Pe Pământ
Există un loc în viitor spre care ne îndreptăm cu toții, mânați de instinct și de moștenirea adânc ascunsă în genele noastre. Este un loc în care suntem mai împăcați, în armonie cu țesătura universală din care am apărut. Asta am fost învățată, asta cred. Trecutul nostru ne oferă fundația, o platformă pe care să ne sprijinim pentru a ajunge la lucruri mărețe: dezvoltare, menire, înțelepciune.
Am încercat să-i imprim aceste credințe și lui Matthew, ca orice mamă bună, prin puterea exemplului. Dar pare că cei tineri sunt surzi și orbi când vine vorba de valorile lumii celei vechi. Mai întâi i-am analizat furia la nivel rațional. Dincolo de vălul de testosteron, era obligatoriu pentru el să experimenteze viața pe cont propriu și uneori să învețe din greșeli. Până la urmă, nu primești vreun manual când te naști și-ți iei la purtat pielea pe care o vei purta restul vieții.
Apoi, când Matt a devenit adolescent, am început să am dubii și să mă gândesc la ce am făcut ca să mi-l îndepărtez. Dat fiind tipul genomului lui, nu avea nevoie de un tată, dar existaseră multe modele masculine de urmat în timpul semestrelor petrecute în paradisul didactic privat de care avusese parte. Își formase aptitudini uimitoare în domeniile limbilor străine și matematicii și, deși rezolvarea problemelor complexe părea că îl rupea de lume, în profunzimea lucrurilor era o sursă de liniște pentru el. Fusese înzestrat de la bun început – chiar dinainte de a se fi născut – și, dacă eram cinstită cu mine însămi, așteptările îmi crescuseră până la stratosferă.
Și de-aici și ironia sorții: oferindu-i totul, poate că, fără să-mi dau seama, i-am dat prea puține motive să privească înapoi. Nu exista un simț al trecutului pentru generația lui; totul era legat de aici și de acum, iar viitorul era ceva de care să-și facă griji când avea să ajungă acolo. Am conștientizat, prea târziu, că așa trebuia să se întâmple, pentru că la asta a condus felul meu de a fi: severă, calculată, mereu așezată.
Nopțile reci de toamnă le petrec meditând la asemenea lucruri sub un voal stropit cu stele. Motorul sistemului de ghidare al antenei parabolice mormăie în surdină, tubul telescopului e rece în mâinile mele. Lumina străveche lucește pentru ochii mei, transformându-se în imagini, conectându-mă din nou – trecutul a fost mereu cu mine.
Dar l-a văzut Matt măcar acum? Există asemenea lucruri în lumea lui, oare?
Nu sunt sigură. Dumnezeu să mă ajute, după doi ani în care nu am primit niciun fel de transmisiune de la el, nu mai știu ce să cred.
Și am o singură cale să aflu.
La 100 de kilometri de Pământ
Călătoria mea a început cu picături reci de transpirație în timp ce liftul urca tot mai sus în drumul său printre firișoarele albe spre vid. Nu m-am înțeles niciodată prea bine cu înălțimea, dar acum era absurd. Nimic nu ar trebui să fie atât de înalt – părea fizic imposibil –, dar liftul a continuat să urce până când albastrul cerului s-a transformat în indigo, iar stelele au prins a străluci mai intens.
Însoțitorul de bord mă ținuse sub observație tot drumul ascendent. Avea o capacitate uimitoare de a face conversație, ceea ce era destul de liniștitor, dar acum, văzându-mă debarcând atât de stângaci, pe față i s-a așternut o expresie îngrijorată.
– Ești în regulă, Beth?
Nu am răspuns, fiind preocupată de imponderabilitate și de faptul că tocmai eram remorcată de-a lungul unui coridor, spre terminalul navetelor, de către un robo-ajutor de forma și dimensiunile unui coș de gunoi. Am aruncat câteva priviri prin hublouri, încercând să nu mă uit la covorul de nori de mult, mult mai jos. Mai erau câteva lifturi în depărtare, ridicându-se ca acele de-a lungul curburii planetei.
