Ciorile nu au scăpare în fața gerului. Fata le tot găsește căzute peste pietrișul înghețat, doar niște sloiuri cu pene. Se oprește și spune câteva cuvinte pentru sufletele lor mici, de corvide. Vocea îi este doar un abur glacial.
În fața ei se întinde o vale, moartă și sclipind de chiciură. Greutatea gheții a lăsat copacii fără coroane, iar acum par niște oase. Drumeagul prelung și lucios șerpuiește către munți, printre cătunuri cu acoperișuri căzute și streșini sfărâmate.
Ce v-a ucis? întreabă ea ciorile. Iarna?
Ar fi trebuit să fie primăvară, protestează ochii lor morți. Primăvară ar fi trebuit să fie.
Chiar este primăvară, dar ciorile nu înțeleg legile termodinamicii și ea-i prea obosită ca să mai explice, chiar și unor suflete inteligente de corvide, că dezghețul nu va mai sosi vreodată.
O să pun eu capăt iernii, le spune. Dar am nevoie de voi pentru asta.
Se opun slab când le smulge penele ca să facă un totem. Vă mulțumesc, le zice.
Dar sufletele de ciori au amuțit.
Merge spre nord, cu ochii mânjiți de unsoare neagră, drept protecție împotriva strălucirii orbitoare. Arama telescopului e atât de rece că ar smulge pielea la atingere, iar compasul a înghețat și arată insistent că nordul este peste tot, de jur împrejurul lumii.
Gheața se văicărește sub crampoane.
După o vreme, aurora dă jos soarele de pe cer și se desface ea peste tot orizontul. Fata își încropește o tabără în mijlocul pustietății. Știe deja că focul este inutil.
Peste noapte vine la ea moartea, atrasă de hipotermie, așa că ridică o mână și-o alungă. Țopăie pe sub văzduhul fremătător, îi dă târcoale, calcă în picioare reflexia a zece mii de stele.
Tu ești a mea, îi tot spune. De-acum și pururea. Hai, să mergem.
Încă nu. Nu încă. Avem o înțelegere. Încă pot să-mi plătesc datoria. Îți ofer suflete de ciori…
Moartea urlă și luna se cutremură în tronul ei astral. Sufletele de ciori nu valorează cât al tău, zice moartea. Tu ai trecut dincolo de speranță. Să mergem.
Dar fata nu-și coboară mâna.
Vino înapoi după ce omor iarna. Se spune că răbdarea nu ți-e străină. Așa că ai răbdare. Mai am ceva de făcut.
Se înfășoară în blănurile reci și-i întoarce spatele.
În zori scoate sabia, albicioasă și curbată precum semiluna, meșterită în vremurile dinaintea oțelului și-a universităților sau a descoperirii secretelor fizicii. I-a spus Colț de Fiară și nu i-a înghețat vreodată. A furat-o atunci când și-a încălcat jurămintele. O va folosi în curând, pentru a ucide iarna.
Exersează cu sabia, pentru a se convinge că-i încă vie. Și este, dar și lentă și slăbită. Puterile o părăsesc. Drumul e greu și deja a respins moartea de patru ori.
Se hrănește așa cum face de câteva săptămâni: din totemuri.
Penele pe care le mestecă au gust de coji de ouă și de vânturi aspre din înălțimi, de șoareci și sânge: vieți de ciori. Are nevoie de trei ca să-și mențină căldura. Când ridică iar lama, brațele nu-i mai sunt moi. Când pășește din nou, picioarele-i aleargă de parcă ar fi înaripată.
Iarna-i un balaur. Așa a dedus în biblioteca de sub turnul maestrului ei și-n sălile tăcute ale arhivei de la universitate. Doar o problemă de termodinamică.
În ruinele degerate ale unui sătuc, dă peste un bărbat, chiar la vremea amurgului. E îmbrăcat în blănuri de urs și-i cântă o incantație de logică unei torțe ridicate spre resturile unei streșini. Când melodia crește în putere, focul mușcă din lemnul înghețat.
Dar degeaba. Bărbatul își frânge cântul, iar flăcările mor.
Bună seara, îi zice fata.
