Tânărul domn Brown păși afară, la apus de soare, pe strada satului Salem, dar își băgă capul înapoi în casă, de cum trecu pragul, pentru a schimba săruturi de rămas bun cu tânăra sa soție. Iar Faith[1], pentru că așa o chema pe soția sa, își scoase căpșorul ei frumos afară, lăsând vântul să se joace cu panglicile roz ale pălăriei, în timp ce-l striga pe tânărul domn Brown.
– Dragul meu, șopti ea încet și cumva trist, când buzele ei se apropiară de urechea lui, rogu-te frumos, amână-ți călătoria până la răsărit și dormi în propriul tău pat în noaptea asta! O femeie singură e tulburată de asemenea vise și asemenea gânduri încât îi e teamă de ea însăși uneori. Te rog, rămâi cu mine în noaptea asta, dragul meu soț, și-n toate nopțile din acest an.
– Dragostea și credința[2] mea, răspunse domnul Brown, dintre toate nopțile anului, în aceasta singură chiar trebuie să plec de lângă tine. Călătoria mea, cum o numești tu, dus și întors, trebuie să fie înfăptuită între clipa de acum și cea a răsăritului soarelui. Cum de, draga mea soție frumoasă, te îndoiești deja de mine, când ne-am căsătorit de numai trei luni?
– Atunci, Dumnezeu să te binecuvânteze, spuse Faith, cea cu panglici roz. Și fie să găsești toate în ordine când te întorci.
– Amin! strigă bunul domn Brown. Spune-ți rugăciunile, dragă Faith, și mergi la culcare la apus, și astfel nu ți se va întâmpla niciun rău.
Astfel se despărțiră; și tânărul bărbat își văzu de drum până când, fiind gata să dea colțul după casa sfatului, se uită înapoi și o văzu pe Faith încă legănându-și mâna în urma lui, cu un aer melancolic, în ciuda panglicilor roz.
– Săraca micuță Faith! gândi el, pentru că-l strânsese inima. Ce mizerabil sunt că o părăsesc și plec cu astfel de treabă. Și vorbea despre vise. Și-n timp ce vorbea, i se citea tulburarea pe față, de parcă un vis o avertizase ce fel de lucru am de înfăptuit în noaptea asta. Dar nu, nu; ar ucide-o să bănuiască măcar. E un înger binecuvântat pe pământ; și după această singură noapte, mă voi agăța de fusta ei și o voi urma la ceruri.
*
Cu acest răspuns foarte potrivit pentru întrebările despre viitor, domnul Brown se simți îndreptățit să se grăbească și mai mult pentru a-și îndeplini prezentul scop malițios. O apucase pe un drum rău, umbrit de cei mai întunecați copaci ai pădurii, care abia de se trăgeau deoparte ca să lase poteca îngustă să se strecoare printre ei și se închideau imediat în urmă. Era pe cât de singur se putea; și există o anume angoasă într-o astfel de singurătate, deoarece călătorul nu știe cine se poate ascunde după nenumăratele trunchiuri sau prin coamele groase de deasupra; cu pași singuratici, ar putea să treacă printr-o mulțime nevăzută.
– Ar putea fi câte un diavol de indian în spatele fiecărui copac, își spuse domnul Brown; și privi temător în urmă, adăugând: Poate că diavolul însuși se strecoară chiar pe la coatele mele.
Cu capul întors în urmă, nu văzu din vreme silueta ca a unui tâlhar al drumurilor ci, când privi din nou înainte, dădu cu ochii de omul în ținută sobră. Așezat la rădăcina unui copac bătrân, acesta se ridicase când domnul Brown se apropiase și mersese pe lângă el.
– Ai întârziat, stimabile domn Brown, spuse. Ceasul Bătrânului Sud bătea când am trecut prin Boston, iar asta se întâmpla cu nu mai puțin de cincisprezece minute mai devreme.
– Faith m-a reținut o vreme, răspunse tânărul, cu un tremur în voce, din cauza apariției bruște a tovarășului său, deși nu chiar neașteptată.