– Sunt impresionante, a spus însoțitorul de bord cu un zâmbet ștrengar în colțul gurii.
Pleacă, te rog!
Am dat din cap și am zâmbit cât am putut de convingător.
– Sunt atât de multe și totul s-a întâmplat atât de repede.
– Bănuiesc că de-asta o numim „Accelerarea”.
Buzele lui au coborât, în timp ce fața mea s-a întunecat datorită jocului lui de cuvinte. Folosisem nanotehnologia accesibilă mie pentru a crea genomul lui Matt și adesea am dat vina pe tehnologie pentru situația mea, dar a fost doar un caz clasic de negare.
Când am intrat în terminalul plin de viață, am început să caut semnele care să-mi indice salonul de așteptare pentru îmbarcarea în capsula mea, dar locul era al naibii de încurcat. Desigur, existau o mie de fluxuri care purtau date în jurul meu, în zbor, dar eu aveam nevoie de un indicator fizic.
Ochii însoțitorului de zbor s-au mărit, convins fiind, sunt sigură, că eram un anacronism desăvârșit. Apoi, spre surprinderea mea, m-a luat de braț cu familiaritate.
– Încotro călătorești, Beth?
Bine, poate că am nevoie de ajutorul tău.
– Pluto. De fapt, stația releu de pe Charon.
Ochii i s-au mărit și mai mult.
– Partea din spate a lumii de dincolo. Mereu mi-am dorit să ajung acolo, se zice că stelele sunt…
Mi-a prins din nou privirea.
– Sala de așteptare pentru îmbarcare pentru într-acolo e pe-aici.
La două Unități Astronomice de Pământ.
Se zice că-ți poți face prieteni în cele mai neașteptate locuri. Iar această capsulă era unul dintre ele: o peșteră rece și alambicată, cu rânduri peste rânduri de spărgători de piatră care miroseau ca o rafinărie de metal.
Spărgătorul de piatră de lângă mine a încercat să înfiripeze o conversație. A treia încercare:
– Ești departe de casă… ?
– Beth.
Picioarele-mi atârnau, ca unui copil, peste marginea scaunului.
– Io-s Ryan.
Un spărgător de piatră pe nume Ryan; ce povești ar putea spune mama ta.
Și-a întors capul enorm, placat cu armură, în zbârnâit de giroscoape și scârțâit de metal, și s-a aplecat asupra mea. Bicepsul lui masiv s-a oprit periculos de aproape de capul meu.
– Ești din management?
– Arăt a manager?
– Nu.
A părut surprins de îndrăzneala mea, dar mă îndoiam că ceva îi putea deranja pe acești giganți.
– Și nu ești nici turist. Nu că am primi prea mulți pe la noi. Câțiva ingineri, și mai puțini oameni de știință și manageri… uneori.
– Deci lucrezi în centură?
Era o tentativă puerilă de a-mi abate gândurile, dar, cum casa părea atât de departe, grijile-mi consumau tot mai multe ore din zi. Poate că acesta era rolul mamelor, dar îmi părea că aveam parte de mai multe decât porția normală. Îngrijorarea mea era constanta care mă chinuia visceral. Și începea să se vadă.
– Ce crezi?
Ochii i-au strălucit poznaș deasupra plăcilor de pe obraji.
– Judecând după armura grea, statura ta de trei metri și încăpățânare, aș zice că da.
S-a întors pe jumătate în scaunul său, cu plăcile alunecând una peste alta ca o avalanșă și cu un zâmbet conturându-se pe buzele lui segmentate. Cu un ton conspirativ, a spus:
– Deci cauți ceva… sau fugi de ceva.
Suspinul meu de exasperare a umplut aerul.
– Îmi caut fiul.
– Aha.
S-a relaxat lăsându-și spatele pe spătar și s-a pornit din nou:
– Adevărul. Toți îl căutăm, în felul nostru. Găsești un filon de minereu; asta e o realizare, o dovadă a faptului că ai o menire. Există un adevăr în asta. Dacă prietenii îți vorbesc în cuvinte simple, știi că poți conta pe ei – alt adevăr.
