A început când mămica l-a întrebat pe tătic: „Ce să facem cu el? E palid ca o fantomă. Nu a mai ieșit din casă de zile întregi. Pur și simplu stă acolo și se uită la ecrane. Nici nu ne aude cu acele căști pe urechi.”
Tăticul a răspuns că nu știe dacă situația poate fi remediată cumva. „Toți din grupul lui sunt așa. Nu ies afară la joacă. Picioarele le vor intra în fund. Vor uita cum să meargă înainte să ajungă la optsprezece ani. Dacă vor trăi până atunci. Organele lor interne se vor transforma în terci de la atât stat jos.”
Câteva zile mai târziu, tăticul a abordat-o pe mămica în timp ce aceasta pregătea prânzul și i-a arătat un anunț în ziar. El era unul din puținii oameni care încă cumpărau ziarul. Întotdeauna spunea că pe internet știrile se suprapun pe când în ziar articolele sunt printate unul după altul. Mai întâi politică, apoi scandalurile și apoi anunțurile. Într-unul din ele, într-un ziar gălbejit ca pielea unui bătrân, era un băiat de vreo treisprezece sau paisprezece ani cu o minge de fotbal în mână.
Flăcăul dvs. are nevoie de niște aventură? Vreți să simtă cum e să fie obosit de la joacă, să aibă parte de sentimente sincere și autentice? Achiziționați AMIC 9000 și vă veți ajuta copilul să crească într-un adult sănătos! AMIC 9000, prietenul cel mai bun al copilului dvs.!
„Exact de asta avem nevoie”, a spus mămica și i-a pus telefonul în mână tăticului. „Dar are mulți prieteni online. Poate îi putem lua o fată? Visam să îi dau o soră…”
Tăticul s-a încruntat, probabil aducându-și aminte de zilele pe când, nedorind să își mărească familia, a trebuit să țină piept atât avansurilor verbale cât și celor fizice. Însă a ascultat. Până la urmă, băiatul trebuia să învețe cumva să se ciondănească.
O săptămână mai târziu, poștașul le-a pus zâmbete pe față aducând un pachet pe care abia a reușit să îl pună în prag.
„Cine comandă un frigider prin poștă?”
Mămica și tăticul au adus cu efort pachetul în casă și l-au desfăcut. În timp ce Marko se holba la ecran și distrugea o fortăreață inamică primejdioasă pe o planetă îndepărtată acompaniat de prietenii săi online, Ki-Ki a clipit și și-a salutat gazdele într-o sârbă fluentă.
„Au și tradus manualul de utilizare”, a spus tăticul cu admirație pentru minunea tehnologică. „Scrie că e deja programată pentru funcții de bază.”
„E perfect pentru început”, a spus mămica, mângâind părul închis la culoare și strălucitor al fetei. „O să fie o prietenă minunată pentru el.”
„Prietenă?” a întrebat Marko, după ce părinții săi i-au smuls căștile de pe urechi în mijlocul unui asalt tactic al unei fortărețe-asteroid geostaționară. „Nu înțeleg. E în echipa mea sau în echipa lui Siniša?”
Mămica l-a lăsat pe tăticul să o aducă pe Ki-Ki în camera copilului. Marko și-a ridicat mâinile de pe consolă, de parcă ar fi parat o lovitură. Nu putea crede ce i-au făcut părinții. Le-a spus de mii de ori că e interzisă intrarea în camera lui persoanelor care nu au un permis special (lucru ce se aplica doar părinților lui deoarece cineva trebuia să livreze rații liniei întâi). Nimeni, nimeni, nimeni nu avea dreptul să se atingă de calculatorul, consola, căștile și casca lui.
„Ce pot să fac cu o prietenă?”
Ki-Ki a răspuns în locul părinților, fața ei fiind luminată de focul de pe ecran.
„Pot să joc tot felul de jocuri”
Marko s-a uitat la părinții săi. De ce îmi faceți asta? întrebau ochii săi. Probabil o să-și scoată păpușile și o să ne facă să recreem o scenă dintr-un reality show.
Și-a mutat privirea către fată. Nu avea o păpușă în mână, nici un telefon mov sau portocaliu cu abțibilduri roz, ci o minge mare care, a presupus Marko, era pentru a juca fotbal în realitate. În ciuda întunericului din cameră, pupilele lui Ki-Ki au rămas mici ca două înțepături de ac, de parcă erau pictate. Clipea la intervale regulate; atât de regulate încât a început să-i fie somn.
„Dar e… un robot?”
Mămica și tăticul au încuviințat. Incredibil! Să cumperi o mașinărie atât de realistă și umană la așa un preț bun… Suna incredibil.