El o privește. Are barba neagră și acoperită de brumă, buzele crăpate, respirația un abur lent. Încrețiturile din jurul ochilor vorbesc trădează fie bucurie, fie îngrijorare.
Bună să-ți fie inima, răspunde el. Pari rebegită.
Nu-ți irosi focul, îi spune. O să încălzească mai mult iarna decât pe tine.
Ai venit să omori balaurul? o întreabă.
Am venit să încerc.
Întind tabăra. El ridică un cort din piele de focă, uns cu grăsime de vițel îmbuibat vara. Tu nu ai cort? o întreabă.
Am renunțat la el, mă îngreuna.
Se așază unul în fața celuilalt, în spațiul dintre pereții reci de piele. Bărbatul tremură și-și strânge genunchii la piept. Trebuie să aprind un foc, zice el, altfel murim la noapte.
Fără foc. Ți-am spus de ce. Ai ajuta dușmanul.
El o măsoară din priviri. Te pricepi la magie?
Cât de cât. Am fost ucenică.
Eu sunt vrăjitorul de curte al Marelui Rege al Nordului, răspunde el. Stăpânul meu a avut un vis profetic despre nenorociri și flăcări de balaur. Am navigat spre sud cu patru galioane și două mii de oameni ca să ucidem lighioana în somn. Dar ne așteptam la primăvară și am găsit doar dezastru.
Fata se gândește la șirurile de morți întinși peste ghețari precum ciorile. Tu cum ai supraviețuit? îl întreabă.
Am o oarecare stăpânire asupra focului.
Molfăie o bucată de piele sărată. Gingiile i s-au retras spre rădăcinile dinților și-i sângerează.
Dar tu? Tu cum de nu ai murit?
Cred că regele tău a avut dreptate. Balaurul își adună puterile. Soarbe toată căldura, deși încalcă a doua lege. Primăvara pe care a furat-o aici o să devină focul ce-ți va arde stăpânul.
Ridică palma, de parcă ar vrea să prindă frigul între degete.
E fizică termodinamică. Înțelegi?
Bărbatul ridică din umeri. Pentru noi arta fizicii e mai presus de restul științei. Dar am citit studii de la universitățile voastre.
Ea tace, cu gândul la acele școli din piatră și cherestea, lăsate în urmă, acoperite de nea.
Tu ce oaste conduci? zice el.
Sunt singură, doar eu și moartea.
Și ai supraviețuit așa, singură?
Ea-l fixează cu privirea, în liniște, și se întreabă dacă bărbatul o să priceapă până la urmă răspunsul deja oferit.
El își privește mâinile șovăielnice de parcă l-ar amuza. Am nevoie de foc, spune, măcar pentru ca să topesc niște zăpadă și să fac rost de apă. Poți să încerci să mă oprești, dar eu o să aprind focul.
Îl studiază. Se întreabă dacă mai are în ea vreo urmă de compasiune – și dacă ceea ce simte chiar este compasiune.
Nu-i singura cale, i-o taie.
Împart blănurile. Lipit de ea spate în spate, el tremură, rece și lipsit de orice miros. La rădăcina fiecărui fir de păr de pe trupul său se vede un punctișor roșu. A mai împărțit așternutul cu bărbați, dar amintirea nu-i trezește nicio senzație. Niciunuia dintre ei nu-i arde de așa ceva. E prea ger.
Mănâncă zece dintre penele de ciori. Căldura verii o cuprinde precum o febră și după o vreme încetează și frisoanele bărbatului. Se îndepărtează puțin de el, de frica sudorii; în frig umezeala-i moarte, încă o viață pe răbojul ei.
Bărbatul trage aer în piept. Necromanție. Ai un pact cu moartea. De-asta trăiești fără să ai nevoie de apă, mâncare sau adăpost.
Ea dă din cap. Vrăjitorul e mai înalt, așa că nu se pot privi în ochi. Cumva o deranjează ideea, de parcă ar fi nepoliticos.
Am căutat lucruri ascunse, îi spune, lucruri pe care le-am considerat necesare. Am furat de la școală, mi-am încălcat legămintele și am venit să ucid balaurul. Fiindcă nu vine nimeni altcineva.