– Ești chiar un filozof.
Și-a rotit ochii.
– Pentru un robot?
– Nu. N-aveam de gând să spun asta.
– Dar ai gândit-o.
Poate. Am respirat adânc.
– OK, da.
Ryan era uman înăuntrul său. Și nu aveam nicio îndoială că decizia de a lucra în vid, de a trece prin tortura grefelor bio-metalice, nu a fost una ușoară pentru el. Știam asta, dar să-l privesc și să-l ascult mi-era…
– Îmi pare rău.
A ridicat din umeri.
– Poate am ajuns să gândesc ca unul: logică irefutabilă, enervantă. Dar spațiul face asta din tine. Nuanțele de gri nu au ce căuta, cel puțin în domeniul meu de activitate.
Apoi:
– Să înțeleg că nu l-ai mai văzut de ceva vreme?
Am dat din cap, încercând să-mi stăvilesc râul de emoții, să-mi reprim frustrările. Prezența acestui bărbat mă calma, dar în același timp îmi amintea de ce mă temeam mai tare, stârnea o furtună de posibilități îngrozitoare. Am început să mă întreb cât de mult se schimbase Matt. Prin ce trecuse el ca să se adapteze? Ce decizii luase – decizii care au darul de a schimba vieți? L-aș recunoaște vreodată? Și, mai important, era fericit cu ce devenise, acceptându-se, ca Ryan, sau rămăsese tânărul furios pe care mi-l aminteam?
Ryan m-a mângâiat cu blândețe, palma sa acoperindu-mi complet antebrațul.
– Vânturi solare și spații pustii. Nu ar trebui să fie prea greu să-l găsești.
Lacrimile mi s-au depărtat, plutind, de față, ca niște mici sfere călătoare.
La șase Unități Astronomice de Pământ.
Închirierea navei cu pânză solară m-a costat restul economiilor mele. Cabina era foarte strâmtă și foarte bej și, deși avea toate cele necesare, va deveni o carceră în lunile cele lungi care mă așteptau. Luminița de control a pilotului automat clipea ocazional dintr-o nișă îngustă de pe capul lui cromat care se rotea pe un ax, monitorizând permanent.
Vedeam în față, prin hublouri, pânza întinzându-se ca o foiță delicată, reflectând lumina soarelui în cioburi. Dar numai presiunea fotonică generată de lumina soarelui nu era suficientă pentru a propulsa micuța navă, deci avea nevoie de aportul bateriilor de lasere Jupiteriene ca să o aducă la viteza necesară pentru a ajunge la periferia sistemului solar.
Iar în spate rămânea Soarele, atât de îndepărtat acum încât îi uitasem căldura. Însă e greu să simți orice fel de căldură când sufletul îți e cuprins de ghețuri.
La plecarea mea de pe Pământ, îi trimisesem un mesaj lui Matt, apoi altul, de la centura de asteroizi. Singurul lucru care mi-a răspuns a fost liniștea imensității spațiului. Atunci anxietatea mi-a dat în furie.
El era expertul în comunicații. Stațiile releu ale sistemului solar exterior fuseseră construite special pentru a ajuta la explorarea și popularea centurii Kuiper. Deci, dacă putea comunica cu coloniștii, de ce îi era atât de greu să păstreze legătura cu mine? Dacă n-avea timp de mesaje în interes personal, putea să-și seteze un răspuns automat sau să scrie un blog. La dracu, mi-ar fi putut trimite ceva și cu poșta melcilor spațiali și ar fi ajuns până acum.
Mi-am privit picioarele tremurând și mi-am așezat palmele pe genunchi. Zgâindu-mă în întuneric, sperând că asta mă putea calma, cumva, am văzut o lumină apărând dincolo de marginea pânzei, accelerând de-a lungul câmpului de stele. Era pe același vector cu mine; poate era un iaht turistic. Dar ceva nu-mi părea în regulă cu el. Accelera și mai repede acum, ceea ce însemna că viteza lui relativ la a mea era enormă, mult mai mare decât a oricărui obiect de care să fi auzit eu.
