Spirite(timp de citire: 57 minute)

în acest soft-SF filosofic, un savant se confruntă simultan cu cea mai mare provocare, moartea iminentă, cu o uriașă nouă descoperire în laborator și cu una sufletească, a ceva străvechi. Dar oare nu cumva noul și vechiul sunt același lucru?

---

pentru John Two-Hawks

„Natura nu pricepe ideea de extincție, ci doar pe cea de transformare. Tot ce m-a învățat știința pe mine, și mă învață în continuare, îmi întărește credința în continuitatea existenței noastre spirituale, dincolo de moarte.”

Wernher von Braun

Ajung tot mai aproape de sfârșit și încep să înțeleg că nu am realizat nimic. N-am avut nici o experiență relevantă. Am trecut prin viață, dar spiritul și sufletul mi-au rămas neatinse. Nici un loc nu-mi este ”acasă”, nimeni tată sau mamă, frate ori soră. Nu am fost un bun prieten pentru nimeni. Nu am aflat cum e să iubești ori să fii iubit. Pe toate acestea trebuie doar să mi le imaginez.

Nu am fost credincios niciodată, dar acum știu că există un loc în care o să ajung și o să ființez în continuare. Am dovezi științifice, imposibil de contrazis. Până la urmă, iată că viața oferă totuși speranță. Așa că stau pe muchia morții, transformarea mea definitivă, și mă întreb cum o să folosesc darul neașteptat. Nu cred că-l merit. Nu cred nici că voi face alegerea înțeleaptă, nici măcar de această dată. Dar Mama Terra este iertătoare și primitoare. Nu am cum să greșesc, iar acest gând mă întristează cel mai tare.

Duminică, ora 18.

Când m-am trezit, nu-mi aminteam nimic. Numele, trecutul, vreo cunoștință. Nici măcar unde mă aflam, deși locul părea o secție de urgență din vreun spital. Tuburi de cauciuc înfipte în nări și gură. O perfuzie în braț. Pe măsuța de lângă pat, o linie neregulată târându-se de-a lungul unui ecran de calculator. Lumina care mă învăluia era palidă și opacă. Fusesem separat de restul lumii printr-o perdea de plastic.

Mă simțeam amețit, cu mintea doar o masă amorfă de gânduri și sentimente pe jumătate formate. De undeva din adâncul meu auzeam o voce care-mi cerea să mă mișc și să străpung vălul de ceață lăsat peste minte, însă a amuțit. Cu eforturi, mi-am îndoit picioarele și mi-am mișcat mâinile care mi se odihneau încrucișate peste burtă de parcă aș fi fost un cadavru. Din când în când întrezăream forme în mișcare dincolo de perdea și auzeam voci înăbușite, misterioase și vagi precum șoaptele unor insecte uriașe.

Am așteptat mult timp, habar nu am cât, până când s-a apropiat de mine o față, doar un contur neclar, străpuns de ochi precum niște grote goale și cu buze groase desfăcute într-o parodie de zâmbet. A dat din cap și m-am simțit zgâlțâit ca de un cutremur. Am încercat să spun ceva, însă ea mi-a tăiat-o cu o voce mormăitoare și de neînțeles, de parcă mi-ar fi grăit un robot defect.

Când a revenit lângă patul meu, vedeam mai clar și mi-am dat seama că era o blondă grăsuță de vreo 30 de ani, îmbrăcată într-un halat alb. Mi-a surâs tot timpul cât a moșmondit la instrumentele din jur.

— Cum ne mai simțim azi? m-a întrebat.

— Ca o grămadă de rahat, am reușit să-i răspund cu o voce pe care nu mi-am recunoscut-o.

Părea subțire și firavă ca a unui copil de cinci ani.

— Bun. Asta e deja mult mai bine decât ieri.

— Ce mi s-a întâmplat? De cât timp sunt aici?

— Cam de-o săptămână, mi-a răspuns calmă. Nu te îngrijora că nu-ți amintești. Doctorii spun că o să-ți revii. Merge bine. În câteva zile s-ar putea să te scoatem de la Terapie Intensivă.

Am încercat să mă afund în fântâna de întuneric a memoriei mele. Tot ce am găsit acolo a fost podeaua biroului meu, pe care zăceam acoperit pe jumătate de un teanc de hârtii. Un bărbat înalt, cu față copilăroasă, a intrat, s-a aplecat spre mine și a strigat după ajutor. Orice altceva se ascunsese prea departe în fundul minții, vag, neclar și lipsit de sens.

— Zi-mi sincer, am spus. A fost o metastază nouă. Probabil la creier, de data asta. Când se așteaptă să se termine totul?

— Cine știe, mi-a replicat ea fără să-i piară zâmbetul.

A privit în sus. Am văzut că la gât avea o cruciuliță aurie.

—O să hotărască El.

Primul fel de mâncare pe care am avut voie să-l înghit a fost un fel de piure nedefinit, complet lipsit de gust. Mi-am simțit fălcile mestecând și mușchii încordați, dar restul corpului a rămas amorțit și inert. Am înghițit lingură după lingură din el și m-am gândit la săptămâna despre care asistenta spusese că o petrecusem inconștient. Am simțit că în acel timp ar fi trebuit să fac ceva important. Că ar fi trebuit să ajung undeva, iar lipsa mea a provocat pagube ireparabile. Am avut un sentiment straniu că am ratat cele mai importante zile din viața mea, însă nu am reușit să descopăr despre ce era vorba.

Luni, ora 12.

Mi-au dat permisiune pentru primul vizitator. Perdeaua s-a dat la o parte și am văzut un bărbat grăsun, cu ochii încețoșați, stând în picioare lângă patul meu. În minte mi s-a format un nume: Leonard. Dintr-o dată a luat formă o altă scenă, mai timpurie cu vreo câteva ore: noi doi și alți membri ai echipei, în jurul unui ecran mare, dezbătând niște măsurători surprinzătoare.

— Pare să se întindă și dilueze, m-am auzit spunând. Dar devine mai complex și interacționează cu alte câmpuri. Se derulează un fel de procesare de informații.

Mi-am amintit impresia bizară că se mai afla cineva cu noi în laborator, o răscolire vagă de senzații care începea să ne afecteze gândurile și sentimentele.

Leonard și-a tras un scaun lângă pat și s-a prăbușit neîndemânatic în el, iar obiectul a scârțâit. Și-a unit degetele peste burtă de parcă urma să se roage. M-a privit cu tristețe.

— Te salută și ceilalți, a început. A fost destul de șocant. O să se bucure că ți-ai mai revenit.

Am încercat să-l identific în haosul în care degenerase trecutul meu. Asociațiile trezite de el la viață erau vagi și contradictorii, iar cea mai clară părea să fie o anumită enervare produsă de prezența sa. Felul în care mă fixa cu privirea a smuls ceva din vreun colț adormit al minții mele. Voiam ca el să plece imediat.

— Stai liniștit, mi-a spus. Am avut noi grijă de tot. Și de chestiunile tale private, apropo. Linda a vorbit cu un avocat să o ajute în privința casei.

— Linda, am șoptit și m-am simțit îndurerat că numele nu-mi aducea aminte de nimeni.

Simțeam că ar fi trebuit să-mi spună ceva, dar nu, nu-mi aminteam nimic.

— Cu biroul tău de acasă te pot ajuta eu. Ziceai că vrei să donezi totul pentru arhiva institutului. Îmi spui ce vrei și se rezolvă.

Mi-am adunat toate forțele și m-am ridicat în șezut. Leonard a dat să mă ajute, dar l-am respins.

— Pleacă, i-am spus, încetișor la început.

Apoi am început să țip la el.

— Pleacă! Lasă-mă în pace!

Leonard a rămas cu gura căscată, iar asistenta a venit în fugă și mi-a injectat un sedativ.

— Spune-mi, te rog, am implorat-o înainte de a mă scufunda în neant. Sunt căsătorit? Am copii?

Marți, ora 11.