„Sunt o fată-robot”, a spus Ki-Ki, întinzând mâna. Marko abia a observat că prietena lui îl ducea afară, nu doar în afara camerei lui, ci chiar în afara apartamentului; afară, unde au petrecut umătoarele două ore pasând mingea și executând penaltiuri.
Mămica și tăticul erau fericiți. Obrajii lui Marko s-au rumenit, brațele și picioarele îi creșteau din cauza noilor mușchi, nu mai avea probleme cu somnul, mânca mai mult, bea multe lichide și alergiile îi trecuseră. Acest lucru nu însemna că a renunțat complet la calculator, dar mama lui l-a prins de câteva ori lăsându-și baltă prietenii online și a livrat știrea tatălui său: „Dacă l-ai vedea… Sunt așa de enervați, blestemând și înjurând dar el doar clatină din cap și își închide camera web. Ki-Ki așteaptă în întuneric, în spatele biroului, ca să îl ducă în curtea din spate. Iubesc sunetul mingii lovind peretele… Cred că îmi aduce aminte de copilărie. Așa ar trebui să arate…”
Tatăl petrecea puțin timp uitându-se la băiat care țopăia cu prietena lui cea mai bună înainte să își vâre nasul înapoi în ziar. Era interesat de activitățile lor doar când cei doi copii cu părul vâlvoi intrau în casă și se închideau în camera băiatului: „Ar trebui să-i auzi, vorbesc într-una, râzând, cântând. Nu cred că a fost vreodată mai fericit.” Mama își ridica ochii din aragaz și încuviința. Cu puțin timp în urmă nu credea că băiatul s-ar putea face mai bine, dar uită-te la el acum…
Însă mai erau unele persoane ale căror probleme abia începeau.
„Ce-i cu tine?”
„Abia te mai recunosc.”
„Te simți rău?”
„O să faci insolație și o să mori.”
Coechipierii lui Marko erau îngrijorați pentru camaradul lor căzut. Furia lor inițială a fost înlocuită de confuzie și aceasta a fost înlocuită de milă. Încă se mai întâlnea cu băieții online zilnic, dar timpul pe care îl petreceau măcelărind insectele verzi din altă dimensiune ale lui Siniša a scăzut dramatic, la fel și performanța sa. Coechipierii săi credeau că Marko era bolnav, nicio persoană în toate mințile nu ar folosi „alte jocuri” pentru a se scuza din cea mai bună parte a bătăliei (adică Siniša declarându-se învins). Siniša, fiind liderul precaut al echipei adverse, era interesat de noile hobby-uri ale prietenului său. În întunericul camerei lui Marko putea desluși forme umane, vedea frânturi de mișcări, auzea sunete… Marko își ținea camera web cu încăpățânare la un anumit unghi, ținându-și musafirul misterios departe de lumina ecranului, așa că un asalt frontal era singura opțiune pe care o avea Siniša.
„Ah…” Era de parcă Marko ar fi anticipat întrebarea. „E Ki-Ki… sora mea.”
„Mincinosule!”
„Bine bine, e prietena mea.”
„Mincinosule!”
„Bine. E o fată-robot.”
„O fată-robot?” a întrebat Siniša. „Ce face?”
Marko i-a explicat despre jocurile de afară, fotbal, volei, baschet, poveștile pe care le-au împărtășit, glumele, enigmele pe care le-au elucidat, turnamentele de wrestling pe care le-au avut.
„Și eu vreau să încerc”, a spus Siniša.
„Cred că Ki-Ki se poate conecta la internet”, a spus Marko. „Pune-ți casca și vei vedea prin ochii ei.”
Siniša a făcut cum i s-a spus și Ki-Ki brusc nu a mai fost Ki-Ki. Fața ei rotundă și-a păstrat liniile și părul ei negru încă îi cădea pe umeri dar în loc de ciripitul uzual, un lătrat de adolescent i-a ieșit pe gură.
„Dezgustător! Am ojă pe unghii!” se plânse Siniša din întunericul propriei camere și se cutremură în corpul lui Ki-Ki.
Marko îl scoase din bârlogul său. „Hai să mergem afară. Acolo e acțiunea.”
„Nu merg niciunde! Mă vor vedea părinții tăi. Voi muri de rușine…”
În ziua aceea nu era niciun război, niciun monstru verde, dar lui Marko nu îi lipseau. De îndată ce Siniša și-a dat jos casca și s-a decuplat de la corpul fetei, vechea Ki-Ki s-a întors și băiatul a fost nemaipomenit de fericit să îi audă vocea din nou.
„Mi-a fost dor de tine”, a spus și a sărutat-o pe obraz. Ki-Ki a clipit și l-a luat de mână. Nu pentru a-l scoate afară la aer ci știți voi. Ca pe un prieten.