– Pilot, ce este acel obiect?
Capul pilotului s-a rotit și două luminițe au pâlpâit pe capul lui cromat. După câteva secunde, glasul metalic mi-a răspuns:
– Nu se știe.
– Dar după estimările tale?
Alte câteva secunde.
– Dronă experimentală sau navă militară.
– Militară? Dar nu e nimic pe-aici.
Vânturi solare și spații pustii.
La treizeci și opt de Unități Astronomice de Pământ.
Am început să cutreier pustietatea acoperită de gheață de metan de pe Charon în timpul zilelor. Costumul spațial baroc are putere, e dotat cu două reflectoare mari și izolația lui termică e suficient de bună ca să mă protejeze de frigul inimaginabil. Chiar și așa, tot o prostie din partea mea se numește să bat dealurile și văile. Însă nu am fost atât de nechibzuită încât să nu evit câmpurile de crio-gheizere, deși, în momentele mele mai întunecate, gândeam că a fi prinsă într-un gheizer ar fi un mod potrivit de a-mi încheia prostia.
Secera luminoasă a lui Pluto a răsărit deasupra orizontului, lungind umbrele pe sol, împingându-le spre mine, ca aripile unui corb. Mintea-mi juca feste și tot ce puteam să fac era s-o las să zburde. Ce mai exista în această gură de iad?
Cred că am fost o sursă de amuzament pentru cărunții oameni de știință și tehnicieni de la stația releului pentru, aș zice, zece minute sau cam așa. Au fost la fel de perplecși ca și mine când am apărut plutind printre ei, un eveniment ciudat care a avut darul de a le tulbura rutina zilnică. Nu aveau habar unde era Matt, nici nu au fost dispuși să-mi răspundă la întrebările despre ce putea să facă dacă nu era la stație. După câteva mormăieli i-au trimis un mesaj, iar apoi pe mine m-au trimis rapid într-un dom habitabil aflat la distanță de clădirile principale, să aștept răspunsul acolo. După trei săptămâni, cu mintea intrându-mi în letargie din cauza aerului stătut, am descoperit că plimbările îmi ofereau un fel de confort pentru așteptare.
Astăzi m-am aventurat mai departe decât înainte, făcând pași fără vlagă spre o coamă joasă, la sud de habitat. Crampoanele exterioare ale costumului mă incomodau și mă împiedicam din când în când, până am ajuns la ritmul ridicol al mersului pe lună: pas, întindere, alunecare, staționare, pas…
Până să ajung pe coamă, respiram cu gura deschisă, ca și când aș fi vrut să înghit oxigenul. Am verificat monitoarele costumului: încă pe verde. Atunci ceva mi-a captat atenția și m-am ghemuit instinctiv. Valea de dincolo era înțesată cu domuri cu ferestre pătrățoase, luminate, având antene parabolice la margine. Exista și o platformă de lansare cu navete translucide în formă de delta, odihnindu-se pe suporți. Și acolo mai erau… spărgători de piatră lucrând cu echipamente mari, în costume albe.
Comunicatorul mi-a trosnit în cască.
– Ce?
Am început să mă întorc, simțind ceva mișcare în spatele meu.
– Identifică-te!
Vocea unui tânăr obișnuit să ordone.
– Nu mișca!
Acum o tânără.
Reflectoarele mele i-au învăluit în lumină… costume albe…căști elegante, cu sticlă aurie… arme cu țeavă lungă, pentru vid… acum doar umbre gri…o apăsare pe cap… cad într-un genunchi…
– Așteptați…
La treizeci și opt de Unități Astronomice de Pământ.
– Ești extrem de norocoasă, a spus Graeme.
Avea părul dat pe spate și o încruntare serioasă pentru un tânăr de paisprezece ani.
– Nu poți avea încredere în costumele alea, a spus și Trace. Și tu ai stat afară prea mult. Te-ai fi putut sufoca.