Bărbatul din patul vecin a dormit cea mai mare parte a zilei. Un tip micuț, slăbuț, cu o față ca un craniu, aproape ascuns printre cearșafuri. Când e treaz, vorbește și glumește mult, cu o voce surprinzător de puternică.

— Am fost cântăreț, mi-a zis. De operă, să știi. Coardele mele vocale sunt tot ce mai am întreg. Tu ce meserie ai?

Nu am știut ce să-i răspund mai mult decât fizician. Mereu dă din cap, încurajator, când nu reușesc să-i răspund la întrebări.

— Da, da, da, știu cum e, zice el. Cu timpul o să uităm și că ne-au adus aici ca să murim. Distracția începe cu adevărat de-abia de atunci încolo.

Încerc să-i rețin numele, dar nu pot. Nu se supără.

E mult mai plăcut să zaci într-un pat normal de spital, fără să fii înconjurat de mașinării. Amorțeala mi-a trecut și simt o durere intensă în burtă, pântec și câteodată în cap. Dar este o durere bună, naturală, care mă ține aproape de realitate, așa că refuz să înghit sedativele care mi se oferă. Încet, dar sigur, amintirile mele încep să recapete adâncime și contur. Am renunțat să le forțez. Ceva se freacă de marginea conștiinței mele, o parte vitală de-a mea gata să iasă la lumină. Întreb iar de soție și copii. Doctorul, un ins înalt și slab care preferă să mă trateze drept egal din calitate de savant, refuză să-mi răspundă.

— E mai bine să-ți amintești tu singur. Și o s-o faci, îți garantez.

Noaptea visez că sunt iar tânăr. Mă simt de parcă aș fi fost creat de doar câteva zile, de parcă de-abia aș fi început să experimentez lumea. Mă simt fără formă, o adunătură de material subțire, aproape lipsit de substanță, cu margini în continuă expansiune ce invadează lucrurile și ființele din jur și tot caută să descopere alții ca mine.

Când mă trezesc, această prezență mai rămâne o vreme înainte să se ascundă undeva în mine și mă face să mă întreb ce boală stranie m-o fi însoțit și dincoace de comă, pe când viața reală, tot ce am iubit și apreciat, rămâne atât de greu de atins.

Într-o astfel de dimineață mi-am amintit brusc un alt moment cu Leonard, o discuție în biroul meu. Repetată iar și iar în buclă de parcă ar fi fost semnificativă, dar mintea mea prea zăpăcită ca s-o înțeleagă. Leonard privind în jos, scărpinându-și bărbuța.

— Oare ne afectează și nouă creierele? îmi aud propria voce întrebând. În fond, tocmai se infiltrează în materia spațio-temporală. Iar noi suntem făcuți din același material. De ce s-ar opri dincolo de craniile noastre?

Vineri, ora 20.30.

Tocmai am văzut la știri. Asistentele ne aduc și ziare sau reviste, dar noi nu reușim să ne concentrăm ca să le citim. Așa că, atunci când suntem treji amândoi, aprind televizorul micuț. Când am văzut reportajul a rămas și el fără chef de glume, pentru prima dată. Nu există filmări de la locul exploziei, iar mărturiile se contrazic. Dacă e să îi credem pe cei din Kazahstan, a fost o bombă anti-buncăr B-61, echivalentă cu 10 kilotone de TNT, care a distrus o bază militară de lângă orașul Aktau din sud-vestul țării lor. Liniștitor, Pentagonul precizează că nu era vreo bază mare, dar tot au fost uciși 2.000 de soldați. Americanii, chinezii și kazahii se acuză reciproc pentru incident. Singurul aspect pe care nu-l contrazice nici o parte este că s-a folosit o armă nucleară. Pentru prima dată după 70 de ani, s-a depășit o limită pe care nici măcar cei mai brutali dictatori nu au îndrăznit s-o treacă.

Nu am putut să mai rămân întins în pat. Am stat două ore în picioare privind televizorul, ignorând durerea care-mi urca încetișor în gambe. Era clar că ne aflam pe punctul unei crize diplomatice globale, potențial cu niște consecințe fatale. Un reporter a întrebat oamenii din Times Square ce părere au și am simțit că cedez. Sunt și ei acolo, afară. Soția și copiii mei, oricine or fi ei. Sunt afară și ce se va întâmpla îi va afecta. Iar eu nu sunt acolo ca să-i apăr. Trebuie să-i găsesc. Și trebuie să mi-i amintesc.

Colegul de cameră m-a privit curios când am deschis dulapul și mi-am scos hainele.

— Ce faci, amice? m-a întrebat. Hai, că doar nu-s chinezii la ușă. Așează-te în pat. O să se enerveze asistentele.

— Sunt destul de matur ca să iau decizii singur, am mormăit și am început să mă îmbrac. Oi fi eu bolnav terminal, dar nu și idiot. Nu o să-mi dea nimeni ordine.

Ceva mi s-a mișcat în minte și mi-am amintit numele lor. Trupul mi s-a cutremurat când m-am forțat să smulg măcar ceva din memorie: Linda, 43 de ani, soția mea. Încă soția mea. Tommy, 11 ani. Charlene, 17. Pierre, 23 – ce tâmpenie că l-am alungat din familie pentru un motiv atât de trivial. Tot ceea ce ne supără în viața de zi cu zi pare așa de ridicol acum, încât nu mă pot abține și izbucnesc în râs.

Când am terminat cu îmbrăcatul, m-am văzut nevoit să mă sprijin de perete ca să nu cad. Înainte de a mă forța să merg spre ușă, l-am îmbrățișat pe colegul de cameră.

— Îmi pare rău, i-am spus, dar nu cred că o să ne revedem. Dar a fost o onoare să te cunosc.

Mă simțeam de parcă am fi fost prieteni de-o viață. Și, cumva, chiar fusesem.

— Lasă-mă pe mine, mi-a zis. Ce ai de gând să faci, du-te și fă. Că dacă nu acum, atunci când?

A rânjit.

— Las că o să atrag în cameră una dintre asistentele mai drăguțe, dacă tot mă lași singur. Sigur nu o să refuze ultima dorință a unui biet muribund, nu?

Am ieșit în lumina de afară, oarecum umbrită de o ceață vagă și de câțiva nori rari, întunecați precum o proorocire nefastă, iar mintea a început să-mi fugă spre trecut. Mi-am adus aminte că, în urmă cu vreo câteva săptămâni, eu și Linda nu am mai reușit să ne prefacem și viața pe care o știam ni s-a năruit. Alte amintiri au profitat de moment și mi s-au năpustit în creier, parcă de nicăieri. Le-am retrăit pe toate, comprimate și condensate și cu atât mai zguduitoare, în timp ce mă împleticeam greoi pe stradă, pas cu pas.

L-am rugat pe Pierre să mă ducă el cu mașina. Nu ne mai văzusem de-un an, iar de sunat mă sunase rar. Ultima oară când ne văzusem îi cerusem să nu mă mai întrebe de sănătate și se ținuse de promisiune. Iubitul său, Rene, l-a adus în fața casei tocmai când pleca ultimul camion cu lucrurile mele. Stăteam pe iarba din fața verandei, înfruntând vidul alb și plictisitor care invadase fosta noastră cameră de zi, și chiar atunci mi-a sosit fiul. S-a apropiat de mine cu o urmă de surâs pe buze și alta de tristețe în ochi. Ne-am strâns mâinile, s-a uitat la geanta în care-mi înghesuisem câteva lucruri pentru drum și m-a întrebat:

— Ok. Ești gata?

Am dat din cap și ne-am urcat în mașina de teren pe care i-am făcut-o eu cadou când a împlinit 22 de ani și pe care a lăsat-o la noi când s-a mutat cu Rene. Nu pot să-i găsesc vreo vină lui Rene că doar a claxonat și i-a făcut lui Pierre cu mâna, în timp ce pe mine m-a ignorat. Are perfectă dreptate să ne urască, pe mine și pe mama lui Pierre.