În Nord, necromanții sunt arși pe rug.
Tu chiar nu mă asculți? Fără focuri!
El râde.
După o vreme adoarme.
Moartea dă târcoale cortului. I se vede forma coarnelor, împletite precum crângul de sub sala de studiu din turnul pe care l-a părăsit când a trădat.
Nu-l poți salva, îi șoptește moartea, nu de tot. Dar poate te poți salva pe tine. De-aia îl încălzești cu suflete de ciori? Ca să-i întărești viața și să mi-o oferi mie? Plată pentru datorii?
De ce-ai venit? Ai de luat pe careva de pe aici?
Umbra morții se profilează peste culorile șterse ale aurorei, cu forma unui cerb. Nu-i răspunde.
Atunci pleacă, până când îi vine vremea. Când o fi asta.
Merg împreună pe drumul ce urcă spre munții în care sălășluiește balaurul iernii. Gerul e tot mai pătrunzător. Fata își aduce aminte de o vreme, în urmă cu săptămâni, când încă era destul de cald pentru ninsori. Dar neaua s-a dus, alungată de peste creste pe aripile vânturilor. Când se ridică soarele, strălucește de două ori: o dată-n cer și încă o dată reflectat în gheață.
Bărbatul mănâncă niște fâșii de carne uscată, scoase din boccea. Mai devreme sau mai târziu o să am nevoie de apă, zice el.
Are dreptate. Ea s-a învățat să nu mănânce gheață. Topirea ei fură din căldura corpului.
Îl privește.
O să reziști o zi întreagă? Eu merg repede. O să poți ține pasul?
Vrăjitorul dă din cap. Distrage-mi atenția și o să țin pasul.
Ea-i povestește despre turnul unde a învățat să controleze vremea. Despre crângul din curtea universității, la fel de încâlcit precum și coarnele morții. Despre iernile lungi și blânde, despre strugurii și măslinele crescute de studenți. Despre sfârșitul iernilor blânde și venirea gerului. Despre paralizia și indecizia care au făcut-o pe ea să acționeze.
De ce te-ai hotărât să-ți încalci jurămintele? Eu am fost trimis aici de alții, dar tu nu.
Ea-și mușcă buzele în timp ce se gândește. Fiindcă era frig.
Da, probabil că aveai de ales între omorât balauri și împletit fulare.
Surâde și se vede că din gingii îi curge sânge.
Dar ține pasul.
Se opresc între dealurile de la poalele muntelui, ascunși într-o viroagă ferită de viscol.
Mâine urcăm până la linia aceea de copaci, zice el, sau chiar mai sus. Cred.
Ea dă din cap. Dar fără foc, nici măcar pentru apă. Nu atât de aproape de el. Doarme undeva acolo, printre piscuri.
Fără apă eu o să mor. Nu-s prieten cu moartea, ca tine. Mi-e sete.
Poți să-ți potolești setea și fără foc.
Îi ia cănița de tinichea și o umple cu gheață.
Dă-mi cuțitul.
Să știi că sângele e sărat.
Ea-și taie palma. O să fie diluat.
Lasă câteva picături să curgă, apoi leagă rana.
Dorm fără cort de săptămâni. Nu am degerături. Pactul încheiat îmi apără sângele de frig.
El o crede. Sângele topește gheața.
Bărbatul se uită la zeama roșiatică.
Ce-o să beau? Pactul tău. Se ia?
Nu, e doar sânge. Sânge și apă.
O privește în tăcere.
Ai încredere în mine. Nu e vreun legământ de sânge. Doar termodinamică.
El închide ochii și soarbe din cană.
Nu-i mâna cu care lupți, nu?
Firește că nu.
Atunci poți să-mi mai dai puțin?
Ea-și numără penele înainte de a mânca. Mai are patruzeci și unu. Minus zece pentru la noapte, dacă vrea să-l apere de hipotermie. Sufletele de ciori au căldură în ele, dar i-ar fi prins mai bine niște inimi de pisici de casă, ori pielea vreunui juncan îndestulat pe vreo pășune.
El o privește cum înghite zece pene, în întuneric. Cum de nu-ți stau în gât?
Nu pene mănânc eu aici. Suflete. Nu-s la fel de uscate.
