într-o fantezie caleidoscopică. Părea că mii de unghiuri și perspective diferite de a privi același colaj fuseseră unite magic în aceeași dimensiune și sudate laolaltă.
În cele din urmă, transformarea s-a oprit. În fața lui Ling Xi s-a conturat un hipercub alcătuit din atâtea forme și culori diferite că era aproape imposibil de descris. I-a provocat imediat o stare puternică de amețeală – aproape că imaginea-i părea prea densă și complexă pentru a fi procesată de creier.
Cât s-a structurat hiper-cubul, și Hun Dun și-a schimbat forma. Fața lui mascată s-a topit într-un vârtej, ca cel de la golirea unei piscine după ce s-a tras dopul, sau al unei găuri negre magnetice și fără fund. Acesta a început să soarbă hiper-cubul, transformându-l în lichid pentru a-l înghiți.
Un fluviu vijelios de culori a erupt pe lângă Ling Xi, cu o curgere atât de rapidă și feroce încât aproape a răsturnat-o.
Dintr-o dată, Hun Dun și-a întins mâna stângă spre Ling Xi și a atins-o ușor pe frunte. Avea degetul arătător la fel de rece ca un ghețar străvechi.
— Se apropie Ziua și doar o lingxi, o epifanie zeiască, mai poate oferi salvare!
Ling Xi a leșinat.
*
A doua zi s-a dus la spital.
Clinica era dărăpănată și aproape goală. Ling Xi s-a uitat într-unul din saloane. Deși încă în timpul programului, un doctor și câteva asistente se întinseseră în paturile pentru bolnavi, cu halatele mototolite. Toți, conectați la echipamentul de transfer cerebral. Arătau exact cum era de așteptat într-o asemenea epocă: palizi, piele și os, cocoșați, greoi, cu buzele încremenite într-un surâs amorțit.
Ce vieți alternative trăiau oare chiar atunci, în lumea virtuală? Erau nobili? Bogătani? Campioni olimpici? Politicieni de geniu? Admirau cele mai spectaculoase dansuri, ori savurau oare gustul celor mai bune mâncăruri?
În funcție de cât erau dispuși să cheltuiască. Să cumperi serviciile unui producător de avataruri cât de cât bun și niște scenarii putea duce la prețuri considerabile.
După ce a privit câteva clipe creaturile zombificate, Ling Xi a mers mai departe pe coridor, până a dat de rezerva în care-l țineau pe fratele ei, Ling Bai.
Sprijinit de-o pernă, un Ling Bai foarte palid s-a chinuit să mănânce hrana adusă de sora lui. Un meniu standard de la cantină – cartofi fierți, alge prăjite, apă cu vitamine și un ou fiert, pentru care Ling Xi plătise o sumă astronomică pe piața neagră. Tânărul se dezobișnuise atât de tare de textura oului tare, încât aproape s-a înecat cu gălbenușul și a început să tușească.
Cu o zi înainte, după o noapte neîntreruptă de muncă, leșinase de foame în laborator. Colegii l-au găsit de dimineață și l-au trimis imediat la spital. Probabil și-a cheltuit iar banii de mâncare pe piața neagră, pe materiale pentru experimente, s-a gândit Ling Xi.
Ling Bai avea un master în Inginerie Genetică și lucra la Centrul de Cercetări Agricole. Toți îl considerau un savant zăpăcit și romantic, obsedat de o buruiană vișinie de forma unei cozi de câine. Numele-i științific era Purpureus Herba, dar ambii frați Ling, Bai și Xi, o știau drept ”iarba câinelui”.
După ani de cercetări, Ling Bai era convins că singura cale de a salva omenirea înainte de inevitabile prăbușire a buncărelor era dezvoltarea unor organisme care să reducă radiația de la suprafață. Totuși, munca sa de a sintetiza artificial ADN-ul de Purpureus Herba ajunsese într-un punct mort – cu rata de eșec la cam 95%. În acel ritm, Centrul de Cercetări Agricole urma să-i retragă curând fondurile alocate proiectului.
Când începuse era adăposturilor subterane, oamenii își epuizaseră deja cam toate celelalte soluții de evitare a nimicirii, iar Marele Război îi văduvise și de majoritatea resurselor. Flăcăruia speranței era tot mai acoperită de miile de eșecuri.
— Bugetul pentru biroul nostru a fost înjumătățit din nou. Banii au fost alocați inginerilor IT. Cică au nevoie de ei ca să creeze un program nou de produs avataruri. Ce-i drept, doar ei mai pot obține profit în ziua de azi, i-a spus Ling Bai, clar supărat.
Ling Xi își propusese să-și amenințe fratele că-l va lăsa să moară de foame data viitoare când îl prinde că muncește exagerat, dar, când i-a văzut chipul, nu a mai zis nimic.
Ling Bai a scos din buzunar o eprubetă micuță și s-a uitat cu drag la planta mititică și pufoasă dinăuntru.
— Iarba câinelui e mult mai importantă. Ce miopi sunt oamenii!
— Ei bine, important e și cum arăți tu… uite, chiar nu înțelegi… de exemplu, vezi ce frumoși sunt cei din Zhu Lu Boy Band?
Ling Bai a pufnit.
— Zhu Lu? Ce producător de avataruri la modă i-a mai creat și pe ăștia? Că toți arată de parcă ar fi produși din același material! Cum de nu se plictisește lumea de ei?