Drumul a durat 4 ore, timp în care aproape că nu ne-am vorbit. Credeam că va trebui să dau explicații. Că mă va întreba ce vreau să fac în Munții Ozark, în starea mea gravă. Dar el doar a tăcut, s-a uitat la șosea și m-a privit cu coada ochiului din când în când, ca să vadă dacă încep eu discuția. Ceea ce nu am făcut. Nu mi-am găsit cuvintele pentru a-i explica ce mi s-a schimbat în minte de m-a convins să acționez așa cum nu s-ar fi așteptat nimeni din partea mea. L-am privit cât de calm am putut și, pentru prima oară după mulți ani, m-am simțit mândru de el. Dar și vinovat. Pierre este un tânăr slab, aproape firav, cu față de visător, bărbia îngustă, pomeți înalți și ochi verzi, mari, ce par mereu să vadă prin lucruri până la un nivel mai profund al realității. Linda nu l-a putut ierta vreodată că a refuzat să fie tatăl nepoților la care spera ea. Uitându-mă la el, mi-am dat seama că am fost un laș, că am greșit îngrozitor atunci când nu i-am luat apărarea, nu am fost tatăl care ar fi trebuit să fiu, care să-l accepte așa cum este. Ca de obicei, m-am ferit de probleme, de orice nu e clar ordonat. Mi-aș fi dorit să-i vorbesc măcar acum, să-l conving de schimbarea mea de la sfârșitul vieții. Dar când am ajuns în satul de Lakota și m-a ajutat să cobor și mi-a cărat geanta până la recepția motelului micuț, am realizat că nu, nici nu era nevoie. Înainte să plece, am stat împreună în fața clădirii, ne-am privit în ochi și amândoi am știut că era ultima noastră oară împreună în această viață. Până la urmă a dat din cap, a zâmbit scurt și m-a îmbrățișat. Apoi mi-a întors spatele și dus a fost, dar sunt sigur că a înțeles că, în ciuda a orice, l-am iubit tot timpul. Și o voi face până la capăt.

Luni, ora 22.20

— Hai, fă-o, i-am spus Lindei.

Nu ne mai certasem vreodată atât de rău și probabil că aceasta fusese cea mai mare problemă a noastră.

— Părăsește-mă. E cel mai bun moment. Pe viitor va fi tot mai rău. Tu mereu ai căutat calea cea mai ușoară. Cred că de-aia te-ai și măritat cu mine.

— Știu că pare o cruzime, mi-a răspuns.

Nu am habar dacă era mai furioasă pe mine sau pe ea însăși. Avea ochii roșii, mari, și se tot apropia și îndepărta de mine cu pași mici, nesiguri.

— Boala ta mă va nenoroci și pe mine. Nu mai sunt tânără. E dezgustător să te văd… așa.

M-a străpuns cu o privire rece.

— Adevărul e că pur și simplu nu mă mai pasă cum e starea ta.

— Bravo. După douăzeci de ani de căsnicie, crescut trei copii și tot ce am construit pentru tine, asta e tot ce ai de zis? Că nu te mai pasă?

A dat din umeri.

— Nu m-a păsat niciodată. Nu te preface că nu știai.

Eram în bucătărie. Roșeața amurgului strălucea prin ușile de sticlă ale sufrageriei. Pentru a doua oară în ziua aceea, căzusem și făcusem pe mine. Linda mă ridicase, gemând sub efort, și-mi pusese în față un pahar cu apă și un flacon de pastile.

— Probabil că nici mie nu-mi păsa, i-am zis. Dar dacă tot suntem la ora sincerității, de ce nu ai plecat mai de mult?

— Ai dreptate. De lene. Prezența ta a fost prețul plătit pentru lux. Dar prețul devine prea mare.

— Atunci nu-ți mai pierde vremea cu mine. Du-te și fă-ți bagajele. Și grăbește-te, ca să vând în sfârșit căcatul ăsta de căsoi. Eu nu mi l-am dorit niciodată.

Am deschis flaconul cu degete nesigure, am scuturat trei capsule în palma dreaptă și le-am înghițit. Tremuram tot, dar era doar efectul atacului. M-am întrebat fugar cum de eram așa calm. Nu simțeam nimic altceva decât ușurare.

A rămas pe loc pentru câteva clipe, o formă sfrijită cu părul ciufulit, ochii mici și bărbia scoasă în față, o caricatură a femeii delicate și sexy pe care o cunoscusem în tinerețe. M-a privit de sus până jos și a clătinat din cap.

— Eram frumoasă. De ce nu mi-am găsit un bărbat mai bun? Nu așa ar fi trebuit să stea lucrurile!

— Ba ne-am meritat reciproc. Atunci când Dumnezeu a pus rușinea și rațiunea în mintea omenească, pe noi doi ne-a sărit. Nimeni nu ne-ar fi suportat atâta vreme.

S-a strâmbat, s-a întors și a trecut în hol. Am văzut-o dispărând în dormitorul ei.

M-am gândit ce opțiuni mai am. Cel mult în câteva luni urma să am nevoie de ajutor ca să mănânc și să mă spăl. Cel mai tare mă deranja că plecarea Lindei reprezenta o schimbare. Mie îmi place când lucrurile rămân la fel. În cel mai neplăcut moment, Linda mă forța să mă schimb. ”Ducă-se”, mi-am zis.

Miercuri, ora 9.30

Leonard a venit în biroul meu ca să mă pună la curent cu stadiul pregătirilor pentru experimentele planificate peste o săptămână. După ce am terminat de discutat aspectele profesionale, a amuțit și s-a așezat dincolo de biroul meu.

— Christian, arăți foarte rău, mi-a spus. Slab, palid. Ai pielea aproape translucidă.

— Așa-i, chimioterapia nu te face tocmai Adonis, i-am răspuns fără să-l privesc.

Am răsfoit teancul de documente pe care mi le adusese, le-am pus deoparte și am trecut la următorul vraf.

— Ce-o să faci în continuare? Și cum rămâne în privința copiilor?

— Pierre are viața lui și nu-l pasă. Cei mici vor merge cu Linda.

— Nu plănuiai o întoarcere în Europa?

— Cam târziu pentru așa ceva.

— Ar trebui să te odihnești. Nu ar fi același lucru dacă ar trebui să ducem proiectul la final fără tine.

Am plesnit biroul cu palma.

— Ce vrei de la mine? Nu mai ai răbdare să-mi iei locul? S-ar putea să nu mai dureze nici șase luni până cad mort și o să mă scoată cu targa de aici. Dar până atunci o să lucrez și nu am nevoie de permisiunea ta.

— Nu ai dreptate.

Părea gata să izbucnească în lacrimi. Un bărbat gras, cu o față delicată, aproape feminină.

— Toți suntem îngrijorați în privința ta. Doar suntem prieteni, până la urmă.

— Dacă mi-ai fi prieten ai ști că mi-am pus toată cariera în cercetarea asta. Și o să mă țin de ea până la capăt. Ai înțeles?

A plecat, fără să mai răspundă ceva.

Mă enervează lingușeala și mila persoanelor care doar au profitat de succesele mele și vor face asta toată viața lor profesională. Îngrijorați! Îngrijorați pentru ce? Deciziile au fost luate. Eu o să mor. Probabil nu o să văd rezultatele finale ale muncii mele. Pentru toți așa-zișii mei prieteni am doar atât de zis: lăsați-mă să culeg măcar bruma de roade pe care o mai apuc. Și țineți-vă gura.