El își ferește privirea. Cred că rezist noaptea asta și fără căldură.
Ba nu, nu este adevărat. Nu ai rezista și nici eu. Suntem prea aproape, nu ne permitem riscuri.
Tu ai un pact cu moarte. Ce ai risca?
Totul.
Ceva mai târziu, după ce și-au găsit un oarece confort în îmbrățișarea lipsită de pasiune, o întreabă: Ce preț ți-a cerut moartea?
Unul cinstit, pentru ce mi-a oferit.
Nu ești serioasă, nu-i ăsta momentul pentru jocuri de cuvinte.
Ea-și lasă obrazul pe pieptul său. Poate că o să-i pară afecțiune, sau poate o să-și dea seama că trebuie să-și lipească trupurile în cât mai multe locuri. I se pare că gerul e și mai aspru.
Pentru fiecare sfârșit amânat, moartea cere să fie plătită. Prima oară nu a costat mult. Dar datoria-mi crește. Dacă nu mi-o achit, le va lua viețile celor dragi. Am patru vieți deja pe răboj, una prin foc, a doua prin sete, a treia prin foame, a patra de frig.
Deci îți va cere să ucizi patru oameni?
Îmi va cere să plătesc. Exact cum? Are ea propriile socoteli.
E greu să-și dea seama dacă el s-a încordat de oroare sau, dimpotrivă, doar a tras-o mai aproape. Pielea-i cafenie pare acoperită de vânătăi. Icter? Nu-i e clar.
Un necromant și-un vrăjitor din Nord, murmură el. Împreună suntem puternici. Nu o să mai mori.
Mai târziu, printre vise, îl aude întrebând: Dar tu? Moartea cere și viața ta?
Bineînțeles.
Moartea o vizitează în forma maestrului său, cu părul strâns în vârful capului. Îngenunchează lângă strânsoarea lor înfrigurată și se întinde spre bărbat.
Dacă mi-l dai, o să-l accept. Mi-ar ostoi foamea.
Te refuz. Te alung. O să mi te supui. Nu te primesc aici.
Ia uite-te în jur, mititico, susură moartea. La tărâmul acesta. Nu ți se pare că aici mi-e locul?
Nu ți-e locul unde nu te vreau eu.
Oricum va fi al meu în curând. Mai bine mi-l oferi înainte să-l iau. Altfel risipești ocazia.
Huruie muntele. Fata se trezește. Își caută sabia, hainele, blănurile. Le strânge degrabă, cu mișcări experimentate.
E balaurul, zice bărbatul. Coboară din munți.
Fata iese în ger, cu Colțul Fiarei în palma goală. Răsăritul nu a prins încă putere, dar afară e suficientă lumină. Muntele de deasupra lor rostogolește niște umbre mari, forfotitoare. Nu se oprește deloc din uruit. Ba chiar mai crește zgomotul, de parcă s-ar apropia.
O avalanșă, coboară prin trecătoare, strigă ea. Ieși din cort și fugi! Fugi!
I se pare că aude râsetul morții dinspre copacii înghețați.
Vrăjitorul iese din cort cu o torță aprinsă.
Degeaba fugim, că tot ne ajunge. Treci în spatele meu.
Păi și ce crezi că poți face? țipă fata.
Nu-s doar un nevolnic însetat, rebegit și însetat. Sunt un vrăjitor al Nordului de Sus. Dacă te pricepi la stăpânirea vremii, ocupă-te de vânt. Eu am nevoie de aer.
Își intonează amândoi incantațiile, spate în spate, axiomele lui cu tonalități înalte acoperind rimele ei. Volbura țâșnește din viroagă urlând la fel de tare ca și torentul de gheață.
Ar vrea să-l întrebe cât va dura, dar are ochii și mintea fixate pe aer.
El face opturi cu torța, urlă niște calcule nordice și dă foc vântoasei. În jurul lor se desfac valuri de flăcări negre-aurii. Le simte cum mănâncă aerul și devorează vântul.
După atâta ger, i se pare că o să plesnească de la căldură.
Solul se cutremură.