— Nu i-am urmărit chiar atât de mult – știi că nu mă preocupă astfel de lucruri – dar am auzit că Zhu Lu au ajuns în top la doar trei luni de la debut. Cică au dansurile chiar deosebite – simulează monștri și mitologie, lupte între zei și tot așa. Am auzit că nu sunt la fel ca toată hoarda de formații penibile și plictisitoare. Producătorul de avataruri care i-a creat e probabil vreun expert.
Ling Bai s-a înnegrit la față.
— Mai nou lumea e cu ochii pe zei, iar de iarba câinelui nici că le mai pasă!
A oftat, cu privirea încă fixată pe eprubetă.
După o clipă de ezitare, Ling Xi s-a hotărât să-i povestească fratelui său ce a văzut în lumea virtuală.
Să-ți pierzi cunoștința și să ai vedenii în lumea virtuală putea fi luat fie în glumă, fie extrem de în serios. Mai existaseră cazuri de morți subite online.
— Din câte știu eu, nu a fost realizat vreun scenariu virtual modelat după depozit. Ce-ai pățit poate fi explicat doar ca vreo eroare tehnică de sistem ori o problemă neurologică la puntea lui Varolli, ce a condus la o halucinație. Ești sigură că te simți bine?
Fața rotundă a lui Ling Bai a devenit parcă și mai palidă. A strâns-o scurt în brațe pe sora sa, ca și cum ar fi simțit nevoia să se convingă că este reală, nu vreo iluzie. După ce le muriseră părinții, doar ei doi își mai erau familie.
— Da, nu am probleme, tocmai de aceea este ciudat. Vomă, aritmie, febră… nu am avut niciunul dintre efectele secundare tipice pentru puntea lui Varolli. O mai exista vreo altă explicație?
— Precum?
— Poate că persoana mascată și îmbrăcată în alb a fost hoțul tablourilor?
— Păi și de ce ar fi vrut să-ți ofere indicii? Să se bage singur în capcană? Cred că îți închipui lucruri fiindcă nu reușești să treci peste furt.
— Tot ce am văzut era prea real pentru a fi doar o iluzie.
Ling Bai s-a încruntat la ea de parcă ar fi avut de a face cu un copil încăpățânat.
— Fie, zi-mi mai departe.
— În primul rând, în realitate au fost furate toate deodată; dar în lumea virtuală, la început numai cele trei de Picasso. De ce oare? Au un element comun – sunt cubiste. Care o fi semnificația acestui lucru?
— Cubiste?
Ling Xi a tras aer în piept.
— Cubismul… pe scurt, Picasso a tăiat spațiul tridimensional în fragmente, le-a rearanjat și pus împreună într-un fel de colaj. Ca rezultat, deși tehnic a pictat în două dimensiuni, tablourile sunt de fapt descrieri ale unor perspective diferite asupra spațiului tridimensional.
I-a găsit pe smartphone o imagine cu La Muse. În mijlocul picturii se afla o femeie, cu jumătate din față prezentată frontal, dar cealaltă din lateral.
— Uite, aici Picasso a luat două perspective ale feței unei femei și le-a lipit între ele ca să creeze ceva unic. Stilul său minimalist, cu tușe groase, atrage și el atenția asupra feței acelei femei.
Ling Xi a rămas privind la imagine, admirativ.
Ling Bai s-a încruntat. A mijit ochii, semn că cele descrise de sora s-a i-au atras atenția.
— O lume tridimensională, exprimată prin perspective alternative și mișcătoare… dar dacă tabloul nici nu descrie ceva tridimensional? Poate că este doar o tentativă creativă de a prezenta o lume cu patru dimensiuni.
— Vrei să spui că Picasso a descoperit o cale de a picta dimensiuni mai avansate?
— Da… ia spune-mi mai mult despre acel teseract din iluzie.
— Ce?
— Hiper-cubul.
Ling Xi i-a descris din nou scena din sala de conservare a artei, iar el a concluzionat:
— Mai întâi s-au unit picturile într-un colaj bidimensional; după aceea, colajul s-a rotit și treptat s-a format un cub 3D. Cât despre hiper-cub, cred că era în patru dimensiuni. Probabil ți s-a părut straniu și volatil fiindcă era doar o proiecție a unui obiect 4D într-un spațiu cu doar trei.
— Proiecție?
— Altfel spus, dacă o să comparăm lumea 3D în care trăim cu o foaie de hârtie, tot ce vedem din cubul cu patru dimensiuni va fi partea care atinge hârtia. Când se rotește, forma zonei de contact se schimbă. Nici nu putem încerca să prezicem modelul transformării, fiindcă nu ne putem imagina aspectul hiper-cubului 4D, tot astfel cum o schiță desenată bidimensional pe foaie nu-și poate imagina lumea noastră.Dacă hoțul poate controla obiecte dintr-un spațiu 4D, atunci vine din vreun plan superior – poate cu cinci sau mai multe. Pentru ei, să scoată obiecte dintr-o lume cu dimensiuni mai puține e floare la ureche, indiferent de paza noastră.
Entuziasmat, Ling Bai a scos o foaie de hârtie și a desenat pe ea o formă omenească. Apoi, i-a conturat și o inimioară.
A împuns inima cu vârful arătătorului.
