în acest SF de prim-contact, Delia, obișnuită cu singurătatea alături de mioarele sale, descoperă că cerul s-ar putea să ascundă mai multe decât munții, dar și că o prietenie se poate construi chiar și fără cuvinte… și se poate încheia la fel de surprinzător.
În fiecare an, Delia își lua oile de rasă Churro și cei doi câini și urcau împreună pe muntele Joe-Johns, unde rămâneau din mai până în septembrie. Toată vara, mai că nu vedea picior de om pe acolo. Cam la două săptămâni, Ken Owen trimitea vreunul dintre mexicanii ce lucrau pentru el, să-i aducă alimente, dar în rest era absolut singură. Doar ea, câinii și oile. Iubea singurătatea și iubea liniștea. Unii dintre ciobanii pe care-i cunoștea obișnuiau să vorbească vrute și nevrute cu dulăii lor, cu bolovanii și porcii țepoși, să cânte melodii ori să asculte radio, să citească reviste cu voce tare, dar Delia lăsa liniștea să o preia în stăpânire, iar pe la începutul verii deja începea să perceapă foșnetul ierbii uscate precum pe o limbă aproape inteligibilă.
Câinii se numeau Jesus și Alice.
— Vino încoace, Jesus. Du-te acolo, Alice, era cam tot ce spunea în timp ce păstoreau oile.
Din mai până în septembrie, aceste porunci pentru câini erau singurele ocazii de a-și auzi glasul; iar când sosea mexicanul cu provizii, o discuție politicoasă în spaniolă despre vreme, sănătatea dulăilor și fecunditatea oilor.
Rasa Churro este una străveche. Ranch-ul O-Bar avea o concesiune federală în munți, o zonă compusă doar din bolovani și ierburi rare, numai bună pentru oile Churro cu lâna lor lungă și deasă, perfectă pentru a rezista vremii rele, și cu firea lor protectoare, de-a dreptul îndârjită când își apărau mieii. Se descurcau foarte bine cu iarba rară din care alte rase doar ar fi slăbit și și-ar fi abandonat progeniturile în fața coioților. ”Buen carne”, după cum îi spusese cândva un mexican bătrân Deliei. Moșul știa despre Churro încă din copilărie, își amintea de pășunile din Oaxaca și berbecii cu patru coarne, două-n sus, două-n jos.
În prima parte a sezonului de oierit, vântul bătea dinspre sud-vest, purtând cu el mirosuri de ienupăr, salvie și polen; în lunile târzii, venea dinspre est, uscat și încărcat de izuri de fum și praf, de frunze arse de soare și semințe de coada-șoricelului și breabăn. Dinspre răsărit veneau frecvent și furtuni, valuri uriașe de nori cu inimi de-un vișiniu livid și verde vinețiu. Dacă se afla pe vreo costișă când apăreau, cobora degrabă în vale ca să găsească un loc mai apărat; însă dacă era deja în vreo vâlcea, rămânea pe loc, alături de oi, privind războiul dezlănțuit deasupra capetelor lor, cu explozii spectaculoase de fulgere zimțate și canonade asurzitoare de tunete. Poate că oile știau din instinct să tolereze vitregiile muntelui, căci se adunau laolaltă și așteptau răbdătoare, cu un calm surprinzător. Rafalele de ploaie se năpusteau asupra lor în pale orbitoare, dar mioarele rămâneau pe loc, neclintite.
Păstoritul era ușor, deși Delia cunoștea câțiva ciobani care-l făceau să pară greu, obosind câinii tot timpul și alergând mereu oile, lipite una de alta. Ea lăsa mioarele să se facă ce vor, să păstreze singure forma turmei, să ia hotărâri când era nevoie. Dacă începeau să se răzlețească fluiera la ele sau striga, iar de obicei rătăcitele se grăbeau să se întoarcă. Câinii îi trimitea numai dacă se împrăștiau de tot. În general doar le supraveghea, se asigura că-s bine hrănite, că nu se împart în grupuri, că nu ies dintre hotarele terenului deținut de O-Bar. Le urmărea limbajul corpului și încerca să le păstorească pe cât de aproape de instinctele lor reușea. Când trebuia să le dea sare, o împrăștia peste bolovani și buturugi ca și cum ar fi ascuns cadouri de Crăciun, fiindcă știa că ele se bucură de căutare.