El zbiară și lumea întreagă scoate un zgomot copleșitor, rănit, nesfârșit. Pârjolul său a ars umbrele, iar vântul ei ține aburii la distanță. Căldură împotriva impulsului mecanic, se gândește. Termodinamica se opune dinamicii. Chiar poate el să…?
Dintr-o dată, se termină totul. Lumea amuțește.
S-ar fi așteptat să se vadă înconjurată de distrugere, resturi arse și bălți de apă topită. Dar nu-i chiar așa. Doar niște gheață sfărâmată, pe unde a fost atinsă de trecerea vijeliei.
Ce-ai făcut? îl întreabă.
Am tras în jos toată trecătoarea. Am blocat avalanșa. Am incinerat ce a reușit să treacă. Mulțumesc pentru vânt.
Are fața roșie de la arsuri, dar rânjește ca un prostănac.
Îmi cer iertare, știu că ai spus fără foc.
Totul are un preț.
El e prea epuizat pentru ascensiune. Îl hrănește cu sânge și apă și bărbatul încearcă să mestece niște carne sărată din provizii. I-ar da pene de ciori, dar pentru el ar fi doar niște pene.
Mușchii din brațele vrăjitorului îi tresar pe sub piele. E tot mai galben.
E mai rău, spune el. Cel puțin așa cred.
Nu ești bine. Ți-am văzut gingiile. Ce au? De când?
Încă de când am navigat spre sud, acum luni de zile. E boala marinarilor. Cred că mai am câteva zile până încep convulsiile. Apoi am să mor.
A citit despre boala marinarilor. Dar nu a cunoscut mateloți vreodată. Încearcă să-și amintească despre texte. O deficiență de vitamine, parcă așa-i spuneau doctorii de la universitate.
Nu există leac, cel puțin eu nu știu vreunul, zice bărbatul.
Ea-i atinge buzele ca să-l amuțească. Atunci nu te mai gândi la asta, îi răspunde, dacă nu se poate face nimic.
Crezi că balaurul s-a prins că venim? L-am simțit cum soarbe din flăcările mele. Ironic, nu? Poate că focul invocat de mine a fost ultima masă de care avea nevoie ca să zboare spre Nord și să-l pârjolească…
Îi atinge buzele din nou. Taci. Ai buzele crăpate și mă doare să te văd vorbind.
Cât trăiește lighioana, eu am eșuat, șoptește vrăjitorul. Nu contează nimic altceva. Trebuie să-l ucidem înainte să-și ia zborul. Sau înainte să ne vâneze el pe noi.
După un timp, adaugă: Ai dreptate. Trebuie să urcăm muntele cât mai degrabă.
Încearcă să se ridice, dar nu mai poate. Îmi pare rău, îmi pare rău că-s atât de slăbit. Dacă m-aș putea odihni o zi…
Nu ești slab, îi răspunde. Odihnește-te dacă poți. Eu mă duc să admir răsăritul.
Cât merge ea prin pădurea înghețată, moartea i se alătură. Are forma unei vulpi albe și i se strecoară printre picioare. Moartea-i o bufniță pe cerul dimineții.
L-aș putea întări cât să urce muntele, îi povestește morții. Cu sânge și căldură.
Poate că da, zice moartea. Dar numai pentru o vreme.
L-ai lua? o întreabă fata. Și nu ți-aș mai datora nimic? Nici pe mama, nici pe tata, sau pe acel băiat prea timid să mă sărute? Nici măcar pe mine?
Este un vrăjitor din Nordul de Sus, răspunde moartea. A trăit acolo unde o mie de bărbați în putere au pierit. E singurul lucru viu de care mai ai tu parte. Dacă mi-l oferi, îl accept și te iert de datorie.
Moartea-i o pasăre cântătoare, care-și înalță trilurile din scorbura unui copac frânt: singurul sunet în afară de vânt. Un sunet plăcut.
Cu o sclipire de metal străvechi, scoate Colțul Fiarei din teacă. Îl repede spre pasăre, șuierător. Lama subțire cât un atom despică arborele cu ușurință, așa cum ar despica orice piatră, oțel sau os de balaur.
Dar moartea s-a topit în văzduh, precum un fum.