Miercuri, mai târziu

Leonard ori e laș, ori e prost. Nu mi-a spus ce era mai important. Am găsit proiectul de buget pentru anul următor, ascuns în mapa de documente pe care mi le adusese la semnat. Nu m-a surprins că cei din comisia de conducere a institutului deciseseră iar tăieri de fonduri și că noi eram în capul listei. Concurența dintre universități impune prioritate pentru cercetarea cu aplicații practice, zicea actul. Da, frumoasă formulare. Știm cu toții că cele mai profitabile aplicații practice sunt cele militare. Am căutat pe Google News și am găsit ce mă așteptam. Competiția pentru ultimele rezerve neatinse de petrol din lume, cele de la Caspica, a devenit mai dură. Suntem la începutul unui nou Război Rece, care ar putea deveni fierbinte. Doar săptămâna aceasta, kazahii ne-au trimis acasă 15 dintre băieții noștri. În coșciuge. Sabotarea echipamentelor și împușcarea de muncitori și ingineri sunt justificările oficiale, și s-ar putea ca nici măcar să nu fie mincinoase. Premierul chinez ne-a amenințat de-a dreptul că o să retragă investițiile majore din statele de pe Coasta de Vest. Chinezii par hotărâți să preia controlul petrolului caspic și să transforme SUA într-un vasal economic, așa că președintele nu o să aibă probleme să convingă Senatul că toate resursele trebuie direcționate spre operațiuni militare. Dar în opinia mea nu avem șanse să câștigăm. Un război pierdut încă dinainte de prima bătălie. Care va fi luptată, chiar și așa.

În asemenea circumstanțe, cine ar mai fi interesat de cercetări ezoterice precum a noastră? Ce descoperire ar mai putea fi atât de epocală încât să justifice bugetul pe care-l cerem? Nici măcar posibilitatea de a fi primii care să ofere o explicație solidă, cuantică și mecanică, pentru conștiință și gânduri. Că am putea fi cei care potrivim ultima cărămidă în modelul vast și complicat ce leagă mintea de materie. Poate chiar să dovedim un fel total neașteptat de viață după moarte. Ați auzit vreodată de vapori Bose-Einstein, domnule președinte? Și ce părere aveți despre gândire? Și cine dracu-s eu să pun asemenea întrebări?

Nu am înțeles mare lucru atunci când am auzit despre el. Unii îi spun Omul cu Lupi, ceea ce-i oarecum de așteptat. Alții Șerparul. Nu am reușit să găsesc vreo noimă în așa ceva. Oamenii au făcut glume când am întrebat, dar nu mi-au dat răspunsuri. ”Întreabă-l pe el”, mi-au spus. ”E cea mai bună călăuză. Întreabă-l pe el.”

E un bărbat bine făcut, de peste 1,80, cu umeri largi, picioare groase și păr alb cu cenușiu legat într-o coadă. Trăiește la poalele Munților Boston, la sud de Mountain View. Are locuința într-o îngrămădire de cocioabe, vreo două bungalouri prăpădite și câteva cotețe mari pentru câini. Au lătrat ca toți dracii când pe alee a oprit taxiul ca să cobor eu, cu șoferul strălucind de fericire când i-am îndesat în palmă un teanc de bancnote și i-am zis să le oprească pe toate.

Wolfman Sam m-a întâmpinat cu zâmbetul larg al omului care nu mai poate fi surprins de nimic. A observat că de-abia mă țineam pe picioare, așa că m-a invitat să mă așez pe prispă lângă el, ca să împărțim o bere. A râs când l-am întrebat despre șerpi.

”Totul a început acum vreo treizeci de ani, în Florida”, mi-a explicat. ”Un uragan a distrus un depozit de animale exotice și câțiva pitoni birmanezi au evadat în Everglades. Alții au ajuns în casele colecționarilor particulari. S-au descurcat foarte bine și au intrat în competiție cu aligatorii. După câțiva ani, s-au extins către nord. S-au dovedit mult mai adaptabili la climatul moderat decât s-ar fi așteptat oricine. Încălzirea globală i-a ajutat să meargă mai spre nord decât părea posibil. Sunt deja și aici, de ani de zile. O binecuvântare pentru munca mea. Unii-s chiar mari, de 2 metri jumate, iar guvernul vrea să-i limiteze cu ajutorul altor prădători.”

Am aflat că Sam era ecolog și genetician și predase vreo două decenii la Universitatea de Stat de Nord-Est, din Tahlequah. Renunțase la viața academică de zece ani și încerca să încrucișeze lupi ca să creeze o specie capabilă să se întoarcă în sălbăticie, drept inamic natural pentru pitonii tineri.

”Tu ce cauți în Ozark?” m-a întrebat. ”N-arăți prea bine. Să știi că asta nu-i o excursie de plăcere.”

”Știu”, i-am replicat. Coastele munților păreau să se ridice treptat împreună cu norii, înainte de apus. ”Doar explică-mi puțin despre zonă și du-mă acolo sus. Nu am de gând să mă mai întorc.”

S-a holbat la mine uimit câteva clipe, încercând să ghicească dacă fac glume proaste sau e vorba de ceva serios. Apoi fața i s-a relaxat din nou. ”Poți să rămâi aici peste noapte, în casa de oaspeți. Ar trebui să te relaxezi câteva zile, că altfel nu o să ajungi prea departe.” S-a aplecat și mi-a mai întins o sticlă. ”Zi-mi de ce ai venit.”

Sâmbătă, ora 11.30

Când am auzit gălăgie din camera fiicei mele, am urcat la etaj. La intrare aproape că m-am împiedicat de o grămadă de haine, revărsată dintr-o cutie pe care tocmai o răsturnase ea cu un călcâi. Tommy striga ceva de neînțeles și se ținea aproape de mine, fixându-mă cu ochi speriați și umezi în timp ce încercam să o confrunt pe Charlene. Îmbrăcată doar în negru, ca de obicei peste weekend, cu fața palidă ca a unei moarte, continua să arunce cărți în posterele cu formații de rock gotic de pe pereți.

— Nu încerc să vă despart de mama voastră, i-am zis. Ești destul de mare ca să decizi. Poți să rămâi aici sau să pleci cu ea. Ori ambele, cum vrei.

A mârâit ca o fiară încolțită.

— De ce doar eu mă comport ca un adult în casa asta? Voi stricați totul. Și acest băiețel ce are de făcut? Să decidă și el?

— Rămân cu tăticul, a zis Tommy.

Charlene l-a privit pentru o clipă, aproape scârbită.

— Ești un prost. Tăticul o să moară în câteva luni. Și dup-aia ce faci, rămâi tu singur în căsoiul ăsta?

— Oprește-te, am strigat. Ești crudă când vorbești așa cu un copil de unsprezece ani.

— Așa e adevărul, crud. Nu eu când îl spun.

A împins două cutii de carton mai departe și m-a împins afară din cameră.

— Du-te să-ți fuți secretara sau ce faci tu pe-acolo. Nu de-aia își părăsesc bărbații familiile la vârsta ta? Măcar încearcă, cel puțin cât mai poți.

Am ieșit și m-am rezemat de balustradă, dintr-o dată atât de slăbit că parcă mi se topeau picioarele într-un jeleu. Cu coada ochiului l-am văzut pe Tommy privindu-mă cu teamă, confuz. Știam că de dragul său ar fi trebuit să mă adun și să găsesc o soluție satisfăcătoare pentru toată lumea, dar nu-mi venea decât să urlu de frustrare că totul se sfărâmă în jurul meu, că nu mai reușesc să păstrez nici o ordine și obișnuință.

— E adevărat ce zice? m-a întrebat Tommy. O să mă părăsești?

Aproape că nu am mai putut suporta să mă uit la fețișoara lui micuță și blândă.

— Nu chiar acum. Și, de fapt, nu te voi abandona niciodată. Chiar și dacă mor, tot o să fiu prin preajmă.

— Promiți?

Am zâmbit, dar nu am reușit să-l mint, nici măcar cu ceva atât de mărunt și nevinovat.

— Du-te să-ți împachetezi lucrurile. Și să o asculți pe sora ta, da? Ne despărțim doar peste weekend. De luni o să facem niște chestii tari. Ce vrei tu.

Nu chiar luni, mi-am dat seama după ce s-a întors în cameră. Luni aveam primele experimente.

Poate miercuri. Sau poate o să-l dezamăgesc din nou. Așa cum fac de fiecare dată.

Sâmbătă, ora 23.00.