Acum se înnoptase de-a binelea în pădure, iar întunericul era chiar și mai adânc în acea parte în care cei doi umblau. Pe cât se putea observa, al doilea călător avea în jur de cincizeci de ani, aparținea aparent aceleiași clase sociale ca Brown și semăna considerabil cu el, poate mai mult în gesturi decât în trăsături. Puteau fi luați drept tată și fiu. Totuși, deși cel mai în vârstă era la fel de simplu îmbrăcat ca cel mai tânăr, și la fel de simple îi erau și manierele, avea un aer indescriptibil de cunoscător al lumii, de om care nu s-ar fi simțit stingherit nici la masa de cinste a guvernatorului sau la curtea regelui William, unde, poate, îl vor duce afacerile odată. Dar primul lucru care putea fi remarcat la el era toiagul, care se asemăna cu un șarpe mare și negru, atât de straniu lucrat încât aproape că se vedea întorcându-se și încolăcindu-se ca un șarpe viu. Asta, bineînțeles, trebuie că era o iluzie, ajutată de lumina înșelătoare.
*
– Haide, domnule Brown, strigă însoțitorul, acesta e un ritm prea molcom pentru a începe o călătorie. Ia-mi toiagul, dacă ai obosit atât de repede.
– Prietene, spuse celălalt, renunțând la pasul încet doar ca să se oprească de tot, mi-am îndeplinit legământul întâlnindu-te aici, acum treaba mea e să mă întorc de unde am venit. Am îndoieli în ceea ce privește ce vrei tu să facem.
– Așa spui? răspunse cel cu șarpele, zâmbind într-un fel diferit. Cu toate astea, să mergem mai departe și să ne târguim în timp ce mergem. Și de nu te voi convinge, te vei întoarce. Am intrat doar puțin în pădure, încă.
– Prea mult, prea departe! exclamă celălalt, reîncepând să meargă, fără să-și dea seama. Tatăl meu niciodată nu a intrat în pădure într-o asemenea misiune, și nici tatăl lui mai înainte. Am fost o viță de oameni cinstiți și buni creștini din zilele martirilor și până acum; să fiu eu primul care poartă numele de Brown și care o apucă pe o asemenea cale într-o…
– Asemenea companie, ai spune, observă cel mai în vârstă, interpretându-i pauza dintre cuvinte. Bine zis, domnule Brown, Și eu am făcut cunoștință cu familia ta, ca cu oricare dintre cele puritane, nimic de spus. L-am ajutat pe bunicul tău, omul legii, când a târâit-o pe femeia Quarker atât de energic pe străzile din Salem; și eu am fost cel care i-a adus tatălui tău un tăciune de pin, aprins în vatra mea, ca să dea foc unui sat de indieni în războiul regelui Filip. Ei îmi erau buni prieteni, amândoi; și de multe plimbări plăcute am avut parte de-a lungul acestei poteci, și ne-am întors veseli după miezul nopții. Aș fi cu dragă inimă prietenul tău și numai de hatârul lor.
– De e așa cum grăiești, răspunse domnul Brown, mă minunez de ce nu au vorbit niciodată despre aceste lucruri; sau, de fapt, nu mă minunez, dându-mi seama că cel mai mic zvon despre așa ceva i-ar fi gonit din New England. Suntem oameni ai rugăciunilor și ai faptelor bune și nu suportăm așa răutăți.
– Răutăți sau nu, spuse călătorul cu toiagul răsucit, eu unul sunt foarte bine cunoscut aici, în New England. Diaconii multor biserici au băut vin de împărtășanie împreună cu mine; reprezentanții aleși ai multor orașe mă au pe mine ca prim sfătuitor; și majoritatea celor din curte sunt susținători fermi ai intereselor mele. Guvernatorul de asemenea, dar acestea sunt secrete de stat.
*
– Așa să fie? strigă domnul Brown, holbându-și uimit ochii la netulburatul său tovarăș. Totuși, eu n-am nimic de-a face cu guvernatorul sau cu consiliul; ei își au metodele lor, care nu sunt reguli de urmat pentru un simplu cap de familie ca mine. Dar dacă as merge cu tine, cum aș mai da eu ochii cu bunul și bătrânul domn, pastorul nostru, în satul Salem? Of, vocea lui m-ar face să tremur și-n ziua de Sabat, și-n cea de simplă predică.
Până atunci, călătorul mai în vârstă îl ascultase cu seriozitatea cuvenită acelor vorbe, însă în acel moment izbucni în hohote nestăvilite de râs, scuturându-se atât de tare încât toiagul său ca un șarpe păru că se răsucește și el ținându-i isonul.