Îl găsește în fața cortului, îmbrăcat, drept, în mâna stângă cu o torță aprinsă. Tremură și el, și făclia.
Credeam că ai plecat, spune el.
Ce faci?
El se întoarce cu spatele și ridică torța. O să-mi dau foc.
Începe să cânte.
Ea țipă: Nu! Își înfige crampoanele în gheață și se împinge în el, iar bărbatul cade. Se opune, înjură, o lovește cu pumnii înmănușați. Lasă-mă, lasă-mă să mor, fir-ar să fie.
Ea-i smulge făclia și o stinge-n gheață.
Se despart și se ridică, împleticiți. Ce tot faci? strigă fata. Și de ce?
Tu poți ucide fiara, gâfâie el. Cum ai putea să dai greș, dacă ești nemuritoare? Salvează Nordul. Salvează-ți patria ta. De mine nu ai nevoie. Nu o să pot urca muntele…
Ba da!
Nu destul de iute. O să te încetinesc. Și fie acum, fie în fața balaurului, fie după, eu oricum voi muri.
Toți vom muri. Moartea ne ia pe toți.
În afară de când ne oferim singuri, răspunde vrăjitorul, pentru a primi ceva la schimb. Sau a achita o datorie.
Vântul coborât din munte se întețește și le fură ceața respirației. Liniile din jurul ochilor bărbatului au adunat urme de degerare.
Nu pentru mine, îi spune. Nu vei muri pentru mine.
Oricum voiai să mă omori. Așa-i mai demn.
Ba nu voiam să…
Te-ai gândit la asta. Știu că te-ai gândit.
Scuipă sânge pe omăt. Va trebui s-o faci destul de repede. Poate chiar azi. Cred că o să înceapă convulsiile în curând, și după ele ce valoare voi mai avea?
Nu, nu, nu am luat o asemenea hotărâre, îți jur…
Ba am luat eu hotărârea. Fără mine o să te miști mai repede. Și meriți să trăiești. Deci cam asta a fost.
Ea-și închide ochii și se mușcă de buze până simte gust sărat. Are un nod în gât. Ar vrea să spună: Ești atât de curajos…
Hai, zice el. Sunt pregătit.
Se gândește la mama ei, la tatăl său, la băiatul prea timid pentru a o săruta. La ea însăși. La acest bărbat care a străbătut mările ca să-și apere țara; care nu s-a dat bătut nici după atâta moarte și disperare. Măsoară toate aceste vieți și le pune în balanță.
Înțelege de ce moartea s-ar putea să considere că sufletul lui face cât restul la un loc.
Scoate Colțul Fiarei. Nu am cum să te îngrop. Contează?
Nu. Sunt venit din Nord. Gheața va fi de-ajuns.
Unde?
Prin inimă. Sunt prea chipeș ca să-mi pierd capul.
O să-ți salvez regatul. Promit.
Urcă muntele. În vârf dormitează balaurul. Îl simte cum îi fură căldura.
Se mișcă repede. Se cațără peste costișele stâncoase de deasupra lizierei, cu mâinile goale și cu dinții crampoanelor. A mâncat și restul penelor de cioară și se simte ușoară ca un uliu, puternică precum un urs. O să ajungă în vârf înainte de apus.
Moartea se agață de bolovani cât urcă ea, se leagănă precum un liliac. Sunt mulțumită, zice.
Când o să omor balaurul, o să vină primăvara. O să se întoarcă viața. De ce ai vrea tu așa ceva? De ce mă ajuți, când ai putea avea parte de acest tărâm de gheață?
Poftesc la viață, răspunde moartea. Tu înțelegi termodinamica. Viața-i ineficientă. Viața grăbește moartea. Entropia este calea necromantului.
Își caută cu grijă locurile de pus piciorul. Nu o fac pentru tine.
Important e s-o faci.
Fata se cațără tot mai sus, către balaur.
Tradus de Miloș Dumbraci
© Copyright 2012 by Seth Dickinson
Originally published in Beneath Ceaseless Skies, issue #104, September 2012 / publicat inițial în Beneath Ceaseless Skies, nr. #104, septembrie 2012 – link aici: http://www.beneath-ceaseless-skies.com/stories/worth-of-crows/
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