Când Charlene și Tommy au plecat, m-am bucurat că am rămas singur. Crizele devin tot mai grave. De data aceasta am zăcut în pat vreo 4 ore, tremurând și urinând ca un bebeluș. La apogeu m-am simțit de parcă m-aș fi dizolvat în durere pură. A început cu o senzație de spintecare a abdomenului, la o palmă sub buric, apoi a urcat spre creier, către străfundurile simțămintelor mele. Timpul a înghețat cât am zăcut eu, cu toți nervii expuși la un chin fierbinte, pulsatoriu, care m-a transportat înainte și înapoi prin adâncurile unui tărâm unde nu mai eram decât o bucată de carne sfâșiată și sângerândă. Auzeam zgomote ciudate și doar mai târziu, când durerea a început să scadă, am realizat că erau propriile mele țipete și gemete distorsionate. Nu reușeam să-mi concentrez gândurile, să mă agăț de ideea că nu am murit încă și mai am lucruri de aranjat pentru soție și copii. Pentru o vreme, toate întâmplările trecute și viitoare mi-au fugit din creier, arse parcă. M-am trezit blocat într-un iad al prezentului, prins într-o stare de agonie pură, cristalizată, fără capăt sau început.

Când s-a terminat, mi-a luat ore de mișcări lente, dureroase, până am reușit să mă curăț la baie. Aproape că nu mi-am recunoscut în oglindă fața rătăcită, încadrată de păr cenușiu. Fiola micuță de morfină și seringa puse de Linda pe raft mă ispiteau, dar am rezistat tentației de a-mi face viața prea ușoară. Într-un moment de claritate mai dureros decât orice, am înțeles că meritam cu vârf și îndesat tot ce pățeam.

Luni, ora 14.30

Ziua aceasta ar fi putut închide un cerc pe care-l începusem cu peste douăzeci de ani înainte ca student, la scurt timp după transferul de la Sorbona la Universitatea de Stat din Arkansas. Dar nu s-a simțit așa. Am intrat în aripa cu laboratoare și imediat am văzut compătimirea intruzivă a lui Leonard reflectată pe toate fețele. M-am simțit de parcă traversam neîndemânatic o scenă, un actor ramolit fixat cu privirea de un public adus la spectacol doar ca să nu se simtă el prost. Laboranții, tehnicienii, studenții în practică, toți m-au întâmpinat cu acea indulgență miloasă care mă enerva la culme. Doar Austin, slab și prelung, îmbrăcat la fel ca întotdeauna într-un costum scump și prea elegant pentru ocazie, ca și alți doi membri ai comitetului director, și-au păstrat sobrietatea când m-am alăturat lor în loja de observație. Vorbeau în șoaptă, sorbeau din cafea și ronțăiau pișcoturi, aparent ignorând agitația și harababura de cabluri și instrumente de sub noi, unde raza ciclotronului urma în curând să lovească vaporii Bose-Einstein de atomi special pregătiți.

Ideea îmi venise după ce am citit cercetările fizicianului Herbert Frolich din anii 60. El a descoperit că vaporii Bose-Einstein – de obicei un fenomen fizic la temperaturi foarte joase – poate să apară și la temperatura corpului, în membranele celulare ale organismelor vii, cu scopul biologic de a amplifica semnale sau a coda informație.  Cercetări ulterioare au speculat că astfel de configurații în membranele neuronilor ar putea fi baza fizică a conștiinței, baza pentru toate acele fenomene inaccesibile, de la conștiința de sine cea mai elementară la gânduri, sentimente și emoții. Singura mea contribuție originală a fost ideea că ar exista niște particule cuantice implicate în configurații care le conectează cu altele, posibil de la distanță, spațial și temporal. Cum ar afecta ele modelele de activitate create de creierele vii? Ar putea aceste modele să se extindă, să se combine cu altele, să-și continue existența și după moartea materiei organice a acelor creiere? Ar putea ele infuza și materia inertă, lipsită de viață, să transforme tot universul într-un mediu conștient? Astfel de speculații, exprimate cu entuziasmul tinereții, o făcuseră pe Linda, pe atunci o blondă iubitoare de natură și ezoterism, să se îndrăgostească de mine când ne-am întâlnit doi ani mai târziu.

— Accepți  proiectul de buget fără să protestezi? l-am întrebat pe Austin și m-am așezat.

Mobilaseră sala cu niște fotolii din-acelea minimaliste, care par confortabile dar de fapt îți chinuie spatele când încerci să stai în ele. Când mi-am transferat greutatea către laturile de pânză m-am simțit și mai incomod.

— Calmează-te, profesore, mi-a replicat Austin.

După atâția ani, încă mai are acel aer de superioritate disprețuitoare care îl face atât de greu de suportat. Aș fi putut atinge suta de ani și tot m-ar fi tratat drept un novice fără experiență sau idei.

— Cu răspunsul tău ai făcut deja destule probleme. Tot ce îți cer e să-mi ușurezi puțin treaba.

— Iar tot ce vreau eu este ca tu să mă sprijini. Ai o datorie față de mine. La un moment dat cercetarea mea a atras atenția asupra acestui departament.

— Măcar pe noi nu ne închid, nu? De fiecare dată am reușit să strecor experimentele tale printre proiectele de cercetare mai profitabile. Și dacă nu mă încurci, o să reușesc în continuare.

Nu-mi amintesc numele celorlalți doi care erau de față, niște birocrați cenușii cu fețe inexpresive și ochii stinși. Unul a zis ceva despre știrile de dimineață și au schimbat glume leșinate despre tentativele eșuate ale președintelui Woodruff de a-i descuraja pe chinezi, încet dar sigur, cu amenințări nucleare. Îmi venea să le trag palme. În așa ceva a degenerat viața mea: trăncăneală fără rost, discuții lipsite de sens, conflicte în care nimeni nu vrea să se bage. Nici o mirare că mizeria aceasta mi-a afectat și corpul.

Până la urmă, Austin s-a uitat la ceas.

— Suntem pe punctul de a începe, a spus. Cum te simți când ești parte a unui moment istoric, punctul culminant al muncii tale de-o viață?

— Ia-o mai moale cu entuziasmul, i-am răspuns. Ai și tu o vârstă.

— Hei, vorbim de o încercare la noroc. De fapt nu avem habar ce facem. Cum ai vrea să mă port? Să aduc o fanfară și niște dansatoare topless?

Avea dreptate. Marile momente ale științei sunt de obicei aproape complet lipsite de spectaculozitate. Doar stai și aștepți ideea, bucata de informație care poate completa sau distruge totul. Ca mine, privind în jos la zona cu detectoare, unde echipa se uita la monitoarele calculatoarelor, fumând și schimbând replici din când în când. Eram pe punctul de a crea primul model artificial de activitate similar în complexitate cu cel din țesutul neuronal uman și să vedem ce se întâmplă, dacă-și afectează mediul. Nici măcar eu nu puteam prezice rezultatul. În anii de tinerețe aș fi visat să creez un nou tip de ființă, un duh cum nu s-a mai văzut. Dar nu știam ce să mai cred.

Sam a remarcat faptul că nu mai dorm noaptea. Cât mă învârt în jurul clădirilor, mi se alătură scheunând unul dintre câini, cenușiu și aparent fioros, dar mai mic și firav decât un lup. Am găsit azi o carte pe noptieră și am început s-o citesc după ce m-a trezit un spasm în stomac. Un volum subțire, de vreo 80 de pagini, scris de un poet amerindian al cărui nume l-am uitat, din care mai mult de jumătate era un lung poem epic despre războiul albilor împotriva indigenilor. Vorbea despre moartea lui Sitting Bull, masacrele de la Wounded Knee și Sand Creek, sutele de tratate încălcate de guvernul american și încă nerespectate, chiar și în acest secol nou. Despre ce i-a spus de fapt șeful de trib Seattle guvernatorului Stevens în 1854 și cum a fost mesajul distorsionat mai mult de 100 de ani mai târziu de o mișcare ecologistă bine intenționată, dar nerealistă. Despre Lozen, cea mai mare războinică a apașilor Chiricahua, moartă în 1887, bolnavă și înfrântă, dar cu spiritul neatins, într-o celulă din pușcăria Mount Vernon. Vorbea despre obiceiurile și credințele celor vechi, rituri care nu mai pot fi readuse la viață în aceeași formă, dar au supraviețuit și s-au adaptat unei lumi noi. Despre milioanele de răni făcute de albi, care nu au avut vreo șansă la vindecare dar nu-i împiedică pe indieni să viseze un viitor propriu. Despre tineri albi care pretind că-i adoră pe indigeni, dar tot nu știu de ce nu le place să li se spună piei-roșii, iar femeilor lor squaw. Poemul este atât de direct și clar și câteodată crud încât sfărâmă nervii oricărui cititor mai sensibil, dar se încheie într-o notă optimistă, o evocare a puterii tradiției și spiritului, o reunire a unei viziuni a viitorului rezumată în două propoziții simple:

” Pace-a fost cândva.