Primăvara aveau bălegarul moale din cauza ierbii fragede, așa că le tăia lâna de la coadă cu o foarfecă scurtă, bine ascuțită. Le tundea pe picioare, le verifica dinții, le trata împotriva mastitei. Curăța blana câinilor de ciulini și-i căuta de căpușe.
— Buni câini mai sunteți, le spunea prin mângâieri. Sunt foarte mândră de voi.
Avea un binoclu vechi, un 7×32, iar în zilele lungi și plictisitoare admira grupurile de cai sălbatici de la kilometri distanță, iepe cu aspect răpănos, dungi pe spate și chișițe negre. Citea numere vechi din ziarele locale, verificând obituarele după cunoscuți. Citea cărți în ediții ieftine, zdrențuite, juca solitaire și căuta pietre sau capete de săgeți pe care să le vândă colecționarilor. Privea iarba uscată, plină de lăcuste, cărăbuși, greieri și furnici. Dar cea mai mare parte a zilei doar mergea. Uneori oile se culcau la ceva distanță de rulota ei și trebuia să ajungă acolo înainte de zori, când ies coioții la vânătoare. Se trezea pe la 3-4 noaptea și mergea spre ele pe întuneric. Câteodată se întorcea în tabără pentru prânz, dar întotdeauna revenea la turmă înainte de apus, când se întorceau și coioții. Apoi, după lăsarea nopții, se ducea iar la rulotă, ca să hrănească dulăii, să ia cina și să se bage în pat.
În primii săi ani pe Joe-Johns mergea uneori la câte 5-6 kilometri distanță de mioare, doar ca să vadă ce-o fi după o colină ori să studieze arhitectura complicată a vreunui monument al păstorilor. Ridicarea unui pilon din pietre puse una deasupra alteia era o ocupație obișnuită la ciobani, piloni răspândiți peste tot prin țara de oierit. Deși nu simțise niciodată nevoia să facă ea însăși vreunul, Delia le admira pe cele deja construite. Uneori se îndepărta considerabil de traseu doar ca să studieze vreunul de aproape.
Avea în minte o hartă imaginară a zonei alocate, împărțită în zece pășuni. La fiecare câteva zile, când turma trecea la altă pășune, își muta și ea tabăra. Tracta rulota cu un Dodge vechi, peste pietriș, prin albii, băltoace și poiene. Ceva vreme după aceea, pe când motorul se răcea și carcasa străveche a camionetei se lăsa pe cauciucuri, era asurzită, cu urechile încă pline de duduitul zăpăcitor.
Avea în grijă vreo 800 de oi, plus mieii lor, unii gemeni sau tripleți. Îndârjirea rasei Churro în a-și proteja mieii devenea câteodată o problemă pentru câini, dar știa cum să echilibreze lucrurile și să reducă pierderile. Pe Joe-Johns trăiau mulți coioți și se mai întâmpla ca din deșertul din nord să apară vreo puma sau vreun urs, în căutarea unui teritoriu mai bun. Fiarele considerau că oile sunt o pradă meritată, iar Delia le înțelegea acest drept natural; dar și ea, ca și câinii, aveau dreptul să țină cu oile. Mioarele sunt mai deștepte decât ar crede cei mai mulți și Churro mai inteligente decât alte rase, dar pe la mijlocul verii zvonul de ”buen carne” era deja răspândit printre coioți, așa că Delia și câinii aveau treabă grea să-și apere turma.
Avea un revolver, un Colt de calibru .32, într-un toc de modă veche, purtat la brâu. ”Dacă ești coiot, ar fi bine să te ții la distanță de ‘ceastă doamnă”, spunea ea fără cuvinte, prin felul în care mergea țeapănă când îl purta. Arma și tocul ei le avea de la bunica sa, o femeie care venise în Vest pe cont propriu și se stabilise o vreme în canionul fluviului Sprague. Bunicii Deliei îi plăcea să povestească despre cum un vecin îngrijorat, un burlac în căutare de tinere bune de măritiș, îi dăruise pistolul în perioada când generalul Palmer se războia cu indienii Klamath, iar ea nu-l folosise până la urmă decât pentru a trage după iepuri.