— Uite, deși trupul acestui bidimensional este închis într-un oval complet, eu tot pot să-i ating inima fără măcar să-i ating lui marginile.
— La fel și cu fișetele, vrei să spui? Tâlharul poate scoate din ele ce vrea, fiindcă e din altă dimensiune?
— Da! a lovit Ling Bai masa cu pumnul. Hiper-cubul chiar este un indiciu pentru tine – ca să te prinzi că problema trebuie privită din altă perspectivă, dintr-o dimensiune superioară!
— Să descrii lumea tridimensională a oamenilor într-un tablou bidimensional este deja o artă de reducere dimensională. Orice pictor obișnuit poate converti trei dimensiuni în două; dar ai nevoie de un mare maestru pentru a traduce artistic ceva nu doar cu trei, ci cu mai multe… s-a minunat Ling Bai.
Ling Xi s-a ridicat în picioare și a înaintat încet spre fereastră.
— Acum ceva timp, am văzut un rulaj pe repede înainte, compus din fotografii reale cu cerul înstelat. Forma și culorile distorsionate semănau surprinzător de mult cu tabloul lui Van Gogh, Noaptea înstelată, de acum sute de ani. Dacă Picasso era un pictor al spațiului, atunci Van Gogh era…
— Un artist al timpului.
Căzut pe gânduri, Ling Bai și-a fixat privirea pe micuța plantă din eprubetă și a bâiguit:
— Să ai capacitatea de a naviga printre dimensiuni… acești Mari Maeștri ai artei pot vedea lumea în feluri inaccesibile pentru noi, restul.
*
Într-un final, în dimineața celei de-a patra zi, Ling Xi a primit un mesaj de la el.
”În mitologia chineză antică, Hun Dun, Tao Tie, Tao Wu și Qing Qi erau considerați cele patru ființe cu rol de gardian. Conform lucrării Scrieri clasice despre munți și mări, de obicei Hun Dun este descris drept o creatură androgină, zveltă, fără față, întotdeauna într-o robă albă. Era cunoscut pentru talentul și pasiunea pentru artă, mai ales muzică și dans. Dar și pentru că strânge avuții.
Dincolo de legende, adevărata formă a lui Hun Dun era cea de zeu al artei și frumuseții. Ca divinitate, ar trăi într-un spațiu superior nouă, dincolo de înțelegerea omenească. De-a lungul istoriei, Hun Dun a tot apărut în diverse momente și culturi, cu diverse forme de deghizare. De exemplu, în China antică este considerat o fiară mitică, păzitoare; în Grecia străveche, pe de altă parte, i se spunea Venus. În perioadele când artele și estetica au înflorit, Hun Dun a rămas ascuns în spatele scenei; când însă morala a fost coruptă și arta neglijată, Hun Dun a apărut de fiecare dată în lume, într-o formă sau alta, pentru a interveni.”
Ling Xi a comparat datele trimise de Cang Jie cu cele găsite de ea. Prima jumătate, cea referitoare la Scrieri clasice despre munți și mări, avea ceva noimă, dar a doua mai deloc.
Prima sa reacție a fost să scrie imediat în chat câteva întrebări pentru Cang Jie, dar, după o lungă ezitare, a înlocuit textul masiv cu doar două cuvinte:
— Cine ești?
Cang Jie, însă, a evitat să răspundă.
— Hun Dun mi-a fost maestru.
— Este Hun Dun un producător de avataruri?
— Da.
— Nu-i de mirare atunci că te-ai supărat când am zis că-i un hoț. Deci ești real?
Cang Jie i-a răspuns doar cu altă întrebare.
— Vi s-a părut, ție și fratelui tău, că Hun Dun vă amintește de ceva anume?
— Adică?
— Adică… mă refer la cercetările lui Ling Bai.
— Cercetările sale? Păi ce, mai studiază și altceva decât iarba câinelui? Și de ce anume să ne fi amintit?
— Nu-ți pot da mai multe detalii, pentru că aș afecta cursul istoriei. Maestrul meu mi-a cerut să-ți ofer două bilete electronice. Peste trei zile o să fie un spectacol. Să mergeți la el. Să nu uitați.
— Ce-o fi însemnând ”Se apropie Ziua și doar o lingxi mai poate oferi salvare”? Ce zi?
— Ai auzit vreodată legenda despre Potop?
— Ce?
— Nu ar fi deci prima oară. Nici ultima.
Imaginea de profil a lui Cang Jie s-a întunecat aproape imediat după comentariul său, semn că a trecut în offline. Ling Xi, deloc pregătită să renunțe, a mai scris furioasă câteva întrebări, dar fără vreun răspuns.
Hun Dun, zeul artei și frumuseții, Cang Jie, fratele ei, Potopul… ca să pedepsească oamenii pentru păcate, Dumnezeu le-a trimis Potopul. Patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Toate creaturile – păsări, animale, gâze și, firește, întreaga umanitate – au pierit sub ape.
A căutat pe net topul de avere al tuturor producătorilor de avataruri din țară. Deși se aștepta, tot s-a minunat când a văzut cât de mult câștiga Hun Dun – fără îndoială, cel mai bun din listă.