– Ha-ha-ha! strigă el din nou și din nou; apoi, adunându-se: bine, continuă, domnule Brown, continuă, dar, te rog, nu mă fă să mor de râs.
– Ei bine, atunci, să terminăm chestiunea chiar acum, spuse domnul Brown, vădit iritat. La mijloc e și soția mea, Faith. I-aș frânge inima ei micuță; și, decât asta, mai bine mi-aș frânge-o pe a mea.
– Ei bine, dacă așa stă treaba, răspunse celălalt, atunci vezi-ți de drum, domnule Brown. Nici pentru douăzeci de femei bătrâne, ca cea care șontâcăie înaintea noastră, n-aș vrea ca ea să aibă de suferit.
În timp ce vorbea, își ridicase toiagul spre silueta unei femei care se vedea în drum, siluetă în care domnul Brown o recunoscu pe femeia pioasă și bună de dat ca exemplu care-l învățase catehismul când fusese tânăr și care încă-i era sfătuitoare morală și spirituală, alături de diaconul Gookin.
– E o mare minune că buna Cloyse să fie atât de departe în sălbăticie în puterea nopții, spuse el. Dar despărțindu-mă de tine, o voi lua pe o scurtătură prin pădure, până când o voi fi lăsat pe această femeie creștină departe în urmă. Fiindu-ți ție străină, s-ar putea să întrebe pe cine însoțeam și unde mă duceam.
– Așa să fie, spuse însoțitorul său. Ia-ți pădurea în primire și lasă-mă pe mine să țin poteca.
Astfel, tânărul se întoarse și plecă într-o parte, dar avu grijă să-și urmărească tovarășul, care înaintă încet de-a lungul cărării până ajunse la o lungime de toiag de bătrâna femeie. Ea, între timp, își vedea cum putea mai bine de drum, pe cât de repede îi permiteau puterile unei femei atât de bătrâne, murmurând cuvinte nedeslușite – o rugăciune, fără îndoială – în timp ce pășea. Călătorul își împinse toiagul înainte și-i atinse gâtul ofilit cu ceea ce părea a fi coada șarpelui.
*
– Diavole! strigă bătrâna femeie pioasă.
– Deci buna Cloyse își recunoaște vechiul prieten? observă călătorul, înfruntând-o sprijinit în bățul său tremurător.
– A, pe pustiu! E chiar domnia-ta? strigă bătrâna.
– Da, cu adevărat este, întruchipat în imaginea bătrânului meu tovarăș de bârfă, domnul Brown, bunicul caraghiosului care îi poartă acum numele. Dar – îi vine domniei-tale să creadă? – coada mea de mătură a dispărut misterios, furată, cred, de vrăjitoarea cea scăpată de spânzurătoare, buna Cory, și asta chiar atunci când eu eram uns cu zeamă de țelină sălbatică și rozacee și mărul lupului…
– Amestecată cu grâu fin și cu grăsimea unui nou-născut, spuse forma bătrânului domn Brown.
– A, domnia-ta știe rețeta! strigă bătrâna, gâfâind zgomotos. Cum spuneam, fiind totul pregătit pentru întâlnire și neavând un cal să mă poarte, m-am hotărât să merg pe jos; pentru că mi-au spus că e un tânăr cumsecade de luat în comuniune în noaptea asta. Iar acum, domnia-ta îmi va da brațul, și vom ajunge acolo într-o clipită.
– Asta nu prea se poate, răspunse amicul ei. Nu-mi pot lăsa mâna în grija ta, bună Cloyse; dar uite toiagul meu, dacă vrei.
Spunând asta, îl aruncă la picioarele ei, unde, poate, prinse viață, fiind unul dintre cele ale magilor egipteni. Dar despre asta domnul Brown nu avu cunoștință. Își ridicase ochii, minunându-se, iar când și-i coborî din nou, nu o mai văzu nici pe buna Cloyse, nici toiagul șarpe, ci doar pe tovarășul său de drum singur, care-l aștepta calm, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Bătrânica aceea m-a învățat catehismul, spuse tânărul; și era toată însemnătatea din lume în vorbele lui simple.