Avea ochii de un albastru-deschis, iar părul negru și-l purta într-un coc, ceea ce-i dădea un aer inocent, contrastând cu ascuțimea minții ei. Îmi plăcea mult de ea – atitudinea îi trăda o maturitate mult peste cea dată de vârsta ei reală. Îmi amintea atât de mult de Matt, cel de dinainte de a pleca de-acasă.
Am privit în jur, la pereții albi ai cabinetului medical. Singurul hublou dădea spre una dintre rampele de lansare pe care le văzusem de departe.
– Ce faceți voi aici?
Încruntătura lui Graemes-a accentuat.
– Strict secret.
M-am întors spre Trace, cu ochi rugători. Ea a ridicat din sprânceană spre Graeme.
– Cred că ne putem relaxa un pic. Aprobările au venit deja, pe ruta releului Jupiterian, azi-dimineață.
El i-a aruncat o privire neutră. Eu i-am privit pe amândoi, pe rând.
– Nu sunteți aici pentru a-i ajuta pe coloniști, nu-i așa?
Graeme s-a sprijinit pe spătarul scaunului.
– Nu, doamnă.
Trace s-a aplecat și m-a luat de mână. Avea pielea caldă și atingerea mi-a dat speranța pe care credeam că o pierdusem. Apoi cuvintele ei mi-au tăiat aripile naivității:
– Matt nu lucrează pe Charon.
– Mi-a luat un an să ajung aici. Unde e?
M-a strâns de mână și a privit afară.
– E acolo, în spațiul interstelar.
Am început să tremur și m-am chircit până când coatele mi s-au sprijinit pe genunchi. Aerul părea din nou de nerespirat.
– Atât de departe… cum aș putea eu…
Trace a venit lângă mine și m-a cuprins de umeri.
– I-am trimis un mesaj cu prioritate mare, dar s-ar putea să dureze.
La cincizeci de Unități Astronomice de Pământ.
– Nu ți-a spus, nu-i așa?
Era vocea lui Trace, pe care mintea mea a perceput-o ca venind din depărtări cețoase, peste țărmul unei mări în plină furtună. Mi-am deschis ochii. O peliculă lăptoasă mi se plimba încet în fața ochilor. Am vrut să-mi ridic mâna, să mă frec la ochi, dar nu m-am putut mișca. Am vrut să respir adânc, dar ceva gelatinos îmi atârna greu în plămâni.
– Ce?
– Nu te speria, e doar gelul pentru com. Gata, mai spuse după o pauză, acum e bine.
Ochii mi s-au limpezit. Sau gelul a făcut-o. Apoi chimicalele mi-au reglat bătăile inimii. Mi-am dres vocea:
– Ai competențele necesare să administrezi medicamente?
– Ești așa de nostimă, Beth!
Eram suspendați într-o cabină mică și pătrată, care nu avea niciun sistem de control la vedere. Am zărit ceva, în formă de delta, de jur împrejurul nostru, insinuându-se transparent pe fundalul spațiului.
– Ce e asta?
– E un interceptor. Carena bio-ceramică, circuitele de interfață neuronală, viteza maximă de peste 10.000 kps… ah, uite ce e, chiar nu ar trebui. Beth, niciun părinte nu a venit vreodată aici… Ești o enigmă. În orice alte circumstanțe ai fi urcată în veliera ta ușoară și trimisă acasă. Dar ne-am gândit că Matt nu ți-a spus despre recrutare, așa că măcar o întâlnire am putea organiza pentru tine.
Am realizat cu uimire că Trace avea o autoritate demnă de luat în seamă.
– Îți place aici?
I-am simțit un zâmbet reținut… com-ul căpăta o componentă empatică.
– Tot nu pricep. Ce poate reprezenta o amenințare aici, în mijlocul pustietății?
N-am vrut să jignesc.
– Nu m-ai jignit.
O, mai mult decât empatică.
– Nu trebuie să existe o amenințare concretă, ajunge doar posibilitatea uneia. Aici e mai mult decât praf interstelar, a adăugat ca să-mi sporească nedumerirea. Am descoperit o rețea de comunicație de origine necunoscută.