În iulie, un coiot i-a omorât un miel, deși Delia dormea la nici două sute de pași distanță. Era amurg și stătea pe treptele rulotei, citind un western cu ochii apropiați de pagini din cauza luminii tot mai palide, iar câinii moțăiau la picioarele ei. De-abia a auzit ceva, ca un scâncet firav, înalt, de nerecunoscut, și deodată și-a dat seama ce era, a sărit în sus, și-a căutat arma strigând la coiot, la câini, trezind toată turma cu țipetele ei. Împușcătura a venit prea târziu, la fel ca și alerta oilor, și nu au mai ajutat la nimic în afară de a exprima spaimă și furie.
O puma ar fi luat mielul cu totul; auzise de astfel de întâmplări, când tot ce mai rămăsese-n urmă fuseseră stropii de sânge împroșcați peste iarbă și câteva resturi de măruntaie. Dar coioții-s mici, ucid printr-o mușcătură la beregată și mănâncă doar inima și ficatul, deși femelele cu pui își umplu stomacul cât pot, ca să care cât mai mult în vizuină. Pistolul Deliei, vechi de pe vremea bunicii, îl speriase pe acesta înainte să apuce să mănânce câtuși de puțin, iar mielul era încă întreg, zvâcnind în iarbă și sângerând din gât. Mama sa îl privea și se jelea cu un behăit disperat, înduioșător, dar nu mai era nimic de făcut. În câteva minute s-a stins de tot.
Câinii s-au apropiat de miel și ea a rămas în picioare, cu palmele pe șale, privind la oi. La felul în care albul lânii lor părea să alcătuiască un mozaic aproape opalescent în peisajul întunecat și la stelele sclipitoare pe cer, a căror lumină modela forme stranii pentru crestele pietroase. A rămas așa o vreme, apoi s-a întors și-a pornit spre rulotă, către patul ei și gândurile obsesive despre coiot, oaia deznădăjduită, bezna nopții de iulie și durerea de spate și cum toate s-au legat împreună pentru ca ea să privească cerurile. Unde a întrezărit o sclipire verde, orbitoare, de scurtă durată, care a lăsat în urma sa o coadă gălbuie ce-a spintecat noaptea de la sud-vest la vest pe un arc descendent spre Băncuța Șchiopului. O panglică prelungă, lată cât un curcubeu, de o culoare nesănătoasă. Nu era vreun meteorit, din aceia văzuse destui, sute chiar. Așa că a rămas nemișcată, holbându-se la ea.
Când vine vorba de cer e ușor să-ți pierzi reperele și perspectiva și e greu să estimezi corect chiar și unde-a izbit un fulger, pe-un deal sau altul ori în valea dintre ele. Așa că știa prea bine că obiectul căzut din cer a picat poate la kilometri mai la vest de Băncuța Șchiopului, care și ea era la 3 kilometri distanță, iar până acolo doar bolovani și creste, fără vreo cale pentru camionetă. A stat și s-a gândit. Ceva mai devreme mutase tabăra, sarcină obositoare, apoi ziua fusese una toridă, arzătoare, urmată de necazul cu coiotul. Era tare ostenită, cu oboseala atârnându-i greu în piept. Nu știa ce-ar fi putut fi lucrul prăbușit dintre nori. Poate că dacă ar fi mers până acolo ar fi dat doar peste un satelit stricat sau vreun balon meteorologic prăbușit, nu peste oameni morți sau răniți. Coada se subțiase treptat cât a urmărit-o și devenise un fel de nor gălbui în contrast cu bezna, profilat peste întinderea de stele palid lucitoare din spatele său.