Continuară să meargă mai departe, cel mai în vârstă pisălogindu-și tovarășul să se grăbească și să țină cărarea, dându-i motive atât de bune, încât păreau să răsară din cugetul celuilalt mai degrabă decât să-i fie spuse. În vreme ce mergeau, el culese o ramură de arțar, pentru a servi pentru un baston, și începu s-o curețe de rămurele, care erau încă umede de roua serii. În clipa în care degetele lui le atingeau, ele se ofileau și se uscau ca după o săptămână în soare. Astfel cei doi avansară cu pas susținut, până când deodată, în deschizătura întunecată a drumului, domnul Brown se așeză pe o buturugă și nu vru să meargă mai departe.
*
– Prietene, spuse el încăpățânat, m-am hotărât. Nici un pas nu mai fac în această misiune! Ce dacă o ticăloasă de bătrânică îl alege pe diavol când eu crezusem că avea să meargă în ceruri? E acesta un motiv să-mi părăsesc credința[3] și să merg după ea?
– Te vei gândi mai bine la asta, spuse liniștit cunoscutul său. Stai și odihnește-te o vreme, iar când te simți în stare să mergi din nou, ia toiagul meu ca să te ajute.
Fără a spune altceva, îi aruncă bățul de arțar și o luă din loc atât de rapid încât păru că a dispărut în beznă. Tânărul stătu câteva momente lângă cărare, felicitându-se la gândul că va avea o conștiință atât de curată când îl va întâlni pe pastor în plimbările sale de dimineață, sau că nu-și va feri privirea în fața bunului și bătrânului diacon Gookin. Și cât de liniștit îi va fi somnul chiar în noaptea aceea, pe care avusese de gând s-o petreacă în păcat, dar pe care-o va petrece în brațele dragei și curatei Faith. Adâncit în asemenea meditație, domnul Brown auzi tropăit de cal pe potecă și găsi de cuviință să se ascundă la marginea pădurii, conștient de scopul păcătos care-l adusese acolo, chiar dacă acum se răzgândise și era atât de fericit.
Zgomotele copitelor și vocile călăreților se apropiau. Erau două glasuri grave, de oameni în vârstă, conversând sobru în timp ce se apropiau. Aceste zgomote părură să treacă de-a lungul cărării, la câțiva yarzi de ascunzătoarea tânărului; dar, din cauza întunecimii acelui loc, fără îndoială, nici călăreții nici armăsarii lor nu se puteau vedea. Deși atingeau rămurelele de la marginea drumului, nu i-a zărit trecând prin dreptul peticului de cer puțin mai luminos pe care trebuie că-l traversaseră. Domnul Brown ba se ghemui, ba se ridică pe vârfuri, dând deoparte crenguțele și îndrăznind să-și scoată capul, dar nevăzând nici măcar o umbră. Ceea ce-l tulbură mult, pentru că ar fi putut jura, dacă așa un lucru ar fi fost cu putință, că recunoștea vocile ca fiind cele ale predicatorului și diaconului Gookin, liniștite, de parcă cei doi ar fi mers să participe la ceva banal, cum ar fi o hirotonie sau un consiliu ecleziastic. Cât încă mai puteau fi auziți, unul dintre călăreți se opri să-ți smulgă o ramură.
*
– Dintre două, domnule părinte, spuse vocea care-i semăna diaconului, mai degrabă aș pierde o cină decât întâlnirea din noaptea asta. Mi-au spus că unii din comunitatea noastră vor veni din Falmouth sau de mai departe, alții din Connecticut și Rhode Island, pe lângă câțiva vraci indieni care, după meșteșugul lor, știu la fel de multă vrăjitorie ca cei mai buni dintre noi. Ba mai mult, e și un băiat bun de luat în comunitate.
– Foarte bine, diacone Goodkin! răspunse vocea solemnă a preotului. Grăbește-te, sau vom întârzia. Nimic nu poate începe până nu ajung eu, nu știi?
Copitele ropotiră din nou; iar vocile, vorbind atât de ciudat în liniștea nopții, se afundară în pădure, unde niciodată nu fusese făcută vreo slujbă, nici măcar nu se rugase vreun creștin. Și-atunci, de ce se aventurau acești doi pioși creștini atât de adânc în sălbăticia păgână? Tânărul domn Brown se sprijini de un copac, simțind că se scufundă-n pământ, amețit și cu inima grea. Privi spre cer, îndoindu-se că acolo era un rai deasupra sa. Totuși, acolo era o boltă albastră, cu stele sclipitoare.