– Vrei să spui extraterestră?
– Credem că rămâne afară din heliosfera unui sistem până când civilizația care-l habitează ajunge suficient de avansată. Sau ar putea fi o relicvă, iar ce auzim sunt reminiscențe ale unei civilizații moarte. Oricum ar fi, suntem foarte precauți. Există riscul apariției pachetelor de date virale… că o explicație tehnică mai bună nu-ți pot da.
Mintea mi-a luat-o înainte.
– Mat e un interpret?
Am simțit-o pe Trace dând din cap, dar s-a temut să vorbească.
– Ce e?
– Nimic.
– Nu mă păcăli, Trace!
Corect.
– Bătrâneii – e termenul pe care-l folosim pentru cei ca Matt, care se apropie de douăzeci de ani – dacă sunt buni la ceea ce fac, sunt mutați în adânc. Trebuie să te adaptezi sau să mori.
Adevărul! Pentru prima oară de când am ajuns aici, în sfârșit am dat de un filon de minereu. Am scotocit în com, încercând să aprofundez informația din mintea ei. Au fost mai multe gânduri, ce am surprins eu era doar o licărire. A spus:
– Va trebui să activez din nou gelul. Mai avem încă mult.
– Matt s-a schimbat?
Dar o altă întrebare și-a făcut loc în mintea mea: Mai e el încă fiul pe care-l știam?
Gelul s-a activat. M-am forțat să ies din com înainte de a cădea în inconștientă… acolo… un sentiment reținut cu mare grijă… îndoieli…
La o sută de Unități Astronomice de Pământ.
O senzație ca de furnicături mi-a încercat trupul – efect secundar al gelului? – nu, era un costum mulat alb care-și croșeta legăturile cu sistemul meu nervos. Se simțea aproape intim. Din fericire, nu se întindea și peste cap; îmi ajungea cât mă simțeam de claustrofobă. În schimb, oxigenul proaspăt circula prin casca aurie, transparentă.
Am întors capul, așteptându-mă să o văd pe Trace. Calea Lactee era o gravură strălucitoare pe o mătase incredibil de neagră. Mâinile mi s-au încordat involuntar. Eram afară, în spațiu.
Com-ul a fâșâit și vocea ei s-a strecurat printre simțurile mele în trezire, încă departe. Vorbea cu cineva.
– De mult timp, prietene.
– La fel și tu…
– Ce e?
– N-am mai vorbit engleză de foarte multă vreme.
Râsete.
– Ea de ce e aici?
– Voia să știe dacă ești bine.
Liniște.
– Ea e un om bun. Cam strictă, în felul „e spre binele tău!” Mi-aș fi dorit ca și părinții mei să fie la fel de grijulii… ups, cred că s-a trezit… e la douăzeci de kilometri de tribord.
– Știu.
Siluete alunecând încet de-a lungul câmpului plin cu stele. Apoi am putut vedea minunea terifiantă a făpturii lui. Era acolo – în centru –, dar și înșirat, multe părticele deconectate din el plutind în jur. Obiecte care arătau a panouri-releu avansate îi acopereau oasele bio-ceramice delicate, desfășurându-se pe kilometri întregi. Pivoți și cuple de titan asigurau joncțiunile critice ale pieselor mai mari. Întregul ansamblu a descins și a curs, reacționând la comenzile de la distanță ale lui Matt, o mie de părți separate funcționând în mod miraculos sincronizate – un înger întunecat, cibernetic, care aluneca în jos pentru a mă întâlni.
Mi-am desfăcut mâinile când s-a apropiat, copleșită de imensitatea structurii, tot mai descurajantă pe măsură ce venea spre mine, până când am ajuns în centrul ei. Trupul său uman fusese învelit în piele de bio-aliaj negru, lucios. Ochii îi rămăseseră aceiași, căprui-închis cu pete verzi, dar acoperiți de o peliculă ca o glazură de protecție care i se amesteca și în piele.