După o vreme s-a dus la camionetă, a luat o sticlă de apă și-a umplut-o. Și-a mai luat trusa de prim-ajutor din rulotă, baterii de rezervă pentru lanternă și cartușe pentru pistol, a înghesuit totul în rucsac, l-a pus în spate și a plecat din tabăra întunecată și dintre oile adormite. Câinii s-a oprit din ros la mielul ucis și s-au luat după ea, nedumeriți, pregătiți s-o urmeze ori poate încercând s-o oprească lângă oi.
— Stai! le-a spus cu asprime, așa că ei s-au întors lângă turmă și au rămas pe loc, privind-o cum pleacă.
”Astă seară nu se mai întoarce coiotul ăla”, le-a spus ea prin mersul său plin de siguranță și chiar era convinsă că-i adevărat.
Odată hotărâtă, a grăbit pasul. Era deja al șaselea an al ei pe acest munte, așa că ajunsese să-l cunoască destul de bine. Nici nu folosea lanterna. Fără ea, ochii i s-au obișnuit cu luminozitatea pală a stelelor și a început să distingă în întuneric formele stâncilor, ca să-și găsească o cale. Aerul era răcoros, dar încărcat de izul arșiței căldurii care se ridica din pietrele și pământul încinse. Nu se auzea nimic, doar propria-i respirație și scrâșnetul grohotișului sub pașii săi. O buhă micuță i-a dat târcoale nițel, în liniște, după care s-a îndreptat spre o lizieră de copaci conturată întunecat pe orizontul de la nord-est.
Băncuța Șchiopului era un bloc înalt de bazalt, aproape vertical și acoperit cu tufe încâlcite de ienupăr. Pe măsură ce-a urcat printre ele, a devenit tot mai pregnant un iz ca de ozon ori sulf, iar aerul s-a îndesit, plin de praf. Resturi din coada galbenă atârnau agățate de crengi. A ajuns în vârf și s-a strecurat printre niște stânci, dincolo de care se vedea bine spre vest. Jos, adânc în râpa abruptă de sub ea, a apărut deodată forma ca de aripă a unui obiect metalic. La început a crezut că e ceva rupt dintr-un avion, dar apoi a realizat că nu-i un fragment, ci un aparat întreg, așa că a renunțat să se mai uite după restul aeronavei. S-a lăsat pe vine și a privit epava cu atenție. Un praf galben a început să se lase peste ea din cer, încetișor, acoperindu-i părul, umerii și vârful cizmelor, dar și nava, murdărindu-i nuanța uleioasă de negru.
Pe când stătea așa și se uita, de sub aripă a ieșit ceva. La început a crezut că-i vreun coiot, apoi un câine. Nu un dulău ciobănesc, ci un ogar cu piept larg, picioare lungi, oase ușoare și conformație fragilă. Delia a așteptat să iasă afară și stăpânul ogarului, dar nu a mai apărut nimeni. Câinele s-a ghemuit ca pentru a urina, apoi a înaintat câțiva pași și a rămas așezat în fund, gânditor. Femeia a rămas și ea pe gânduri. Poate că animalul chiar era singur. Rușii lansaseră în spațiu o cățelușă în Sputnik-ul acela micuț, după cum și-amintea. Dacă ar abandona în sălbăticie acest ogar lipsit de păr, cu oase fragile, el nu ar avea nici o șansă de supraviețuire. Și până la urmă poate că înăuntrul epavei zăcea totuși vreun om, mort sau prea grav rănit pentru a ieși singur. S-a gândit cât de greu i-ar fi să coboare în râpa abruptă doar pentru a ajuta un câine nefolositor și-un cadavru.
După un timp s-a ridicat și a început să caute un traseu acceptabil. Câinele era ocupat să adulmece pământul într-un circuit lent și precaut în jurul aripii de metal negru. Delia se tot aștepta să-l vadă ridicând capul ca să latre, dar el se învârtea preocupat de parcă ar fi fost surd, deși cizmele ei făceau gălăgie din belșug pe măsură ce cobora pe panta pietroasă. Și-a amintit Dodge-ul vechi și cum o asurzea cu motorul, așa că, s-a gândit ea, poate la fel a fost și cu ogarul din Sputnik-ul în formă de aripă, deși acesta străbătuse cerul complet silențios.