– Cu cerul deasupra și cu Faith sub el, îl voi înfrunta pe diavol! strigă domnul Brown.
Când încă privea în sus, spre profunzimile cerului, și-și ridică mâinile să se roage, un nor, deși nu bătea niciun fel de vânt, se grăbi spre zenit și acoperi sclipirile stelelor. Albastrul cerului încă se vedea, mai puțin direct deasupra capului, unde negrul gros al norului avansa încet spre nord. În aer, parcă venind din adâncul norului, se auzea un zumzet confuz și îndoielnic de voci. Ascultătorul își dădu seama că poate distinge accentele unor oameni din orașul său, bărbați și femei, atât evlavioși, cât și nevrednici, mulți dintre cei cu care se întâlnea la biserică, dar și dintre cei pe care-i vedea revoltați pe lângă cârciumă. În următoarea clipă, atât de confuz era zgomotul, se întrebă dacă auzise altceva decât murmurul pădurii bătrâne, șoptind fără vânt. Apoi îl ajunse un val și mai puternic de voci cunoscute, cum se auzeau zi de zi dinspre însoritele străzi ale satului Salem, dar niciodată până acum dinspre un nor în noapte. Și acolo era și o voce, a unei femei tinere, plângându-se cu o tristețe nesigură, ca cerând o favoare pe care, poate, ar întrista-o și mai mult s-o primească; si mulțimea nevăzută, pioși și păcătoși deopotrivă, părea că o încurajează să meargă mai departe.
*
– Faith! strigă domnul Brown, cu disperare și agonie în glas; iar ecourile pădurii îl îngânară, strigând: „Faith! Faith!”, de parcă ar fi fost căutători dezorientați în toată sălbăticia.
Urletul lui de durere, mânie și groază încă străpungea noaptea când nefericitul soț își ținu respirația, sperând la un răspuns. Se auzi un țipăt, acoperit imediat într-un murmur mai zgomotos de voci, toate scufundându-se într-un râset îndepărtat, în vreme ce norul se retrăgea, lăsând cerul curat deasupra domnului Brown. Și ceva ce plutea prin aer se prinse în ramura unui copac. Tânărul o luă și văzu că era o panglică roz.
– Feith a mea nu mai e! strigă el după un moment de uimire. Nu mai e nimic bun pe pământ; iar păcatul e doar un cuvânt. Vino, diavole! Căci ție îți este menită lumea asta!
Și, înnebunit de disperare, râse lung și zgomotos, apoi își luă toiagul și o porni înainte din nou, cu o așa grabă încât părea că zboară pe deasupra potecii din pădure, nu că pășește sau aleargă pe ea. Cărarea se sălbătici și mohorî, deveni tot mai ștearsă până când dispăru de tot, lăsându-l pe el în inima sălbăticiei, încă grăbindu-se, mânat doar de instinctul care-i conduce pe muritori către rău. Întreaga pădure era împânzită de zgomote înfiorătoare – scârțâitul copacilor, urletele animalelor sălbatice și chemările indienilor; în vreme ce, uneori, vântul dăngănea ca un clopot de biserică în depărtare, iar alteori urla în jurul călătorului, ca și cum toată natura și-ar râde de el cu dispreț. Dar el devenise el însuși o bucățică al groaznicei scene, cu nimic mai prejos decât celelalte orori.
– Ha-ha-ha! răcni domnul Brown când vântul râdea de el. Să auzim care râde mai tare. Nu te gândi că mă înspăimânți cu demonicele tale glasuri. Vino, vrăjitoareo, vino, vrăjitorule, vino, vraci indian, vino, însuți diavole, că vine și domnul Brown. Și vă puteți teme de el pe cât se teme și el de voi.