L-am îmbrățișat, la început cu teamă, în timp ce aripile lui masive păreau să ne cuprindă. Era schimbat mai mult decât aș fi crezut, dar rămăsese tot el, tot Matt.
– N-ar fi trebuit să vii.
– Așa o întâmpini pe…
A râs.
– Mi-a fost dor de tine, mamă!
L-am strâns mai tare. Cu atât de multe întrebări, după atât de mult timp și după tot ce am văzut, tot nu puteam trece dincolo de egoismul propriu.
– De ce ai plecat?
– De ce crezi?
– Eram prea autoritară?
– Sigur că nu. Îmi pare rău că am fost furios tot timpul, dar te-am ascultat.
Doar că nu puteam să mai aștept să-mi iau viața în propriile mele mâini.
– Aici, trecutul e mai important ca oriunde. Trebuie să ai rădăcini pentru a supraviețui. Dacă nu simțim puternic ceea ce suntem, cum putem înfrunta necunoscutul?
Am râs în sinea mea. Ce oarbă am devenit! Să bat atâta drum când aveam răspunsul în buzunar. Era paradoxul la care toți părinții ajung la un moment dat. El avea să crească oricum, cu sau fără bunele mele intenții și călăuzirea mea.Doar că s-a întâmplat mai repede decât mă așteptam. Sau, mai bine zis, mai repede decât voiam să accept.
M-a lăsat să plutesc în voie și s-a întors, rupându-mi reveria. Acum era atent la un obiect pe care eu abia-l distingeam pe fondul cerului înstelat. Aripile i s-au amestecat și s-au pliat, ca un rând de blocuri de domino, mișcându-se rapid și confuz. Părea agil, capabil de viteze foarte mari – ca interceptoarele.
Obiectul a intrat încet în câmpul meu vizual, o formă ciudată, ascuțită, profilându-se în întuneric. Mi-am direcționat costumul înainte și am simțit o ușoară apăsare pe spate. L-am urmat, ca un mic punct alb plutind deasupra aripii lui. Mi-a părut o eternitate până am ajuns la obiect, dându-mi seama că avea cu totul alte dimensiuni. După vreo treizeci de minute, Matt a încetinit brusc, dar pe mine inerția m-a dus înainte, lovindu-mă de unul dintre panourile lui, apoi costumul mi-a compensat rotirea.
– Scuze, am spus.
– Vina mea.
Am intrat pe o orbită geosincronă. Obiectul avea forma unei stele de mare, gigantice, întunecate, iar brațele îi erau formate din mai multe segmente, întinzându-se pe o mie de kilometri sau mai mult. Se mișca și flutura din brațe, într-un mod care ducea cu gândul la viață biologică, poate semi-sapientă, în demersul lui de a recepționa și cel mai slab semnal din mediul interstelar.
– Cum a fost descoperit?
– S-au găsit anomalii în imaginile heliosferice de mai bine de o sută de ani – unde ionii mai fierbinți din vântul solar se întâlneau cu gazul interstelar rece. Știam că cele mai multe anomalii erau cauzate de câmpul magnetic galactic drapând peste heliosferă. Câmpul magnetic al acestui obiect a apărut ca o anomalie punctiformă pe imagini într-un an în care heliosfera se extinsese mult peste valorile normale.
Părea fermecat, în vreme ce aluneca tot mai aproape de unul dintre brațe.
– Ai dreptate, e conștient de sine. Cel mai probabil se află în partea de jos a scării Turing. Dacă te concentrezi suficient, poți să-i accesezi conexiunea empatică. Știe de noi; ne poate simți acum. Ei au știut de noi de multă vreme.
– Ei?
– Semnalul vine dinspre Fomalhaut și e retransmis către alte sisteme. Este o rețea de date și com în același timp. Un internet interstelar, dar asta ar fi o analogie cam primitivă.
Am ezitat. Ceva din mine dorea cu disperare să știe, dar altă parte din mine era îngrozită de toate acele posibilități. Ce spun?