Când a ajuns pe la jumătatea versantului, a călcat greșit și-a alunecat vreo doi-trei metri până a reușit să înfigă tocurile în pământ și să se prindă de-un arbust. Ceva din mișcare, fie pietrele ce se rostogoleau, fie norul de praf ridicat de alunecarea sa, l-a făcut pe animal să tresară. Dintr-o dată, a sărit cu spatele și s-a ridicat în două picioare. S-au privit în tăcere, Delia în picioare, aplecată peste panta abruptă, cam la 10 metri de fundul râpei, iar câinele sprijinit de Sputnik, în două labe, precum un urs ori chiar om. Nu mai părea deloc un ogar, ci o persoană cu un bot lung, îngust, piept delicat, genunchi întorși pe dos și tălpi micuțe, de câine. Organele genitale mai degrabă de felină, masculine, dar foarte mici și bine ascunse. Ochii erau totuși de câine, întunecați și strălucitori, sub arcade strânse de îngrijorare. Îi aminteau de Jesus și Alice, cum au privit-o când i-a lăsat singuri cu oile. Lucrase de suficienți ani cu dulăi încât să știe că trebuie să-și întoarcă privirea, să nu-l fixeze de-a dreptul. După câteva clipe și-a amintit și de pistolul de la brâu, în tocul său. Prin filmele western, cowboy-ul își desface lent centura și o lasă jos în semn de pace, dar ea s-a gândit că gestul mai degrabă ar atrage atenția asupra scopului armei, cel de a ucide. ”Nu ai de ce să te temi de această femeie”, i-a transmis prin limbajul corpului, nemișcată pe versantul înclinat, agățată cu ambele mâini de-un arbust, privind puțin în stânga lui, spre curbura fină de pe coama aripii, unde se adunase o dâră de praf galben.
Câinele, persoana-câine, și-a deschis fălcile și a căscat așa cum fac toate canidele când vor să-și ușureze nervozitatea, iar apoi au rămas amândoi imobili și tăcuți, timp de un minut. Când, în sfârșit, s-a întors și a pășit spre epavă, a făcut-o printr-o mișcare neașteptată și delicată, precum dansul unui balerin pe vârfuri, cu genunchii întorși înălțându-i gambele subțiri. După aceea s-a lăsat în patru labe și a devenit din nou doar un câine. S-a întors la adulmecatul zonei, deși din când în când mai arunca vreo privire spre Delia ca să vadă ce mai face. Când genunchii ei au cedat în sfârșit, s-a așezat cu grijă în același loc, așa că nu l-a speriat. S-a obișnuit cu ea și treptat privirea sa fugară a început să spună ”Femeia aceea de sus nu mă sperie.”
Ce căuta, ce încerca să descopere, rămânea un mister. Ea se tot aștepta să-l vadă adunând mostre de roci precum oamenii pe Lună, dar el doar adulmeca într-un circuit lent în jurul aripii, la fel cum făcea și Alice în jurul rulotei în fiecare dimineață, cu nasul în pământ, citind țărâna ca pe o carte deschisă. Când a părut mulțumit de ce a aflat, s-a ridicat iar în două picioare și a privit spre Delia, o uitătură fugară, după care s-a lăsat pe vine și a dispărut sub navă. O privire serioasă, întrebătoare, genul pe care ți-o aruncă un câine sau om înainte de a-și vedea de treabă, ca pentru a spune ”E OK că plec? Nu te superi?” Dacă ar fi fost câine, iar Delia destul de aproape de el, l-ar fi mângâiat pe creștetul neted, și-ar fi trecut palma peste craniul tare, până la urechile moi. ”Sigur, domnule Câine, e-n regulă, poți pleca”, i-ar fi spus cu mâinile. Dar el s-a strecurat în bezna de sub aripă, unde probabil se găsea vreo ușă ori chepeng spre interiorul mașinăriei, iar după o vreme obiectul s-a ridicat și a țâșnit în noaptea întunecată, spre Luna de iulie.