Și pace fi-va iar.”

Luni, ora 11:00

Tot ce a mai rămas din locuința unde doream să-mi petrec restul vieții este biroul meu de acasă. Am dormit două nopți pe un recamier din cămăruța aceea înghesuită. În rest, casa e goală. Rar am reușit să adorm, trezit iar și iar de frământarea din intestine și de liniștea paralizată, absența sunetelor despre care acum am realizat că erau parte inseparabilă din mine: contrazicerile vag auzite dintre Charlene și Tommy pentru vreo carte sau joc pe calculator, înainte de a se despărți, fiecare în camera sa; Linda în bucătăria de la parter, vorbind la telefon cu vreuna dintre cunoștințele sale trecătoare ce nu însemnau nimic pentru ea, ori dând tare sonorul la televizorul mare, stereo, din sufragerie, doar ca să mă facă să-i remarc prezența; câinele adulmecându-mi pe la picioare în timp ce eu stăteam posomorât la PC, ori alergând pisicile pe hol.

Biroul de acasă ocupă jumătate din etaj, limitând spațiul disponibil pentru copii. Un perete despărțitor fusese dărâmat pentru a face loc tuturor cărților, hârtiilor, posterelor și terminalelor pe care le doream eu alături de mine. Inițial îl gândisem ca un mic refugiu unde să pot face munca grea de gândire și calcule, fiind totuși prezent alături de familie. Cu timpul, însă, mi-a înghițit el totul, timpul, atenția, devotamentul față de Linda și copii. În timp ce hoinăream fără somn printre birouri și rafturi, atingând instrumentele și referatele folosite ani de zile, cu pauze ocazionale la fereastră pentru a desface draperiile grele și a privi cerul luminându-se peste aranjamentul bine organizat de case mono-familiale, am conștientizat lunga mea istorie de neglijență. Cu groază, am realizat că nu-mi pot aminti ultima oară când am fost atât de apropiat de familie pe cât ar fi normal. Mi-am amintit anii de căutare și simultan de evitare a companiei lor, refuzul de a discuta despre altceva decât banalități, încăpățânarea mea și a Lindei de a ignora nenumăratele indicii ale nefericirii copiilor noștri. Mi-am amintit o cale lungă a amărăciunii, cu rădăcinile încă din vremea marilor speranțe și așteptări, atât de îndepărtată că nu mai pare adevărată.

Agentul imobiliar a plecat acum două ore, o femeie deșirată de cam 30 de ani, cu o față copilăroasă în contrast cu meseria sa și cu părul blond lung și moale. Am rămas blocat atunci când m-a anunțat că deja a vândut casa și că trebuie să o eliberez în maxim o săptămână.

— De ce o fi atât de disperată să scape de mine? am întrebat, nu din furie, ci mai degrabă din dezamăgire față de mine însumi. E și casa mea, să știi. Nu poate lua o asemenea decizie fără consimțământul meu.

Femeia stătea în ușa biroului meu, nesigură dacă să intre sau să iasă.

— Soția dumneavoastră s-a consultat cu avocatul ei. Contractul nupțial îi conferă autoritate deplină asupra chestiunilor de familie în cazul că sunteți decedat sau în incapacitate.

— O să discut eu direct cu ea.

— Puteți încerca. Dar nu cred că o să vă vorbească.

— Unde-a plecat?

— Nu am dreptul să vă spun.

— Cum adică? Pentru ea deja-s mort?

Agenta s-a uitat lung la mine, tăcută. Am perceput, parcă, sugestia unei ridicări din umeri.

— Nu vă descărcați pe mine, mi-a zis într-un final. E căsătoria voastră, nu a mea.

După ce a plecat, i-am sunat pe Linda, Charlene și Tommy pe mobil și le-am dat mesaje și mailuri, însă degeaba. Își șterseseră conturile. Când mama Lindei mi-a auzit vocea, a închis imediat și după aceea numărul a sunat doar ocupat. Eram pe punctul să dau cu telefonul de perete, când mi-am adus aminte că mai aveam pe cineva în familie. Cineva cu care nu mai vorbisem de mult.

Când mi-a răspuns la telefon, vocea lui Pierre a fost blândă și melodioasă, foarte asemănătoare cu cea a sorei sale.

— Sunt tata, i-am zis. Știi cumva unde-i mama ta?

L-am auzit cum își ascunde un oftat, urmat de o tăcere prelungă.

Am așteptat mai mult de un minut înainte de-a îndrăzni să întreb:

— Pierre?

— Eu credeam că ai suferit un atac, mi-a răspuns firav. Cineva ne-a zis că ești la Terapie Intensivă și că probabil…

— De ce nu mai aveți răbdare cu moartea mea până când pier într-adevăr? Unde-i mama ta? Ai vorbit cu ea?

— Nu am voie să-ți spun.

— Haide, haide. Suntem o familie. Nu mă abandona la greu.

— Sunt uimit că încă mă mai consideri parte din familie. Că nici nu m-ai abandonat la greu, de ani de zile…

Pentru o vreme am rămas fără replică. Știam că are dreptate și mi-era rușine. M-am întrebat cum a fost posibil ca alte lucruri să devină mai importante pentru mine decât el, frații săi și mama lui. Risipisem mii de șanse de a repara viața noastră comună.

— Mai am doar câteva zile, i-am spus. Nu pot repara totul. Dar lasă-mă să încerc măcar ceva, cât de mic. Te rog.

După o vreme, a întrebat:

— Unde ești?

— Acasă.

— Nu la spital? Du-te înapoi!

— Nu mă pot ajuta cu nimic, oricum. Am lucruri mai importante de făcut. Vorbești tu cu mama ta? Trebuie să mai discut cu ea o dată, pentru ultima oară.

— Eu încerc. Dar nu promit nimic.

— Pot să te mai sun?

— Bine.

L-am ascultat cum respiră. Câteva minute nu am mai spus nimic, niciunul. Până la urmă, a închis el. Mi-a mai rămas speranța.

Luni, 21.30

Am ieșit din casă, am ocolit-o și am mers pe strada Woodsprings, printre casele rare de burghezi, cu pajiștile și piscinele lor, până am ajuns la parfumurile pline de viață ale arboretului jos din marginea pădurii, la doar câteva sute de metri distanță. Fugisem de sclipirea arămie a apusului care-mi invada locuința, de formele mișcătoare din spatele ferestrelor luminate în celelalte case, de trăncăneala relaxată a vecinilor de pe alei și de copiii cu fețe îmbujorate care se întorceau de la joacă. Mă simțeam alungat definitiv din viață și dezgustat de ea, iar cine știe ce instincte pe care le-am lăsat să preia conducerea m-au dus departe de ce nu mai puteam controla, până într-un loc tăcut și calm, mai profund și pașnic decât ce lăsam în urmă.