Erau disponibile și demo-uri din ce produsese Hun Dun, avataruri virtuale în diverse forme, fiecare unic în felul său. Comentariile fanilor: „dăruiește viață artei”, ”e genial”, ”la fel de creativ ca însăși natura…”
Poate că Hun Dun e nemaipomenit de bun la strâns avere… dar ce-ar putea să facă el cu cyber-banii din lumea noastră? De ce ar vrea să distrugă omenirea? Dacă e vorba într-adevăr de zeități, de ce s-ar deghiza într-un producător de avataruri? s-a întrebat Ling Xi.
Producător de avataruri – o expresie apărută în urmă cu un secol, pe vremea jocurilor pe calculator, pentru a-i descrie pe creatorii de personalități virtuale. La început, datorită tehnologiei primitive, activitatea lor era destul de simplă. Mai târziu, venirea ”erei subterane” a provocat o evoluție explozivă a tehnologiei realității virtuale imersive, pentru că duritatea lumii reale nu le-a mai lăsat oamenilor altă alegere decât să-și caute fericirea în simulări.
Producția de avataruri, devenită o meserie în sine, a fost recunoscută drept artă și a înlocuit-o pe cea creată manual. Producătorii experți au ajuns să cumpere sau să scrie soft exclusiv pentru crearea de avataruri virtuale, să colecționeze modele de fețe ale frumuseților celebre de-a lungul timpului și să le analizeze, iar și iar. În prezent, un avatar de excepție putea costa cât un oraș.
Zhu Lu Twelve, formația masculină compusă din 12 personalități virtuale, era capodopera lui Hun Dun. Cu fiecare dintre ei produs individual de la zero de către Hun Dun, Zhu Lu îi era clar cea mai de succes invenție. Debutaseră cu trei luni mai devreme, pe o scenă din comunitatea online. De atunci, spectatorii se înghesuiseră la concertele lor și-l îmbogățiseră pe Hun Dun.
Ling Xi i-a trimis lui Ling Bai o cerere de chat video. El a acceptat-o rapid, dar a rămas contemplativ destul de mult, cu o față sumbră și întunecată, înainte de a deschide în sfârșit gura.
— În primul rând, dacă presupunem că vedenia ta din depozitul virtual a fost reală, atunci e grav. Dacă Hun Dun chiar e vreun zeu dintr-o lume dimensional superioară, atunci, din perspectiva lor, noi suntem lipsiți de apărare. Umanitatea a declanșat războiul nuclear și a decăzut în această stare morbidă, înghesuiți în celule subterane, ascunși de consecințe. Au aruncat într-un colț lucrările de artă care adunau milenii de înțelepciune și le-au lăsat să mucegăiască; și-au uitat, de asemenea, și ambiția veche de-un secol de a schimba viețile cu ajutorul tehnologiei. Acum nu-i mai interesează decât fericirea falsă pe care o găsesc în mediul virtual. Aruncă milioane pe așa-zise ”frumuseți” artificiale, dar nici nu se mai pot uita la un Picasso mai mult de 5 minute. Nu tocmai despre asta vorbea Hun Dun? O eră a moralei corupte, a distrugerii artei, cu talentele nevăzute precum perlele acoperite de praf. Oare Hun Dun chiar o vrea să distrugă lumea cu un nou potop?
— Să nu uităm că el este un organism din altă dimensiune. Poate că doar încearcă să ne ofere indicii pe care le-am putea înțelege. Dacă vrea să distrugă lumea, nu are nevoie de-un potop; ar putea ținti doar oamenii, nu și restul creaturilor. Ții minte ce mi-a zis Cang Jie?
— Că nu ar fi nici prima dată, nici ultima. Ia gândește-te la toate civilizații pierdute: Loulan, mayașii…
— Dinozaurii?
— Cine știe. Dar Cang Jie ți-a zis că planul lui Hun Dun are legătură cu serviciul meu… și chiar Hun Dun a spus ceva de genul ”doar o lingxi mai poate oferi salvare”. Cred că încearcă să ne sugereze o cale de scăpare.
— Oare acest producător de avataruri încearcă să nimicească omenirea sau să o salveze?
— Și-am mai auzit despre ceva. Sunt convins că și tu. Cică adăposturile nu mai rezistă mult… am un prieten care lucrează în guvern și mi-a arătat niște date. Energia ne mai ajunge pentru maxim vreo câteva luni. Poate că oricum o să murim toți, indiferent de Hun Dun.
— Și-atunci? Noi ce mai avem de făcut?
— Nu știu. În fine, eu mai am de lucrat la iarba câinelui. Tu încearcă să mai scoți ceva la Cang Jie.
Ling Xi a rămas nedumerită. Instinctul o încuraja să-l asculte pe Ling Bai, dar logica îi protesta față de concluziile lui.
— Nu te întrista. În universul acesta încă se mai poate întâmpla orice, i-a mai zis Ling Bai înainte de a închide.
*
A doua zi a avut loc ultimul spectacol la grupului Zhu Lu.
Timp de câteva zile, Ling Xi a citit tot ce a putut găsi despre ei.
Realist vorbind, băieții din Zhu Lu nu erau nici pe departe frumoși în sensul actual, modern. Cele mai de succes avataruri erau modelate după normele de perfecțiune: umeri largi, picioare lungi și zvelte, piele moale ca mătasea, trăsături faciale delicate, încadrate în rația de aur. Îngeri plutind printr-un Eden digital.