În săptămânile următoare, noaptea, după ce Luna cobora dincolo de orizont sau înainte ca ea să răsară, Delia s-a tot uitat după vreo străfulgerare urmată de-o coadă luminoasă, care să spintece bezna spre sud-vest. În prima lună l-a mai văzut de două ori venind și plecând din râpa de la vest de Băncuța Șchiopului. De fiecare dată, a lăsat pistolul bunicii în rulotă, a mers până acolo și a stat în întuneric, între stâncile de deasupra viroagei, privindu-l ore în șir. Poate că se aștepta la prezența ei, ori se obișnuise cu mirosul femeii, căci de fiecare dată s-a ridicat în picioare și-a privit-o, imediat ce a ajuns, iar apoi și-a văzut de treabă. ”Nu mă tem de acea femeie”, spunea trupul său, felul în care-și vedea de adulmecat în cercuri mai largi sau mai înguste, uneori luând în bot vreo crenguță sau bulgăre de pământ pentru a le gusta, așa cum face orice câine bine-crescut atunci când investighează ceva și nu mai e atent la persoana care-l însoțește.
Delia a ajuns la concluzia că râpa din spatele Băncuței Șchiopului era un popas obișnuit pentru vizitator, așa cum erau cele zece tabere pentru ea când muta oile peste muntele Joe-Johns; dar după acele trei ocazii din prima lună nu l-a mai văzut.
La sfârșit de septembrie a coborât cu oile la O-Bar. După ce a urcat mieii în camioane, a dus oile în preeria Nelson pentru toamnă, iar la mijloc de noiembrie, când au venit zăpezile, le-a întors la stână. Până la următorul sezon de fătare, nu mai avea nimic de făcut. Jesus și Alice erau proprietatea ranch-ului. Au rămas în curte, privind-o cum pleacă.
În orășel, a închiriat aceeași cameră ca în fiecare an și, tot ca în fiecare an, și-a cheltuit agoniseala pe băut împreună cu ceilalți ciobani. Nu a mai privit cerul.
În martie s-a întors la stână. Chinuiți de vremea rea, au construit țarcurile de fătat și au adus oile din Green, unde păscuseră miriștile de grâu. Unele mioare au născut pe drum, în camioane, și după fiecare transport a urmat câte un rând de miei. Delia a prins tura de noapte împreună cu Roy Joyce, un tip care cultiva sfeclă de zahăr la câmpie și venea în fiecare an pe munte, pentru sezonul mieilor. Mioarele au fătat câte opt, nouă, zece deodată în miezul nopților friguroase. Gemeni, tripleți, miei unici, uneori câte patru frați, miei născuți morți, oi prea bolnave sau obosite pentru a făta. Împreună cu Roy, a jupuit mieii morți și i-a dat drept hrană câinilor de la stână, iar lâna lor au pus-o peste câte un miel orfan ca să păcălească vreo oaie să-l adopte. Uneori a funcționat. Țarcurile s-au umplut rapid și tot au mai rămas oi afară, în frig, așteptând cu miei cu tot să se elibereze vreun loc.
Mieii înțepeniți nu pot fi trași cu mânuși – degetele trebuie să intre în pântece și să întoarcă fătul, să-l prindă de picioare ori să-i lege o sfoară de copite, așa că mâinile Deliei erau tot timpul reci, crăpate și sângerânde. Ranch-ul obținuse câteva autobuze școlare vechi pentru adăpostirea păstorilor, așa că de dimineață se trântea pe câte un pat fără să poată adormi, tremurând de frig sub lumina cenușie strecurată prin geamurile murdare și încercuită de gălăgia din stână. Toți ciobanii aveau gâturile răgușite și tușeau, răciți. Roy Joyce arăta ca naiba, cu cearcăne vineții sub ochi, iar Delia nu putea decât să presupună că arăta exact la fel, deși nu mai văzuse vreo oglindă de la începutul sezonului, nici măcar pentru a se pieptăna.
Spre sfârșitul celei de-a doua săptămâni mai rămăseseră doar câteva oi care nu fătaseră. Nopțile au devenit mai calme. Vremea s-a îmbunătățit și stratul subțire de zăpadă s-a topit.
Sub lumina lunii, Delia stătea într-o noapte întunecoasă lângă un țarc, sorbind cafea dintr-un termos.