Grija parentală nu cunoaște limite. Chiar când una din probleme părea rezolvată, o alta a apărut de nicăieri pentru a le da bătăi de cap. Petreceau noapte după noapte în conversații silențioase, ridicându-se neliniștiți, cu sprâncenele încruntate, oftând la nimic și au rumegat, căutând o soluție.
„Ce să facem cu el?” s-au întrebat. „Nu mai petrece timp cu prietenii lui deloc, doar se joacă cu Ki-Ki. Va deveni antisocial, un singuratic. Într-o zi, când noi nu vom mai fi, nu va mai avea cu cine să vorbească, nimeni la care să apeleze.”
Mama a plâns deasupra aragazului, direct în supă, tatăl s-a holbat la ziarul său în timp ce literele i se îmbârligau în fața ochilor. Confuzi, i-au urmărit pe Marko și Ki-Ki din apartament până în curte și de acolo înapoi înauntru, încercând să îi separe. I-au spus fiului lor să își pornească calculatorul și să joace un joc sau două cu prietenii săi, lucru pe care Marko a promis că îl va face, deși știau că nu îi mai păsa de prietenii săi online.
Într-o dimineață, după cine știe câte nopți nedormite, tatăl a tras din nou cu urechea la ușa fiului său.
„Vino să auzi asta”, i-a spus mamei.
„Nu sună de parcă râd… Sau plâng” a spus, alăturându-i-se. „Ce fac?”
Când au deschis ușa, au fost întâmpinați de o imagine uimitoare. Activitatea ce nu suna ca plânset sau râset era de fapt un sărut îndelung, oferit de Ki-Ki buzelor lui Marko. Părul ei era împletit în două codițe subțiri, mâinile ei albe mângâind abdomenul expus al lui Marko, pe când brațul lui i se afla în jurul taliei. Apoi sărutul s-a mutat de-a lungul obrazului, către ureche și palmele ei au coborât mai mult…
Auzind un sunet în spatele său, fata s-a întors către ușa camerei și i-a dezvăluit tatălui lui Marko un decolteu până acum nevăzut și un set de dinți strălucitori înrămați de buze roșii ca cireșele.
„E stricată! a strigat mama.”
„Ki-Ki niciodată stricată”, a răspuns Ki-Ki într-o sârbă care nu mai era așa perfectă. Aproape șoptea iar Marko abia își stăpânea un geamăt. „Ki-Ki doar ieftină.”
Când a ajuns poștașul, acesta a găsit întreaga familie la ușa din față, trimițând înapoi un pachet pe care l-a livrat recent la adresa lor.
„Care e problema? Nu răcește prea bine?”
„Nu doar că nu răcește, ci chiar se înfierbântă”, a răspuns tatăl lui Marko abătut.
„Nu e de mirare”, spuse poștașul citind imprimeul în litere mici de pe fundul cutiei. „Luând în considerare unde e produs. V-aș spune să cumpărați din zonă dar sigur ar fi și mai rău.”
Poștașul a ridicat cutia în căruțul său și a transportat-o în afara curții, lăsându-l pe Marko singur, cu mingea în mână. Pentru următoarele câteva zile, a fost pe cont propriu. Ce altceva putea să facă în afară de a da cu mingea în peretele vecinului, uneori din tristețe, uneori din furie, uneori din plictiseală. Până într-o zi când poarta s-a deschis și a apărut nimeni altul decât Siniša, prietenul și rivalul său, băiatul pe care Marko îl vedea pentru prima oară în persoană.
„Ceva îmi tot bate în peretele camerei de câteva zile.” Siniša a arătat spre poarta/plasa/coșul imaginar al lui Marko. „M-am gândit că tu erai.”
„Locuiești alături?”
Siniša s-a uitat la minge și apoi la prietenul său.
„Ai vrea… poate… să ne jucăm?” a întrebat Marko.
Siniša s-a uitat la minge din nou, apoi la Marko, apoi la peretele său.
„Ascultă, prietene… Doar oprește-te cu mingea aia. Îmi distragi tot detașamentul de vipere și haita ta de ratați e pe cale să se predea.”
De când Siniša a părăsit curtea în acea zi, Marko nu a mai lovit mingea de peretele său niciodată. De când Ki-Ki a dispărut din viața sa, Marko nu și-a mai pornit calculatorul niciodată. Și de când a încetat să se joace toate jocurile în afară de unul, mămica și tăticul s-au îmbolnăvit de grijă, întrebându-se zilnic, printre tuse și lacrimi, cu ce au greșit.
Tradus de Andrea Putnoky