Dar nu și creațiile lui Hun Dun. Dimpotrivă, cei din formație nu se apropiau deloc de perfecțiune: unii cu picioare scurte și bărbi dese; alții cu nasuri prea mari sau ochi prea mici. Totuși, ciudat, cele 12 personaje din Zhu Lu păreau pline de o vitalitate brută și feroce, care-i deosebea de toate celelalte vedete virtuale.
Imediat ce i-a văzut, Ling Xi a înțeles de ce Hun Dun avea atâta succes – simpla forță a artei sale părea să ofere viață creațiilor artificiale.
Coreografia lor lină și clară le depășea cu mult pe cele ale altor formații virtuale. Mulți experți încercaseră să-i analizeze pe cei din Zhu Lu, dar au ajuns doar la concluzia că algoritmul lor era atât de complex și avansat încât nu poate fi definit. Și nimeni nu a reușit să descopere identitatea misteriosului producător de avataruri.
Coreografia sa era inspirată din cultura chineză antică, dar cu elementele lor clasice în combinație cu alte arte tradiționale, de peste tot din lume. Ling Xi a recunoscut similarități între dansul celor din Zhu Lu și unele desene de pe oale străvechi sau artefacte de bronz.
Pentru piesa Nirvana, au folosit niște măști cu urechi lungi, nasuri mari, ochi adânciți în orbite și frunți cu muchii ascuțite, foarte asemănătoare cu statuile din Insula Paștelui. La final, cerul a fost străbătut de ciudată minge de foc și pară, care s-a lovit de sol. În inelul de flăcări, suflete omenești s-au înălțat către spațiul cosmic, vast și întunecat.
Pentru Apsara în zbor, s-au îmbrăcat precum personajele din frescele Dunhuang și au cântat la lăute cu patru corzi și flaute de bambus, în timp ce au dansat grațios în robe multicolore. Imediat ce au năvălit pe scenă numeroase fiare cu piele arămie, suava melodie a devenit dintr-o dată o puternică armă: fiecare notă s-a materializat într-un pumnal, care s-a repezit la haită și le-a angajat în luptă.
Cu cât s-a uitat mai mult Ling Xi, cu atât s-a deprimat mai tare.
Coreografia, folosirea culorilor, simpla imaginație a spectacolului, i-au părut toate prea perfecte – atât de perfecte încât i-au dat fiori.
La piesa următoare, protagonist a fost Cang Jie, văzut pentru prima dată în realitate de Ling Xi.
Scena s-a intitulat Inventarea Scrisului. Cang Jie i-a părut adolescentin, cu trăsături similare oamenilor preistorici. Ten bronzat, umeri largi și puternici, trăsături faciale foarte pronunțate. Distanța dintre ochi oarecum prea mare, dar și această caracteristică doar îi sublinia robustețea de băiețandru.
Cel mai mult i-au atras atenția ochii săi. Fiecare avea două pupile una peste alta, precum o lună și reflecția sa într-un iaz.
Pe ecran, Cang Jie a dansat și ceilalți l-au urmat. Chiar în acel moment, Ling Xi a primit un mesaj de la el.
Ne vedem în Eden?
Ling Xi s-a simțit atât de rușinată și speriată, de parcă ar fi prins-o cu ceva, încât mai că a căzut de pe scaun.
… Sigur.
Cang Jie i-a trimis un link spre un spațiu virtual personal.
Ling Xi și-a conectat aparatura cerebrală și s-a trezit învăluită imediat de o ceață groasă. După ce aceasta s-a ridicat, a văzut că se afla în fața unui cimitir. Rânduri peste rânduri de pietre funerare, acoperite cu o negură subțire și albicioasă, de parcă ar fi plutit pe nori.
A simțit un miros familiar de tuș, dar instinctiv a simțit că ceva nu era în regulă. Din când în când mai exersa și ea caligrafia – izul de tuș obișnuit era ascuțit, cu o aromă proaspătă de lemn și iarbă, dar cel de aici mirosea a umezeală, putreziciune și moarte. De aceea, a perceput imediat că spațiul nu-i plăcea deloc.
Cang Jie o aștepta deja, în poartă. În pupilele sale duble și stranii, dar frumoase, îi sclipea o lucire de ambră. Se scărpina pe nasul rotund și pistruiat și purta o mantie din carapace de țestoasă, legate prin mii de noduri și ciucuri micuți. Când s-a mișcat, acestea s-au lovit între ele, zornăind.
Ling Xi nu mai văzuse vreodată în lumea virtuală un avatar atât de bine făcut, cu expresii și mișcări la fel de vii și curgătoare ca cele umane. De fapt, băiatul îi părea mai real decât oamenii.
— Ăăă… iertare. Știu că-i oarecum înspăimântător aici. Scena a fost creată de maestrul meu… lui mereu îi place să vorbească despre cum ”arta scrisă a murit”… de multe ori e de-a dreptul copilăros. Chiar îl amărăște ce ați făcut voi cu lumea, să știi.
— Și atunci vrea să ne ucidă? Ori să ne salveze?
— Ei, deocamdată nu e cazul să declanșeze operațiunea ”Marea Ștergere”… dar știi că buncărele nu o vor mai duce prea mult, nu? Oricum, nu maestrul meu se ocupă de exterminări, ci alți zei. Mayașii au fost o astfel de operațiune. Eu nu am fost acolo ca să văd, totuși, pentru că nu fusesem creat încă. Cică motivul a fost că distrugeau mediul…
Cuvântul exterminare i-a dat fiori reci lui Ling Xi.