Și-a lăsat capul pe spate pentru o clipă, ca să savureze căldura licorii. Când și-a coborât iar bărbia pentru a înghiți, a văzut coada verzuie a unei străfulgerări și coada galbenă întinsă peste cer, atât de departe încât oricine ar fi crezut că-i un meteorit; dar era prea strălucitor și trecea de la sud-vest către vest, probabil spre Băncuța Șchiopului. S-a ridicat și l-a privit. Era groaznic de obosită, avea un guturai nenorocit care nu se dădea dus și de-abia reușea să strângă degetele în jurul termosului, la cât de crăpate și dureroase erau.
I-a spus lui Roy că nu se simte deloc bine și l-a întrebat dacă se descurcă singur cât se duce ea cu mașina până la clinică. A luat una dintre camionetele ranch-ului, a mers puțin pe șosea și apoi a cotit pe drumul de țară care ducea spre Joe-Johns.
Noaptea era extrem de limpede, așa că se vedea clar la mare distanță. Mai avea o oră de șofat până la pajiștea de vară a turmei de Churro, atunci când a început să vadă o sclipire galbenă-portocalie dincolo de creasta întunecată, o aură palidă precum cele care indică, în nopțile de vară, focuri de tabără îndepărtate.
A lăsat mașina la poalele piscului și a urcat ultimii doi kilometri pe jos. A luat lanterna și a căutat o potecă la lumina ei, pentru că strălucirea roșiatică se stinsese când a ajuns, iar cerul era acoperit de un nor gros de fum. Ochii o usturau și lăcrimau, dar fumul i-a liniștit arsura din gât. A urcat încet, respirând pe gură.
Aripa lăsase o dâră arzătoare prin hățișul de ienupăr de pe creastă și se sfărâmase în sute de bucăți. S-a împleticit printre copacii carbonizați și resturile epavei, cu raza lanternei străpungând întunecimea fumului. Nu se aștepta să găsească ce căuta, însă el chiar era acolo, printre resturile de metal, pe platoul stâncos de la marginea râpei. Gâfâia încetișor, iar blana lui scurtă și cafenie era stropită cu sânge. Avea o asemenea poziție încât și-a dat seama imediat că are spatele rupt. Când a zărit-o pe Delia apropiindu-se, părul i s-a ridicat de spaimă. Știa că un câine rănit mușcă, dar tot s-a lăsat pe vine lângă el. ”Eu sunt”, i-a spus, întorcând lanterna ca să-și lumineze fața. Apoi i-a vorbit:
— Bine, am ajuns.
Nu s-a gândit prea mult la sensul vorbelor sau dacă aveau pentru el vreun înțeles, și de-abia mult după aceea și-a amintit că oricum era surd. Creatura a oftat și și-a întors ochii de la ea spre zare, de parcă putea vedea moartea apropiindu-se.
De aproape nu mai semăna deloc a ogar, poate doar prin forma alungită a capului, urechile lăsate pe spate și întunecimea rotundă a ochilor. Zăcea pe-o parte precum un câine care moare pe marginea drumului, lovit de-o mașină, dar și-un om care-și așteaptă sfârșitul se întinde cam la fel. Avea mâini cu degete micuțe, fără unghii, acolo unde un ogar ar fi avut labele din față și gheare. Delia i-a oferit o înghițitură de apă, dar el nu a vrut-o, așa că doar a stat lângă ființă în tăcere și l-a ținut de mână. Pielea sa era moale și netedă ca cea a unui miel, spre deosebire de palma ei bătătorită. Bateria din lanternă s-a consumat până la urmă, așa că i-a căutat pe pipăite capul și l-a mângâiat, trecându-i degetele încetișor peste frunte și urechi, după care peste fălci. Poate că nu-l ajuta prea tare, dar o mai consola pe ea. ”Da, desigur, poți să continui”.