Cu adevărat, în toată pădurea bântuită nu se găsea nimic mai înspăimântător decât fața domnului Brown. Zbura printre pinii negri, scuturându-și toiagul cu gesturi turbate, când dând drumul unei înșiruiri de blasfemii oribile, când răcnind asemenea râsete încât ecourile pădurii răsunau ca demonii în jurul său. Demonul în propria sa formă e mai puțin hâd decât sub cea a furiei din pieptul omului. Astfel alergă demonul pe drumul său, până când, tremurând printre copaci, văzu o lumină roșie înainte, de parcă trunchiurile și ramurile căzute dintr-un luminiș fuseseră aprinse, iar lumina lor ajungea până la cerul nopții. Se opri, într-o acalmie a furtunii care-l purtase înainte și auzi acordurile a ceea ce părea un imn solemn, purtat din depărtare de puterea multor voci. Îi cunoștea armonia. Era una obișnuită în casa de întâlniri a satului. Apoi versurile se stinseră, înlocuite de un cor nu de voci umane, ci de toate sunetele sălbăticiei, împletite într-o armonie îngrozitoare. Domnul Brown strigă, și propriul strigăt nu-i ajunse la ureche, ci fu absorbit de urletul de pretutindeni.
*
În perioada de liniște care urmă, se furișă înainte până când lumina străluci în toată splendoarea ei ochilor săi. La una dintre capetele deschiderii, mărginită de peretele întunecat al pădurii, răsări un bolovan care semăna cu un altar sau cu un amvon natural și grosolan, înconjurat de patru pini cu vârfurile cuprinse de flăcări și tulpinile neatinse, precum lumânările la o întâlnire de seară. O grămadă de frunze uscate, care întrecuse piatra în înălțime, era și ea aprinsă în noapte luminând puternic împrejur. Ardeau crenguțele și frunzele. Și-n timp ce lumina roșie creștea și scădea, multele congregații erau luminate pe rând, apoi dispăreau în umbră, apoi iar apăreau, cum fuseseră mai înainte, populând deodată inima pădurii singuratice.
– O companie gravă și întunecată, spuse domnul Brown.
Și așa și era. Printre ei, tremurând încoace și încolo între întuneric și lumină, apărură fețe care aveau să fie văzute a doua zi la consiliul provinciei și altele care, la fiecare zi de Sabat, păreau devotate cerurilor stând înghesuite în strană. Unii spun că și soția guvernatorului era acolo. Cel puțin erau cu siguranță câteva doamne din înalta societate care-i erau bine cunoscute, și soții de nobili, și văduve, o mulțime pestriță, și fecioare cu onoarea nepătată, și fete care tremurau la gândul că mamele lor le-ar putea zări. Dacă fulgerările bruște de lumină care străluceau în luminișul obscur nu îl înșelau pe domnul Brown, el recunoscu și câțiva membri ai bisericii din satul Salem, renumiți pentru sfințenia lor. Bunul diacon Gookin ajunsese și aștepta lângă șorțul venerabilului reverend pastor. Dar, ireverențial, alături de acești oameni mânați de credință și evlavioși, de acești bătrâni ai bisericii, de aceste domnișoare nobile și fecioare, erau și bărbați cu vieți distruse și femei cu faimă pătată, nenorociți dedați tuturor viciilor și murdăriilor, și chiar bănuit de crime oribile. Era ciudat să vezi că binele nu se îndepărtează de rău și nici păcătoșii nu erau separați de sfinți. Printre dușmanii lor cu fețe palide, erau împrăștiați și vracii indieni, sau căpeteniile, care de multe ori și-au îngrozit pădurea natală cu incantații mai hidoase decât orice vrajă cunoscută în limba engleză.
*
– Dar unde e Faith? gândi domnul Brown și tremură când speranța îi reveni în inimă.
Un alt vers al imnului se înălță, unul pe tonalități joase, pline de jale, ca iubirea pioasă, dar cu cuvinte care rosteau tot păcatul pe care natura noastră-l poate naște, trimițându-ne gândul întunecat chiar la mai mult. Irezistibilă pentru bieții muritori este ispita drăcească. Vers după vers a fost cântat, în corul deșertăciunilor, mai puternic decât cea mai profundă notă de orgă; și odată cu ultima notă a cumplitului imn veni un sunet, ca șuieratul vântului, ca susurul șuvoaielor de ape, ca urletul fiarelor, ca toate celelalte voci ale neîmblânzitei sălbăticii care se amestecară cu vocile oamenilor plini de vină, în omagiul prințului tuturor. Cei patru pini arzând aruncară flăcări și mai în înalt, iar în obscuritate apărură chipuri îngrozitoare în vălătucii de fum de deasupra adunării. În aceeași clipă, focul de deasupra altarului de piatră izbucni cu putere, roșu, formând un arc strălucitor deasupra vetrei sale, unde acum apăru un chip. Cu umilință fie spus, chipul nu avea nimic asemănător cu gravitatea divină a celor zugrăvite în bisericile din New England.