— Maestrul meu s-a supărat când a văzut că neglijați lucrările de artă. A vrut să le ia el și să vă lase să vă descurcați singuri cu distrugerea… dar apoi a văzut cum reacționați la Zhu Lu și s-a răzgândit.
— Ne poți ajuta? l-a prins Ling Xi de-o mânecă.
Ciucurii mantalei au zdrăngănit. Cang Jie a roșit.
— Nu, maestrul meu nu are suficientă autoritate cât să intervină direct… alți zei conduc, să știi! Amintește-ți când l-ai văzut prima dată pe Învățător. O să mai ofere și alte indicii, mâine, la spectacol.
I-a aruncat o privire aspră.
— Ling Xi, mâine… mâine este ultima voastră șansă. După dans, noi o să plecăm imediat, împreună cu maestrul. Înțelegi ce vreau să spun?
Ling Xi a amuțit.
Silueta lui Cang Jie s-a topit încetișor, iar înainte de dispariția sa completă a părut să aibă o urmă de tristețe în ochi. După aceea i-a dispărut și spațiul virtual personal, înghițit de vidul beznei.
*
Aproape miezul nopții.
Lig Xi și Ling Bai s-au așezat pe locurile lor, în Amfiteatrul Central din Eden. Sala plină – întru totul de înțeles pentru ultimul spectacol Zhu Lu înainte de retragerea lor. Conform zvonurilor, prețul biletelor ajunsese la sume astronomice pe piața neagră.
Ling Xi și-a privit fratele și de-abia s-a abținut să nu râdă. Trebuiseră să-și aleagă, amândoi, câte un avatar pentru eveniment. El își alesese o față îngustă, sculptată, dintre cele disponibile gratuit, poate tocmai fiindcă în viața reală avea chipul rotund și grăsun. Ling Xi își alesese și ea o ”față frumoasă” dintre cele accesibile la liber. A ei era destul de rudimentară, potrivită doar să se încadreze în criteriile standard.
Lin Bai strângea în palmă eprubeta cu iarba câinelui, neobișnuit de tăcut.
În sală s-au stins luminile, iar audiența a amuțit de îndată.
Mai întâi i-a învăluit izul de râuri și pârâuri, purtat de-o briză ușoară. Apoi a sclipit o lumină și s-a întins peste scenă. Prin mijlocul ei curgea un fluviu, cu apele cafeniu-gălbui de la mâl. Dintre valurile sale bubuitoare, s-a ridicat o siluetă într-o robă albă.
Doar cei doi frați l-au recunoscut, în prima – și poate ultima – sa apariție publică.
Hun Dun și-a ascuns fața în palme și a izbucnit în plâns. Apa i s-a înălțat până la brâu și i-a murdărit îmbrăcămintea cu nuanțe sulfuroase. Pletele-i lungi și întunecate au început să plutească în curent. A tras de marginea măștii până s-a crăpat și a ridicat-o pe jumătate, de parcă ar fi vrut s-o smulgă. Din ruptură au început să curgă sânge și lacrimi, picătură cu picătură, fiecare strop metamorfozat într-o miniatură umană rozalie în clipa în care a lovit suprafața fluviului. Oamenii minusculi s-au zbătut împotriva valurilor, dar cu puteri insignifiante. Sute și mii, cadavrele lor s-au topit treptat în pete roșiatice, care s-au dizolvat în curent.
Sângele a continuat să țâșnească din fața lui Hun Dun până când fluviul a devenit roz pe jumătate, însă masca a rămas pe loc, încăpățânată.
Apele agitate s-au liniștit, iar bezna s-a lăsat iar peste public. Apoi s-a aprins un rug uriaș. Doisprezece bărbați cu măști monstruoase și topoare sau sulițe dansau printre flăcările pârjolitoare, precum niște leoparzi care saltă prin stepa nesfârșită. Umbrele lor sclipitoare s-au întins către cercurile de scaune ale spectatorilor, tot mai largi, unduitoare și distorsionate, ca dansatorii ritualici din antichitate, desenați pe ceramică. Ling Xi a privit împrejur. Se simțea de parcă, alături de miile de privitori, s-ar fi scufundat în burta unui ulcior enorm de lut.
Nori de furtună s-au adunat pe cer și au conturat silueta unei fiare gigantice, jumătate vineție, jumătate purpurie: coarne de cerb, gheare de uliu, trup de șarpe. Un long, paznicul împăraților și dăruitorul de prosperitate din mitologie.
Rugul s-a întețit, iar dintre flăcări a răsărit o creatură ca o pasăre, de culoarea cinabrului. Un feng, descris în legendele străvechi drept stăpânul tuturor zburătoarelor și simbol al păcii, recunoscut imediat de mulți spectatori.
Un șir de fulgere a străpuns norii, iar long-ul s-a repezit într-un plonjon. Feng-ul și-a întins aripile și s-a ridicat spre cer, în întâmpinarea sa. S-au izbit în mijlocul văzduhului și s-au întrepătruns într-o bilă de lumină, care a explodat într-o ploaie de scântei aurii.