Drumul a devenit mai abrupt și am încetinit. Ramurile de deasupra capului s-au adunat laolaltă, tot mai dese, și m-au acoperit cu beznă, în timp ce eu am continuat să-mi imaginez fața Lindei pe ecranul calculatorului, în fereastra conversației video acceptate pentru o ultimă discuție. Mi-am închipuit-o fâțâindu-se, evitându-mi privirea, răspunzând cu propoziții scurte, întrerupte, impenetrabilă la încercările mele disperate de a-mi cere iertare, de a oferi explicații. Am căutat iar și iar cuvintele potrivite ca să o conving că în zilele mele de pe urmă am devenit alt om, dar nu am găsit nici măcar vreunele care să mă convingă pe mine. Am mers în continuare, tot mai obosit și abătut, până am uitat complet de mine și am putut privi înapoi ca un străin la lucrurile care-mi înghițiseră eforturile, mă ținuseră ocupat ani de zile și mă împiedicaseră de la iubire și chiar viață.
Am realizat că, oricât m-aș strădui, nu aș mai putea să înțeleg sau măcar să-mi amintesc de ce fusesem atât de entuziasmat de cercetările mele. Mi-am adus aminte de primele discuții cu biologii care mi-au confirmat că eram pe calea cea bună pentru a desluși unul dintre cele mai mari mistere din istoria științei. De prelegerea mea spectaculoasă la un congres de științe neurologice, de reacțiile amestecate, variind de la entuziasm la scandalizare, după ce le-am prezentat modelul creierului drept un obiect complex și cuantic, în principiu reproductibil și prezervabil în orice substrat adecvat. Și mi-am amintit momentele tensionate de la institut, cu doar câteva săptămâni mai devreme, când modelele fractalice de pe ecranul unui calculator au oferit dovada finală că structura noastră experimentală începuse un schimb de informații cu niște creiere vii. Ale noastre. Singura mea conexiune cu toate acele evenimente, acum atât de îndepărtate și obscure, era un fir unic țesut prin conștiința mea, de-abia perceptibil, pulsând încetișor pe măsură ce în creierul meu pătrundea informație transmisă din altă parte, de ceva care, după cum simțeam, nu voia să rupem legătura.
Am dat de-o poieniță și m-am așezat în iarbă. O pală blândă de vânt m-a mângâiat și m-a făcut să mă simt și mai rece înăuntrul meu. Prin spațiile dintre copaci vedeam cartierul Ridge Point, unde se afla și casa noastră, cu aleile sinuoase ce dădeau în șoseaua Joe N. Martin și, dincolo de ele, luminile din centrul orașului Jonesboro. Păreau toate abstracte, sclipiri dintr-o lume străină pe care nu o vizitasem vreodată. Mă simțeam de parcă mă aflam în vârful celui mai înalt munte de pe planetă, cu toate viețile și căile sale la îndemâna mea, gata să fie judecate și admirate. Conexiunea aceea stranie din capul meu a început dintr-o dată să mă ilumineze cu o energie neașteptată și s-a dovedit a fi doar o parte dintr-un întreg mai mare. Pentru o clipă, fiind un nod dintr-o rețea de complexitate incomprehensibilă, am simțit că această structură cuprinde nu doar lumea întreagă, ci și întregul său trecut și viitor și chiar mai departe, cu fâșii de energie extinse înspre alte lumi, minți, vieți. Pentru o milisecundă, mai bogată și profundă decât un secol de viață normală, am simțit atingerea întregului existențial, ca și cu nimic nu se mai afla la vreo distanță, ca și cum aș fi putut primi răspuns la orice întrebare aș fi pus. Tărâmul de sub mine și văzduhul de deasupra au strălucit într-un model de lumină și sens. Existența mea fizică a devenit insignifiantă. Am plutit într-o stare de existență pură, golită de nevoi și ispite.

Apoi s-a întrerupt și am rămas iar singur. Mai singur ca oricând.

Am căzut la pământ de parcă m-ar fi oprit cineva de la un buton. Mi-am simțit pieptul apăsat de-o greutate enormă și respirația înăbușită. Capul a început să mi se învârtească, iar inima să bubuie. Cred că mi-am pierdut cunoștința pentru o vreme. Când m-am trezit, pieriseră de pe cer și ultimele urme de sclipire roșiatică. M-am ridicat cu dificultate și mi-am găsit și mai greu calea înapoi, prin întuneric. Habar nu aveam încotro să mă îndrept. Mi-am adus aminte de casă, dar știam că nu vreau să mai petrec vreo noapte acolo.

Marți, ora 1 noaptea

Pe drumul înapoi am văzut lumina unei firme. Mi-era sete și frig și doar după ce am intrat mi-am dat seama că eram în Wigwam, o local micuț și prăpădit frecventat mai ales de amerindieni și muncitorii de pe șantierele și din fabricile aflate în zona industrială din apropiere. Priviri curioase ori suspicioase mi-au urmărit mersul timid spre bar, pe când eu căutam vreo masă liberă, mai retrasă. După ce m-am așezat, am părut a fi fost acceptat drept o prezență neobișnuită, dar neglijabilă, iar restul clienților m-au ignorat. O fată cu păr negru și față îngustă, îmbrăcată într-un tricou lung, a venit să-mi ia comanda și apoi am fost lăsat în pace.

Mi-am băut berea și am încercat să înțeleg ce tocmai experimentasem. Inima încă îmi bătea puternic, mă simțeam de parcă aș fi fost disecat, cu viața întreagă și fiecare moment din trecut expuse vederii tuturor, mai ales mie însumi. Ca și cum aș fi stat în fața unei oglinzi în care mi s-au reflectat nu doar fața ridată și corpul firav, ci tot ce am simțit și gândit vreodată. Durerea m-a copleșit când mi-am amintit toate răutățile crude sau stupide pe care le făcusem celor apropiați, fără a realiza măcar faptul că sunt crud ori stupid. Momente aproape uitate mi-au alergat prin fața ochilor, fiecare cu o împunsătură în inimă, atât de rele încât m-am temut că mă vor ucide. După câteva secunde, a urmat o amărăciune chiar și mai intensă.

Am văzut-o pe Linda, tânără într-o strălucitoare zi de vară, așezată în fața mea într-o barcă din acelea cu vâsle, vorbind și glumind plină de viață, zgâlțâind barca cu ghidușie pe când eu încercam să vâslesc drept, la fel de drept ca gândurile mele ce deja-mi planificau următoarele mișcări despre cum să mă remarc la institut, să înlătur competiția, să adun fonduri. Am realizat acum ce nu am observat atunci: compasiunea profundă a Lindei, entuziasmul ei pentru tot ce eram sau făceam eu, pentru reacțiile mele palide și orice vorbă binevoiam cu greu să scot pe gură.

Am văzut-o cu doi ani mai târziu, când vizitam casa ce urma să devină a noastră. Tot cobora și urca neobosită scările, privea fiecare cameră de zece ori, îmi spunea miile de lucruri pe care dorea să le facă sau instaleze, mă întreba dacă putem cumpăra una sau alta, dacă ni le permitem, dacă pot să-i îndeplinesc o dorință. Eu doar dădeam din cap și mai bâiguiam ceva din când în când, întrebându-mă dacă o să fie în sfârșit satisfăcută de casă și de copilul cu care era însărcinată, dacă o să mă lase în pace ca să am timp pentru lucruri mult mai importante decât o locuință.

Am văzut-o la treizeci și ceva de ani, întinsă pe un pat de spital după ultima ei sarcină, cea mai complicată. Doctorii ziceau că ar fi putut muri și chiar arăta atât de obosită și amețită de parcă încă s-ar mai fi putut întâmpla așa ceva. Mă așezasem lângă ea și încercam să simt ceva tandru și drăgăstos pe când îi țineam mâna, dar de fapt eram enervat, revoltat de responsabilitatea suplimentară a unui al treilea copil, care avea șanse să fie handicapat. Îmi venea să o plesnesc pentru toate greutățile pe care mi le tot punea pe umeri.