– Aduceți convertiții! ceru o voce răsunând în ecouri peste luminiș și se pierdu în pădure.
La aceste cuvinte, domnul Brown păși înainte din umbra copacilor și se apropie de congregație, de care simți deodată că-l leagă un sentiment de simpatie frățească, pentru tot ce era păcătos în inima lui. Ar fi putut să jure că stafia propriului decedat tată îl invita să înainteze, privind în jos dintr-un vălătuc de fum, în vreme ce o femeie, cu trăsături șterse de disperare, își întinse mâinile să-l avertizeze să nu se apropie. Era mama lui? Dar el nu avea puterea nici de a se retrage un pas, nici de a rezista, măcar în gând, când pastorul și bunul diacon Gookin îl prinseră de brațe și-l conduseră spre piatra cuprinsă de flăcări. Tot acolo se îndrepta și silueta unei femei înveșmântate în văluri, condusă de buna Cloyse, acea pioasă învățătoare de catehism, și Martha Carrier, cea care primise promisiunea diavolului de a fi regina iadului. O vrăjitoare rea, asta era. Și stătură acolo, prozeliții, sub bolta focului.
*
– Fiți bineveniți, copiii mei, spuse chipul întunecat, la comuniunea rasei voastre. V-ați găsit de tineri menirea și destinul. Copiii mei, priviți înapoia voastră!
Se întoarseră; și, încremeniți cum erau, încadrați de flăcări, adoratorii celui necurat fură văzuți; zâmbetele de bun venit apărură pe toate fețele întunecate.
– Iată, continuă chipul cel întunecat, acolo sunt toți cei pe care i-ați respectat încă din tinerețe. I-ați socotit mai presus devoi înșivă și ați dat înapoi din fața păcatului, punându-l în fața vieților lor merituoase și rugăciunilor lor către ceruri. Și iată-i acum, aici, pe toți în adunarea care mă venerează pe mine. În această noapte vi se vor dezvălui faptele lor tăinuite: cum bătrânii bărboși ai bisericii au șoptit cuvinte destrăbălate tinerelor din gospodăriilor lor; cum multe dintre femei, dornice de haine de vădane, le-au dat bărbaților lor să bea înainte de culcare băutura care i-a lăsat să-și doarmă ultimul somn; cum tinerii cărora încă nu le-a mijit mustața s-au grăbit să moștenească averile taților lor; și cum, tinere domnițe – nu roșiți, dragelor –, au săpat mici morminte pe ascuns și m-au invitat pe mine, ca singur oaspete, la funeraliile copiilor. Prin dorința inimilor voastre omenești pentru păcat, veți întina toate locurile – fie biserici, dormitoare, străzi, câmpii – în care ați înfăptuit crime. Vă veți bucura să vedeți întreg pământul o mare pată de vină, o mare baltă de sânge. Și mult mai mult de atât. Adâncul mister al păcatului, fântâna artelor întunecate, care dă nesecat mai multe gânduri rele decât puterea umană – și decât puterea mea –, vor fi ale voastre să le pătrundeți, în fiecare cotlon. Și acum, copiii mei, priviți-vă unul pe altul!
Așa făcură; și, într-o izbucnire a torțelor iadului, păcătosul o recunoscu pe a sa Faith, și soția-și recunoscu soțul, tremurând în fața acelui altar nelegiuit.
– Iată, aici stați voi, copiii mei, spuse chipul, cu un glas adânc și solemn, aproape trist în grozăvia lui, de parcă natura sa angelică de altădată încă mai putea deplânge ceea ce ajunsese. Crezând unul în inima celuilalt, ați sperat că virtutea nu este doar un vis. Acum nu mai sunteți înșelați. Răul este natura umană. Răul este singura voastră fericire. Fiți bineveniți, din nou, copiii mei, la comuniunea rasei voastre.
*
– Fiți bineveniți, repetară adulatorii din luminiș, într-un singur strigăt de disperare și triumf.