Ling Xi și-a închis ochii și a îndrăznit să-i redeschidă doar după ce a mai slăbit lumina orbitoare. Dispăruseră atât long-ul, cât și feng-ul. Era goală și scena, în afară de un hiper-cub – același văzut de ea în lumea virtuală.
Hiper-cubul s-a dezintegrat. Din miezul său au apărut mii de opere de artă: picturi, caligrafie, sculpturi, literatură, muzică… cele mai mari capodopere ale omenirii. Învăluite de un halo palid, de culoarea mierii, au zburat spre spectatori și apoi printre ei.
După ce au ocolit întregul amfiteatru, s-au adunat iar în mijlocul scenei. Haloul s-a stins. Întunericul s-a pogorât din nou peste podium, de parcă vreo fiară enormă ar fi devorat stelele din ceruri.
Un bubuit de tunet. Treptat, scena a devenit cimitirul unde îl văzuse pe Cang Jie, de data această lipsit de cețuri. Un vânt puternic despicase negura și dezvăluise rândurile de pietre funerare masive și negre. Ling Xi a realizat că de fapt ele erau caractere chinezești tridimensionale, cioplite în rocă întunecată.
“洪”“玄”“地”“天”“冈”“昆”“霜”“剑” …
Toate, hieroglife din Scrierea clasică în zece mii de caractere. Dar ce căutau în cimitir? Or fi fost piese ca de puzzle, într-o Scriere clasică în zece mii de caractere împrăștiată?
Nu. Erau rămășițele unei Scrieri clasice în zece mii de caractere deja moartă.
Toți spectatorii, uimiți, tremurau impresionați de forța brută ascunsă în acele simple litere. În fața lor, pe scenă, ceilalți unsprezece dansatori l-au încercuit pe Cang Jie. El s-a ridicat spre cer, urmat, cu lentoare, de pietrele moarte. Suspendate în aer, s-au rotit și răsucit, organizându-se așa cum ar fi fost în carte.
Ceruri întunecate și țărână gălbuie
După marele haos au apărut.
Soarele s-a ridicat și coborât; luna a crescut și scăzut,
Apoi stelele s-au născut din coconul universului.
Rece și cald, pe rând,
Recoltă toamna, la păstrare pentru iarnă, după cum ne învață natura.
Zilele împrăștiate s-au adunat într-o lună adunată la an bisect,
Timpul a fost iluminat de muzica yin-yang.
Când se adună nori, pogoară ploaia,
Când îngheață roua, câmpia se învelește-n brumă.
Cel mai bun aur se găsește în Fluviul Galben,
Cel mai bun jad, doar în munții Kunlun.
Cea mai ascuțită sabie, Juque, taie orice îndoială în luptă,
Cea mai strălucitoare perlă, Yeguang, poate lumina noaptea.
Pruna și mărul, cele mai dulci fructe, sunt și cel mai ușor de găsit,
Dar muștarul și ghimbirul sunt bune-n bucate.
Mările-s sărate și râurile dulci,
Peștii înoată și păsările zboară.
Stăpânul dragon este domn al focului, numește zburătoarele, conduce oamenii – așa ne spun legendele,
Și-atunci în onoarea lui muncim, arăm și semănăm.
Caractere au fost create pentru a reda gândurile din minți,
Iar pentru a acoperi goliciunea, haine.
Doar cel mai înțelept e demn de-o coroană
Și acest legământ a trecut din spiță-n spiță, de la Yao până la Shun.
Ansamblul de pe scenă s-a năruit. Pietrele negre au început să-și schimbe forma cu rapiditate, să se dezintegreze, să se lovească și amestece, doar pentru a se uni iar. În cele din urmă, au zburat toate spre Cang Jie și i s-au ascuns în palmă.
Cang Jie le-a prins și le-a strâns în pumni. Venele i s-au umflat pe brațe, de parcă s-ar fi străduit să oprească o forță inimaginabil de măreață.
Printre degete i s-au strecurat raze de lumină, care-au vopsit cerul în purpuriu. Pe unde au trecut, în urma lor au răsărit smocuri de iarbă vineție, unduind precum niște nori colorați. Planta purpurie – Purpureus Herba – a înflorit și a dezvoltat semințe. Tecile s-au desfăcut după ce s-au maturizat, iar bobii s-au împrăștiat prin amfiteatru.
Ling Xi și-a simțit fața lovită de germenii de iarbă. Când au atins-o, a avut imediat o viziune copleșitoare:
Pământul, un adevărat iad. Praf cenușiu, iradiat, întins peste tot; oamenii înghesuiți în adăposturi minuscule, drogați cu otrava lentă a lumii virtuale, îndreptându-se către pieire.
A auzit pe careva oftând. Tot mai mulți, incapabili să se mai controleze, au izbucnit în lacrimi. Curând, din întregul amfiteatru nu se mai auzeau decât hohote de plâns și vaiete.