Am văzut-o în ușa casei noastre, confruntându-l pe Pierre pentru ultima dată, cu o față agitată, până când, într-un final, el a înșfăcat cele două genți cu restul lucrurilor sale, a dat-o la o parte și s-a îndreptat spre Rene, care-l aștepta lângă mașină. Mi-am amintit că atunci mă întrebam dacă am simțit vreodată vreo legătură cu acel băiat ciudat și încăpățânat și speram că va fi punctul final, că nu va trebui să mai trec iar prin toată agitația și tensiunea ce ne sfărâmase familia luni de zile. Nu voiam să știu ce gândește vreunul dintre ei. Doar să înceteze amândoi de la a-și mai forța mărunțișurile lor în spațiul meu privat de gânduri și ambiții.

Am văzut-o așezată turcește pe canapea, privind la televizor, inertă ca o statuie, lipsită de orice reacție la ultimul meu diagnostic și vestea că nu există cale de vindecare. Complet șocat, am stat în picioare în fața ei vreme de ce a părut ore, realizând treptat că era mult prea târziu să mai sper la emoții din partea ei. Trecusem și de punctul urii și al reproșurilor reciproce. Nu mai aveam în comun decât o epuizare împărtășită, o dorință slabă de-a termina odată cu viața aceea, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul.

Fără să-mi dau seama, am început să plâng. Am tresărit și mi-am ridicat privirea, întors la prezent. M-am temut că poate m-a văzut careva, dar m-am uitat în jur și toți își vedeau de treabă de parcă nu aș fi existat.

Mai vizitasem de câteva ori Wigwam și înainte și mi se păruse ironic în amenajarea sa cu scaune și mese de saloon, pe pereți cu tot felul de capcane de vise, artefacte tradiționale și fotografii șterse cu șefi de triburi amerindiene, cu niște chelnerițe care păreau indience din westernuri vechi. Presupusesem că indigenii încercaseră să scape de noi, albii ignoranți, prezentându-se exact așa cum preferam noi să îi vedem. Dar poate mă înșelam. Habar nu aveam de nimic. Un singur lucru mi-a trecut prin cap în timp ce le-am privit siluetele înalte și zvelte și fețele întunecate, cu trăsături de ulii.

Mi-am amintit că am citit cândva cum că în religia lor lumea întreagă este o singură ființă vie. Fiecare lucru sau creatură are minte și spirit proprii, dar toate sunt conectate într-o plasă care cuprinde întreaga creație. Poate că ei știau de milenii ce eu tocmai descoperisem cu eforturi prin fizica modernă. Poate că noi nu am creat nimic nou, ci doar am adăugat încă un model la o structură ce există de la începuturile timpului, o minte ce cuprinde universul întreg, un izvor din care ieșim toți și la care ne întoarcem.

La masa vecină, un moș cu păr lung, alb, și pălărie de cowboy, discuta cu doi tineri. Au părut oarecum deranjați când m-am ridicat și apropiat de ei.

— Vă rog să mă scuzați, le-am zis. Pot să vă întreb ceva? M-ați putea ajuta cu un răspuns.

Bătrânul m-a măsurat din cap până în picioare. M-am simțit de parcă mă citise complet, dintr-o singură privire. După o clipă de încordare, a dat din cap.

— Fie. Hai la masa noastră.

Ce a încercat Sam să mă învețe a fost arta răbdării. El merge acum în fața mea într-un ritm susținut, prin râpe și pe cărări sucite care șerpuiesc prin ținutul sterp, printre tufe, copaci rari și grămezi de bolovani, fără să încetinească sau grăbească pasul când urcă pantele spre soarele care apune, tot înainte spre o destinație pe care o pot cel mult ghici. Nu am mai schimbat vreo vorbă de ore întregi. Ca să țin pasul cu el, mă văd nevoit să storc din trup și ultimele rezerve de energie. Arșița și aerul uscat îmi ard mințile, îmi reduc sentimentele și gândurile într-un singur punct de conștiință rudimentară. Fiecare pas îl simt drept o corvoadă de care vreau să scap, dar care mă eliberează, mă pregătește pentru renunțare. Așa obișnuiau indienii să moară, îmi spun, pe când lumea încă mai avea un echilibru.

Treptat, rămân în urmă. Silueta solidă a lui Sam se reduce la o formă micuță aflată la câteva zeci de metri distanță și, deodată, dispare de tot. Știam că mai devreme sau mai târziu o să rămân singur, așa că sunt împăcat cu ideea. Aș fi vrut să fi vorbit mai mult cu el. Aș fi vrut să am la dispoziție o viață întreagă pentru a învăța tot ce a încercat el să-mi explice cât am stat împreună în curtea lui din spate, înconjurați de câini. Mi-a vorbit atunci despre încercările sale de a restabili legături cu trecutul, cu strămoșii lui, să înțeleagă de unde vine și încotro ar trebui să se ducă. Simt rămășițe ale trecutului său, ale vieților generațiilor trecute, chiar aici, unde cândva au supraviețuit și s-au maturizat și într-un final au fost exterminați. Niciodată nu m-am mai simțit atât de acasă precum în acest tărâm ciudat și singuratic.

Lucrul pe care l-am creat mă însoțește încă, o prezență vagă, remanentă prin colțurile minții mele. E legătura mea cu totul din jur, cu fiecare ființă și piatră, cu aerul și apa din pârâul subțire pe care-l urmez. Pe măsură ce puterile mi se topesc și fiecare pas îmi cere un efort mai mare decât cel precedent, mă simt mai viu și alert ca niciodată. De parcă aș fi întrețesut, în cele mai profunde nivele ale mele, cu liniile de energie care hrănesc lumea întreagă. Sunt singur în pustietate și totuși par a simți prezența tuturor creaturilor de pe Pământ. Lumea se desface în jurul meu și mărginirea mea dispare.

Mi-aș fi dorit să fii cu mine, Linda. Aș vrea să afli că până la urmă am înțeles viața noastră și te-am înțeles pe tine. Fie ca zeii să-mi dea vreodată șansa de a te iubi așa cum ai fi meritat toți acești ani. Mă întreb unde ești. Dacă poți simți și tu cam ce simt eu acum, dacă modelele din mintea mea ar putea cumva să ajungă la tine, să te atingă. Dacă vor ajunge la Charlene și Pierre și Tommy. Nu aș vrea să plec fără iertarea ta.

Ziua răsare peste creste. Noaptea se strecoară în mine și-mi îngheață oasele. Nu o să pot ajunge în vârf ca să mă așez pe vreun bolovan, obosit dar fericit. Aud șuierul vântului, ciripitul păsărilor de noapte, urletul unui lup, toate acele sunete ale liniștii, moi și puternice precum un val care mă va duce undeva departe, acolo unde se reunesc existența și lipsa ei. Aud voci, în urechi interioare despre care nu știam că le am. Mă simt înconjurat de miliarde și miliarde de spirite care pot fi văzute și atinse doar cu sufletul. Sunt îmbrățișat de nenumărate generații de morți și nenăscuți. Mă iau de mână. Îmi arată calea. Știu prin ce am trecut eu și ce mă așteaptă.

Și totuși, eu sunt încă aici, pe această lume. Încă îmi simt trupul. Viața de zi cu zi și cei pe care i-am cunoscut. Sunt încă viu și încep să realizez că voi fi pentru totdeauna. Toate neînțelegerile și nefericirile sunt ridicate de pe mine și se topesc precum niște vise urâte. Mă aflu în locul potrivit.

Aștept, ascult.

Băștinașii din acești munți au un singur mesaj pentru lume: suntem încă aici. Vom fi aici și mâine. Nimic nu se va pierde. Încep treptat să înțeleg și e cel mai înălțător moment din toată viața mea. Le sunt recunoscător. Ei înțeleg libertatea. Cunosc frumusețea. Fericirea.

Lumea e plină de frământări, dar eu nu mă mai tem. O să mor eliberat de regrete și durere. Undeva aici sus, în munți, o să trec în eternitate, o să mă alătur spiritelor tuturor celor ce-au fost odinioară sau vor fi vreodată.

Pace-a fost cândva.

Și pace fi-va iar.

---

Tradus de Miloș Dumbraci