L-a auzit oftând. Apoi a oftat iar și de fiecare dată ea s-a întrebat dacă-i ultima suflare. S-a gândit ce ar fi înțeles un coiot și mai ales un dulău din acest om-câine și, în timp ce-i asculta fiecare expirație sperând că va și inspira, și-a dorit să-i fi adus pe Alice ori Jesus, și nu din simplă curiozitate. Cu ani de zile în urmă îi murise bărbatul și, tocmai când el și-a dat sufletul, câinele care era cu ei a început să latre înnebunit și să alerge prin casă de parcă ar fi auzit sau văzut ceva invizibil pentru ea. Oamenii au zis că probabil era spiritul soțului ori vreun înger venit să-l ia. Ea habar nu avea ce a simțit câinele, dar tare ar fi vrut să afle. Așa că și acum ar fi vrut un câine lângă ea, ca martor.
A continuat să-l mângâie și după ce a murit, după ce deja era sigură că s-a stins, l-a mângâiat până s-a răcit. De-abia atunci s-a ridicat cu greu din balta de sânge, a adunat pietre și l-a acoperit cu un morman înalt de vreun metru, ca să nu fie găsit ori dezgropat. Habar nu avea ce să facă în privința resturilor navei, așa că le-a lăsat în pace.
În mai, când s-a întors cu oile Churro pe muntele Joe-Johns, bucățile metalice ruginiseră deja, mici și netede ca cioburile de sticlă tocite de valuri pe vreo plajă. A presupus că așa fuseseră proiectate: să se erodeze cât mai repede, ca să nu lase vreo urmă. Dar pietrele pe care le adunase deasupra creaturii păreau să spună că sunt doar un început, așa că, treptat, le-a transformat într-un monument de păstor. A adunat și resturile lucioase din epavă și le-a pus în cercuri în jurul stâlpului. Toată vara a adăugat bolovani, iar în septembrie pilonul a ajuns de aproape 5 metri. Dimineața, când se afla cu oile la kilometri distanță, îl privea prin binoclu și se gândea cum să-l mai înalțe. Câteodată se întreba ce-o fi fost îngropat sub celelalte monumente păstorești. Noaptea urmărea cerul, dar nu a venit nimeni să-l caute.
În noiembrie, când a terminat treaba la stână și s-a întors în orășel, a căutat până a găsit pe cineva priceput la telescoape și studierea astrelor. El i-a împrumutat niște cărți și a trimis-o la un magazin de vechituri, de unde a luat un telescop 14×75 cu lentile reflexive, pe mai mulți bani decât salariul ei anual. În nopțile fără nori și lună, s-a întâlnit cu astronomul amator pe stadionul de baseball și-a stat cuminte pe un scaun pescăresc jos, cu ochiul lipit de telescop, în timp ce bărbatul îi spunea ce vede: lunile lui Jupiter, nebula Pelican, galaxia Andromeda. Telescopul avea un tripod și el a învățat-o cum să pună pe suport și binoclul ei vechi 7×32. Binoclul, cu imaginea sa mai largă, era bun pentru a privi constelațiile mici și grupurile de stele. A rezistat la orice vreme ca să stea nemișcată ore în șir, cu dinții clănțănind de frig, pentru a se holba la imensitatea cerului până înțepenea de tot și nu mai putea decât cu greu să se ridice ca să plece acasă.
A descoperit faptul că astronomia este o artă a răbdării, însă ea învățase de mult răbdarea, alături de mioare. Sau poate că fusese dintotdeauna în firea ei, încă dinainte de a se apuca de păstorit.
Povestirea a apărut în Asimov’s (2002) și Clarkesworld (2014), fiind nominalizată în 2003 atât la premiile Nebula, cât și la Hugo și Locus. Ulterior, a fost inclusă în numeroase antologii, printre care celebra ”The Year’s Best Science Fiction” a lui Dozois, ”The Best of the Best: 20 Years of the Year’s Best Science Fiction”, ”The Mammoth Book of Best New Science Fiction” sau ”Alien Contact”.
Traducător Miloș Dumbraci
“Lambing Season” copyright © 2002 by Molly Gloss
Originally published in Asimov’s (# July 2002) / publicat inițial în Asimov’s (# Iulie 2002)
Translated after the version reprinted in Clarkesworld # 93 (2014) / tradusă după varianta republicată în Clarkesworld # 93 (2014) – link aici
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