Nu și Ling Bai. Lent, s-a ridicat din scaun și a șoptit atât de încet încât l-a auzit doar sora sa:
— Hun Dun, ești un zeu atotputernic, așa că sigur mă auzi. Ieri, am reușit transformarea în 4 dimensiuni a ADN-ului de Purpureus Herba. Privit tridimensional, trei sferturi din liniile de cod ADN mi-au părut înnodate fără noimă; dar prin adăugarea unei noi dimensiuni, am descoperit modificarea ce pare să fi rezolvat problemele utilizării de Purpureus Herba. Era imposibil de cultivat artificial, dar de ieri i s-a mărit exponențial rata de reproducere; i-a crescut de trei-patru ori și capacitatea de a absorbi radiațiile. Totuși, cred că mai am nevoie de ceva timp pentru mai multe experimente prin care să-mi demonstrez teoria. Dar acum, după dansul tău, cred că am… că poate am înțeles ce am de făcut…
Ling Bai și-a strâns degetele pe eprubetă și a izbucnit și el în lacrimi. Părea că mai are ceva de zis, dar restul cuvintelor i-au fost acoperite de hohotele incontrolabile de plâns.
Deodată, totul a amuțit. Oftaturile și vaietele s-au oprit. Ca și cum cineva ar fi apăsat un buton de ”pauză”, în jurul lui Ling Xi a înghețat totul. Pe obrazul lui Ling Bai tocmai se scurgea o lacrimă, gata să-i cadă pe guler, dar și ea a rămas înghețată în aer.
Nu oamenii și lucrurile încremeniseră. Ci timpul, mai bine zis timpul lui Ling Xi.
Și-a ridicat bărbia și l-a privit pe Hun Dun.
Avea fața complet albă, în afară de perechea de sprâncene subțiri și arcuite, iar părul îi flutura pe vreo briză invizibilă.
Din spatele măștii netede, în formă de coajă de ou, Hun Dun a fixat-o cu privirea. Apoi a început să-i cânte, cu o voce la fel de distantă și blândă precum o liră din adâncuri.
Toate mărunțișurile vieții sunt doar iluzii și vise,
Scrise într-o limbă fără cuvinte, numai pentru privirile curioase ale oamenilor.
Grația norilor și sclipirea lunii,
Devin cenușă într-o clipită și nici măcar nu lasă vreo urmă.
Nu vă mai săturați de vrajbă și stricăciune, de furie și disperare,
Pe altarul dorinței, voi sacrificați ființa haosului fără chip.
Înainte ca floarea să se veștejească, iar lumina speranței să se stingă,
Sădiți sămânța iubirii în pustiul păcatului.
Cântul lui Hun Dun părea să aibă rol de adio. Pentru o fracțiune de secundă, pe sub sprâncene i s-a întrezărit o urmă de roșeață. Ling Xi nu și-a putut da seama dacă aceasta era un semn de bucurie, ușurare sau încurajare.
Nu a avut ocazia să-i răspundă. Dintr-o dată, timpul a început iar să curgă. Muzica încremenită și spectatorii înghețați au revenit la viață. Lacrima lui Ling Bai i-a părăsit obrazul, a tremurat prin aer și a căzut.
Încet, Hun Dun s-a ridicat spre cer, urmat de cei doisprezece ucenici.
Publicul s-a oprit din plâns și oftat, așteptând în tăcere ca cel mai mare producător de avataruri din istorie să-și țină discursul de despărțire.
Dar Hun Dun nu a spus nimic. Masca i-a ascuns emoțiile față de privirile curioase ale spectatorilor. În cele din urmă, a plecat așa cum a venit: nimic mai mult decât un simplu artist.
Sub lumina strălucitoare a reflectoarelor, Hun Dun și învățăceii săi s-au topit treptat în treisprezece siluete. Au mai aruncat o privire peste umăr, ca un adio pentru acea eră.
Cang Jie a plutit pe lângă frații Ling și le-a surâs misterios, cu o sclipire inocentă din ochi. Apoi s-a întors și a dispărut și el, într-o rază de lumină.
*
După mulți ani, când praful iradiat a fost în sfârșit înlăturat, oamenii au reușit să se întoarcă la suprafață. Acasă.
Pe un câmp vast, Ling Xi și Ling Bai s-au întins pe spate și au privit stelele împreună. O briză nocturnă ușoară și răcoroasă a trecut peste ei și a vălurit lanurile de Purpureus Herba.
Până la urmă, Hun Dun tot a plecat împreună cu toate artefactele și obiectele de artă. Totuși, înainte de a-i părăsi, a transferat toți banii adunați de spectacolele Zhu Lu în conturile celor doi frați.
— Dac-aș spune că nu mi-a trecut prin cap să opresc măcar o parte din bani, aș minți, le-a zis Ling Bai, poate prea sincer, directorilor de la Centrul de Cercetare Agricolă atunci când le-a oferit uriașa avere. Dar nu aș face așa ceva, nu aș fura de la cel care ni i-a dăruit!
Pe cer, stelele păreau moarte.
— Crezi că Hun Dun ne va aduce arta înapoi?
— Poate, după ce o să se convingă că progresăm în revitalizarea Terrei.
— Și ce-or face acum, el și Cang Jie?
— Dansează pe undeva, în vreun loc neștiut nouă…
Tradus din chineză în engleză de Emily Jin și din engleză în română de Miloș Dumbraci
“The Facecrafter” copyright © 2017 by Anna Wu
Originally published in Chinese in the collection The Day I Became a Monster (2017) / publicat inițial în chineză, în volumul ”Ziua când am devenit monstru” (2017)
Translated after the version reprinted in Clarkesworld # 145 (2018) / tradusă după varianta republicată în Clarkesworld # 145 (2018) – link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
Povestire tradusă și publicată în parteneriat cu Storycom.