Și ei stătură acolo, singura pereche, din câte se părea, care încă ezita pe marginea prăpastiei păcatului din lumea asta. O copaie fusese scobită, de natură, în piatră. Oare era plină cu apă înroșită de lumina din jur? sau cu sânge? sau, cumva, cu o flacără fluidă? Aici, forma răului și-a înmuiat mâna și s-a pregătit să-și pună amprenta botezului pe fruntea lor, pentru a putea fi părtași la misterul păcatului, mai conștienți de vinovăția secretă a altora, atât în faptă, cât și în gând, decât ar putea acum să fie altfel. Soțul aruncă o privire spre soția sa palidă, iar Faith îl privi și ea. Ce nenorociri le-ar fi putut arăta următoarea privire, unul despre altul, tremurând deopotrivă de ce au văzut!
– Faith, Faith! strigă bărbatul, privește către cer și împotrivește-i-te celui rău!
Dacă Faith a sa l-a ascultat, n-a aflat niciodată. Abia de vorbise când se trezi singur în mijlocul peisajului nocturn, liniștit, ascultând vaietul vântului care se stingea departe, în pădure. Se năpusti pe stâncă și o simți rece și umedă; în timp ce o crenguță care cu o clipă în urmă fusese cu totul în foc, îi atinse obrazul cu cea mai rece rouă.
Următoarea dimineață, tânărul domn Brown reveni molcom pe străzile satului Salem, holbându-se în jurul lui ca un om sălbăticit. Bunul și bătrânul pastor se plimba de-a lungul cimitirului ca să-și facă poftă de mâncare pentru micul dejun, meditând la viitoarea slujbă. Îl binecuvântă pe domnul Brown când trecu pe lângă el. Dar el se îndepărtă de venerabilul cleric de parcă ar fi vrut să evite o anatemă. Bătrânul diacon Gookin se închina, vorbele sfinte ale rugăciunii sale auzindu-se prin fereastra deschisă. „Cărui zeu i se roagă acest vrăjitor?” se întrebă domnul Brown. Buna Cloyse, foarte buna creștină, stătea în fereastră la soarele dimineții, vorbindu-i unei fetițe care-i adusese o găletușă de lapte. Domnul Brown îl trase pe copil de acolo de parcă ar fi stat înaintea diavolului însuși. Dând colțul pe lângă casa de consfătuiri văzu capul lui Faith, cu panglicile ei roz, așteptându-l nerăbdătoare și izbucnind cu atâta bucurie la vederea lui, încât sări în sus de bucurie pe stradă și aproape-și sărută soțul în fața întregului sat. Dar domnul Brown o privi tern și trist și trecu mai departe fără măcar a-i da binețe.
*
Adormise domnul Brown în pădure și doar visase o întâlnire de vrăjitori?
Așa să fie, dacă vreți; dar alas! a fost un vis de rău augur pentru tânărul domn Brown. A devenit un om întunecat, apăsat de gânduri rele și neîncrezător, dacă nu chiar disperat, după acea noapte de coșmar. De Sabat, când congregația cânta psalmi, el nu putea asculta, pentru că un imn de blasfemii îi inunda urechea și îneca acordurile binecuvântate. Când predicatorul vorbea de la amvon cu putere și elocvență, cu mâna pe Biblia deschisă, despre adevărurile sacre ale religiei creștine, despre vieți sfinte și morți triumfătoare, sau despre binecuvântarea care avea să vină, domnul Brown se făcea palid, temându-se ca nu cumva acoperișul să se prăbușească peste fățarnicul cenușiu și ascultătorii lui. Adesea, trezindu-se brusc la miezul nopții, se trăgea din brațele lui Faith; iar dimineața, sau când familia îngenunchea la rugăciune, se încrunta și mormăia singur, privea strâmb spre soția sa și se întorcea. Și, după ce și-a trăit viața și a fost purtat la mormânt, un cadavru înfiorător, urmat de Faith, o femeie în vârstă, și de copii și nepoți, de o procesiune bogată, pe lângă vecinii deloc puțini, nimeni nu a sculptat niciun verset de nădejde pe piatra lui de mormânt, pentru că ora morții lui a fost și ea întunecată.
[1] Încredere, credință
[2] Faith, numele soției sale
[3] Faith, în original, cuvântul poate desemna și și soția și credința.
*
Traducere de Alexandru Lamba