Matt s-a întins și mi-a atins casca cu un deget. Ceva electric a licărit prin costumul meu, intrându-mi în sistemul nervos, iar imaginile mi-au venit în cascadă…
O stea tânără, portocalie, înconjurată de un inel masiv de praf, care se extinde și se tot extinde. La limita interioară a inelului, o planetă gazoasă plină de furtuni colorate în violet și gri, înconjurată de o mulțime de sateliți, lumi ele însele, pe lângă care Pământul ar părea pitic. Fiecare dintre aceste planete e transformată de civilizație. Bule ecologice, orașe plutitoare, ceruri alb-albastre peste lumi inelare, toate interconectate de steaua de mare într-un vast hub de interacțiuni.
Și mai jos, în rețea – imagini și amintiri empatice ale unei colectivități, apoi voci într-un dialect fantastic, care ajung la o armonie înaltă. Cetățenii? … nu, custozii… ei sunt mai vechi decât lumea, transferați aici cu milenii în urmă… prin rețea… biotehnologie… capetele lor în unghiuri rotindu-se deasupra trupurilor care arată ca flăcările albastre pâlpâind.
Ochii unei entități se rotesc apoi se măresc, dând semne că mă recunoaște. Îi văd irisul indigo, atât de aproape acum, pătat de firicele albe. Pupilele se dilată… mă privește…
Motoarele costumului m-au împins mai departe și legătura a slăbit. Pleoapele mi-au fluturat în vreme ce treceam din nou spre inconștiență… apoi Matt a ajuns la mine, m-a scuturat cu blândețe. Am șoptit:
– Cum e posibil?
– Nu știm cu siguranță. Poate fi un răspuns automat, programat în interfața stelei de mare – ca o carte de vizită interstelară. Dar câțiva dintre noi credem că ar putea fi un releu care chiar să funcționeze mai repede decât viteza luminii. Am petrecut foarte mult timp analizându-l. Sunt niște supraviețuitori, iar tehnologia lor e… ei, nu putem face presupuneri… trebuie să fim precauți.
Atunci l-am privit, pe el, dincolo de tehnologia care-l învelea, de pielea adaptată pentru vid. Și în sfârșit am realizat de ce mișcările structurii lui atât de masive îmi păreau familiare. Noul lui trup, întregul ansamblu, se mișca asemănător unei stele de mare.
– O, Matt!
A ridicat din sprânceana întunecată, de metal, ochii strălucindu-i ca felinarele.
– Nu se putea altfel. Nu știm cum se folosește steaua de mare, iar încercările noastre de a intra înăuntru ar putea-o distruge sau deteriora. Dar putem să scanăm și să reproducem. Să ne aliniem noi cu ea.
Apoi m-a privit așa cum o făcea înainte de culcare, când îmi povestea despre cum decursese ziua lui la școală și despre tiparele pe care le găsea în diferite lucruri. Discuțiile noastre l-au ajutat să-și înțeleagă propriile intuiții – fusese un băiat uimit de întreaga lume din jur.
Plutesc zile-ntregi în fluxul de date.
Am suspinat.
Adevărul e acolo, dacă asculți suficient de mult timp.
Pe Pământ
Lumină străveche îmi ajunge pe retină în vreme ce motorul antenei parabolice mormăie. Nopțile de toamnă par mai reci acum, după trei ani, dar am propria căldură, înăuntrul meu, care alungă răcoarea.
Trăisem legată de propriile păreri greșite legate de umanitate. Dorindu-mi atât de mult pentru Matt, uitasem să-l și ascult. Fizic, se îndepărtase de uman, dar spiritual, când a atins acele semnale extraterestre din adânc, a devenit mai om decât oricare dintre noi am putea ajunge.
Și știind asta, în sfârșit am putut și eu să-i dau drumul, să-mi deschid noi orizonturi.
Plec de lângă telescop, pentru că o iconiță clipocește pe monitorul calculatorului. Primisem un mesaj:
„Bună, mamă …”
În traducerea lui Alexandru Lamba
Tradus cu acordul autorului. Mulțumim!
Translated with the author’s consent. Thank you!
English version here: http://clarkesworldmagazine.com/mellor_09_11/